NOTIUNI DE PSIHOLOGIE, ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Obiectul de studiu al psihologiei

Etimologic, cuvantul psihologie provine din limba greacã de la psyché (suflet) si logos (cunoastere,
teorie, stiinta).
Psihologia poate fi definita ca studiul stiintific al comportamentului si proceselor mentale.
Radacinile psihologiei pot fi trasate in timp pana in secolele al IV-lea si al V-lea i.Hr. Filosofii greci
Socrate, Platon si Aristotel au pus intrebari fundamentale despre minte, iar Hipocrat, ,,parintele
medicinei’’, a facut multe observatii importante despre felul in care creierul controleaza alte organe.

Procesele psihice – definire, clasificare, descriere

Senzatii

Senzatiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele insusiri ale obiectelor si fenomenelor
lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in momentul actiunii nemijlocite a stimulilor
respectivi asupra receptorilor.

Exista doua stadii ale unei senzatii:

1. stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie localizata, dar
integrata prin efecteleei in circuitul reglator;

2. stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor.

Calitatea senzatiilor

Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei mecanisme:
-selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in raport cu diverse tipuri
de stimuli.
-energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie specific a proprie lui, care
este transmisa creierului, indiferent de maniera in care este stimulat.
-energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente in transmisia sinaptica.

Intensitatea senzatiilor

Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza, dar depinde si de alte variabile care
actioneaza corelat sau independent cu intensitatea stimulului. Aceste variabile se impart in trei categorii:
-durata aplicarii;
-modul de aplicare;
-particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.
Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul de excitabilitate al
sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor dominante organice.
Durata senzatiilor

Se refera la intinderea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat actioneaza si stimulul, unele
insa persista si dupa incetarea actiunii directe a stimulului (ex. senzatiile gustative) ele purtand
denumirea de imagini consecutive.

Tonul afectiv al senzatiilor

Este proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropiere sau de
respingere a realitatii reflectate. Acest ton le individualizeaza, le distinge unele de altele, le reliefeaza si
evidentiaza relatiile subtile ce exista intre fenomenele psihice simple (senzatiile) si complexe (procesele
afective).

Criterii de clasificare a senzatiilor

In clasificarea senzatiilor s-au utilizat mai multe criterii:

1.Criteriul morfologic
Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale, olfactive, gustative si
cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe seama unui al 6-lea simt.
2.Criteriul functional
Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se incearca identificarea
organului receptor care o indeplineste.
3.Criteriul insusirilor detectate senzorial
a)Senzatii cutanate – stimuli mecanici;
b)Senzatii vizule, auditive – stimuli fizici;
c)Senzatii gustative, olfactive – stimuli chimici;
d)Senzatii proprio si interoceptive – stimuli fizilogici.

Importanta senzatiilor

Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului inconjurator, cu

conditia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in anumite limite.
Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator.
Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.

Perceptia

Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a omului in mediul

inconjurator.
Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reproduce
insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta unitatii si integritatii
obiectului.
Analiza comparativa – ce este perceptia si ce este senzatia
Comparativ cu senzatia, perceptia este:
- Interferentiala – permite persoanelor sa completeze informatia care lipseste din senzatiile brute.
- Categoriala – ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent diferite pe baza unor
trasaturi comune.

Perceptia ca activitate
Perceptia nu este un fenomen izolat, ci trebuie considerata ca o faza a actiunii.
Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a elementelor. Perceptia
nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a obiectului, ci este un produs orientat si organizat
care implica nenumarate actiuni cu obiectele.
Perceptia ca deformare a obiectului
Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale figurilor geometrice, numite si
iluzii optico-geometrice.
Exista trei categorii de iluzii:
-cercuri legate ce par a fi inegale;
-linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale;
-linii paralele - ce par a nu fi paralele;
Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

Perceptia spatiului
Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor spatiale a lucrurilor
(marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii lor.
Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in lumea inconjuratoare.

Perceptia timpului
Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici.

Perceptia si estimarea duratei

Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata poate fi scurta si
intermediara). Estimarea timpului este influentata si de caracterul placut sau neplacut al unor activitati si
de varsta.

Orientarea temporala
Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se bazeaza pe ele. Ea consta in a situa o faza a schimbarii
in raport cu un intreg ciclu de schimbari.

Perceptia miscarii
Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp.
Tipuri de miscare:
-reala;
-aparenta;
-autocinetica;
-consecutiva.
In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual.

Rolul perceptiilor
Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte (ex. daca este tulburata
perceptia spatiului, orientarea individului in mediul inconjurator devine aproape imposibila).
Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale activitatilor gandurilor noastre. Nu
exista forma de activitate umana, simpla sau complexa, care sa nu implice forme ale perceptiei si
abilitatii perceptive.
Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.

Reprezentarea
Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a obiectului, insa mai
importanta.
Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari si recombinari
senzoriale.

Clasificarea reprezentarilor
Din perspectiva psihologiei generale
a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative;
b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive;
c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale;
d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei;
e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntare si involuntare;
f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice, geografice, etc.
Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor.

Proprietatile reprezentarilor:
1. Figurativitatea – reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare incarcatura
informationala, devenind un fel de portret rezumativ al acestuia.
2. Operativitatea – sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de motricitate si ideomotricitate.
3. Panoramizarea - B.F. Lomov arata ca reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintala a unor
dimensiuni ale obiectelor ce nu pot fi percepute decât succesiv. Un cub, de exemplu, indiferent din ce
parte ar fi privit, nu poate fi perceput decât ca având trei fete. în reprezentare, în schimb, datorita
coordonarii si aglutinarii informatiilor, acesta va fi "vazut" cu toate fatetele lui. Se pare ca
panoramizarea este limita superioara a performantelor posibile în reprezentare.
Alte proprietati:

 caracterul integrat (reprezentarea nu dispune doar de proprietatea de a reflecta lumea externa,

doar de a reproduce pasiv exteriorul în interior, ci si de capacitatea de a reuni, de a fuziona sensibilul cu
ideea, perceptibilul cu conceptualul, figurativul cu simbolicul; reprezentarea face ca fiecarei figuri sa-i
corespunda un sens si fiecarui sens o figura);
 caracterul simbolic si semnificant (reprezentarea, concomitent cu introducerea unui obiect
absent în lumea simbolica a subiectului, dispune si de proprietatea de a se substitui obiectului care este
prezent);
 caracterul constructiv (interactiunea subiectului si obiectului, a subiectului cu lumea
inconjuratoare duce aiât la modificarea subiectului, cât si la modificarea obiectului; actul reprezentarii
implica o activitate de constructie si reconstructie ; subiectul nu este un simplu spectator la o piesa de
teatru care se joaca în fata lui, dimpotriva, el este actor, el este chiar autorul care structureaza piesa de
teatru asigurându-i astfel derularea normala);
 caracterul autonom si creativ (se refera la capacitatea reprezentarilor de a se desprinde de
purtatorul lor concret si de a "circula" în mediul social al subiectului, asa încât desi reprezentarea este
individuala, elementele ei constitutive sunt preluate, împrumutate din mediul înconjurator; în virtutea
autonomiei lor, reprezentarile pot deveni constrângatoare pentru comportamentul individului; prin
capacitatea reprezentarilor de a pune în raport (în contact) procesele simbolice cu conduitele subiectului,
ele influenteaza si inoveaza procesele de elaborare cognitiva simbolica);
 caracterul social (chiar daca pentru a analiza reprezentarea ne situam la un nivel social zero,
constatam ca reprezentarea comporta întodeauna elemente sociale: categoriile care le structureaza si le
exprima, categorii ce sunt împrumutate dintr-un fond comun cultural al subiectului).

Unele dintre aceste proprietati se regasesc în analizele facute mai înainte. Oricum, adaugate la primele
trei, ele reusesc sa caracterizeze mai bine reprezentarile, comparativ cu alte mecanisme psihice.

Concluzie

Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de plecare pentru
majoritatea proceselor psihice.
Servesc ca instrumente de adaptare la realitate.
Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre cunoasterea logica rationala.

Gandirea

Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt:

Caracterul informational – operational =Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si
evaluare a informatiilor.
Caracterul mijlocit = Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra
informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o prelucrare secundara a
informatiilor.
Caracterul mijlocitar = Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte
mecanisme psihice, contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor.
Caracterul generalizat si abstractizat =Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte.
Caracterul actional=Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune si
se finalizeaza in ea.
Caracterul finalist = Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte de
a trece la executarea ei.
Caracterul multidirectional = Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent
si viitor.
Caracterul sistemic = Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a
comenzii si controlului.

Unitatile de baza ale gandirii

Gandirea contine mai multe componente:

-Imaginea – ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai primitiva a gandirii;
-Simbolul – o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul;
-Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun cateva atribute;
-Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept;
-Operatia – serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;
-Regula sau legea – cea mai co mplexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea relatiei intre doua sau
mai multe concepte.

Memoria

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o serie de procese.

1. Encodarea
Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica lor. Traducerea
informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura encodarii va fi dependenta de natura
codului. Exista trei tipuri de coduri: vizuale, auditive si semantice, deci trei tipuri de encodare:
- Encodare vizuala – care face apel la codul de imagine;
- Encodare auditiva – care foloseste codul sunet;
- Encodare semantica – ii este specific codul propozitiei.

2. Stocarea
Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in momentul in care este
necesara punerea lor in disponibilitate.
Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori medie, iar uneori foarte
mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de memorie: de scurta durata
(MSD) si de lunga durata (MLD) si memoria de durata medie, interpusa intre primele doua.

3. Recuperarea
Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor encodate si
stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.

Imaginatia

Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla reproducere a
senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale fanteziei umane.

Formele imaginatiei

In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia este:

-Voluntara – caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar;
-Involuntara

Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si conducerea constienta, in
schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii la modelele rationale.
Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care dispun de un grad mai
mai mare de flexibilitate.

Dupa starea de activism a subiectului, exista:

-Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria);
-Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare, visul de perspectiva).
Dupa tipul de activitate in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica, literara, tehnico-stiintifica,
muzicala, etc.

Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-motrica.

In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care duc la rezultate diferite
cantitativ si calitativ.

Motivatia

Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum ajungem sa actionam si ce
factori ne influenteaza actiunile.
Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrica a dezvoltarii
psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe, facand-o mai mult sau mai
putin permeabila la ea.

Trebuintele:

-Sunt sursa primara a actiunii;

-Sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei cele mai puternice,
reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile mediului exterior.

Trebuintele pot fi clasate in:

-Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern);
-Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).

In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi:

-Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului;
-Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea in tegritatii psihice si sociale a individului.

In categoria trebuintelor primare sunt incluse:

a)Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale);
b)Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare).

In categoria trebuintelor secundare sunt incluse:

a)Trebuinte materiale (de locuinta, confort);
b)Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati);
c)Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare).

Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce la dilatarea sau
exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie. Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de timp
poate periclita existenta fizica si psihica a individului.

Functiile motivatiei
1. Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru psihologic sau fiziologic. In
aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu declanseaza actiunea. De obicei, aceasta functie este
specifica trebuintelor.
2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii.
3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se imprima conduitei un caracter activ si selectiv.

Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai indelungat.

Afectivitatea

P. P. Neveanu definea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect, care se produce in

masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata vibratia subiectului in lumea
sa’’.
In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care acesta o are
pentru subiect.
Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata ca inteligenta si
afectivitatea sunt inseparabile, afectivitatea avand rolul de sursa energetica, de care depinde functionarea
inteligentei. Ea este tensiunea intregului organism, soldata cu efecte de atractie sau respingere.
Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care sustineau ca intre cele doua
procese exista o stransa interactiune.
Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu realizarile ultimative
ale constiintei, de aceea este considerata componenta bazala, infrastructurala a psihicului si nota lui
definitorie.

Comunicare si limbaj

Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate umana poseda un
limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal achizitioneaza limba materna. Cel mai frecvent
limbajul este definit ca activitate psihica de comunicare intre oameni, prin intermediul limbii.
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce dispun de o organizare
ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un sistem inghegat de cuvinte si reguli
gramaticale. In raport cu individul ea este un dat obiectiv si nu depinde de existenta in sine a individului,
ci de existenta activitatii umane.
Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante:
1. In timp ce limba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, realizandu-se atat in plan
fiziologic, cat si in plan psihologic;
2. Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii.

Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai multe
persoane, doua sau mai multe grupuri.

Esentiale pentru actul comunicarii sunt:

1. Relatia dintre indivizi sau dintre grupuri;
2. Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei;
3. Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati in comunicare.
Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea conduitelor afective. Prin
comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate sau stopate activitatile.

Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita faptului ca se realizeaza
atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul, care este o comunicare
verbala realizata prin mijloace lingv istice. In ciuda acestui fapt, cele doua fenomene sunt strans legate
intre ele.

Formele comunicarii

Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista:

Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta per sonala atunci cand
partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai
putin);
Comunicare de grup care poate fi impartita in:
- Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului);
- Comunicare intergrup (intre grupuri).

Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista:

Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o face);
Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau motivationale ale unui
individ fiind expresia directa a acestor stari);
Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului);
Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a ,sarbatori’’ intalnirea
lor).

In functie de instrumentele comunicarii exista:

Comunicare verbala;
Comunicare nonverbala.
Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre acestea cele mai
abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea.
Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un produs voluntar mascat,
travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta fizica, gesturi.
Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca element central al fetei
care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura.

Comunicarea prin spatiu – exista patru tipuri de distante care regleaza comunicarea:
-distanta intima (corp la corp) – mama - copil alaptat;
-distanta personala (45 - 75 cm);
-distanta sociala (125 - 210 cm);
-distanta publica (3 – 7 - 8 m).

Comunicarea prin imagini – e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar mai mare de persoane.

Atentia
Caracterizarea generala a atentiei

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Atentia este o
functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar pentru desfasurarea celorlalte procese si structuri
psihice. Prezenta ei asigura o buna receptie senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere profunda a
ideilor, o capacitate mnezica mai fidela. Lipsa atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori
in raspunsuri si la confuzii in descifrarea sensurilor.

Definitia atentiei

Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene inconjuratoare si
care asigura reflectarea lor deplina si precisa in creierul omului.

Insusirile atentiei:

Volumul atentiei

Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra simultan. Volumul mediu al
atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat favorabil de urmatoarele conditii:
a) Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un grup de litere, daca este
organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in numar mai mare si mai bine;
b) Complexitatea elementelor de receptionat;
c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea, in campul atentiei sale,
a unui numar mai mare de elemente.
d) Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei.

Stabilitatea atentiei

Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui obiect, fenomen sau
actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta.

Concentrarea atentiei

Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate.

Distributivitatea atentiei

Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati, cu conditia ca macar
una dintre ele sa fie relativ automatizata.

Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei

Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.

Vointa
In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae.
In ,,Dictionarul de psihologie’’, vointa este definita ca aptitudine de actualizare si realizare a intentiilor
proprii.
In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan intelectual sau motor,
dar include ambele verigi, in proportii diferite.
Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in atingerea scopului si din
dinamica acestui efort.
Metodele folosite in psihologie

Observatia

Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta, sistematica a

diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si a contextului situational
al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai ale psihologiei, ci si
ale altor stiinte.
Cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate dupa mai multe criterii,
cum ar fi:
1. Orientarea actului observational: autoobservatia - orientata catre surprinderea particularitatilor
propriului comportament;
2. Prezenta sau absenta intentiei de a observa:
ocazionala (intamplatoare, nu tine cont de nicio regula);
sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);
3. Prezenta sau absenta observatorului:
directa (bazata pe prezenta observatorului si pe constientizarea acesteia de catre subiectii observati);
indirecta sau mediata (observatorul este amplasat in spatele unor geamuri cu vedere unilaterala sau
beneficiaza de televiziune cu circuit inchis);
cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, insa fiind atat de cunoscut membrilor grupului,
este pur si simplu ignorat);
cu observator ascuns (foarte asemanatoare celei indirecte, cu deosebirea ca observatorul, nebeneficiind
de mijloace tehnice specializate, se ,,ascunde’’ in spatele unor draperii, al unor paravane etc.);
4. Implicarea sau non-implicarea observatorului:
,,pasiva’’ (fara implicarea directa a observatorului in activitate);
participativa (observatorul devine membru al grupului si participa nemijlocit la activitatea lui);
5. Durata observarii:
continua (efectuata pe o perioada mai mare de timp);
discontinua (pe unitati de timp mai mici si la intervale diferite);
6. Obiectivele diferite:
integrala (tinteste spre surprinderea tuturor sau a cat mai multe manifestari de conduita);
selectiva (se concentreaza doar asupra unei singure conduite).

Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale observatorului

(capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul).
Conditiile unei bune observatii sunt:
stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului urmarit;
selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor necesare;
elaborarea unui plan riguros de observatie;
consemnarea imediata a celor observate, deoarece consemnarea ulterioara ar putea fi afectata de uitare;
efectuarea unui numar optim de observatii;
desfasurarea ei in conditii cat mai variate;
discretia ei (persoana in cauza sa nu-si dea seama ca este observata.
Pentru a creste calitatea observatiei este necesar sa se apeleze la o serie de repere de control reiesite din
observatiile anterioare ale cercetatorului, din experienta sa personala de viata sau din lucrarile de
specialitate.
Principalele avantaje ale metodei observatiei sunt:
permite surprinderea manifestarilor comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditiile
obisnuite de viata si activitate;
furnizeaza mult material ce poate fi raportat la informatiile deja publicate;
este deschisa oricarui final, putand sugera multe piste pentru abordarile ulterioare;
rezultatele ei sunt accesibile si altor cercetatori;
ofera informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se intampla, ci si referitor la implicatiile actiunilor
si conduitelor;
sugereaza explicatii posibile cu privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare;
ofera acces la fenomene de obicei ascunse sau care nu pot fi studiate experimental.

Dintre dezavantajele metodei observatiei enumeram:

observatorul trebuie sa astepte intrarea in functiune a fenomenului studiat;
informatiile cantitative oferite sunt putin numeroase;
practicarea ei se soldeaza cu o serie de efecte negative cum ar fi:
suscitarea intrarii in functi une a mecanismelor de aparare sociala a subiectilor observati;
modificarea situatiei globale a campului psihosocial determinata de prezenta observatorului;
producerea unor schimbari ale comportamentului celor observati, datorita personalitatii
observatorului.
Datele obtinute prin metoda observartiei trebuie coroborate cu cele recoltate prin aplicarea si a
altor medode.

Convorbirea

Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care presupune:
relatia directa, de tipul ,,fata in fata’’, intre cercetator si subiect;
schimbarea locului si rolurilor partenerilor (cel care a intrebat poate sa si raspunda, cel care a raspuns
poate sa si intrebe);
sinceritatea deplina a subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de fatada, a celor care tind sa-l puna
intr-o lumina favorabila, a deformarilor voluntare;
existenta la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si autodezvaluire;
abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si autentica a su biectilor in convorbire;
empatia cercetatorului.
Convorbirea este considerata metoda psihologica cea mai complicata si cea mai greu de invatat.
Este complicata din mai multe motive:
1. in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare decat in oricare
alta metoda;
2. presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar deformate (involuntar
dar si voluntar);
3. implica o selectie a relatarilor facute de subiect iar acestea s-ar putea sa fie la fel de subiectiva ca si
relatarea insasi.

Exista mai multe forma ale convorbirii, si anume:

- convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi intrebari, in aceeasi
forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile lor individuale);
- convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari suplimentare, cu
reformularea altora, cu schimarea succesiunii lor etc.);
- convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei in care se desfasoara, de
cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul cand are loc).
Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandeasca anticipat la ea, sa-si structureze
(in linii mari sau chiar in amanunt) intrebarile; sa culeaga informatii despre subiect; sa-i anticipeze
raspunsurile, pentru a sti cum sa se comporte in eventualele situatii neprevazute (blocarea subiectului,
refuzul lui de a raspunde etc.)
Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii numeroase, variate si
pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a necesita materiale si instalatii speciale. Dezavantajul ei
provine din posibila lipsa de receptivitat e a subiectului, din subiectivitatea sa; de aceea se impune ca
datele obtinute sa fie completate si verificate prin alte metode.

Chestionarul

Un chestionar este un instrument de cercetare constand dintr-o serie de intrebari si a altor solicitari in
scopul de a aduna informatii de la persoane. Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton.
Chestionarele au avantaje fata de alte tipuri de studii. Nu au nevoie de mult efort din partea celui ce
chestioneaza ca ancheta verbala sau prin telefon, au adesea raspunsuri standardizate care il face simplu
pentru a aduna date.

Metoda biografica

Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre principalele evenimente parcurse
de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre semnificatia lor, in vederea
cunoasterii ,,istoriei personale’’ a fiecarui individ, atat de necesara in stabilirea profilului personalitatii
sale, cat si pentru explicarea comportamentului actual al persoanei. Biografia ofera o imagine unitara
asupra omului, facilitand cunoasterea sa concreta si contribuind la descifrarea specificului individual al
persoanei.
Marile avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de naturalitatea si autenticitatea datelor
furnizate. In acelasi timp, dat fiind faptul ca ea nu este o metoda de reproducere in laborator a vietii unui
individ, ci doar de reconstituire a acesteia pornind de la diverse surse (relatarile verbale ale subiectului,
documentele personale etc.) nu este exclus ca aceasta reconstituire sa fie uneori incompleta sau chiar
voit deformata.

Experimentul

Cea mai puternica metoda stiintifica este experimentul. Experimentele ne pun la dispozitie cea mai
importanta testare despre cauze si efecte. Cercetatorul controleaza cu grija conditiile - de multe ori intr-
un laborator – si face masuratori pentru a descoperi relatiile cauzale dintre variabile. O variabila este un
atribut care poate lua diferite valori.
Variabila independenta este controlata in totalitate de experimentator, care o creeaza si ii controleaza
variatia. Intr-un experiment, variabila independenta reprezinta ,,cauza’’ formulata de
ipoteza. ,,Efectele’’ formulate de ipoteza reprezinta variabila dependenta, deoarece aceasta prin ipoteza
depinde de valoarea variabilei independente.

Testele

Testul este un gen de instrument standardizat. Testul psihologic este o proba relativ scurta, care permite
cercetatorului colectarea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora sa se poata diagnostica
nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si sa se poata formula un pronostic asupra evolutiei lui
ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa indeplineasca anumite conditii:
- validitate – sa masoare exact ceea ce isi propune;
- fidelitate – sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua aplicare;
- standardizare – sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i favoriza pe unii si
defavoriza pe altii;
- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute, pentru a se cunoaste
valoarea lor.