Prof.

Anghel Aura
CUNOAŞTEREA ELEVULUI - O NECESITATE ÎN EDUCAŢIE

Cunoaşterea elevului nu este o problemǎ nouǎ , dar e mereu actualǎ şi prezintǎ o

importantǎ deosebitǎ în procesul instructiv-educativ. Datoria cadrelor didactice este de a crea
premisele şi condiţiile optime pentru valorificarea potentialului psihologic de care dispune
fiecare elev.
Cunoaşterea particularitǎţilor psiho-individuale ale elevilor constituie necesitatea de
bazǎ pentru un management optim la nivelul clasei de elevi. Identificarea particularitǎţilor
fiecǎrui copil, a disponibilitǎţilor, a progreselor înregistrate periodic favorizeazǎ adaptarea ,
reglarea procesului de instrucţie şi educaţie astfel încât sǎ rǎspundǎ optim nevoilor fiecǎrui
elev şi sǎ asigure şanse egale de dezvoltare tuturor copiilor.
Fiecare profesor sau învăţător trebuie să se orienteze în activitatea de cunoaştere a
elevilor săi după:
1. Cum poate dobândi cunoştinţele necesare şi relevante referitoare la capacităţile elevilor
săi?
2. Care sunt cunoştinţele de care are nevoie?
3. Dacă dispune de aceste cunoştinţe, ce fel de decizii poate lua în procesul de învăţământ?
Dacă analizăm cu atenţie clasificarea de mai sus observăm că de fapt urmărim
identificarea factorilor ce pot influenţa dezvoltarea multidimensională a copilului. Specialiştii
nu au putut stabili cu certitudine care dintre aceşti factori (ereditate, mediu, educaţie) are o
pondere semnificativ mai mare, cert este că niciunul nu trebuie neglijat.
Metodele ce ne stau la dispoziţie sunt diverse:
 Observaţia ce permite un contact direct, neimplicarea cadrului didactic, înregistrarea
faptică a unor comportamente, datele culese fiind calitative. Pentru a creşte calitatea
observaţiei este bine ca aceasta sǎ îndeplineascǎ urmǎtoarele cerinţe: stabilirea clarǎ,
precisǎ a scopului, a obiectivului urmǎrit, asigurarea condiţiilor şi mijloacelor
necesare, elaborarea unui plan riguros de observaţie, consemnarea imediatǎ a celor
observate în caietul de observaţii şi altele.
 Convorbirea presupune contactul direct dintre douǎ persoane prin care învǎţǎtorul
urmǎreşte obţinerea unor informaţii cu privire la un elev, pe o temǎ fixatǎ anterior.
 Anamneza sau metoda biografică, oferă datele factuale, concrete: vârstă, gen,
componenţa familiei, profesiunea părinţilor, condiţii oferite de mediul familial, starea
 de sănătate, dezvoltare fizică, rezultate la învăţătură, date obţinute de la copil sau de la
persoane care îl cunosc. Utilizând aceastǎ metodǎ , educatorul îşi propune sǎ
identifice factorii care au condiţionat anumite configuraţii psihice şi sǎ releve aceste
structuri prin intermediul relaţiilor lor cu faptele naturale de viaţǎ .
 Prin analiza produselor elevilor realizăm de fapt o analiză de conţinut, descoperim
informaţii relevante referitoare la capacităţile elevilor, datele obţinute fiind calitative.
Produsele activitǎţii copiilor reprezintǎ o sintezǎ a fondului informaţional şi a celui
aptitudinal, o reflectare a structurilor intelectuale, afective, volitive şi psihomotorii
proprii acestora.
 Existǎ o multitudine de fişe psihopedagogice utile cadrelor didactice care doresc sǎ
consemneze datele evaluǎrii potenţialului şi nivelului de dezvoltare a elevului. Fişa
mai oferǎ un bun prilej de aplicare a cunoştinţelor în domeniul practic şi de exersare a
aptitudinilor de evaluare a subiectului. Un asemenea demers este benefic şi pentru
copil pentru cǎ întregul proces instructiv-educativ poate fi mai bine adaptat la
intervenţii bazate pe cunoaşterea specificului activitǎţii psihice şi a ritmului propriu de
evoluţie a personalitǎţii acestuia.
Este important ca profesorul să cunoască ce relaţii există în sânul familiei, să-i
cunoască bine pe părinţi pentru că numai aşa va putea să ferească elevul de influenţa
nefavorabilă a unor părinţi autoritari, hiperprotectori, indulgenţi, severi, agresivi. Insuccesul
şcolar al unor copii nu se datorează intelectului scăzut, ci suferinţei psihice, unei depresii care
nu le permite să dea randament.
Fiecare elev trebuie încurajat sǎ utilizeze tipul de inteligenţǎ preferat atunci când
învaţǎ. Elevii îşi amintesc mai bine materialele dacǎ le-au învǎţat în modul lor specific.
Adesea sunt copii etichetaţi ca având dificultǎti de învǎţare sau hiperactivitate, dar în realitate
nu sunt implicaţi în învǎţare printr-o sarcinǎ adaptatǎ tipului de inteligenţǎ.

Bibliografie:
1. Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, E.D.P., Bucureşti, 1991
2. Ausubel, D., Robinson, F., Învăţarea în şcoală. O întroducere în psihologia
pedagogică, E.D.P., Bucureşti, 1981
3. Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologia şcolarǎ, Ed. Polirom, Iaşi, 1998