Drept constituțional și

instituții politice
Instituţii politice

Prof.univ.dr. Marieta SAFTA

 Guvernul României

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere
acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţă rii şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice.

Faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Constituţie, rezultă că Guvernul are un dublu rol: politic şi
administrativ.

- a se vedea ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ
 Guvernul exercită urmă toarele funcţii:

În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește următoarele atribuții principale:

a) inițiază proiecte de lege și le transmite către Camera competentă, ca primă Cameră sesizată, și spre
informare către Camera decizională;
b) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, inițiate cu respectarea Constituției, și le
transmite Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data solicitării;
c) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte acte normative
date în aplicarea acestora;
d) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat pe care le
supune, separat, spre adoptare Parlamentului;
e) aprobă, prin hotărâre, strategiile, programele și metodologiile, pe domenii de activitate;
f) asigură realizarea politicii în domeniul social;
g) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și
libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;
h) duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și
înzestrează forțele armate;
i) asigură integrarea României în structurile europene și internaționale;
j) negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român;
k) negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;
l) controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;
m) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
n) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
o) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
p) asigură standarde obligatorii la nivelul administrației publice centrale și locale pentru garantarea bunei administrări;
q) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
Structura şi conducerea Guvernului

Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituţie, Guvernul este alcă tuit din prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică .

Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetă ţenia româ nă şi domiciliul în ţară , se bucură de
exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnă ri penale şi nu se gă sesc în unul dintre cazurile de
incompatibilitate prevă zute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele mă suri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnită ţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, cu modifică rile şi completă rile ulterioare.

Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate,
cu excepţia celei de deputat sau de senator, precum şi cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională
salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocă rii, a pierderii drepturilor
electorale, a stă rii de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevă zute de lege.
 Conducerea Guvernului este realizată de prim-ministru, care coordonează activitatea membrilor
acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.

Prim-ministrul reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele Româ niei,,

Inalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea Constituţională , Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul
Public, celelalte autorită ţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale. Este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apă rare a
Ţă rii şi exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.

Prim-ministrul prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica

Guvernului şi ră spunde la întrebă rile ori interpelă rile care îi sunt adresate de că tre deputaţi sau senatori. De
asemenea, poate desemna un membru al Guvernului să ră spundă la întrebă rile şi interpelă rile adresate
Guvernului de că tre deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul
interpelă rii.

Prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Preşedintele Româ niei, în cazul în care

Constituţia prevede obligativitatea contrasemnă rii acestora.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prim-ministrul emite decizii, în condiţiile legii. Acestea se

publică în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa deciziilor.
Funcţionarea Guvernului

Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Ş edinţele se convoacă şi sunt
conduse de prim-ministru. Preşedintele Româ niei poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme
de interes naţional privind politica externă , apă rarea ţă rii, asigurarea ordinii publice şi, la cererea prim-ministrului, în
alte situaţii şi prezidează şedinţele Guvernului la care participă . La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de
invitaţi, conducă tori ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorită ţi
administrative autonome, precum şi orice alte persoane a că ror prezenţă se apreciază a fi utilă , la solicitarea prim-
ministrului.

În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a ţă rii, precum şi aspecte
privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptâ ndu-se mă surile corespunză toare. Dezbaterile şi modul
de adoptare a actelor Guvernului, precum şi orice alte mă suri stabilite se înregistrează pe banda magnetică şi se
consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului
General al Guvernului şi pă strată , conform legii, în cadrul Secretariatului General al Guvernului.

În cazul încetă rii mandatului să u, în condiţiile prevă zute de Constituţie, pâ nă la depunerea jură mâ ntului de
că tre membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ,
necesare pentru administrarea treburilor publice, fă ră a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate
emite ordonanţe şi nu poate iniţia proiecte de lege. Pe cale de excepţie, în situaţii extraordinare a că ror reglementare
nu poate fi amâ nată , Guvernul poate iniţia proiecte de lege pentru ratificarea unor tratate internaţionale, proiectele de
lege privind bugetul de stat şi bugetul asigură rilor sociale de stat, precum şi proiectul de lege privind
responsabilitatea fiscală .
 În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice, Guvernul exercită
controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra
prefecţilor. În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale
sau inoportune emise de autorită ţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor.

Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorită ţile administrative autonome. Guvernul

numeşte câ te un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, care este reprezentantul Guvernului pe plan
local. În această calitate, prefectul ră spunde de aplicarea politicii Guvernului în unită ţile
administrativ-teritoriale, avâ nd obligaţia de a asigura executarea actelor Guvernului, precum şi pe cele ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor. Prefectul
conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unită ţile
administrativ-teritoriale şi exercită controlul asupra legalită ţii actelor administrative ale consiliului local, ale
primarului, ale consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean.

Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
membru al Guvernului ră spunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia. Ră spunderea penală a membrilor Guvernului este reglementată printr-o lege privind
responsabilitatea ministerială .
Actele Guvernului

Categorii de acte

Potrivit articolului 108 din Constituţie, actele Guvernului sunt hotă râ rile şi ordonanţele.

Hotărârile se emit pentru organizarea execută rii legilor. Potrivit legii, hotă râ rile şi ordonanţele se adoptă prin
consens. Dacă nu se realizează consensul, hotă ră şte prim-ministrul.

Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au

obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa
hotă râ rii sau a ordonanţei. Hotă râ rile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

Delegarea legislativă

Instituţia delegă rii legislative, reglementată de prevederile art. 115 din Constituţie, constituie, în esenţă , un
transfer al unor atribuţii legislative la autorită ţile puterii executive printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale
constituţională , în situaţii extraordinare.

Atâ t ca origine, câ t şi ca actuală consacrare constituţională , delegarea legislativă se individualizează prin statutul
să u de excepţie în materia legiferă rii. Plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului, în calitate de „organ
reprezentativ suprem şi unică autoritate legiuitoare a ţă rii” [art. 61 alin. (1) din Constituţie]. Câ t priveşte Guvernul, rolul
să u fundamental este acela ca, „potrivit programului să u de guvernare acceptat de Parlament”, să asigure „realizarea politicii
interne şi externe a ţă rii” şi să exercite „conducerea generală a administraţiei publice” [art. 102 alin. (1) din Constituţie].
 Articolul 115 din Constituţia României consacră două tipuri de acte prin care executivul are competenţa de a
aduce la îndeplinire delegarea legislativă , şi anume:

• ordonanţele simple, ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, aşadar în temeiul unei delegă ri legislative
acordate de legiuitor [art. 115 alin. (1)] şi care, dacă legea de abilitare o cere, se supun aprobă rii Parlamentului pâ nă la
împlinirea termenului de abilitare [art. 115 alin. (3)];
• ordonanţele de urgenţă [art. 115 alin. (4)], în cazul că rora delegarea legislativă este acordată de Constituţia însă şi, şi
care se supun Parlamentului spre aprobare .

Câ t priveşte regimul ordonanţelor de urgenţă , constată m că textul constituţional de referinţă stabileşte o serie de
limite în privinţa legiferă rii pe această cale:

• se adoptă în situaţii extraordinare a că ror reglementare nu poate fi amâ nată , Guvernul avâ nd obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul acestora [art. 115 alin. (4) din Constituţie];
• nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertă ţile şi îndatoririle prevă zute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza mă suri de trecere silită a
unor bunuri în proprietate publică [art. 115 alin. (6) din Constituţie].
 Statuări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la regimul ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului

A. „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora” [art. 115 alin. (4)
din Constituţia României].

a) Conceptul de „situaţie extraordinară”

Situaţia extraordinară constituie o stare de fapt obiectivă , cuantificabilă , independentă de voinţa

Guvernului, care pune în pericol un interes public.

Anterior revizuirii Constituţiei, textul constituţional de referinţă utiliza sintagma „cazuri

excepţionale”. Cu referire la această sintagmă , Curtea a statuat că este definită în raport cu „necesitatea şi
urgenţa reglementă rii unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de
soluţii imediate, în vederea evită rii unei grave atingeri aduse interesului public”; „interesul public lezat de
caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifică intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de
urgenţă […]” . Cu aceeaşi finalitate, a definirii câ t mai precise a cazului excepţional, Curtea a precizat că de
esenţa acestuia este caracterul obiectiv, „în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în
asemenea împrejură ri, este constrâ ns să reacţioneze prompt pentru apă rarea unui interes public pe calea
ordonanţei de urgenţă” .
 Modificarea sintagmei utilizată de legiuitorul constituant şi o abordare comparativă sub acest aspect
a fost realizată , de exemplu, într-o cauză în care Curtea s-a pronunţat în control a priori asupra legii de
aprobare a unei ordonanţe de urgenţă , analizâ nd semnificaţia termenilor utilizaţi în forma textului de după
revizuire, prin comparaţie cu reglementarea anterioară revizuirii Constituţiei.

Curtea a reţinut, referindu-se la limita mai sus-citată , că „dincolo de caracterul tranşant al formulei
utilizate de legiuitorul constituant, intenţia acestuia şi finalitatea urmă rită , constâ nd în restrâ ngerea
domeniului în care Guvernul se poate substitui Parlamentului, adoptâ nd norme primare în considerarea unor
raţiuni pe care el însuşi este suveran să le determine, sunt evidenţiate cu pregnanţă de deosebirile dintre
actualul text constituţional şi cel anterior, fostul articol 114 alin. (4) din Constituţie, în forma iniţială . Potrivit
acelui text, posibilitatea Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă era condiţionată exclusiv de existenţa
unor cazuri excepţionale.

Termenul «cazuri excepţionale» acolo utilizat a fost înlocuit, în noua redactare, cu acela de «situaţii
extraordinare». Mai mult, deşi diferenţa dintre cei doi termeni, din punctul de vedere al gradului de abatere
de la obişnuit sau comun că ruia îi dau expresie, este evidentă , acelaşi legiuitor a simţit nevoia să o pună la
adă post de orice interpretare de natură să minimalizeze o atare diferenţă , prin adă ugarea sintagmei «a că ror
reglementare nu poate fi amâ nată », consacrâ nd astfel, in terminis, imperativul urgenţei reglementă rii. În
sfâ rşit, din raţiuni de rigoare legislativă , a instituit exigenţa motivă rii urgenţei în chiar cuprinsul ordonanţei
adoptate în afara unei legi de abilitare”.
 Printr-o altă decizie s-a subliniat că „cele statuate de Curte în această materie, sub imperiul
reglementă rii constituţionale anterioare, ca urmare a unei interpretă ri care transgresa litera textului
constituţional, evidenţiindu-i înţelesul prin prisma intenţiei legiuitorului constituant şi a finalită ţii urmă rite,
precum şi prin utilizarea unor principii şi constante ale dreptului, sunt cu atâ t mai pertinente, în prezent, dacă
se are în vedere că punctul de vedere înfă ţişat îşi are suport deplin în chiar litera reglementă rii constituţionale
de referinţă , în actuala sa redactare”.

Sintetizâ nd toată această jurisprudenţă referitoare la sintagmele utilizate de legiuitorul constituant,

Curtea a reţinut că „pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stă ri de fapt
obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public”.

Situaţia extraordinară trebuie apreciată în funcţie de momentul emiterii ordonanţei de urgenţă .

„Împrejurarea că , în mod contrar previziunilor Guvernului, constituirea noului Parlament şi

învestirea noului Guvern s-au fă cut mai rapid decâ t s-a preconizat, nu reprezintă un fapt de natură să înlă ture
motivele extraordinare care au justificat emiterea ordonanţei de urgenţă , aşa cum susţin autorii excepţiei de
neconstituţionalitate, întrucâ t acestea trebuie apreciate în funcţie de momentul emiterii ordonanţei, iar nu în
funcţie de factorii interveniţi ulterior”.

Situaţia extraordinară nu se confundă cu starea de urgenţă .

 În sfâ rşit, Curtea a precizat că „existenţa unor «situaţii extraordinare a că ror reglementare nu poate fi
amâ nată » şi care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, justifică emiterea unei ordonanţe de urgenţă , nu
trebuie confundată cu existenţa unei «stă ri de urgenţă », care se instituie de Preşedintele Româ niei şi se
încuviinţează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituţie, impunâ nd o serie de mă suri reglementate de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de
urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu
modifică ri şi completă ri prin Legea nr. 453/2004”.

N.B. Urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa unei situaţii extraordinare.

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2006 a fost emisă de Guvern cu încă lcarea prevederilor
art. 115 alin. (4), întrucâ t nu a existat o situaţie extraordinară a că rei reglementare nu putea fi amâ nată . Prin
această ordonanţă s-a modificat textul unui alineat al unui articol din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul să nă tă ţii, publicată în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006. Modificarea
a vizat doar extinderea nominaliză rii cheltuielilor instituţiilor sanitare de interes judeţean sau local la care pot
participa şi bugetele locale. Această modificare nu era impusă de o situaţie extraordinară . Existenţa situaţiei
extraordinare a că rei reglementare nu poate fi amâ nată nu este motivată nici în cuprinsul ordonanţei de
urgenţă , invocâ ndu-se numai urgenţa reglementă rii. Urgenţa reglementă rii nu echivalează cu existenţa
situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putâ ndu-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de
legiferare” .
b) Conceptul de „urgenţă”

Câ t priveşte urgenţa, Curtea a statuat că nu poate fi acreditată sau motivată de utilitatea

reglementă rii de oportunitatea sau raţiunea acesteia. Urgenţa mă surii nu poate fi justificată , de asemenea, de
nevoia armoniză rii legislaţiei româ ne cu cea comunitară , întrucâ t „modificarea sau unificarea legislaţiei într-un
domeniu sau altul nu justifică , prin ea însă şi, emiterea unei ordonanţe de urgenţă”. Este constituţională însă
folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia
în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Potrivit celor reţinute de Curte, „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementă rii situaţiilor
extraordinare, de natură să justifice adoptarea unei mă suri de înlă turare a stabilită ţii instituţiei legale,
reglementată prin instituirea duratei perioadei de exercitare a unor funcţii, constituie în mod evident o barieră
constituţională în calea adoptă rii de că tre Guvern a unei ordonanţe de urgenţă în sensul ară tat. A decide altfel
înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lă sa libertate
Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricâ nd şi – ţinâ nd seama de
împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice –
în orice domeniu”.
B. Articolul 115 alin. (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,
nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică”.

a) Conceptul de „afectare”

Cu referire la sensul noţiunii „afectează” utilizată de legiuitorul constituant, Curtea a statuat că

„ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează », dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi
adoptate dacă , prin reglementă rile pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”.

Distingâ nd cu privire la înţelesul noţiunii de „afectare”, Curtea a mai reţinut într-o altă cauză , în care a
constatat neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă ,
că „afectarea directă se realizează prin simplul fapt al suspendă rii licenţei audiovizuale. În această ipoteză , ca
urmare a restricţionă rii difuză rii programelor, debitorul aflat sub incidenţa Legii nr. 504/2002 va asista la
rezilierea contractelor de publicitate care, în majoritatea cazurilor, reprezintă principala sursă de venituri. Astfel,
deşi ordonanţa de urgenţă îşi propune, atunci câ nd este posibil, acordarea şansei de redresare a debitorului,
efectele sunt contrare, ducâ nd la declanşarea rapidă a procedurii falimentului. Conduita impusă de legiuitorul
delegat debitorului nu mai apare ca fiind proporţională cu scopul urmă rit, excedâ nd condiţiilor normale de
exercitare a activită ţii sale.
 În aprecierea proporţionalită ţii mă surii, trebuie ţinut cont şi de faptul că legiuitorul delegat nu a
indicat în preambulul ordonanţei de urgenţă sau în nota de fundamentare care au fost raţiunile pentru care a
optat pentru un tratament diferenţiat în privinţa debitorului ce se află sub incidenţa prevederilor Legii nr.
504/2002, prin reglementarea unei sancţiuni suplimentare, cea a suspendă rii licenţei audiovizuale. […]
Afectarea indirectă se realizează prin faptul că cetă ţenii care beneficiau de activitatea debitorului aflat sub
incidenţa Legii nr. 504/2002 nu o mai pot face în condiţiile în care debitorul se află sub incidenţa prevederilor
Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modifică rile şi completă rile ulterioare, ca urmare a deschiderii
procedurii şi pâ nă la data confirmă rii planului de reorganizare”.

Într-o altă cauză , Curtea a constatat că „dispoziţiile OG nr. 3/2009 înfrâ ng prevederile art. 115 alin.
(6) din Constituţie, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum egalitatea în drepturi a cetă ţenilor şi
dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art.
16 şi art. 41”. Situaţia constatată privea condiţia introdusă prin O.U.G. nr. 3/2009, care prevedea încadrarea
numai pe baza încrederii acordate de prim-ministrul, cu avizul viceprim-ministrului, după caz, condiţie
apreciată de Curte ca fiind „una esenţialmente subiectivă , care reprezintă rezultatul opţiunii necenzurabile a
unei persoane”. O asemenea prevedere „constituie premisele încheierii sau încetă rii unor contracte individuale
de muncă pe baza unor criterii aleatorii, pur subiective, deşi ceea ce trebuie să guverneze aceste raporturi este
competenţa profesională care întotdeauna poate fi evaluată pe criterii obiective”, astfel încâ t textele de lege
criticate încalcă , pe lâ ngă dispoziţiile art. 41 din Constituţie, şi principiul constituţional al egalită ţii
cetă ţenilor în drepturi, „de vreme ce acestea introduc o condiţie care se constituie într-o derogare nejustificată
de la prevederile Codului muncii, poziţionâ nd persoanele vizate într-o situaţie de vă dită inegalitate juridică în
raport cu ceilalţi angajaţi”.
b) Conceptul de „instituţie fundamentală”

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „sunt instituţii fundamentale ale statului acelea
reglementate expres de Constituţie, în mod detaliat ori mă car sub aspectul existenţei lor, în mod explicit sau
doar generic (instituţiile cuprinse în titlul III din Constituţie, precum şi autorită ţile publice prevă zute în alte
titluri ale Legii fundamentale)” . Instituţiile fundamentale ale statului au, aşadar, „statut constituţional” . Astfel,
Curtea a considerat că sunt instituţii fundamentale ale statului, spre exemplu, Curtea de Conturi, Preşedintele
Româ niei, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Suprem de Apă rare a
Ţă rii , ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice , Ministerul Public , consiliile locale, primarii şi
consiliile judeţene sau Curtea Constituţională .

c) Conceptul de „îndatoriri prevăzute de Constituţie”

Referitor la conţinutul noţiunii de „îndatoriri prevă zute de Constituţie”, Curtea a statuat că „aceasta se
referă la orice îndatorire specificată de prevederile constituţionale, iar nu doar la acele îndatoriri prevă zute la
titlul II Capitolul III – Îndatoririle fundamentale din Constituţie. Astfel, de exemplu, intră în sfera îndatoririlor
prevă zute de Legea fundamentală obligativitatea respectă rii Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor – art. 1
alin. (5), obligaţia statului româ n de a îndeplini întocmai şi cu bună -credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele
la care este parte – art. 11 alin. (1), obligaţia autorită ţilor publice să asigure Avocatului Poporului sprijinul
necesar în exercitarea atribuţiilor sale – art. 59 alin. (2) etc. De asemenea, sfera persoanelor că rora le
incumbă îndeplinirea unor îndatoriri fundamentale nu este limitată la categoria cetă ţenilor, ci ea cuprinde şi
alţi subiecţi, ca, de exemplu, statul sau autorită ţile publice” .
C. La adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul, pe lângă respectarea dispoziţiilor art. 115 alin.
(4) şi (6) din Constituţie, este ţinut şi de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie

Acesta constituie o limită stabilită de Curte ca urmare a interpretă rii sistematice a textelor
constituţionale care reglementează rolul şi activitatea Parlamentului, respectiv ale Guvernului. În acest sens,
Curtea a reţinut că „art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în
cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate
interveni în activitatea celorlalte puteri, iar pe de altă parte, presupune controlul prevă zut de lege asupra
actelor emise de fiecare putere în parte. [...] Relaţia dintre puterea legislativă şi cea executivă se exprimă prin
competenţa conferită Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4)
din Constituţie. Astfel, ordonanţa de urgenţă , ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul
Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare, se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementă rii
acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evită rii
unei grave atingeri aduse interesului public”.

De aceea, „adoptarea de că tre Guvern a Ordonanţei de urgenţă nr. 136/2008 nu a fost motivată de
necesitatea reglementă rii într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă , de
contracararea unei mă suri de politică legislativă în domeniul salariză rii personalului din învă ţă mâ nt adoptată
de Parlament. Aşa fiind, în condiţiile în care legiuitorul primar a stabilit deja prin Legea nr. 221/2008 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008
personalului din învă ţă mâ nt, publicată în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie
2008, condiţiile şi criteriile de acordare a acestor creşteri salariale, Guvernul, prin intervenţia sa ulterioară ,
intră în conflict cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit că rora «Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului româ n şi unica autoritate legiuitoare a ţă rii»”.
Decizia CCR nr.785 din 28 noiembrie 2019
referitoare la excepția de neconstituționalitate a
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul transportului de persoane

• În măsura în care sunt însă întrunite exigențele delegării legislative expres prevă zute de
art.115 din Constituție, nu se poate reține neconstituționalitatea actului adoptat de Guvern
pe motiv de ”contracarare” a voinței Parlamentului. În mod inevitabil, în situații
extraordinare care reclamă adoptarea de mă suri urgente, actul adoptat de Guvern poate
modifica sau abroga, după caz, legi adoptate de Parlament, ceea ce poate implica, în sine, o
soluție legislativă diferită de cea adoptată anterior de Parlament.
• Acceptarea interpretă rii contrare, în sensul că nicio ordonanță de urgență nu
ar putea schimba ce a decis Parlamentul printr-o lege, ar lipsi, practic, de
conținut delegarea legislativă , transformâ nd-o într-un act exclusiv de aplicare a
legii, ceea ce contravine literei și spiritului Constituției.
Sub acest aspect, caracterizând cele două tipuri de acte normative, Curtea a statuat că ”în ceea ce privește conceptul de «lege»
(...) acesta are mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material. Potrivit
primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o
adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art.61 alin.(1)
teza a doua din Constituție, conform cărora «Parlamentul este [ ... ] unica autoritate legiuitoare a țării», cu prevederile art.76, 77 și
78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Președintele României și intră în vigoare la trei
zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conținutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară.
Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii
relațiilor sociale reglementate. În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, (...) elaborând astfel de acte normative, organul
administrativ exercită o competență prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competență legislativă a Parlamentului. Prin
urmare, ordonanța nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe
care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecință, întrucât un act juridic normativ, în general, se
definește atât prin formă, cât și prin conținut, legea în sens larg, deci cuprinzând și actele asimilate, este rezultatul combinării
criteriului formal cu cel material(...) Ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului, sub aspect material, conțin norme de
reglementare primară, având o forță juridică asimilată cu a legii.” (Decizia nr.405 din 15 iunie 2016, paragrafele 62 și 63).
• D. Parlamentul nu poate acoperi neconstituţionalitatea unei
ordonanţe prin aprobarea acesteia.

• Curtea Constituţională a statuat în mod constant în

jurisprudenţa sa că „viciul de neconstituţionalitate a unei ordonanţe
sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin
aprobarea de Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă , legea
care aprobă o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însă şi
neconstituţională”. În consecinţă , prin aprobarea de că tre Parlament a
unei ordonanţe de urgenţă vă dit neconstituţionale, caracterul
neconstituţional se transferă asupra legii de aprobare.