Prim-Ministrul

UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
TULCEA

Teme referat - „Guvernul Romaniei”

Statutul primului-ministru.

PROFESOR : GABRIEL MANU

STUDENT
ITU DANIEL
ANUL II

1
Prim-Ministrul

CUPRINS
PRIMUL-MINISTRU............................................................................................................................................

1.NOTIUNI INTRODUCTIVE................................................................................................................1

2. DESEMNAREA SEFULUI DE GUVERN.......................................................................................2-8

3. INCOMPATIBILITATI....................................................................................................................8-13

4. ATRIBUTIILE PRIMULUI-MINISTRU......................................................................................13-25

5.LISTE CU PRIM-MINISTRI………………………………………………………………………25-30

6.CONCLUZII……………………………………………………………………………………………..31

7.BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………32

2
 Prim-Ministrul

Noţiuni introductive

Importanţa poziţiei şefului Guvernului, primus inter pares adevăratul conducător al politicii
guvernamentale şi al Consiliului de Miniştri este enunţată în marea majoritate a lucrărilor din doctrina
de specialitate, considerându-se că acesta este fundamentul stabilităţii sau instabilităţii guvernamentale
şi, mai ales, asiguratorul principal al procesului de adaptare instituţională şi funcţională la noile cerinţe
ale spaţiului european.

În constituţiile noastre din 1866 şi 1923, primul-ministru nu se profila ca un organ distinct de

Consiliul de Miniştri. În cadrul alcătuirii colective a acestui organ, el era doar un primus inter pares.
Constituţia din 1866 nici măcar nu cunoştea noţiunea de “prim-ministru” sau de “Preşedinte al
Consiliului de miniştri”. Abia în Constituţia din 1923 apare articolul 93 care prevede că Miniştrii
întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri, care este prezidat cu titlul de Preşedinte al Consiliului de
Miniştri, de acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea Guvernului. Prin urmare, în lumina
acestui text constituţional, preşedintele Consiliului de Miniştri nu era un organ distinct de acest
consiliu, ci doar o parte componentă a lui. Ca atare, el nu era consdiderat şeful ierarhic al miniştrilor,
nici nu era abilitat să emită în nume propriu acte administrative obligatorii, ci se mărginea să conducă
serviciile administrative constituite pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri. Nefiind un organ
distinct de Consiliul de Miniştri, el era pus în situaţia, dacă înţelegea să procedeze pe calea unor acte
juridice obligatorii, să obţină o hotărâre a Guvernului, singurul abilitat să emită “jurnale ale Consiliului
de Miniştri”. 1

Situaţia juridică a primului ministru s-a schimbat fundamental prin adoptarea Constituţiei din
1991. Atât din prevederile Constituţiei, cât şi din cele ale Legii nr. 90/2001 rezultă că primul-ministru
are o poziţie juridică deosebită, determinată de modul de desemnare, de înlocuire şi de atribuţiile pe
care acesta le are. Alături de Preşedintele României, Guvernul reprezintă al doilea element al puterii
executive, privit ca o autoritate colegială, prim-ministrul fiind un primus inter pares în exercitarea
funcţiilor autorităţii guvernamentale. Dincolo de cadrul organizatoric al Guvernului, prim-ministrul
apare ca o autoritate executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, în măsură să influenţeze
nu numai politica de stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului. Având în vedere rolul pe care prim-
ministrul îl are în formarea Guvernului, este firesc ca el să coordoneze activitatea echipei
guvernamentale. 2

1 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Bucureşti, 1998, p.312
2 Dana Apostol Tofan, Drept administrative, vol. I, ed.2, Bucureşti, 2008, p.183

3
 Prim-Ministrul

Desemnarea şefului de Guvern în Europa

Diferenţierea între şeful Guvernului şi membrii Guvernului este evidentă pretutindeni, primul
ministru fiind figura juridică distinctă în cadrul oricărui Guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia
este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). De regulă, şeful Guvernului este desemnat pe criterii
foarte clare, criterii politico-juridice, iar el reprezintă lista membrilor Guvernului.

Dacă în regimurile prezidenţiale (ex. Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de
Guvern sunt îndeplinite de aceeaşi persoană: şeful de stat, în ceea ce priveşte regimurile
semiprezidenţiale, cele monarhice, precum şi cele parlamentare putem identifica mai multe situaţii.

Într-un prim grup de state (statele din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste)
se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele Parlamentului desemnează şeful
Guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. Într-un al doilea grup de state (Australia, India,
Anglia) şeful partidului majoritar al camerei populare ( joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este
invitat de către şeful de stat să formeze Guvernul. Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul
votului şi calitatea de lider al partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare. 3 Astfel, în
Marea Britanie, cu toate că Guvernul şi prim-ministrul sunt numiţi formal-juridic de Coroană, numirea
prim-ministrul este strict condiţionată, deoarece o veche tradiţie obligă Regina să numească în funcţia
de prim-ministru pe şeful partidului majoritar din Camera Comunelor. Este motivul pentru care prim-
ministrul se consideră ales prin sufragiu universal indirect, deoarece în mod normal fiecare partid intră
în campania electorală cu un şef desemnat pentru a fi prim-ministru, în caz de victorie electorală. 4 De
asemenea, în Canada, deşi guvernatorul general numeşte formal prim-ministrul,este clar că această
persoană se poate sprijini pe majoritatea membrilor Camerei. Aici Parlamentul nu joacă direct vreun
rol, el ia act de rezultatul jocului politic. Prim-ministrul îşi bazează propunerile sale atât pe poziţia şi
forţa partidelor politice, cât şi pe necesitatea creării unei echipe guvernamentale capabile şi eficiente.

Un al treilea grup de state (ex. Italia, Ţările de Jos) se caracterizează prin faptul că obţinerea
unei majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de
partide. De aceea, aici un rol aparte în desemnarea Guvernului revine şefului statului. Astfel, în Israel,
şeful statului însărcinează cu formarea Guvernului un membru al Knesetului (Parlamentul) considerat a
avea şanse reale în opinia sa şi a grupărilor politice din Parlament consultate în investitura

3
4 Dana Apostol Tofan, op.cit., p.237

4
 Prim-Ministrul

parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Propunerea este în principiu dinainte negociată şi

acceptată. Cu alte cuvinte, în investirea prim-ministrului un rol important aparţine şi grupările politice
şi coaliţiile de grupări politice consultate de şeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma
Guvernul. În fine, într-un al patrulea grup de state (Monaco,Thailanda, Zambia) Parlamentul are un
rol redus în desemnarea şefului Guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul il
desemnează pe prim-ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-
preşedintelui său şi a unui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul
desemnează prim-ministrul nu mai este supus niciunei aprobări din partea Parlamentului, ce nu îl poate
contesta. 5

Învestitura şefului de Guvern în sistemul românesc

Nu se poate vorbi despre învestitura prim-ministrului fără a avea o perspectivă de ansamblu

asupra procedurii de învestitură a Guvernului, înscrisă în Constituţia actuală a României , în art.85 alin.
(1) coroborat cu art.103 şi art.104. Iniţiată şi finalizată de Preşedintele României, conform primului
articol amintit anterior: Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament , procedura de
învestitură presupune patru etape bine definite: desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru,
solicitarea votului de învestitură, acordarea votului de încredere de către Parlament, respectiv numirea
Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă. Ponderea în realizarea efectivă a acestei
proceduri revine Parlamentului .Cu alte cuvinte, regula fundamentală căreia îi este supusă formarea
Guvernului are în vedere faptul că acesta nu poate fi învestit şi nu poate funcţiona fără o susţinere
parlamentară.

În ceea ce priveşte prima etapă, remarcăm că art. 103 alin. (1) al Constituţiei României prevede
că “Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate de Parlament.” Prin acest articol, este recunoscută partidelor parlamentare
calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai precis în raporturile de drept constituţional şi,
după caz, de drept administrativ, în virtutea căreia ele au dreptul de a pretinde Preşedintelui României
să le consulte. În doctrina de drept public, fiind pusă în discuţie calitatea de persoane morale de drept
public a partidelor politice în general , s-a exprimat şi opinia potrivit căreia, în conformitate cu art. 40
din Constituţie, vizând dreptul de asociere, partidele politice trebuie considerate asociaţii de drept

5 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., pp.237-238

5
 Prim-Ministrul

privat, ele putând să apară în unele raporturi de drept public, întocmai cum această calitate poate fi
recunoscută, în condiţiile legii, şi altor asociaţii de drept privat sau chiar simplilor indivizi.

În cazul în care, după alegerile parlamentare, un partid sau o coaliţie de partide a obţinut
majoritatea absolută, ipoteză foarte greu de realizat în realitate, Preşedintele României se va consulta cu
reprezentanţii acestuia sau acesteia, în vederea desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru.
Dacă niciun partid politic nu a obţinut majoritatea absolută, Preşedintele României are obligaţia
constituţională de a se consulta cu reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare, în vederea desemnării
unui candidat. 6 S-a susţinut în doctrină că ambele ipoteze sunt însă insuficient conturate din punct de
vedere juridic şi pot fi izvorul unor soluţii mai mult sau mai puţin democrate. Dacă niciun partid politic
nu a obţinut majoritatea absolută în Parlament, problema desemnării candidatului este controversată.
Prima întrebare ar fi dacă poate fi desemnat prim-ministru un parlamentar sau un reprezentant din
cadrul unui partid care nu a obţinut în alegeri cel mai mare număr de voturi. A doua întrebare este dacă
însăşi coaliţia de guvernare s-ar putea forma fără a include partidul cu cel mai mare număr de voturi
obţinute în alegeri. Răspunsul ar trebui să fie unul negativ, deoarece, în caz contrar, s-ar pune în
discuţie baza democratică a guvernării unei astfel de coaliţii de partide. Problema se complică dacă
majoritatea parlamentară ar fi obţinută prin coalizarea unor partide care în alegeri au obţinut fiecare un
număr mai mic de voturi decât un partid care a rămas în afara coaliţiei, dar ale căror voturi, luate
împreună, dau majoritatea necesară pentru a guverna. 7
Rolul consultărilor derivă din necesitatea de a se asigura sprijin parlamentar pentru acordarea
votului de încredere noului Guvern. În ceea ce priveşte modalităţile concrete de consultare, în absenţa
oricăror alte detalii constituţionale sau legislative, Preşedintele urmează singur să decidă, fiind o
chestiune ce ţine de fapt de practica vieţii politice, de stilul Preşedintelui ca om politic. Dacă vreun
partid parlamentar va fi omis de la consultări, în absenţa partidului care are majoritatea absolută, atunci
acesta se va face vinovat de încălcarea Constituţiei, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici,
putând fi declanşată procedura de suspendare din funcţie. Dacă în situaţia existenţei unui partid
majoritar, obiectiv dificil de atins, problema desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru este
relativ simplă, în situaţia consultării tuturor partidelor parlamentare problema se complică datorită
necesităţii construirii unei coaliţii de guvernământ.
Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru, acesta poate fi un om politic, eventual liderul
partidului majoritar, dar, în egală măsură, el poate fi şi o persoană neînregimentată politic, un specialist,
adică un tehnocrat. Cu alte cuvinte, nu există obligaţia constituţională de apartenenţă politică sau

6 Dana Apostol Tofan, op.cit., pp.166-167

7 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Dana Apostol Tofan, Constituţia României. Comentariu pe
articole, Bucureşti, 2008, p. 959

6
 Prim-Ministrul

parlamentară a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic parlamentar majoritar.

Textul constituţional a fost redactat de aşa natură încât să permită cât mai multe formule pentru
desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, ce poate fi liderul unui partid politic, un tehnocrat
din afara partidelor, un specialist care este însă deputat sau senator sau un specialist care nu este
membru al Parlamentului.
Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat
de Preşedintele României personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern, elaborarea
programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament.
În orice caz, faţă de persoana desemnată de Preşedinte în urma consultării parlamentare, trebuie să se
formeze convingerea că va reuşi să obţină susţinerea şi, implicit, votul majorităţii parlamentarilor.
Rămâne o problemă juridică greu de soluţionat, s-a remarcat în doctrina actuală, ipoteza unei opoziţii
prezidenţiale, constând din refuzul şefului statului de a desemna persoana viitorului premier, neexistând
soluţie legală expresă pentru depăşirea unui asemenea moment de criză. 8

Oprindu-ne asupra celei de a doua etape a procedurii de învestire a Guvernului, observăm că

rolul determinant revine candidatului la funcţia de prim-ministru care, în termen de 10 zile de la
desemnare, are obligaţia constituţională de a se prezenta în faţa Parlamentului cu două elemente : lista
membrilor viitorului Cabinet şi programul de guvernare, acest aspect fiind reglementat în art. 103 alin.
(2) al Constituţiei în vigoare. Prin lista Guvernului se înţelege întreaga componenţă a acestuia, în
totalitatea sa, inclusiv prim-ministrul, se subliniază în doctrină, faţă de situaţia controversată apărută
după alegerile din 1990, când încă nu fusese adoptată Constituţia şi când numele prim-ministrului
fusese omis, el fiind cel care făcuse propunerea privind componenţa nominală a membrilor Guvernului.
Prin negocierile politice purtate cu viitorul Guvern se stabilesc, de regulă, nu doar principiile
programului de guvernare, ci şi persoanele care urmează să îndeplinească acest program, votul de
încredere din Parlament urmărind şi această concordanţă dintre program şi persoanele apte să-l pună în
practică. 9

La prima vedere s-ar părea că este un termen prea scurt pentru alcătuirea unui program de
guvernare pe 4 ani. La o analiză mai atentă a procedurii este evident că va fi vorba despre programul
politic cu care partidul majoritar a devenit învingător în alegeri. Situaţia se va prezenta însă diferit,
după cum se va forma un Guvern monocolor, în cazul căruia va fi vorba de un singur program de
guvernare, sau, dimpotrivă, poate fi un Guvern de coaliţie, în absenţa unui partid care să fi obţinut
majoritatea în Parlament, caz în care programul de guvernare va putea conţine priorităţi precizate în

8 Dana Apostol Tofan, op.cit., pp. 167-168

9 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Dana Apostol Tofan, op.cit., p.961

7
 Prim-Ministrul

mai multe programe politice. De asemenea, poate apărea şi ipoteza în care, în termenul de 10 zile,
candidatul să nu reuşească întocmirea listei şi elaborarea programului guvernamental, caz în care acesta
va putea depune mandatul încredinţat de Preşedintele României prin actul desemnării. Depunerea
mandatului ar putea avea loc şi înainte de împlinirea acestui termen dacă, în cadrul negocierilor politice
ce au loc, imposibilitatea stabilirii unei formule guvernamentale este evidentă. După împlinirea
termenului de 10 zile, Preşedintele României este cel care poate retrage mandatul acordat, mai ales
dacă impasul creat este cert, iar candidatul desemnat nu şi-a depus mandatul, împiedicând astfel, în
mod abuziv, desfăşurarea procedurii de formare a noului Guvern. Ca efect al retragerii mandatului,
Preşedintele României va începe noi consultări politice pentru desemnarea candidatului la funcţia de
prim-ministru. După învestitura Guvernului, orice schimbare în programul de guvernare, pe parcursul
guvernării, va presupune acordarea unui nou vot de încredere.

Cea de a treia etapă presupune acordarea votului de încredere de către cele două Camere ale
Parlamentului în şedinţă comună, ca expresie a majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pe baza dezbaterii
programului şi listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru. Actul simetric cu
votul de încredere este moţiunea de cenzură, prin adoptarea căreia Parlamentul retrage Guvernului
încrederea acordată. Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate
ale celor două Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ. Dacă pentru candidaţii la funcţiile de
miniştri audierea şi avizarea sunt obligatorii, în ceea ce îl priveşte pe primul ministru, acestea sunt
facultative, existând libertatea de conformare sau nu cu opinia prezentată de comisii, sub eventuala
10
sancţiune a neobţinerii votului de încredere. Conform Regulamentului şedinţelor comune ale celor
două Camere, dezbaterea programului şi a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea
acestora în şedinţă comună a Parlamentului. Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea
Cabinetului este necesar votul majorităţii parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile. În cazul
neacordării votului de încredere, procedura de învestire reîncepe, prin organizarea de noi consultări
politice de către Preşedintele României pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.

În ultima etapă a acestei proceduri, Preşedintele României emite decretul de numire a noului
Cabinet, pe baza hotărârii Parlamentului de acordare a votului de încredere, acesta fiind publicat
împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficiaal al României, Partea I. Numirea membrilor
Guvernului de către Preşedintele României nu este o “învestitură”, ci confirmarea şi nominalizarea
învestiturii făcute de Parlament. Parlamentul nu „aprobă” programul Guvernului, ci doar îl „acceptă” în
principiu, ca argument al “învestiturii”. Pentru ca naşterea raporturilor dintre Guvern şi Parlament,
respectiv Guvern şi Preşedinte să se realizeze, este necesară îndeplinirea şi a unei alte formalităţi:

10 I.Sintai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol.I, Cluj-Napoca, 2002, p. 177

8
 Prim-Ministrul

depunerea jurământului de credinţă. Prim-ministrul, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului au

obligaţia de a depune individual, în faţa şefului statului, jurământul de credinţă şi de fidelitate, aspect
care desăvârşeşte procedura legală a învestiturii Guvernului în ansamblul său şi a învestirii personale a
fiecărui membru care’l compune. Obligativitatea depunerii jurământului decurge tot din prevederile
constituţionale ( art. 54) în conformitate cu care cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, ca
expresie a obligaţiei de fidelitate faţă de ţară, trebuie să depună jurământul cerut de lege, în faţa
Preşedintelui. Refuzul depunerii acestuia antrenează demiterea de drept a celui în cauză, cu efecte
corespunzătoare asupra hotărârii parlamentare şi a decretului prezidenţial, aspect care ar trebui să
atragă (s-a susţinut în doctrină) declanşarea unei noi proceduri de învestitură, dată fiind schimbarea
condiţiilor iniţiale, neputându-se utiliza simpla procedură a remanierii guvernamentale, care ar putea fi
întrebuinţată numai faţă de un guvern legal constituit, aflat deja în funcţiune, ceea ce nu este cazul în
această ipoteză. 11

Formula jurământului este aceeaşi pentru preşedintele ţării şi pentru membrii Guvernului,
pentru a nu exista niciun fel de dubiu în legătură cu valorile pe care aceştia vor trebui să le apere.
Astfel, aceştia vor trebui să rostească jurământul înscris în conţinutul art. 82 din Constituţie : Jur să-mi
dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să
respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi
ajute Dumnezeu! Data depunerii efective a jurământului de credinţă, individual, în faţa Preşedintelui
României, reprezintă momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului,
înlocuind Cabinetul demisionar. Se realizează astfel continuitatea activităţii guvernamentale, de esenţa
administraţiei publice fiind permanenţa, regularitatea, spre deosebire de autoritatea legiuitoare care
funcţionează temporar, în sesiuni parlamentare. Se spune metaforic că atunci când un guvern,
administraţia unui stat ar înceta să funcţioneze, statul respectiv ar înceta să mai existe. 12

Comparând formarea Guvernului României cu formarea guvernelor altor state membre ale
Uniunii Europene, constatăm că şi România se încadrează în regimul, mai mult sau mai puţin
parlamentar, al majorităţii acestor state. În opinia unora, s-ar părea că opţiunea legiuitorului român
referitoare la procedura de învestire a Guvernului a fost influenţată de actualul model spaniol, ce
consacră, paradoxal, o monarhie constituţională. În acest stat, desemnarea candidatului pentru funcţia
de Preşedinte al Guvernului se face printr-un acord între Rege şi Preşedintele Congresului Deputaţilor.
Candidatul astfel desemnat trebuie să obţină votul de încredere al Congresului, cu majoritate absolută.

11 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Dana Apostol Tofan, op.cit., pp.963-964
12 Dana Apostol Tofan, op.cit., p.170

9
 Prim-Ministrul

Dacă majoritatea absolută nu a fost realizată, după un termen de gândire de 48 de ore, este suficientă
majoritatea simplă. Abia după înplinirea acestei proceduri, Preşedintele Guvernului este considerat
numit şi poate trece la formarea Guvernului. 13

Incompatibilităţi

Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei funcţii publice şi

evitarea concentrării, de către una şi aceeaşi persoană, a unor prerogative excesive. Problema
incompatibilităţilor apare ca o dimensiune a rezonabilităţii şi credibilităţii ce trebuie să caracterizeze
exerciţiul unei funcţii publice într-o societate democratică. Instituirea unor incompatibilităţi ale
funcţiilor guvernamentale are drept scop protejarea membrilor Guvernului în raport cu multiplele
presiuni exterioare care se pot exercita asupra acestora. Incompatibilităţile prevăzute de Constituţie pot
fi modificate numai prin revizuirea acesteia. Alte incompatibilităţi se pot stabili prin lege organică,
lucru ce se întâmplă şi în cazul incompatibilităţilor funcţiei de membru ar Guvernului. Regăsim astfel
două categorii de incompatibilităţi, în funcţie de izvorul ce le consacră : de ordin constituţional şi de
ordin legal. 14

În ceea ce priveşte cea dintâi categorie, remarcăm că aceasta îşi regăseşte conţinutul în art. 105
alin.(1) din Constituţia României : Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea
altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este
incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial. Din acest text rezultă existenţa unei compatibilităţi cu funcţia de
deputat sau senator, ce a fost argumentată pe similitudinea cu regimul parlamentar, consacrat în
constituţiile altor state occidentale. Din perspectiva dreptului comparat, doctrina românească a subliniat
în această problemă că, în unele state occidentale, există atât posibilitatea de a cumula funcţii
parlamentare cu cele guvernamentale, cât şi interdicţia unui astfel de cumul. Practic, sunt identificate
următoarele soluţii distincte : sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este
considerat incompatibil cu exerciţiul unui mandat parlamentar, sisteme în care se permite cumulul celor
două funcţii şi sisteme de mijloc, în care miniştrii nu sunt obligaţi să fie şi parlamentari, dar li se cere
îndeplinirea unor condiţii de eligibilitate. 15

În ţara noastră, dacă într-o primă fază Regulamentele celor două Camere au optat pentru cea de
a doua variantă, pe fondul ofensivei reale a Guvernului din perioada anterioară adoptării Constituţiei, s-

13 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Dana Apostol Tofan, op.cit., p.958
14 Ibidem, pp.969-970
15 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op.cit., p. 233

10
 Prim-Ministrul

a admis, în Adunarea Constituantă, ca parlamentarii care îndeplinesc funcţii guvernamentale să poată

reveni în fotoliile parlamentare atunci când se pune capăt mandatului guvernamental din proprie
iniţiativă sau din alte motive. S-a constatat că Parlamentul este o garanţie a privilegiilor pe termen fix,
în timp ce Guvernul este o garanţie a acestora pe timp limitat. O asemenea soluţie, faţă de care practica
de Stat ar fi urmat să-şi spună cuvântul, s-a apreciat în continuare, în doctrină, că prezintă anumite
riscuri. S-a apreciat că această compatibilitate poate fi privită ca o cale de concentrare a puterii în
mâna executivului, putându-se ajunge, într-o interpretare puţin exagerată, dar nu şi absurdă, ca
Guvernul să se autocontroleze, atâta timp cât este format numai din parlamentari. Cu toate acestea, unei
autori au exprimat şi o poziţie favorabilă actualei reglementări, apreciind că, în scopul realizării unei
colaborări eficiente în aplicarea politicii ţării, este de dorit ca un membru al Guvernului să aibă
calitatea de deputat sau de senator, dar lipsa acestei calităţi nu constituie un impediment pentru
exercitarea acestei funcţii.

Referitor la incompatibilitatea exercitării oricărei alte funcţii publice decât cele menţionate
anterior, definiţiile date funcţiei publice de autoritate au fost diverse. Astfel, această noţiune a fost
privită ca orice funcţie de conducere din cadrul organelor administraţiei publice, ale serviciilor publice
administrative, cum ar fi funcşiile de conducere a serviciilor publice din învăţământ, din sănătate, dar
nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public. Ar reprezenta funcţii publice de autoritate şi
funcţiile de consilieri locali sau judeţeni, precum şi orice funcţie, aleasă sau numită, cu caracter public,
prin care se execută legile, putându-se utiliza mijloace de coerciţiune şi sancţiune statală. Potrivit altui
autor, în sfera funcţiilor publice de autoritate se integrează numai persoanele care sunt membre ale
organelor colegiale sau unipersonale, care exercită puterea publică, respectiv cele care au competenţa
de a pune în aplicare dispoziţiile legale sau dispoziţiile cuprinse în decizii judiciare, fără a face apel la o
altă autoritate administrativă. Sintetic, funcţia publică de autoritate a fost definită şi ca fiind acea
funcţie ocupată de o persoană care aparţine unui organ de conducere dintr-o autoritate publică sau o
structură a acesteia, precum şi membrii organelor alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.(ex. Primarii, consilierii locali sau judeţeni). Prin adoptarea Legii nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, deşi nu a fost definită noţiunea de funcţie
publică de autoritate, s-a încercat realizarea unui tablou amplu, dar nu exhaustiv, al funcţiilor care fac
parte din această categorie. În ceea ce priveşte incompatibilitatea cu o funcţie de reprezentare
profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial, aceasta este preluată din art. 23 din
Constituţia Franţei. 16

16 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, op.cit., p.973

11
 Prim-Ministrul

Cea de a doua categorie amintită cuprinde incompatibilităţile de ordin legal, pe care le putem
regăsi în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Această lege adaugă următoarele incompatibilităţi cu funcţia de membru a Guvernului : funcţia de
preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice; funcţia de preşedinte sau de
secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute la lit.c)
; funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la lit.c) ;
funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi
societăţilor naţionale; calitatea de comerciant persoană fizică; calitatea de membru al unui grup de
interes economic; o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte. 17

Legea îngăduie totuşi ca , în mod excepţional, Guvernul să poată aproba participarea unor
membri ai săi, inclusiv a primului-ministru, ca reprezentanţi ai statului în adunarea generală a
acţionarilor ori ca membri în consiliul de administraţie al regiilor autonome, companiilor sau
societăţilor naţionale, instituţiilor publice ori al societăţilor comerciale, inclusiv băncile sau alte
instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, de interes strategic sau în cazul în care un
interes public impune aceasta. Singurele activităţi care pot fi exercitate oricând de persoanele care au
calitatea de membru al Guvernului sunt cele din domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei
literar-artistice. Pentru respectarea acestor norme imperative, membrii Guvernului sunt obligaţi să nu
emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei
decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos matereial pentru sine sau
pentru soţul ori rudele sale de gradul I. Este evident că aceste obligaţii nu privesc emiterea, aprobarea
sau adoptarea actelor normative. Sancţiunea actelor normative încheiate cu încălcarea acestor obligaţii
legale este nulitatea absolută. În cazul conflictului de interese, prim-ministrul poate fi sesizat de orice
persoană sau se poate sesiza din oficiu. În ceea ce îl priveşte pe primul ministru, legislaţia este
deficitară, deoarece nu se precizează procedura aplicabilă primului ministru, respectiv cine este
autorizat să constate faptul că acesta se află într-o stare de incompatibilitate descrisă de Legea nr.
161/2003.18

17 Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei ( publicată în Monitorul Oficial
nr. 279 din 21 aprilie 2003 )
18 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, op.cit., p.975

12
 Prim-Ministrul

Încetarea funcţiei de şef al Guvernului

În ceea ce priveşte modalităţile de încetare a calităţii de prim-ministru, cu toate consecinţele ce

decurg de aici, Constituţia actuală a României prevede expres în art. 107 alin.(3) : Dacă prim-ministrul
se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării sau este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al
Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la
formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă
primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern. Cu alte cuvinte, calitatea de prim-ministru încetează în
urma demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege.

Prim-ministrul interimar nu poate fi decât un alt membru al Guvernului care prin efectul
desemnării va îndeplini atât funcţia de ministru la ministerul unde este titular, cât şi pe cea de prim-
ministru. Spre deosebire de Preşedintele interimar al României,care nu poate exercita atribuţiile
19
prevăzute de art.88-90 din Constituţia republicată, prim-ministrul interimar exercită aceleaşi atribuţii
ca şi titularul. Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată. Dacă motivul ce a determinat
numirea prim-ministrului interimar se datorează faptului că funcţia titularului a încetat, potrivit art. 110
20
alin. (2) din Constituţie, Guvernul se consideră demis, primul ministru interimar urmând să conducă
un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern. Dacă însă motivul ce a
determinat numirea primului ministru interimar se datorează faptului că prim-ministrul titular se află în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu din motive de sănătate) interimatul durează
doar până când primul-ministru titulat îşi va relua activitatea în Guvern. Dacă însă perioada de
interimat este mai mare de 45 de zile, potrivit art.110 alin.(2) din Constituţie, Guvernul va fi demis. În
plus, rezultă din cele arătate că prim-ministrul nu-şi poate delega atribuţiile, chiar dacă lipseşte din ţară
sau absentează din alt motiv. Numai Preşedintele României poate da o asemenea delegare prin numirea
unui prim-ministru interimar în condiţiile mai sus menţionate. În concluzie, învestitura, ca şi demisia
unui Cabinet sunt indisolubil legate de persoana primului ministru, iar interimatul pentru această
funcţie nu poate fi mai mare de 45 de zile. Totodată, dacă Parlamentul este nemulţumit de prim-

19 În aceste articole se face referire la mesajele adresate Parlamentului, la dizolvarea Parlamentului şi la

referendum.
20 Art. 110 alin. (2) din Constituţia României : Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a
încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu
excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

13
 Prim-Ministrul

ministru, această nemulţumire se răsfrânge asupra întregului Guvern, asupra tuturor membrilor
acestuia.

Oprindu-ne asupra imposibilităţii revocării primului-ministru de către Preşedinte , observăm că

argumentul adus în practică a fost următorul : a admite contrariul ar fi însemnat a fi de acord cu
posibilitatea ca înlăturarea unui Guvern în exerciţiu să fi putut avea loc datorită simplei intervenţii a
preşedintelui care, din considerente exclusiv politice, ar fi putut dispune revocarea premierului, în
absenţa enumerării constituţionale a unor situaţii în care această măsură să poată fi luată. A admite
posibilitatea schimbării Guvernului prin simpla intervenţie a Preşedintelui României ar fi însemnat
încălcarea principiului fundamental consacrat de art. 109 alin. (1) al “răspunderii politice a Guvernului
numai în faţa Parlamentului.” Revocarea primului-ministru echivalează cu revocarea Guvernului, iar
această operaţiune juridică denumită retragerea încrederii se poate face numai de către Parlament, pe
calea unei moţiuni de cenzură. 21

Atribuţiile primului-ministru

Conform art.102, alineatul (3) din Constituţie, “Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.”.
Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, în cadrul Guvernului un rol aparte revine primului ministru care îl conduce
şi coordoneaza activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin 22.
Atribuţiile prim-ministrului pot fi clasificate în următoarele categorii:
a) Atribuţii de conducere şi coordonare
Potrivit art. 107, al (1) din Constituţie şi art. 13 din Legea nr. 90/2001, Prim-ministrul
conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De
asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
Aceasta funcţie are o semnificaţie deosebită şi este bine reglementată deoarece, în absenţa ei,
ar exista riscul ca un prim ministru autoritar să se substituie în faptul unui ministru, impunând o
anumită linie politică şi nu linia politică a programului acceptat de Parlament.
Atribuţiile de conducere şi coordonare sunt indispensabile primului ministru pentru a realiza o
guvernare eficientă şi raţională, în alţi termeni, o administrare înfăptuită de Guvern. Noţiunea de

21 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, op.cit., pp.990-991
22 Genoveva Vrabie, Marius Balan, Organizarea politico-etatică a României,Ediţia a IV-a, Iaşi, 2004, p.229

14
 Prim-Ministrul

administrare mai cuprinde şi funcţiile principale de organizare şi control, pe care, de asemenea, primul
ministru le exercită ori de câte ori este necesar, în scopul realizării unei bune guvernări sau administrări
a ţării.
Atribuţia primului ministru de coordonare şi conducere îi confera o poziţie distinctă în cadrul
Guvernului, care îi permite să convoace, să conducă, să suspende sau să pună capăt unei şedinţe de
guvern. Exercitarea atribuţiei de conducere are în vedere , în exclusivitate, desfăşurarea activităţii
Guvernului ca organ colegial, întrunit la şedinţe, legal constituite. În asemenea cazuri, prim-ministrul
moderează dezbaterile, dă dreptul la cuvânt membrilor Guvernului, sintetizează punctele de vedere şi
supune aprobării soluţiile convenite, proiectele de hotărâri sau de ordonanţe, precum şi proiectele de
legi23.
b) Atributii de reprezentare
Potrivit Art.13 din Legea nr. 90/2001, primul ministru reprezintă Guvernul pe plan intern, în
relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi
instituţii publice, cu partidele si alianţele politice, cu sindicatele şi alte organizaţii neguvernamentale,
precum şi în relaţiile internaţionale.
O parte din aceste dispoziţii legale au fost apreciate ca fiind neconstituţionale în doctrină.
Astfel, nici un text din Constituţie nu prevede că prim-ministrul reprezintă Guvernul în relaţiile cu
Preşedintele României. Relaţiile dintre prim-ministru şi Preşedinte sunt cele reglementate în mai multe
texte constituţionale şi din nici unul nu rezultă că prim-ministrul ar reprezenta Guvernul în relaţiile
acestuia cu preşedintele României.
În ceea ce priveşte atribuţia prim-ministrului de a reprezenta Guvernul în relaţiile cu instanţa
supremă, aceasta ar putea deveni funcţională doar cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat,
deoarece prin art. 22, al (2) din Legea nr. 90/2001 se dispune că secretarul general al Guvernului
reprezintă guvernul în faţa instanţelor judecătoreşti, deci inclusiv a instanţei supreme.
În ce priveşte Curtea de Conturi, este vorba de o autoritate publică autonomă, supusă
controlului parlamentar, iar Guvernul intră sub incidenţa controlului exercitat de aceasta, asupra
gestiunii banului public, cu care prim-ministrul nu are cum sa stabilească relaţii. Cu atât mai mult,
stabilirea unor realţii între prim-ministru şi Ministerul Public, parte a autorităţii judecătoreşti, ar
însemna un amestec al puterii executive în sfera puterii judecătoreşti. 24
c) Atribuţii în domeniul apărării naţionale

23 Dana Apostol Tofan, op. cit., pp. 184-185

24 Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 188

15
 Prim-Ministrul

Potrivit art. 14 din Legea 90/2001, primul ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării şi exercită toate atribuţiile ce derivă din această funcţie.
d) Atribuţii privind numirea şi eliberarea din funcţii publice
Potrivit art.15 din Legea 90/2001, primul ministru numeşte şi eliberează din funcţie anumite
persoane cu statut de funcţionari publici sau demnitari.
Acestea sunt:
- conducătorii organelor de specialitate din subordinea guvernului, cu excepţia persoanelor
care au calitatea de membru al Guvernului;
- secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului( în cazul utilizării acestor
funcţii);
- secretarii de stat;
- alte persoane care îndeplinesc funcţii publice în cazurile prevăzute de lege.
e) Atribuţiile privind relaţiile cu Parlamentul
În acest sens, primul ministru prezintă Camerei Deputatilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii
cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către
deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de activitate care formează obiectul interpelării.
Regulamentele Camerelor înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt
este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice
înţeleg să comunice Camerei actele şi informaţiile solicitate sau, după caz, dacă au intenţia să adopte o
hotărâre într-o problemă anume. Prin interpelare se înţelege, în principiu, o cerere adresată Guvernului
prin care se solicită explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi
externe.25
Exercitarea acestei atribuţii presupune introducerea în cauză a relaţiilor dintre Guvern şi
Parlament, în sensul că rapoartele şi declaraţiile cu privire la politica Guvernului pot antrena
răspunderea politică a acestuia. În aceste condiţii, problema care se pune are în vedere dezbaterea
acestora în Guvern, înainte de a fi prezentate Parlamentului sau dacă este posibilă ocolirea de către
prim-ministru a acestei consultări guvernamentale. Deşi pare că este vorba de o putere discreţionară din
partea prim-ministrului în exercitarea acestor atribuţii, posibilităţile devin imperative atunci când
asigurarea bunei funcţionări a autorităţilor publice este pusă în pericol. Posibilitatea prim-ministruluui
de a prezenta celor două Camere rapoarte şi declaraţii cu părivire la politica Guvernului nu împiedică
ipoteza ca, în numele prim-ministrului, această activitate să fie dusă la îndeplinire şi de un alt membru
al Guvernului.26

25 Dana Apostol Tofan, op. cit.,p. 220

26 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Dana Apostol Tofan, op.cit.,p. 107

16
 Prim-Ministrul

f) Alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi în alte legi

Astfel, conform art.18, al (2), primul ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în
Constituţie şi de lege care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.
- Potrivit Art. 100, al (2) din Constituţie, primul ministru contrasemnează decretele emise
de Preşedinte, în cazul în care se prevede obligativitatea contrasemnării acestora. 27 Contrasemnarea
decretelor contribuie, în esenţă, la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului,
atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale, cât şi cu voinţa organului pe care prim-
ministrul îl reprezintă. Deci, implicit, se susţine în doctrină, pentru actele contrasemnate de acesta,
Preşedintele nu poartă nici un fel de răspundere, fapt ce reiese ca firesc din analiza cazurilor în care
Constituţia solicită în mod obligatoriu această formă legală( tratatele internaţionale, mobilizarea totală
sau parţială). Lipsa contrasemnării atrage nulitatea decretului Preşedintelui, prim-ministrul asumându-
şi o răspundere politică faţă de Parlament, în momentul contrasemnării, aspect ce apropie regimul
nostru politic de unul parlamentar.28
- În scopul rezolvării unor probleme operative, prim-ministrul poate constitui, prin decizie,
potrivit Legii nr. 90/2001, consilii, comisii şi comitete interministeriale, neexistând însă nici o
precizare cu privire la distincţia dintre acestea.
- Potrivit art. 87 din Constituţie, prim-ministrul poate cere Preşedintelui României să
participe la şedinţele de Guvern, în anumite cazuri: Preşedintele României poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea
ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului ministru, în alte situaţii.
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
- Semnează actele Guvernului, în condiţiile art. 108, al (4): Hotărârile şi ordonanţele
adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia
punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage
inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai
instituţiilor interesate.
Semnatura primului ministru şi contrasemnăturile miniştrilor, precum şi publicarea sunt
condiţii de validitate a actului, cu precizarea că lipsa unei semnături atrage doar nulitatea, ce poate fi
acoperită, în funcţie de împrejurări, în baza teoriei salvgardării actului, pe când nepublicarea atrage
inexistenţa actului, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici. Semnătura prim-ministrului pe o
hotărâre sau pe o ordonanţă a Guvernului semnifică legalitatea acesteia atât sub aspect material, cât şi

27 Anton Trăilescu, Drept Administrativ.Curs universitar.Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2010, pp.25-26

28 Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 141

17
 Prim-Ministrul

sub aspect formal. Cu alte cuvinte, prim-ministrul, prin semnătura sa, certifică adoptarea hotărârii sau a
ordonanţei, în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale, implicit a celor referitoare la
regulile procedurale.
În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „miniştrii care au obligaţia punerii în executare”, se
consideră că legiuitorul constituant a avut în vedere exclusiv pe membrii Guvernului şi nu pe alţi
demnitari, fie ei şi secretari de stat , ce conduc departamente subordonate Guvernului sau chiar
autorităţi administrative autonome.
O reală problemă apărută deja în practica guvernamentală este cea a eventualului refuz al unui
ministru sau al mai multor miniştri de a contrasemna un act al Guvernului, deşi prin conţinutul său
aplicarea actului revine spre punere în executare respectivului ministru sau respectivilor miniştri. 29
- Potrivit art.85, al (2), prim-ministrul propune Preşedintelui României revocarea şi
numirea unor membri ai Guvernului: În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a
postului, Preşedintele revocă şi numeşte , la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului.
Noţiunea de remaniere guvernamentală semnifică o modificare în componenţa Guvernului
deja aprobat de Parlament, în sensul că în locul unui sau unor miniştri care au figurat pe lista aprobată
de Parlament, se numesc noi titulari. Prin remaniere nu se poate schimba structura Guvernului,
aprobată la învestitură, adică numărul de posturi şi destinaţia acestora; dacă este necesară şi
modificarea structurii este necesară şi aprobarea prealabilă a Parlamentrului. Este promovat astfel
principiul simetriei juridice, în sensul că atunci când prim-ministrul doreşte să schimbe structura
Guvernului, fie reducând numărul de ministere prin contopirea unora, fie mărind numărul acestora,
trebuie să se prezinte în faţa Parlamentului, ca şi cum ar fi vorba de constituirea unei noi echipe
guvernamentale.
Această prevedere constituţională a creat, în timp, nu puţine dipute în aplicarea sa concretă,
refectate în adoptarea unor poziţii divergente în doctrina de drept public.
Astfel, în primii ani după intrarea în vigoare a Constituţiei, în absenţa unor precizări de ordin
legislativ cu privire la aplicarea acestei proceduri, s-a pus problema dacă noii miniştri propuşi de prim-
ministru ar mai trebui să fie supuşi avizului consultativ al comisiilor de specialitate ale celor două
Camere, aşa cum se întâmplă în cazul învestiturii unui nou Guvern.30
Chiar în primul comentariu al Constituţiei, când asemenea probleme nu apăruseră încă în
practica de stat, s-a apreciat că odată Guvernul învestit şi numit de Preşedinte, modificările intervenite

29 Ibidem, pp. 201-202

30 Ibidem, p. 185

18
 Prim-Ministrul

în componenţa lui se petrec în interiorul puterii executive şi se vor realiza între factorii principali ai
acestuia, Preşedintele şi primul ministru.31
Alţi autori au considerat că remaniera guvernamentală este o operaţiune care nu este supusă
aprobării Parlamentului, dar prezintă riscul introducerii unei moţiuni de cenzură împotriva întregului
Guvern şi poate duce la demiterea acestuia, în măsura în care ea contravine intereselor majorităţii
parlamentare care a susţinut echipa guvernamentală.
În practica de stat, de-a lungul vremii, au fost cazuri în care modificarea componenţei
Guvernului s-a făcut de Preşedintele României şi pe baza hotărârii Parlamentului, după cum au fost şi
situaţii în care lista membrilor Guvernului a fost modificată de Preşedinte, fără a se cere acordul
Parlamentului.
În exercitarea acestei atributii prim-ministrul dispune de putere discretionară, propunerile
referitoare la revocarea sau numirea unor membri ai Guvernului, aflându-se sub deplinul său control.
Singura regulă pe care prim-ministrul trebuie să o respecte o constituie raportarea la ideea că revocarea
în dreptul public este o măsură care trebuie motivată, fie şi de ineficienţa acţiunii respectivului membru
al Guvernului. Evoluţia practicii statale a demonstrat că nu este obligatoriu ca revocarea să intervină ca
o sancţiune, ci pur şi simplu ea poate fi cerută din raţiuni politice. Revocarea este deci consecinţa
pierderii încrederii de care s-a bucurat un membru al Guvernului din partea formaţiunii sale politice sau
a prim-ministrului.32
Recent, în practica statală a apărut o problemă de această natură privind aplicarea art.85, al(2)
din Constituţie, şi anume ce se întâmplă în cazul în care Preşedintele refuză propunerea prim-
ministrului de numire a unui ministru, cu o serie de argumente apreciate ca fiind de natura legală.
Chemată să se pronunţe într-o asemenea situaţie, Curtea Constituţională a stabilit că Preşedintele poate
refuza o propunere o singură dată, motivat, decizia fiind argumentată prin analogie cu situaţia
solicitării reexaminării de către Parlament a unei legi33
- Coordonează activitatea următoarelor entităţi, prin intermediul unui consilier de stat
desemnat în acest sens prin decizie a primului ministru:
a) Agenția Națională pentru Resurse Minerale, organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului; președintele agenției are calitatea de
ordonator principal de credite;

31 Florin Vasilescu, Constituţia României- comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992, p.196

32 Dana Apostol Tofan, op. cit., pp. 186-187
33 Decizia nr. 98/2008 publicată în M. Of. Nr. 140/2008

19
 Prim-Ministrul

b) Inspectoratul de Stat în Construcții, instituție publică, cu personalitate juridică, în subordinea

Guvernului, finanțată integral din venituri proprii; inspectorul general de stat are calitate asimilată celei
de ordonator principal de credite bugetare în ceea ce privește actele de gestiune;
c) Agenția Română pentru Investiții Străine, organ de specialitate al administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanțat de la bugetul de stat,
prin bugetul Secretariatului General al Guvernului;
d) Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție de specialitate a administrației
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanțată integral din venituri
proprii;
e) Agenția de Compensare pentru Achiziții de Tehnică Specială, instituție publică autonomă, cu
personalitate juridică, finanțată integral din venituri proprii;
f) Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, organ de specialitate al
administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanțat de
la bugetul de stat; președintele oficiului are calitatea de ordonator principal de credite;
g) Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, instituție publică de interes
național, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanțată integral din venituri proprii;
h) Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, instituție publică cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului, finanțată din venituri proprii și subvenții de la bugetul de stat,
prin bugetul Secretariatului General al Guvernului;
i) Agenția Națională Anti-Doping, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea
Guvernului, finanțată din venituri proprii și subvenții de la bugetul de stat, prin bugetul
Secretariatului General al Guvernului;
j) Agenția pentru Strategii Guvernamentale, organ de specialitate al administației publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, finanțată de la bugetul de
stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului;
k) Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor, instituție publică cu personalitate juridică,
finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului
General al Guvernului 34
- În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale, prim-ministrul emite decizii, care pot avea caracter
normativ sau individual. Deciziile prim-ministrul se publica in Monitorul Oficial al României, partea I.
Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei acestora 35.

34 Decizia Primului-Ministru nr. 307/2009 privind aparatului propriu de lucru al primului-ministru, art.5
35 Anton Trăilescu, op.cit, pp. 25-26

20
 Prim-Ministrul

Prim-ministrul este şeful Guvernului, dar el nu reprezintă o autoritate distinctă în cadrul

sistemului instituţional din România. Poate emite acte juridice cu forţă juridică restrânsă şi, cu
precădere, cu caracter individual. Aceste acte se numesc decizii şi privesc măsuri de organizare a
Guvernului, de eliberare sau revocare din funcţie a unor persoane, a unor instituţii publice care se
găsesc în subordinea Guvernului.Actele sale se iau în nume propriu şi nu în numele Guvernului, astfel
nu atrage răspunderea ministerială. 36

Răspunderea prim-ministrul
Prim-ministrul, ca membru al Guvernului, are o răspundere politică şi una penală sau civilă.
În ceea ce priveşte răspunderea politică, orice faptă, orice culpă a unui membru al Guvernului
atrage răspunderea întregului organ colegial. Astfel, răspunderea politică a fiecărui membru al
Guvernului este solidară cu a tuturor celorlalţi. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului,
sancţiunea corespunzătoare fiind demiterea sa ca urmare a retragerii votului de încredere.
În legătură cu răspunderea penală, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor. Competenţa de judecată aparţine, în acest caz, Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.Pentru săvârşirea altor infracţiuni aceştia urmează să răspundă potrivit dreptului comun. Dacă s-
a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea din funcţie, iar dacă un
membru al guvernului a fost trimis în judecată, suspendarea lui devine obligatorie.
În legătură cu răspunderea civilă, nu sunt prevăzute reguli în Constituţie, fapt pentru care
această problemă rămâne sub incidenţa dreptului comun.37

Aparatul de lucru al prim-ministrul

În realizarea multiplelor si complexelor sale sarcini, prim-ministru antreneaza întreaga echipă

guvernamentală şi se sprijină pe un aparat de lucru.

În anul 2009, aparatul de lucru al Guvernului era alcătuit din Cancelaria Prim-Ministrul,
Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții
specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Atât Cancelaria Prim-Ministrul, cât și Secretariatul General al Guvernului erau structuri cu
personalitate juridică, organizate în cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Această modalitate de
36 http://facultate.regielive.ro/cursuri/stiinte-politice/institutii-interne-ale-relatiilor-internationale-575.html,
29.10.2011
37 Genoveva Vrabie, Marius Balan, op. cit., pp.232-235

21
 Prim-Ministrul

organizare s-a dovedit nefuncțională, existând paralelisme și suprapuneri în unele domenii

(coordonarea procesului politicilor publice, planificare strategică), precum și disjungerea, în mod
nejustificat, a unor competențe (calitatea de ordonator principal de credite, reprezentarea în fața
instanțelor judecătorești etc.).
Aceste neconcordanțe au fost evidențiate și prin evaluările organizațiilor internaționale. Astfel,
Raportul comprehensiv de monitorizare pe 2005 elaborat de Comisia Europeană specifică faptul că
Secretariatul General al Guvernului și Cancelaria Prim-Ministrul, instituții care alcătuiesc centrul
Guvernului, se confruntă cu existența unor suprapuneri în ceea ce privește atribuțiile și funcțiile lor
specifice. De asemenea, atât SIGMA (Support for Improvement in Governance and Management), cât
și Banca Mondială au exprimat necesitatea reformării și restructurării aparatului de lucru al Guvernului.
O analiză a aparatului de lucru al Guvernului la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene a arătat
că România este singurul stat care are centrul Guvernului format din două instituții distincte.
Pe de altă parte, Cancelaria Prim-Ministru a devenit, în scurt timp, o structură cu multiple
atribuții, cu un mare număr de personal, o structură care coordonează o serie de autorități și agenții
aflate în subordinea Guvernului, dar care nu poate răspunde rapid la multitudinea de probleme de pe
agenda Guvernului, datorită domeniului extins de competențe care îi revine.
Astfel, s-a impus necesitudinea reorganizării aparatului de lucru al prim-ministrului prin
desfiinţarea instituţiilor existente şi crearea de instituţii noi. De asemenea, desființarea Cancelariei
Prim-Ministrul răspunde și obiectivului Guvernului de restrângere a cheltuielilor bugetare în contextul
crizei economice. 38
În prezent,conform deciziei Prim-Ministrul nr. 307/2009 privind aparatului propriu de lucru al
primului-ministru, acesta este alcătuit din:
a) cabinetul prim-ministrului;
b) corpul secretarilor de stat si consilierilor de stat ai primului-ministru;
c) registratura primului-ministru.
Atribuțiile aparatului propriu de lucru al prim-ministrului se stabilesc prin decizie a primului-ministru.
Aparatul propriu de lucru al prim-ministrului funcționează ca structură fără personalitate juridică în
aparatul de lucru al Guvernului, subordonat prim-ministrului.

Aparatul propriu de lucru al prim-ministrului exercită următoarele funcții:

38 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului-Ministru și stabilirea
unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, preambul

22
 Prim-Ministrul

- de strategie, prin care se asigură coordonarea procesului de elaborare a cadrului general

pentru definirea priorităților Guvernului, în conformitate cu Programul de guvernare, cu Planul național
de dezvoltare și cu angajamentele internaționale asumate de România;
- de reglementare, prin care se asigură realizarea cadrului normativ și instituțional în care se
realizează politicile în domeniu.
Cabinetul primului ministru are atribuţiile de evaluare a invitaţiilor adresate primului
ministru, organizare de evenimente pentru informarea opiniei publice, asigură transparenţa măsurilor
guvernamentale, menţine o comunicare permanentă cu societatea civilă, centralizează datele furnizate
de celelalte autorităţi, semnalează probleme ce intră în sfera de competenţă ale ministerelor, formulează
puncte de vedere sau note de avizare în legătură cu documentele care urmează a fi aprobate de primul
ministru.
Corpul secretarilor de stat şi consilierilor de stat coordonează procesul de corelare a
politicilor publice cu autorităţile Guvernului, coordonează şi monitorizează continuu implementarea
prevederilor legale, a Programului de Guvernare, previne unele posibile situatii critice în politicile de
guvernare, realizează analize strategice şi formulează recomandări în principalele domenii de acţiune
guvernamentală, elaborează rapoarte, sinteze şi prognoze cu privire la contextul internaţional, social,
politic, asigură cadrul de dialog dintre prim-ministru şi societatea civilă.
Registratura primului ministru primeşte şi ia în evidenţă toată corespondenţa adresată primului
ministru şi asigură transmiterea corespondenţei către Secretariatul General al Guvernului, ministere şi
alte instituţii şi autorităţi publice.39

PRIMUL-MINISTRU ŞI PREŞEDINTELE

Conflictul preşedinte- premier din cadrul puterii executive este posibil datorită unor prevederi
constituţionale neclare, ambigue sau incomplete, în special cele care prevăd rolul şi atribuţiile
preşedintelui în Constituţia din 1991 şi modificată în 2003. Aceste prevederi constituţionale neclare
instituie un sistem politic semiprezidenţial care îşi arată limitele în momentele de criză politică.
Conflictul apare în momentul în care Preşedintele propune o grilă proprie de interpretare a Constituţiei;
nefiind însă clar din punct de vedere constituţional care sunt atribuţiile exacte, rolul şi puterea reală de
decizie ale preşedintelui în cadrul executivului, acesta tinde să îşi sporească atribuţiile conferite şi
uneori să le şi depăşească, ajungând să le încalce pe cele ale primului ministru. Se ajunge astfel la un
conflict instituţional cu premierul.

39 Decizia Primului-Ministru nr. 307/2009 privind aparatului propriu de lucru al primului-ministru, art.1-4

23
 Prim-Ministrul

Prima sursă a conflictului preşedinte-premier rezidă chiar în constituţie, care instituie un

sistem semi-prezidenţial, în care preşedintele este ales prin „vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat”(art.81 din Constituţie), iar preşedintele este cel care care îl desemnează pe premier. Astfel,
acest sistem este caracterizat de existenţa a două capete în interiorul puterii executive. De aici, inerenţa
conflictului la nivel instituţional.

Acest sistem predispus la conflict este întărit de faptul că atribuţiile din cadrul puterii
executive ale preşedintelui şi cele ale primului ministru nu sunt clar delimitate şi precizate, conflictul
devenind cu atât mai posibil.

Articolul 86 din Constituţie stabileşte că preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la

problemele de importanţă deosebită, iar la art. 87 se admite că preşedintele poate lua parte din proprie
iniţiativă la şedinţele de guvern în care sunt dezbătute probleme de interes naţional şi că preşedintele
prezidează şedinţele exeutivului la care participă. Cel din urmă articol subliniază, într-un fel,
preeminenţa preşedintelui faţă de prim-ministru în cadrul puterii executive. Decizia de a participa la
aceste şedinţe aparţine în întregime preşedintelui, chiar dacă primul ministru va susţine că nu este de
acord cu prezenţa preşedintelui sau că în şedinţa respectivă nu vor fi dezbătute probleme majore. O altă
variabilă independentă o reprezintă provenienţa partizană diferită a deţinătorilor celor două funcţii.

PRIMUL-MINISTRU ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

În fiecare stat, legislaţia internă, şi în primul rând dispoziţiile constituţionale, stabilesc

competenţele diferitelor instituţii în domeniul relaţiilor internaţionale. Legislaţia internă stabileşte deci
care sunt instituţiile şi persoanele care au calitatea de a acţiona în numele statelor, subiecte ale dreptului
internaţional.
Politica externă a fiecărui stat se desfăşoară pe două planuri, cel intern, de elaborare şi aplicare
a politicii externe şi pe plan internaţional unde accentul este pus pe realizarea practică a politicilor
naţionale în funcţie şi de politicile altor state. Ca urmare, instituţiile care se ocupă de relaţiile
internaţionale pot şi ele fi clasificate în organisme interne şi externe ale relaţiilor internaţionale.
Potrivit sistemului constituţional din România, au atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale
Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul, în cadrul căruia organul de specialitate este Ministerul
Afacerilor Externe. Acestea pot fi definite, în sens larg, ca fiind instituţiile interne cu atribuţii în
domeniul relaţiilor internaţionale în ţara noastră.
Potrivit Constituţiei României, Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Din această perspectivă a prevederilor
constituţionale, Guvernului şi Primului Ministru îi revin toate competenţele, în calitatea sa de organ

24
 Prim-Ministrul

executiv, pentru realizarea politicii externe, reprezentând astfel principalul organism intern responsabil
de desfăşurarea relaţiilor internaţionale. Şeful guvernului sau primul ministru nu este, însă, din punctul
de vedere al Dreptului Diplomatic şi Consular, ”unul din organismele interne ale relaţiilor,
internaţionale, deoarece nu este autorizat nici să primească scrisori de acreditare ale reprezentanţilor
diplomatici, şi nici să poarte corespondenţă diplomatică cu alte guverne”. Unii autori sunt de părere că
şeful guvernului nu poate fi considerat ca instituţie separată a statului pentru relaţiile internaţionale
deoarece „el este un simplu exponent al guvernului său, îndeplinind acelaşi rol cu al ministrului său de
externe” pe plan internaţional.
Totuşi, el este şeful ierarhic al ministrului de externe, pe care de altfel îl numeşte în funcţie şi,
practica ultimilor ani arată că, prin reglementările interne, el are suficientă capacitate pentru a negocia
în numele statului şi pentru a angaja statul din punctul de vedere al Dreptului Internaţional. De altfel,
practica reuniunilor la nivel înalt, care s-a intensificat în ultima perioadă, arată că statele se fac
reprezentate de cei care efectiv au atribuţii executive—fie şefi de stat, fie prim-miniştri, după caz.
Aceste evoluţii fac previzibile dezvoltări care să conducă la recunoaşterea rolului în politica externă şi
a şefilor de guverne, practic pe o poziţie similară cu cea a şefilor de state, o practică deja curentă în
activitatea Uniunii Europene, dar şi a Naţiunilor Unite, care au multiplicat întâlnirile la cel mai înalt
nivel la care participă şefi de state şi guverne, fără a se face distincţie între competenţele lor în materie
de politică externă.

Guvernul îşi realizează competenţele sale specifice prin intermediul ministerelor şi a miniştrilor
de specialitate. În domeniul relaţiilor externe, instituţia de specialitate a Guvernului este Ministerul de
Externe.

Lista prim-miniștrilor României

Principatele Române Unite - cu guverne separate (1859-1862)

Guvernele de la Iași

▪ Guvernul Vasile Sturdza (17 ianuarie - 6 martie 1859)

▪ Guvernul Ion Ghica (8 martie - 27 aprilie 1859)

▪ Guvernul Manolache Costache Epureanu (27 aprilie - 10 noiembrie 1859)

▪ Guvernul Manolache Costache Epureanu (10 noiembrie 1859 - 3 aprilie 1860)

25
Prim-Ministrul

▪ Guvernul Mihail Kogălniceanu (30 aprilie 1860 - 17 ianuarie 1861)

▪ Guvernul Anastasie Panu (17 ianuarie - 23 septembrie 1861)

▪ Guvernul Alexandru C. Moruzi (5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862)

Guvernele de la București

▪ Guvernul Ioan Al. Filipescu (25 ianuarie - 27 martie 1859)

▪ Guvernul Constantin Al. Crețulescu (27 martie - 6 septembrie 1859)

▪ Guvernul Nicolae Crețulescu (6 septembrie - 11 octombrie 1859)

▪ Guvernul Ion Ghica (11 octombrie 1859 - 28 mai 1860)

▪ Guvernul Nicolae Golescu (28 mai - 13 iulie 1860)

▪ Guvernul Manolache Costache Epureanu (13 iulie 1860 - 14 aprilie 1861)

▪ Guvernul Barbu Catargiu (30 aprilie - 12 mai 1861)

▪ Guvernul Ștefan Golescu (12 mai - 11 iulie 1861)

▪ Guvernul Dimitrie Ghica (19 iulie 1861 - 22 ianuarie 1862)

România (1862-1881)

▪ Guvernul Barbu Catargiu (22 ianuarie - 24 iunie 1862)

▪ Guvernul Nicolae Crețulescu (24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863)

▪ Guvernul Mihail Kogălniceanu (11 octombrie 1863 - 26 ianuarie 1865)

▪ Guvernul Constantin Bosianu (26 ianuarie - 14 iunie 1865)

▪ Guvernul Nicolae Crețulescu (14 iunie 1865 - 11 februarie 1866)

▪ Guvernul Ion Ghica (11 februarie - 10 mai 1866)

26
Prim-Ministrul

▪ Guvernul Lascăr Catargiu (11 mai - 13 iulie 1866)

▪ Guvernul Ion Ghica (15 iulie 1866 - 21 februarie 1867)

▪ Guvernul Constantin Al. Crețulescu (1 martie - 5 august 1867)

▪ Guvernul Ștefan Golescu (17 august 1867 - 29 aprilie 1868)

▪ Guvernul Nicolae Golescu (1 mai - 15 noiembrie 1868)

▪ Guvernul Dimitrie Ghica (16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870)

▪ Guvernul Alexandru G. Golescu (2 februarie - 18 aprilie 1870)

▪ Guvernul Manolache Costache Epureanu (20 aprilie - 14 decembrie 1870)

▪ Guvernul Ion Ghica (18 decembrie 1870 - 11 martie 1871)

▪ Guvernul Lascăr Catargiu (11 martie 1871 - 30 martie 1876)

▪ Guvernul Ioan Emanuel Florescu (4 - 26 aprilie 1876)

▪ Guvernul Manolache Costache Epureanu (27 aprilie - 23 iulie 1876)

▪ Guvernul Ion C. Brătianu (24 iulie 1876 - 24 noiembrie 1878)

▪ Guvernul Ion C. Brătianu (25 noiembrie 1878 - 10 iulie 1879)

▪ Guvernul Ion C. Brătianu (11 iulie 1879 - 9 aprilie 1881)

Regatul României (1881-1945)

▪ Guvernul Dimitrie Brătianu (10 aprilie - 8 iunie 1881)

▪ Guvernul Ion C. Brătianu (9 iunie 1881 - 20 martie 1888)

▪ Guvernul Theodor Rosetti (22 martie - 11 noiembrie 1888)

▪ Guvernul Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889)

▪ Guvernul Lascăr Catargiu (29 martie - 3 noiembrie 1889)

27
Prim-Ministrul

▪ Guvernul George Manu (5 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891)

▪ Guvernul Ioan Emanuel Florescu (21 februarie - 26 noiembrie 1891)

▪ Guvernul Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 - 3 octombrie 1895)

▪ Guvernul Dimitrie A. Sturdza (4 octombrie 1895 - 21 noiembrie 1896)

▪ Guvernul Petre S. Aurelian (21 noiembrie 1896 - 26 martie 1897)

▪ Guvernul Dimitrie A. Sturdza (31 martie 1897 - 30 martie 1899)

▪ Guvernul George Gr. Cantacuzino (11 aprilie 1899 - 6 iulie 1900)

▪ Guvernul Petre P. Carp (7 iulie 1900 - 13 februarie 1901)

▪ Guvernul Dimitrie A. Sturdza (14 februarie 1901 - 20 decembrie 1904)

▪ Guvernul George Gr. Cantacuzino (22 decembrie 1904 - 12 martie 1907)

▪ Guvernul Dimitrie A. Sturdza (12 martie 1907 - 27 decembrie 1908)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (27 decembrie 1908 - 4 martie 1909)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (4 martie 1909 - 28 decembrie 1910)

▪ Guvernul Petre P. Carp (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912)

▪ Guvernul Titu Maiorescu (28 martie - 14 octombrie 1912)

▪ Guvernul Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (4 ianuarie 1914 - 10 decembrie 1916)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (11 decembrie 1916 - 28 ianuarie 1918)

▪ Guvernul Gen. Alexandru Averescu (29 ianuarie - 4 martie 1918)

▪ Guvernul Alexandru Marghiloman (5 martie - 23 octombrie 1918)

▪ Guvernul Constantin Coandă (24 octombrie - 28 noiembrie 1918)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919)

28
Prim-Ministrul

▪ Guvernul Artur Văitoianu (27 septembrie - 30 noiembrie 1919)

▪ Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920)

▪ Guvernul Gen. Alexandru Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921)

▪ Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 - 29 martie 1926)

▪ Guvernul Gen. Alexandru Averescu (30 martie 1926 - 4 iunie 1927)

▪ Guvernul Barbu Știrbei (4 - 20 iunie 1927)

▪ Guvernul Ion I.C. Brătianu (21 iunie - 24 noiembrie 1928)

▪ Guvernul Vintilă I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927 - 9 noiembrie 1928)

▪ Guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 - 6 iunie 1930)

▪ Guvernul George G. Mironescu (7 - 12 iunie 1930)

▪ Guvernul Iuliu Maniu (13 iunie - 9 octombrie 1930)

▪ Guvernul George G. Mironescu (10 octombrie 1930 - 17 aprilie 1931)

▪ Guvernul Nicolae Iorga (18 aprilie 1931 - 5 iunie 1932)

▪ Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (6 iunie - 10 august 1932)

▪ Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (11 august - 19 octombrie 1932)

▪ Guvernul Iuliu Maniu (20 octombrie 1932 - 13 ianuarie 1933)

▪ Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (14 ianuarie - 13 noiembrie 1933)

▪ Guvernul Ion Gh. Duca (14 noiembrie - 29 decembrie 1933)

▪ Guvernul Constantin Angelescu (30 decembrie 1933 - 3 ianuarie 1934)

▪ Guvernul Gheorghe Tătărăscu (5 ianuarie - 1 octombrie 1934)

▪ Guvernul Gheorghe Tătărăscu (2 octombrie 1934 - 28 august 1936)

29
Prim-Ministrul

▪ Guvernul Gheorghe Tătărăscu (29 august 1936 - 14 noiembrie 1937)

▪ Guvernul Gheorghe Tătărăscu (17 noiembrie - 28 decembrie 1937)

▪ Guvernul Octavian Goga (29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938)

▪ Guvernul Miron Cristea (11 februarie - 29 martie 1938)

▪ Guvernul Miron Cristea (30 martie 1938 - 31 ianuarie 1939)

▪ Guvernul Miron Cristea (1 februarie - 6 martie 1939)

▪ Guvernul Armand Călinescu (7 martie - 21 septembrie 1939)

▪ Guvernul Gen. Gheorghe Argeșanu (21 - 28 septembrie 1939)

▪ Guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie - 23 noiembrie 1939)

▪ Guvernul Gheorghe Tătărăscu (24 noiembrie 1939 - 10 mai 1940)

▪ Guvernul Gheorghe Tătărăscu (11 mai - 3 iulie 1940)

▪ Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 septembrie 1940)

▪ Guvernul Gen. Ion Antonescu (4 - 14 septembrie 1940)

▪ Guvernul Gen. Ion Antonescu (14 septembrie 1940 - 24 ianuarie 1941)

▪ Guvernul Mareșal Ion Antonescu (27 ianuarie 1941 - 23 august 1944)

▪ Guvernul Gen. Constantin Sănătescu (23 august - 3 noiembrie 1944)

▪ Guvernul Gen. Constantin Sănătescu (4 noiembrie - 5 decembrie 1944)

▪ Guvernul Gen. Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 5 martie 1945)

România comunistă (1945-1989)

▪ Guvernul Dr. Petru Groza (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946)

▪ Guvernul Dr. Petru Groza (1 decembrie 1946 - 29 decembrie 1947)

30
Prim-Ministrul

▪ Guvernul Dr. Petru Groza (30 decembrie 1947 - 14 aprilie 1948)

▪ Guvernul Dr. Petru Groza (15 aprilie 1948 - 2 iunie 1952)

▪ Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (2 iunie 1952 - 28 ianuarie 1953)

▪ Guvernul Gheorghe Gheorghiu-Dej (28 ianuarie 1953 - 4 octombrie 1955)

▪ Guvernul Chivu Stoica (4 octombrie 1955 - 19 martie 1957)

▪ Guvernul Chivu Stoica (20 martie 1957 - 20 martie 1961)

▪ Guvernul Ion Gheorghe Maurer (21 martie 1961 - 17 martie 1965)

▪ Guvernul Ion Gheorghe Maurer (18 martie - 20 august 1965)

▪ Guvernul Ion Gheorghe Maurer (21 august 1965 - 8 decembrie 1967)

▪ Guvernul Ion Gheorghe Maurer (9 decembrie 1967 - 12 martie 1969)

▪ Guvernul Ion Gheorghe Maurer (13 martie 1969 - 27 februarie 1974)

▪ Guvernul Manea Mănescu (27 februarie 1974 - 18 martie 1975)

▪ Guvernul Manea Mănescu (18 martie 1975 - 30 martie 1979)

▪ Guvernul Ilie Verdeț (30 martie 1979 - 29 martie 1980)

▪ Guvernul Ilie Verdeț (29 martie 1980 - 20 mai 1982)

▪ Guvernul Constantin Dăscălescu (21 mai 1982 - 28 martie 1985)

▪ Guvernul Constantin Dăscălescu (29 martie 1985 - 22 decembrie 1989)

România postcomunistă (1989- prezent)

▪ Guvernul Petre Roman (26 decembrie 1989 - 28 iunie 1990)

▪ Guvernul Petre Roman (28 iunie 1990 - 16 octombrie 1991)

▪ Guvernul Theodor Stolojan (16 octombrie 1991 - 18 noiembrie 1992)

31
 Prim-Ministrul

▪ Guvernul Nicolae Văcăroiu (20 noiembrie 1992 - 11 decembrie 1996)

▪ Guvernul Victor Ciorbea (12 decembrie 1996 - 17 aprilie 1998)

▪ Guvernul Radu Vasile (17 aprilie 1998 - 22 decembrie 1999)

▪ Guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000)

▪ Guvernul Adrian Năstase (28 decembrie 2000 - 28 decembrie 2004)

▪ Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu (29 decembrie 2004 - 22 decembrie 2008)

▪ Guvernul Emil Boc (22 decembrie 2008 - 3 octombrie 2009)

▪ Guvernul Emil Boc (interimar) (3 octombrie 2009 - 23 decembrie 2009)

▪ Guvernul Emil Boc (23 decembrie 2009 - prezent ) 40

Concluzii: statutul primului ministru

● Este şef al Guvernului

● Coordonează activitatea membrilor Guvernului , dar are obligaţia de a respecta atribuţiile ce revin

fiecărui membru

40 http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_prim-mini%C8%99trilor_Rom%C3%A2niei, 01.11.2011

32
 Prim-Ministrul

● Prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului,

care se dezbat cu prioritate

● Răspunde la întrebările şi interpelările ce îi sunt adresate de deputaţi şi senatori

● Solicită Preşedintelui să participe la unele şedinţe ale Guvernului – atunci când se discută

probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice

● Propune Preşedintelui revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de vacanţă

a postului sau remaniere guvernamentală

● Contrasemnează unele din decretele Preşedintelui

● Semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern, care sunt contrasemnate de miniştrii care au

sarcina punerii lor în executare

● Reprezintă Guvernul României în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi
şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale,
precum şi în relaţiile internaţionale

● Este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

● Numeşte şi eliberează din funcţie următoarele categorii de persoane :

-conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor

care au calitate de membru al Guvernului conform articolului 3 alin.(1) ;
-secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului ;
-personalul din cadrul aparatului de lucru al primului ministru ;
-secretarii de stat ;
-alte persoane care ocupă funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege

● Exercitarea funcţiei este supusă unor incompatibilităţi de ordin constituţional şi legal

● Nu poate fi revocat de către Preşedinte

33
 Prim-Ministrul

BIBLIOGRAFIE

● Lucrări ştiinţifice

1. Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a III-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009

2. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Volumul I, Ed C.H.Beck, Bucureşti, 2008

3. Tudor Drăganu, Drept constituţional si instituţii politice.Tratat elementar, Volumul II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998

4.Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Volumul II, ediţia a III-a, Editura AllBeck,
Bucureşti, 2002

5. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Dana Apostol Tofan, Constituţia României.
Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

6. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Ediţia a XIII-
a, Volumul II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009

7. I. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Volumul I, Editura Risoprint, Cluj

Napoca, 2002

8. Anton Trăilescu, Drept Administrativ. Curs universitar. Editia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2010

9. Florin Vasilescu, Constituţia României- comentată şi adnotată, Ed Regia Autonomă

„Monitorul Oficial”, Bucureşti,

10. Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VI-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2011

11. Genoveva Vrabie, Marius Balan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul

European, Iaşi, 2004

● Legislaţie

1. Constituţia României şi 2 legi uzuale, ed. a 5-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009
2. Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
(publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001)

34
 Prim-Ministrul

3. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (
publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003 )
4. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 17/2009 privind desființarea Cancelariei Primului-
Ministru și stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului
5. Decizia Primului-Ministru nr. 307/2009 privind aparatului propriu de lucru al primului-
ministru(publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 9 martie 2009)

● Pagini web
1. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/139/art04-stan.html
2.http://facultate.regielive.ro/cursuri/stiinte-politice/institutii-interne-ale-relatiilor-internationale-
575.html
3. http://www.gov.ro/aparatul-propriu-de-lucru-al-primului-ministru__l1a55.html
4. http://www.scribd.com/doc/55946701/18/Primul-ministru-Organizare-%C5%9Fi-func%C5%A3ionare
5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_prim-mini%C8%99trilor_Rom%C3%A2niei,

35