O4.03.

2024
Buna ziua tuturor !

Conf. univ. dr. NOVAC CORNELIU va prezint

TEMA 3 Identificarea și psihodiagnoza copiilor cu cerințe educative speciale

3.1. Identificarea copiilor cu cerințe educative speciale ( CES )

Pentru a se asigura sprijinul corespunzător pentru un copil nu este suficient să fim
informați cu privire la deficiențele intelectuale și comportamentale. Identificarea și evaluarea
copiilor cu CES privind capacitățile copiilor respectiviși a stadiului lor de dezvoltare sunt foarte
importante în contextul relației cu propriul lor mediu educațional și social.

Identificarea și evaluarea copiilor cu CES ( cerințelor educative speciale) oferă

răspunsuri la problematica ridicată de acţiunea educativă privind:
- relaţia cadru didactic-elev;
- specificul modalităţilor şi instrumentelor de cunoaştere şi evaluare psihologică a
progresului educativ al copiilor cu CES;
- specificul psihologic al stadiilor devenirii ontogenetice a copilului cu CES ;
- înregistrarea datelor culese în procesul instructiv-educativ şi evaluarea acestora în urma
unei prelucrări statistice şi calificative a datelor;
- monitorizarea construcţiei personalităţii elevului cu CES.
Identificând și cunoscând particularităţile individualităţii elevilor cu care lucrează,
educatorul îşi va putea alege cele mai eficiente metode de predate şi intervenţie
psihopedagogică și terapeutică eficientă.
De asemenea, o bună cunoaştere psihologică a elevilor îi va oferi cadrului didactic
posibilitatea ca, pe de o parte, să identifice cauzele ce conduc la manifestarea dificultăţilor de
învăţare în cazul unor elevi, iar pe de altă parte să valorizeze disponibilităţile psihice ale elevilor
capabili de performanţe şcolare superioare.
În ultimă instanţă, cunoaşterea temeinică a psihologiei elevului cu CES. îi permite
cadrului didactic să realizeze obiectivele consilierii psihopedagogice şi a unei eficiente orientări
şcolare şi profesionale a elevilor cu CES. Altfel spus, identificarea și evaluarea copiilor cu CES
conduce la stabilirea unui diagnostic, dar şi a unui prognostic. În felul acesta elevul este adus
în situaţia de a-şi da seama de disponibilităţile sale fizice şi psihice şi de a acţiona în sensul
valorificării potenţialităţilor sale autentice. Sistemele educaționale trebuie să fie competente și
răspunzătoare pentru asigurarea unor condiții educaționale speciale atât în școlile speciale, cât și
în cele obișnuite.
Abordarea medicală a evaluării nevoilor de învățare – cu folosirea conceptului de
"handicap" – trebuie să fie înlocuită printr-o abordare educațională mai diferențiată, care să se
refere la asigurarea accesului la forme corespunzătoare de programe de învățământ. Aceasta
se face prin elaborarea unui plan educațional individual.

1
 Elaborarea formelor de învățare în școala primară va trebui să contribuie la o nouă
înțelegere cu privire la învățare și la aprecierea cerintelorr educationale speciale (CES), precum
și a performanțelor elevilor capabili de astfel de conduite. Cunoscând particularităţile
individualităţii elevilor cu care lucrează, educatorul îşi va putea alege cele mai eficiente metode
de predate şi intervenţie psihopedagogică eficientă.
În ultimă instanţă, cunoaşterea temeinică a psihologiei elevului îi permite cadrului
didactic să realizeze obiectivele consilierii psihopedagogice şi a unei eficiente orientări şcolare şi
profesionale. În felul acesta elevul este adus în situaţia de a-şi da seama de disponibilităţile sale
fizice şi psihice şi de a acţiona în sensul valorificării potenţialităţilor sale autentice.
În concluzie, identificarea și evaluarea copiilor cu CES sunt, în esenţă, premise necesare
pentru eficientizarea activităţii instructiv-educative. Revine, deci, fiecărui cadru didactic sarcina
înţelegerii comportamentului şi psihologiei elevilor de care se ocupă. Dirigintele clasei va trebui
să sistematizeze datele cu semnificaţie educaţională, pe care urmează să le analizeze şi să le
interpreteze împreună cu părinţii elevilor, cu medicul şi cu psihologul şcolii. În acest demers de
cunoaştere psihologică este importantă respectarea principiului continuităţii în cunoaştere,
urmărindu-se pe parcursul fiecărui ciclu de învăţământ particularităţile psihologice ale
dezvoltării fiecărui elev, în corelaţie cu progresul său educativ.

3.2. Metodele psihopedagogiei speciale

Psihopedagogia specială — ca ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie, se
foloseşte, în egală măsură, de metodele acestor ştiinţe, dar le imprimă un caracter specific
domeniului respectiv, în funcţie de tipul de handicap studiat, de gravitatea acestuia, de evidenţa
unor handicapuri asociate ş.a. Astfel, pentru handicapaţii de auz, pentru cei cu dificultăţi de
vorbire, metodele bazate pe probe nonverbale şi pe studiul unor comportamente practic-acţionate
pot duce la surprinderea pertinentă a caracteristicilor activităţii psihice în comparaţiei cu acele
tehnici în care sunt implicate construcţii verbale ; pentru handicapaţii de vedere se vor evita
metodele care se bazează exclusiv pe stimuli vizuali, iar la handicapaţii motor şi de
comportament se utilizează metode şi tehnici combinate.
Cele mai frecvent folosite in investigatia psihopedagogica speciala sunt
următoarele metode :
- I. Observaţia psihopedagogică ce constă în urmărirea sistematică a manifestărilor
psihocomportamentale ale copilului în condiţiile activităţilor lui naturale de joc, învăţare şcolară
şi extraşcolară. Observaţia ştiinţifică, opusă celei empirice, fugitive, trebuie să conducă spre
surprinderea esenţialului, a relaţiilor semnificative existente între fenomenele observate. Pentru
aceasta este necesar să se stabilească în prealabil scopul observaţiei;
Metoda observaţiei psihopedagogică – supranumită, pe drept cuvânt – şi “aerul“ omului
de ştiinţă din orice domeniu de activitate, are o largă aplicabilitate şi aplicare în psihologie si in
psihopedagogia speciala. . Într-adevăr dat fiind că psihicul omului este legat nemijlocit de
activitatea sa se manifestă în acţiunile şi faptele sale, observarea acestor acţiuni, a actelor sale de
conduită, a manifestărilor sale verbale, precum şi analiza lor cunoaşterea ştiinţifică, în anumite
limite, a psihicului uman este posibilă pe bază de observaţie.

2
 Eficienţa ei în cunoaşterea fenomenelor psihice este însă condiţionată de respectarea unor
cerinţe de baza: orientarea către un scop bine precizat; caracter sistematic; faptele observate să se
desfăşoare într-un cadru natural, fără intervenţia celui ce cercetează faptele; capacitatea de a
supune observaţii fapte semnificative pentru obiectivul urmărit; număr corespunzător (scopului şi
specific faptului) de observaţii şi condiţii variate; conservarea imediată a observaţiilor, “crudă“
însă fără nici o prelucrare sau interpretare; interpretarea lor corectă.
Dacă fenomenul supus observaţiei este mai complet şi de durată se foloseşte observaţia
fracţionată (la anumite intervale, durată scurtă pe eşantion temporar).
În ultimele decenii se folosesc în observaţii şi mijloace tehnice (filmare, înregistrare pe
benzi magnetice, fotografiere, ş.a.), ce contribuie la creşterea eficienţei acestei metode.
Când comportamentul este observat de subiectul respectiv, suntem în faţa
autoobservaţiei, iar când aceasta coboară în profunzimea propriilor trăiri – introspecţia.
In cazul copiilor cu cerinte educationale speciale (CES) observaţia, care are ca scop
culegerea unor date cu privire la comportamentul handicapaţilor, caracteristicile şi evoluţia lor
psihică, formarea deprinderilor de activitate şi a aptitudinilor intelectuale, acumularea de
cunoştinţe şi de experienţe recuperative pentru inserţia socio-pro- fesională.
Observaţia are avantajul de a permite studiul subiectului în condiţiile normale (obişnuite)
de activitate şi evită situaţiile artificiale. Dar, pentru a fi cât mai eficientă, cercetătorul trebuie să-
şi fixeze dinainte cadrul în care se desfăşoară observaţia, scopul urmărit şi să-şi noteze, sub
formă de protocoale, datele rezultate pe care să le prelucreze ulterior. Pe cât este posibil, să se
apeleze la mijloace tehnice de înregistrare . Oricum, subiectul nu trebuie să__stie că este
observat în mod special, pentru a-1 feri de im pactul cu unele modalităţi neobişnuite de activitate
şi de elaborare a răspunsurilor la variabile neprevăzute.
Cu toate valenţele-i recunoscute, metoda observaţiei are şi anumite limite ca
subiectivismul cercetătorului şi imposibilitatea repetării (identice) a faptelor, motive pentru care
se recomandă ca datele obţinute pe această cale să fie controlate şi confruntate cu cele obţinute
prin alte metode şi în primul rând pe cale experimentală.
Observațiile asupra copilului ( în general, nu doar asupra celui cu CES ) in situatii
educationale, oferă informații continuu despre abilitățile sale celor care doresc să le observe și să
le identifice. Trebuie interactionat cu copilul, trebuie observat și în cadrul activităților
nestructurate (în pauze), și la oră. Se observa cum interacționează cu colegii. Ca fapt divers, unii
copii cu CES învață mai bine dacă se împrietenesc cu alt copil care îi ajută (iar copiii tipici învață
întotdeauna mai bine ei înșiși când trebuie să explice altui copil sau să ofere ajutor – sunt mai
motivați și mai responsabili). Trebuie identificate situațiile care motivează copilul cu CES (unii
sunt motivați de laude, alții vor să fie de folos, unii vor bomboane). Se stabilesc abilitățile și se
vor adapta lecțiile și testările în funcție de acestea.
Informatiile furnizate de părinții copiilor cu CES sunt foarte importante pentru o
evolutie pozitiva a copilului. Acestia sunt dispusi sa ajute cadrul didactic cu toate posibilitățile
lor; în fond, părinții sunt cei mai interesați de progresul copilului.
Doar o colaborare stransa intre dascal- copil- parinte va duce la rezultatele dorite.

3
 II. Metoda convorbirii constă în stabilirea unei relaţii de comunicare directă cu elevul,
educatorul urmând să conducă discuţia în aşa fel, încât să obţină informaţia care îl interesează.
După modul de desfăşurare, convorbirea poate fi structurată, standardizată, dirijată (aceleaşi
întrebări, în aceeaşi formulare pentru toţi elevii), semistructurată sau semistandardizată
(includerea şi adresarea unor întrebări suplimentare, reformularea altora, schimbarea ordinii, etc.)
şi liberă, spontană (întrebările fiind găsite şi formulate pe loc, putând diferi ca număr şi conţinut
de la un subiect la altul, dar ţintind aceleaşi aspecte ale personalităţii).
Convorbirea are şi ea o aplicare tot mai largă în psihologie – fără a figura însă în rândul
celor ”fundamentale” sau ”principale”. Deşi cu caracter limitat, poate aduce contribuţii preţioase
(mai ales dacă rezultatele sunt coroborate cu cele obţinute pe alte căi) privind aspecte de gândire
(concepţii – de exemplu), constelaţia şi dominantele intereselor superioare (intelectuale, estetice,
social morale), gradul de dezvoltare a conştiinţei, cum se procesează în conştiinţa şi
personalitatea subiectului influenţele mediului socio–cultural şi cele educative. Folosirea acestei
metode presupune şi ea un scop bine definit, cadrul natural de desfăşurare, folosirea unui limbaj
adecvat, claritatea întrebărilor, stabilirea prealabilă, a unui anumit climat de încredere reciprocă
– între subiect şi cercetător, protocolarea corectă a convorbirii.
Având avantajul timpului scurt în care se pot ”recolta” rezultatele şi faptul că mai multe
din ele nu pot fi obţinute pe alte căi, păstrează limita subiectivismului, a sincerităţii subiectului,
greu de neutralizat, mai ales de către un cercetător puţin experimentat şi cunoscător al problemei
şi vârstei
Deşi se desfăşoară cu dificultate la unele categorii de handicapaţi, convorbirea prezintă
avantajul că aceştia nu pot simula sau masca unele comportamente, sunt mai sinceri şi manifestă
un oarecare infantilism în elaborarea răspunsurilor. Important este să se folosească un limbaj
adecvat nivelului de înţelegere şi o formă ce poate\ fi receptăfă~!ie subiecţi (limbajul gestual sau
al dactilemelor pentru surdomuţi, limbajul verbal însoţit de un material ilustrativ adecvat care să
stimuleze înţelegerea şi verbalizarea pentru handicapaţi de intelect ş.a.m.d.).
-III. Metoda biografică (”anamneza” – sau ”biografia psihologică”) constă în dobândirea
de date şi informaţii despre trecutul unei persoane, pentru a reconstitui într-un tablou unitar
istoria ei.

Evenimentele pe care le urmărim în cadrul metodei biografice se diferenţiază în

„evenimente cauze” şi „evenimente efecte”, „evenimente mijloc” şi „evenimente scop”.
Obţinerea informaţiilor se poate realiza pe cale directă, intervievând subiectul sau discutând cu
el, sau pe cale indirectă, intervievând şi discutând cu alte persoane, în primul rând, cu părinţii, cu
profesorii, cu colegii de şcoală, de activitate, etc.
Metoda biografică se foloseşte în studiul genezei unor trăsături de personalitate şi
comportamente, dat fiind faptul că fiecare îşi are ”viaţa” sa, trecutul său, condiţiile sale,
”evenimentele” sale specifice, toate influenţând şi explicând atitudini, aspiraţii, interese, idealuri,
comportamente, orientări etc. O aplicare largă are în psihiatrie ajutând la explicarea şi stabilirea

4
cauzalităţii unor tulburări psihice. Din cauza aceasta, unii specialişti fac din ea o metodă de sine
stătătoare – ”metoda clinică”.
-IV. Experimentul psihopedagogic este recunoscut de toţi specialiştii ca fiind metoda cu
cea mai largă aplicabilitate în psihologie, dar şi cu cea mai mare eficienţă, din care cauză este
apreciat ca “metodă fundamentală”. Ne amintim de altfel, că psihologia îşi dobândeşte
independenţa ca ştiinţă numai după ce W. Wundt introduce şi foloseşte experimentul în 1879 –
întemeind chiar primul laborator de psihologie din lume.
Principala valenţă a acestei metode constă în aceea că permite separarea factorilor care
condiţionează apariţia unui fenomen dat şi studierea consecinţelor fiecăruia asupra respectivului
fenomen prin neutralizarea celorlalţi, astfel discriminându-se între factorii reali şi în cei aparenţi,
ajungându-se la esenţa fenomenului. Un alt avantaj pe care îl prezintă experimentul constă în
aceea că cercetătorul nu aşteaptă producerea fenomenului pe care îl vrea să-l studieze ci îl
provoacă, atunci când doreşte şi în condiţiile cele mai favorabile. În plus, el poate varia şi repeta
fenomenul supus cercetării iar toate reacţiile sunt înregistrate (în cele mai multe cazuri, desigur,
fiindcă unele – cele care se referă la probleme de gândire sau afectivitate de exemplu – această
apreciere nu mai este valabilă).
Experimentul are două variante : natural şi de laborator. Experimentul natural se
desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea derulată de subiect la care se
solicită răspuns sau prin organizarea unor activităţi (ludice, de învăţare, de formare a de-
prinderilor practice) în care apar variabile diferite ce îl pun pe subiect în situaţii deosebite.
-V. Metoda testelor psihologice
Metoda testului psihologic este legată de numele lui J. Mc. Keen Cattel (care o foloseşte
prima dată la 1890 şi consacră şi termenul – probă), ajutând la ”determinarea fizionomiei
mentale a unui individ”, una dintre aceste capacităţi – ”inteligenţa” fiind cel mai mult testată
(Binet – Simon, în Franţa; Ed. Claparede – Elveţia, W. Stern în Germania etc.), varianta cea mai
utilizată aparţinând lui Wechsler, iar la noi în ţară Ştefănescu – Goangă elaborează prima baterie
de teste.
Cadrul didactic poate beneficia de sprijinul psihologului şcolar pentru a putea evalua
capacităţile psihice ale elevilor, prin intermediul metodelor psihometrice. Dintre acestea, cele
mai răspândite sunt testele psihologice, care permit evaluarea nivelului de dezvoltare al
proceselor şi mecanismelor psihice și stabilirea unui diagnostic psihologic al copilului cu CES.,
ce să stea la baza deciziilor cu privire la procesul educației și la locul / modul de sprijin al
respectivului copil cu CES.
Testul psihologic este o proba etalonată şi standardizată, care se aplică în aceleaşi
condiţii la toţi elevii luaţi în studiu şi care permite profesorului recoltarea unor date obiective
despre elev, pe baza cărora formulează un diagnostic privind nivelul dezvoltării capacităţilor
măsurate şi un prognostic asupra evoluţiei lui ulterioare. Cerinţele impuse unui test psihologic
sunt cele ale fidelităţii, etalonării, standardizării şi validităţii evaluării.
Testele psihologice se pot clasifica după după modul de concretizare a răspunsurilor – (se
împart în verbale \si neverbale ).

5
 O investigare psihologica exhaustiva si amanuntita, prin teste psihologice , trebuie sa
aiba in vedere multitudinea de zone si compartimente ale personalitatii copilului, ca de
exemplu
- percepţia tactila;
- percepţia vizuala;
- percepţia auditiva;
- teste de limbaj oral:
-articulatie,ritm,fluenta;
-vocabular;
-simt sintactic;
-auz fonematic;
-intelegere,codificare/decodificare;
-evocare
- teste de evaluare a grafiei si lexiei:-conexiunea fonem-grafem;
-analiza fonetica;
-sinteza fonetica.

- teste de motricitate si praxie;

- teste de orientare spatio-temporo-ritmica si de percepere a schemei corporale proprii;
- teste de evaluare a abilitaţilor simbolico-matematice; lingvistice, artistice, s.a.
Astăzi există numeroase teste, orientate către: determinarea capacităţilor cognitive,
prin testele de performanţă, ( sau de eficienţă) la care rezultatele se concretizează în punctaje,
grade de reuşite, număr de răspunsuri corecte, respectiv eronate, etc. În această categorie sunt
incluse testele de inteligenţă şi testele de aptitudini speciale.
-calcul;
-raţionament;
-asociere/disociere;
-rezolvare de probleme.
-teste de memorie: tactila,viziuala,audutiva,motrica,verbala etc.
- teste de atenţie etc.
- VI. Metoda anchetei în domeniul educaţiei
În educaţie, aplicarea ei este subordonată strict obiectivului recoltării unor date şi
informaţii despre viaţa psihică, şi conduita unui subiect în diferite contexte ale vieţii, şi
activităţile sale sociale – în familie, în şcoală, la locul de activitate, în societate, în general.
Asemenea date şi informaţii prezintă o mare importanţă pentru cunoaşterea unor laturi
esenţiale ale personalităţii (atitudini, convingeri, mentalităţi, trăsături de caracter), care nu pot fi
surprinse în cadrul altor metode.
Ancheta psihologică se aplică în două forme:

6
 1. ancheta pe baza de chestionare ;
2. ancheta pe bază de interviu .
-VII. Metoda analizei produselor activităţii. Este o metodă relevantă pentru dezvăluirea
şi probarea funcţiilor şi capacităţilor psihice ale elevului ca activitatea de bază pe care o
desfăşoară el. De aceea, studierea produselor acestei activităţi - desene, compuneri literare,
creaţii muzicale, formule matematice, obiecte, unelte, construcţii, maşini etc.- trebuie
considerată una din cele mai importante modalităţi de cunoaştere obiectivă a personalităţii.
Indiferent de forma de concretizare, produsele activităţii pot fi evaluate şi comparate pe baza
unor criterii suficient de riguroase pentru a le integra într-o interpretare autentic ştiinţifică.
Analiza psihologică a produselor activităţii are, de asemenea, o frecvenţă de aplicare, nu
numai pentru ”descifrarea” unor trăsături de personalitate (aptitudini, atitudini, interese – de
exemplu, ci şi pentru cunoaşterea directă a gradului de formare a unor priceperi şi deprinderi, în
numeroase domenii).
Analiza produselor activităţii se raportează la nivelul de pregătire a subiecţilor, la stadiul
formarii deprinderilor şi obişnuiinţelor în diferitele forme de activitate, la metodologia corectiv-
recuperativă adaptată în educaţia specială. Aceste produse ale activităţii pot constitui nu numai
mijloace de cunoaştere, dar şi psihodiagnoză (este şi cazul desenului, al produsului grafic în
general)
In cazul copiilor cu cerinte educationale speciale (CES) anamneza este foarte importantă
pentru stabilirea momentului producerii handicapului şi a cauzelor acestuia, pentru studiul
evoluţiei subiectului şi al momentelor mai importante din viaţa sa. In realizarea acestei forme vor
avea loc discuţii cu părinţii, cu rudele, cu cei dini anturajul handicapatului şi evident, acolo unde
este cazul, se iau în consideraţie propriile sale relatări.

Se ştie că sunt şi alte metode utilizate în psihopedagogia specială, dar le-am reţinut pe
cele mai eficiente şi cu o întrebuinţare mai frecventă. De remarcat că în multe studii se apelează
la metode diferite sau la o combinare a acestora pentru a putea cuprinde complexitatea unor
fenomene psihice.

3.3. Fişa psihopedagogică – modalitate de organizare a informaţiilor

despre elev si de finalizare a analizei de caz
În centrul investigaţiilor plasează elevul, partenerul său de activitate. Scopul general al
investigaţiilor pe care le întreprinde, profesorul îl constituie diagnosticul psihopedagogic,
concept care semnifică, potrivit lui Ion Holban, „concluziile investigaţiei efectuate asupra unei
persoane, în scopul determinării caracteristicilor personalităţii sale sub aspect fizic, psihologic,
pedagogic sau social, a identificării liniilor sale de dezvoltare ulterioară şi a organizării
procesului instructiv-educativ în vederea realizării caracteristicilor prezentate” (1978).

7
 Pe baza datelor culese de catre cadrul didactic prin metodele prezentate mai sus, se
poate efectua analiza de caz, ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor
probe şi prin observarea comportamentului în diverse ipostaze. In cadrul analizei de caz se iau în
consideraţie toate datele personale ale copiluluii, începând de la cele familiale şi de etiologie a
handicapului, ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu un
profil psihologic în care să se sublinieze diagnosticul si pronosticul evoluţiei probabile pe scurtă
şi lungă durată.
Pentru a facilita un astfel de demers se va folosi fisa psihopedagogica care are o
rubricaţie ce permite surprinderea în ansamblu a vieţii psihice şi comportamentale.
Şcoala a solicitat şi impus ca instrument de sistematizare a informaţiei despre elev şi deci
de formulare a diagnosticului pedagogic, fişa elevului.
Indiferent de varianta propusă sau asimilată de practica şcolară, orice model de fişă
trebuie să respecte câteva criterii:
a) să acopere întreaga problematică a domeniului (completitudinea);
b) să aibă un caracter sistematic;
c) să permită prezentarea selectivă a informaţiei, pe dominante;
d) să fie adecvată necesităţilor practice;
e) să fie accesibilă nivelului de pregătire a persoanei pentru care este destinată;
f) să fie practică, în sensul de a nu necesita un consum exagerat de timp pentru completare
concomitent cu posibilitatea de a releva faptul semnificativ.
Deşi în structura internă, fişele pot să difere de la autor la autor, în general capitolele sau
temele pe care le conţin sunt identice. Astfel, fişa va include următoarele aspecte:

I. Date de identificare
1. Numele şi prenumele.................…......................................……..
2. Născut în anul.........ziua........luna...............localitatea..................
3. Domiciliat în.....................................................................................
4. Actualmente, elev în şcoala...........................................................
5. A absolvit clasele anterioare după cum urmează:..........................
(se indică ruta şcolară: ciclul primar, gimnazial, liceal
II. Date privind situaţia familiei elevului
1. Numele şi prenumele părinţilor:
2. Ocupaţia părinţilor: tata....................….mama............................
Structura (compoziţia) familiei....................................................
3. Eventuale aspecte speciale..........................................................
4. Climatul psihosocial, educativ în familie.....................................
5. Atenţia acordată elevului...............................................................
6. Condiţii de pregătire în familie ..................................................
7. Natura influenţelor socioculturale şi profesionale în familie........
8. Silul de integrare a elevului în familie.............................

8
9. Aspiraţiile şi opţiunile părinţilor privind orientarea şcolară şi profesională a
elevului.................……………………………………
III. Date privind dezvoltarea fizică şi condiţiile sănătăţii elevu
IV. Rezultate şcolare – la învăţătură şi practica profesională, analiza calitativ – diferenţială a
rezultatelor şcolare
V. Profilul psihologic al individualităţii elevului trăsături psihoindividuale: temperamentele
(activism, dinamism, energie, mobilitate, rezistenţă etc.),caracteriale, aptitudinale.
VI. Probleme speciale de orientare şcolară şi profesională
1.Interese şi aspiraţiidominante..
2.Aspiraţii şi opţiuni (şcolare şi profesionale)
3.Nivel de maturizare socială
4.Aspecte dominante în profilul elevului şi în ceea ce priveşte orientarea şi integrarea lui
şcolară şi profesională;
VII. Concluzii, indicaţii şi recomandări de ordin psihopedagogic, privind optima dezvoltare,
orientare şi integrare şcolară şi profesională a elevului.
IMPORTANT ( ! ) În Atachurile trimise v-am prezentat modele de
fisa psihopedagogica și harta psihopedagogică, pe care să le folosiți în
activitatea de practică pedagogică, atât la nivel preșcolar , cât și primar și care
să se regăsească în conținutul Portofoliului de practică pedagogică , atât pentru
învățământul preșcolar , cât și pentru învățământul primar.

3.4. Evaluarea psihodiagnostică a copiilor cu cerințe educative

speciale ( CES )
Psihodiagnosticul copiilor cu CES trebuie să fie o definiție precisă a nevoilor
individuale speciale, ce să stea la baza deciziilor cu privire la procesul educației și la locul de
sprijin. Pentru a asigura măsurile de sprijin necesare, cadrele didactice trebuie să dobândească
competențele privind:
- evaluarea psihologică a copiilor cu CES, care să le permită să adapteze programa
școlară pentru învățământul de masă la nevoile de învățare ale acestor copii;
- profesorii trebuie să dobândească o calificare care să le dea posibilitatea să
înțeleagă diagnosticul psihplogic și să descrie progresul la învățătură și performanțele /
rezultatele copiilor cu CES;
- profesorii trebuie să devină conștineți de problema diferitelor ținte educaționale în
corelație cu diferitele tipuri de handicap al copiilor respectivi ;

9
 - profesorii trebuie să știe să adapteze sala de clasă, meterialele didactice și întregul
ambient la nevoile copiilor cu CES;
- profesorii trebuie să învețe să comunice cu părinții sau alte persoane care răspund de
acel copil cu CES în afara școlii.
- profesorii trebuie să elaboreze strategii de învățare adaptate la comportamentele
copiilor cu CES;
- profesorii trebuie să dobândească o calificare care să le permită
Privite din punct de vedere psihopedagogic, identificarea și psihodiagnoza copiilor cu
CES, respectiv cu un anumit tip de handicap, precum şi a progresului educativ realizat de acesta,
constituie demersuri ştiinţifice în activitatea cadrului didactic, preocupat de aplicarea
principiului tratării individuale a elevilor în procesul instructiv-educativ și recuperativ. Pe
această bază ştiinţifică, infinitele diferenţe individuale ale copiilor cu CES pot fi reduse, prin
intermediul unor metode statistico-matematice, la un set de dimensiuni, factori sau scale, uşor de
gestionat, care puse la îndemâna educatorilor, oferă răspunsuri la problematica ridicată de
acţiunea educativă a copilului cu cerinte educationale speciale (CES) .
În concluzie, pentru a asigura măsurile de sprijin necesare, cadrul didactic trebuie să
cunoască psihodiagnosticul copiilor cu care lucrează, acesta fiind este elementul de bază al
conturării profilului psihopedagogic al copiilor respectivi și în adaptarea programei școlare
pentru învățământul de masă la nevoile de învățare ale copiilor cu CES.

3.5. Specificul investigatiei psihodiagnostice a unui copil cu cerinte

educationale speciale (CES)
Evaluarea psihodiagnostică a copiilor cu cerințe educative speciale trebuie
să cuprindă următoarele domenii:
- Poziția elevului în clasă și școală: relația dintre elev – colegii acestuia și profesori
prezintă baza poziției acestuia în grupul social, competența sa socială. De aceea trebuie să se
clarifice dacă elevul are probleme emoționale, deoarece în cazul unor relații sociale deficitare
este nevoie de o altfel de abordare.
- Nivelul de dezvoltare fizică și mentală generală în corelație cu desfășurarea
activităților vieții zilnice
Diagnosticul dezvoltării fizice și mentale generale cuprinde:
- mișcarea;
- comunicarea;
- percepția vizuală și auditivă;
10
 - cunoașterea;
- relaționarea socială.

În cazul în care se pot observa discrepanțe considerabile trebuie să se facă propuneri cu

privire la dezvoltarea și sprijinirea copilului.
- Nivelul de dezvoltare a cunoștințelor de bază
Toți profesorii la toate materiile trebuie să fie capabili să descrie nivelul de dezvoltare în
domeniul competențelor – cheie: citit,scris, aritmetică Dacă este nevoie de sprijin special,
(consiliesre psihologica, psihoterapie ), acesta va trebui menționat în propunerile de sprijin. De
asemenea, profesorii trebuie să diagnosticheze nivelul premiselor de învățare, necesare pentru
procesul de învățare a scrisului, cititului, aritmeticii.
- Comportamentul și anagajamentul în învățare: reprezintă a bază importantă pentru
procesul învățării. Eventualele probleme frânează procesul de învățare. Diagnosticarea
aptitudinilor generale de învățare include mai mult decât o evaluare a inteligenței. Stabilirea
gradului de inteligență ne ajută în eforturile de diagnosticare, dar nu este de ajuns pentru
diagnosticarea unor decizii pedagogice extinse sau pentru a oferi consiliere în legătură cu
viitoarea carieră școlară.
- Domenii de interes și abilități: în ceea ce îi privește pe copiii cu CES trebuie să se
găsească modalități de îmbunătățire a accesului la învățătură. Adesea interesele comune pe care
le are fiecare persoană oferă oportunități bune. Pot fi interese și capacități legate de materiile
școlare sau alte domenii.
Datele culese prin metodele mai sus amintite se concretizează în :
I. studii de caz ce îi vizează pe copiii cu CES.
II. de asemenea, datele culese prin metodele amintite sunt folosite pentru
intocmirea unui Raport de evaluare a profilului de stare si de evalutie a
dezvoltarii psiho-comportamentale a unui copil cu cerinte
educationale speciale (CES).
Rapoartele de evaluare întocmite de psiholog, de logoped, de educatoare /
educator sau de învățător cuprind detalii specifice despre copil, care pot fi de mare folos în
procesul educațional. Cunoaşterea şi evaluarea psihodiagnostică a elevilor cu CES sunt, în
esenţă, premise necesare pentru eficientizarea activităţii instructiv-educative. Revine, deci,
fiecărui cadru didactic sarcina înţelegerii comportamentului şi psihologiei elevilor de care se
ocupă. Dirigintele clasei va trebui să sistematizeze datele cu semnificaţie educaţională, pe care
urmează să le analizeze şi să le interpreteze împreună cu părinţii elevilor, cu medicul şi cu
psihologul şcolii. În acest demers de cunoaştere psihologică este importantă respectarea
principiului continuităţii în cunoaştere, urmărindu-se pe parcursul fiecărui ciclu de învăţământ
particularităţile psihologice ale dezvoltării fiecărui elev, în corelaţie cu progresul său educativ.
Accentul trebuie să se mute spre încurajarea fiecărui elev în parte să realizeze ceea ce poate – pe
baza unor cerințe de învățare ale respectivei clase școlare. Această schimbare de paradigmă

11
trebuie să reprezinte baza viitoarei dezvoltări și îmbunătățiri a evaluării și indentificării în toate
țările europene, inclusiv în România.

3.6. Studiul de caz, ca forma distincta a observatiei psihopedagogice

O formă, distinctă a observaţiei este studiul de caz. Aceasta constă în investigarea foarte
detaliată a unui singur individ sau grup în scopul de a generaliza rezultatele observaţiei la
întreaga populaţie.
Avantajul major al studiului de caz constă în volumul mare de informaţii obţinute şi în
posibilitatea de combinare cu alte metode psihologice. Problema majoră pe care o ridică această
metodă este că rezultatele nu sunt uşor de generalizat la întreaga populaţie. Cu toate acestea,
studiul de caz rămâne metoda cea mai potrivită pentru a studia fenomene unice, singulare, cum
ar fi o anumită boală psihică sau modul în care reacţionează oamenii care au trecut printr-o
situaţie deosebită.
Este o metodă folosită pentru analiza şi discutarea unui “caz”, de pildă, o situaţie,
particulară a unui elev, a unui grup de elevi, a unei şcoli, a unui cadru didactic etc.
R. Mucchielli (1968) şi R. Yin (1988) vorbesc despre anumite tipuri de cazuri: un
moment problematic şcolar, profesional, de viaţă; desfăşurarea unei situaţii/activităţi de excepţie
într-un context dat; o persoană într-o situaţie de impas la un moment dat (cu dificultăţi de diferite
naturi); incidente semnificative, care denotă o stare de fapt neclară, disfuncţională.
Studiile de caz surprind situaţii rare, de excepţie, situaţii-prototip, situaţii de impas, etc.
Calitatea metodei constă în aceea că permite o confruntare directă cu situaţia reală,
autentică, situaţie ce serveşte ca premisă a cunoaşterii inductive.
Studiul de caz reprezintă o modalitate de apropiere a procesului educaţional de modelul
vieţii, al practicii, având o valoare euristică şi aplicativă. Funcţionalitatea sa se relevă atât în
acţiunea de transmitere şi dobândire de noi informaţii, cât, şi în investigarea unor stări de fapt
concrete (probleme, decizii) luate din practica educaţională sau din conduita umană.
În studiul unui caz sunt prezente câteva verigi-etape.
1) În primul rând este familiarizarea cu cazul şi mai ales pătrunderea, cunoaşterea
acestuia. Se defineşte cazul, urmează procurarea informaţiei necesare, sistematizarea acesteia şi
pe această bază are loc analiza situaţiei prezente.
2) În al doilea rând, se stabilesc diferite variante de soluţionare.
3) Etapa a treia a prelucrării cazului constă în adoptarea unei variante optime - rod al
inteligenţei colective.
Un caz selecţionat şi pregătit în vederea unei activităţi de cercetare trebuie să dovedească
anumite calităţi: să fie strict autentic, să fie o situaţie-problemă care cere o decizie, un diagnostic
sau şi una şi alta, de asemenea, cazul să fie o situaţie totală, respectiv, ţinând seama de
necesitatea unor informaţii suplimentare, să fie disponibile toate datele necesare. Un caz
cuprinde virtual o soluţie cu şanse de generalizare.
Pentru culegerea datelor sunt utilizate date biografice, scrisori, confesiuni etc.; de
asemenea, se pot obţine cazuri filmate, înregistrate pe benzi de magnetofon sau cazuri scrise.

12
Însumarea lor duce la constituirea unei cazuistici sau cazuoteci, care să cuprindă o colecţie de
situaţii-probleme tipice.
Spre exemplu, un copil care poate reține conținutul unei lecții atunci când această lecție i
se citește sau i se prezintă, simplificat sau nu, dar nu poate scrie, poate fi testat oral, cadrul
didactic marcând pe foaia de testare răspunsurile corecte. Dacă este nevoie de evidențe pentru
inspectori sau alte verificări instituționale, cu acordul părinților, răspunsurile orale ale copilului
se pot înregistra și păstra împreună cu celelalte teste ale clasei, dar pe suport digital.
Pe baza rezultatelor de diagnosticare trebuie să se facă o recomandare cu privire la
locul cel mai potrivit pentru învățătură și la sprijinul necesar. Pentru munca lor cu astfel de
copii, profesorii vor trebui să fie calificați pentru a recunoaște "zona proximei dezvoltări", pentru
a o descrie precis și a comunica în legătură cu aceasta, cu toate persoanele care răspund de
dezvoltarea respectivului elev. La început, profesorul va trebui să sesizeze ceea ce copilul cu
CES nu poate (încă) să facă în comparație cu alt copil de aceeași vârstă. Acest copil va fi
identificat ca un "copil special". Pentru planificarea pedagogică este necesar să se descrie cu
foarte mare grijă și precizie ce este capabil să facă și ce interese speciale are.
Copiii cu dificultăți de învățare care urmează ruta profesională alături de cei din școala
publică au nevoie de ajutor în vederea adaptării, integrării și devenirii lor ca si ceilalți elevi cu
succese și insuccese, cu realizări și ratări, dar și cu rezultate încurajatoare.

3.7. Traseul investigatiei psihodiagnostice și asistenței educaționale

a unui copil cu cerinte educationale speciale (CES)
Toate datele personale ale copiluluii, începând de la cele familiale şi de
etiologie ale handicapului, conduc la evidenţierea principalelor caracteristici
psihice şi ajută cadrul didactic să alcătuiască un profil psihologic , care să releve
psihodiagnosticul si pronosticul evoluţiei probabile pe scurtă şi lungă durată.
Pentru a facilita un astfel de demers se va folosi fisa psihopedagogica
care are o rubricaţie ce permite surprinderea în ansamblu a vieţii psihice şi
comportamentale.
Instituțiile educaționale ( școala și grădinița ) au solicitat şi impus ca
instrument de sistematizare a informaţiei despre copil / elev
2.2. fişa psihopedagogică
2.3. harta psihopedagogică.
2.4. Datele culese prin metodele mai sus amintite sunt folosite pentru
întocmirea unui Raport de evaluare a profilului de stare si de evalutie a dezvoltarii
psiho-comportamentale a unui copil cu cerinte educationale speciale (CES).

13
 Pe baza rezultatelor de diagnosticare a stării fizice și mentale se face o
recomandare cu privire la instituția de învățământ cea mai potrivită pentru acel
copil, precum și pentru sprijinul educațional necesar.
2.5. De asemenea, se stabilește un Program de intervenție
personalizat. pentru respectivul copil cu cerinte educationale speciale (CES).

14