Antigene T-independente.

Sistemul ABO

Un sistem de grupe sanguine reprezintă o manieră de clasificare a sângelui în funcţie

de prezenţa sau absenţa unor structuri antigenice care se exprimă pe membrana eritrocitelor.
Aceste antigene sunt moştenite; din punct de vedere chimic, ele pot fi proteine, carbohidraţi,
glicoproteine sau glicolipide şi se pot exprima şi la nivelul altor tipuri celulare din variate
ţesuturi. Societatea Internaţională de Transfuzii Sanguine recunoaşte în prezent peste 30 de
sisteme umane de grupe sanguine.
Sistemul ABO uman a fost descris pe baza unor antigene exprimate pe membrana
hematiilor şi a unor anticorpi din ser. Ulterior, el a fost evidenţiat şi la unele primate, ca
gorile şi cimpanzei. Primele trei grupe, A, B şi O au fost identificate şi descrise de Karl
Landsteiner în 1900-1901, iar cea de-a patra grupa, AB, de Decastrello şi Sturli în 1902
(tabelul 2).
Tabel 2. Sistemul ABO – grupe sanguine
Grup O Grup A Grup B Grup AB
Ag (A/B) exprimat pe hematii niciunul A B A şi B

anti-A nici una dintre

Ac (anti-A/anti-B) în ser şi anti-B anti-A specificităţi
anti-B

Sunt descrise două antigene, numite A şi B (se mai utilizează denumirea de

aglutinogene A şi B), molecule de natură glucidică şi două tipuri de anticorpi (aglutinine sau
isohemaglutinine), cu specificităţi pentru aceste antigene: anticorpi anti-A şi anticorpi anti-
B. In funcţie de prezenţa sau absenţa antigenelor şi, respectiv, a anticorpilor, subiecţii umani
au fost clasificaţi în patru grupe sau fenotipuri (tabel 2). Astfel:
Indivizii de grup sanguin O (I) se caracterizează prin absenţa antigenelor A şi B de
pe hematii şi prin prezenţa ambelor tipuri de anticorpi în ser.
Indivizii de grup A (II) prezintă pe membrana hematiilor lor antigenul A, iar în ser,
anticorpi anti-B.
Indivizii de grup sanguin B (III) prezintă antigenul B pe hematii şi anticorpi anti-A
în ser.
Indivizii de grup AB (IV) au pe hematii ambele antigene, A şi B, iar în ser, nu au
nici una dintre cele două tipuri de aglutinine.

1
 O transfuzie de sânge incompatibil în sistemul ABO duce imediat la aglutinarea şi
distrugerea hematiilor transfuzate, uneori cu consecinţe fatale. De exemplu, administrarea
de sânge, de la un individ A la un individ B, este urmată rapid de interacţiunea dintre
anticorpii anti-A din serul primitorului cu hematiile A+ ale donatorului. Acest fenomen, care
apare imediat după administrarea sângelui incompatibil, demonstrează că, în serul
primitorului, anticorpii anti-A există deja. Acest lucru este valabil pentru toţi indivizii umani
din grupele sanguine O, A şi B (excepţie fac indivizii AB, care nu au aglutinine). Cum se
explică existenţa acestor anticorpi, cunoscut fiind faptul că sinteza anticorpilor este indusă
de contactul cu antigenul specific şi se produce la un interval de 10-14 zile de la primul
contact cu acel antigen?
Antigenele A şi B sunt glucide cu structură extrem de simplă, foarte răspândite în
natură şi, de fapt, anticorpii anti-A şi anti-B sunt induşi de expunerea naturală la antigene
similare prezente în mediul înconjurător, cum sunt structuri din alimente, antigene virale sau
antigene de la nivelul microorganismelor ce formează flora comensală digestivă, structuri ce
prezintă epitopi ce s-au dovedit comuni cu cei ai antigenelor A şi/sau B exprimate pe
membrana hematiilor umane.
Răspunsul imun faţă de acest tip de antigene T-independente este reprezentat de
secreţie de anticorpi din clasa IgM, acest tip de antigene neinducând fenomenul de switch de
clasă. Datorită fenomenului de reactivitate încrucişată, anticorpii reacţionează şi cu
antigenele A şi B. Această expunere naturală şi continuă explică de ce ei sunt sintetizaţi
continuu, întreaga viaţă. În mod normal, în urma expunerii la un antigen, sinteza anticorpilor
se menţine un interval de timp, după care, antigenul fiind îndepărtat, producţia de anticorpi
nu se mai justifică şi se opreşte treptat, iar anticorpii rămaşi liberi sunt metabolizaţi, după
anumite perioade de timp (de obicei, zile sau săptămâni).
Genele implicate în sistemul ABO se găsesc situate pe CRS 9 uman într-o regiune
numită locusul ABO, ce conţine trei forme alelice majore: A, B şi O. Alelele nu codează
antigenele sistemului ABO, acestea fiind de natură glucidică, ci nişte molecule proteice cu
rol de transferaze, implicate în sinteza antigenelor.
Indivizii de grup O exprimă pe membrana hematiilor lor o structură fără proprietăţi
imunogene, numită substanţa H.
La indivizii de grup A, o galactozamin-transferază, codată de alela A, adaugă la
substanţa H o grupare terminală, N-acetil-galactozamina, formând antigenul A. La
indivizii de grup B, o galactoz-transferază, codată de alela B, adaugă la substanţa H o
galactoză, formând antigenul B. În cazul alelei O, substanţa H se exprimă ca atare pe
hematiile celor din grupul O. Din acest motiv, gena O este considerată genă mută, comparativ

2
cu alelele A şi B, considerate dominante faţă de gena O şi co-dominante între ele (vezi
tabel 3).

Tabel 3.
Genotip Fenotip
AA sau AO A
BB sau BO B
AB AB
OO O

Antigene T-dependente. Sistemul Rh

Antigenele Rh sunt un grup de proteine, codate de mai multe gene, dintre care RhD
pare să fie responsabilă în cea mai mare măsură de imunogenicitatea complexului, expresia
ei, de fapt, clasificând indivizii în pozitivi sau negativi. Spre deosebire de sistemul sanguin
ABO, antigenele Rh sunt de natură proteică (antigene T-dependente), iar indivizii nu prezintă
în mod spontan anticorpi anti-Rh. Aceştia se sintetizează numai în urma contactului dintre
antigen şi sistemul imun (mai precis, celulele cu receptori specifici) al unui organism Rh-
negativ. Cunoaşterea acestui sistem molecular este extrem de importantă datorită faptului că
incompatibilitatea Rh poate produce o serie de efecte severe, cum sunt accidentele post-
transfuzionale şi boala hemolitică a nou-născutului.
O primă transfuzie de sânge cu hematii Rh+ la un individ Rh- este urmată de
imunizarea primitorului. Sistemul imun al acestuia recunoaşte antigenul RhD ca pe o
structură non-self şi limfocitele cu receptori specifici se vor activa, vor prolifera şi se vor
diferenţia în efectori, pe de o parte, plasmocite responsabile de sinteza anticorpilor anti-Rh
(în special din clasa IgM, ca în orice răspuns primar) şi, pe de altă parte, limfocite de
memorie. Anticorpii interacţionează cu hematiile transfuzate, Rh+ şi vor iniţia clearance-ul
acestora. Limfocitele de memorie, care au suferit deja fenomenul de switch de clasă persistă
luni sau chiar ani. Dacă, după un timp, individul Rh-, dar imunizat, primeşte din nou hematii
Rh+, acestea vor fi recunoscute de celulele cu memorie şi anticorpii anti-Rh sintetizaţi în
cursul răspunsului imun secundar (din clasa IgG), vor interacţiona cu antigenele, ceea ce va
duce la liza eritrocitelor transfuzate (după aproximativ 5-10 zile de la primirea sângelui
incompatibil), fenomen ce se poate asocia cu stare generală alterată, greţuri, vărsături, febră,
frison, hemoglobinurie, manifestări clinice ale unui accident post- transfuzional.
3
 Boala hemolitică a nou-născutului poate afecta copii Rh+, născuţi de mame Rh-.
Boala nu se manifestă la prima sarcină, dar această primă sarcină incompatibilă poate fi
responsabilă de imunizarea mamei. Acest eveniment poate fi cauzat, mai rar, de mici cantităţi
de sânge fetal ce ajunge în circulaţia maternă în cursul sarcinii sau, mai frecvent, în timpul
naşterii, când desprinderea placentei de peretele uterin se însoţeşte de o hemoragie mai
importantă, ce permite unei cantităţi crescute de hematii fetale să ajungă în circulaţia
maternă. Hematiile fetale Rh+ vor declanşa un răspuns imun primar, caracterizat de sinteză
de anticorpi specifici şi de generarea de limfocite de memorie. O a doua sarcină
incompatibilă la o mamă imunizată este grevată de pericolul ca anticorpii anti-Rh generaţi
în răspunsul imun secundar, de izotip IgG, să traverseze placenta şi să interacţioneze cu
hematiile fetale, producând distrugerea lor şi declanşarea bolii. Manifestările clinice sunt
diferite, în funcţie de severitatea bolii. Copilul prezintă icter, datorită faptului că nu poate
conjuga bilirubina eliberată în cantităţi crescute din hematiile lizate. Liberă, bilirubina poate
produce encefalopatie. Severitatea manifestărilor clinice poate merge până la insuficienţă
cardiacă congestivă. În cazurile severe, tratamentul pacientului constă în administrarea de
sânge (exsanguino-transfuzie) pentru îndepărtarea bilirubinei şi expunerea la nivele scăzute
de ultraviolete (UV), manevră terapeutică ce are ca scop distrugerea bilirubinei libere şi
prevenirea afectării creierului.
Prevenirea bolii hemolitice a nou-născutului se poate realiza administrând mamei Rh-
, la începutul sarcinii, dar şi în primele 24-48 de ore după prima naştere, anticorpi anti- Rh
(preparatul denumit Rhogam). În felul acesta, hematiile fetale, pătrunse în circulaţia maternă
vor fi rapid lizate şi nu vor mai determina imunizarea mamei. In cazul unei mame deja
imunizate (care prezintă anticorpi), acesteia i se poate administra antigen, consumându-i-se
anticorpii prin formare de complexe antigen-anticorp. Complexele imune vor fi distruse prin
diverse mecanisme, în special, fagocitoză.