Harap alb

Caracterizare și relația cu Spânul

Ion Creanga este un autor cu o semnificativa activitate literară în perioada

clasica, care proiectează în fabulos lumea țărăneasca, apropiata de sufletul sau,
într-o maniera originala de exprimare. Acesta este considerat în literatura
romana creatorul basmului cult, ale cărui principale trăsături sunt localizarea si
umanizarea fantasticului.

Basmul este o specie a genului epic, în versuri sau în proza, în care

elementele realiste se împletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori
simbolice, reprezentând binele si răul. Valorificând categoria estetică a
fabulosului, basmul este o narațiune structurată pe un singur plan epic, cu o
acțiune convențională, la care participă personaje sau forțe supranaturale,
neindividualizate, definite ca funcții, ca arhetipuri.

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje

purtătoare ale unor valori simbolice, cu acțiune implicând supranaturalul si
supusa unor stereotipii, care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de
către erou. Conflictul dintre bine si rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții: antagonist,
ajutoare, donatori, ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele
exterioare și prin limbaj. Reperele temporale și spațiale sunt vagi. Basmul cult
respecta tiparul narativ al basmului popular, însă poarta mărci ale originalității
autorului, fiind o marca specifica stilului său. Spre deosebire de basmul
popular, unde predomina narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea
narațiunii cu dialogul si cu descrierea.

Apărută în 1877 în revista „Convorbiri literare“, opera „Povestea lui Harap-

Alb“ este o capodoperă de inspirație folclorică, un basm cult apreciat de
George Călinescu pentru sinteza de realism, de fabulos și umanism, dar și o
creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a marelui clasic al literaturii
române, Ion Creangă. Basmul urmărește maturizarea crăișorului de la un tânăr
naiv, ușor de păcălit, un novice, la prințul care știe ce este necazul, cum să
depășească greutățile vieții și cum să-și păstreze prietenii, ajutându-i și fiind
ajutat de aceștia.

Tema specifică basmului popular (confruntarea dintre bine și rău,

încheiată cu victoria binelui) și motive adiacente (împăratul fără urmași,
motivul podului, al labirintului, al cifrelor magice, al donatorilor, al nunții) se
complică în basmul cult prin dezvoltarea unor tematici (călătoria inițiatică,
maturizarea eroului, prietenia, destinul, iubirea). Binele este reprezentat de
mezinul Craiului (protagonistul), un erou atipic, deoarece are atât calități, cât și
defecte, lipsit de forțe supranaturale și care parcurge un îndelungat proces de
inițiere și de maturizare. Răul este reprezentat de Spân (antagonistul), care nu
cumulează numai trăsături negative. El este un rău necesar, principalul agent
formator al protagonistului. Spânul apare în destinul eroului la momentul
oportun.

Viziunea despre lume este clasică, prin susținerea valorilor morale

tradiționale precum bunătatea și prietenia adevărată. Ca în majoritatea
basmelor, eroul central își formează personalitatea conferind substanță scrierii
și sporindu-i caracterul de bildungsroman. Viziunea despre lume este ca în
orice basm, fabuloasă, deoarece sunt prezente întâmplări supranaturale
săvârșite de personaje ieșite din comun. Aceasta este completată de
originalitatea scriitorului prin faptul că personajul parcurge un drum al inițierii,
al maturizării, devenind o lecție de viață.

Titlul este reprezentat de numele personajului eponim Harap Alb. Pe

parcursul operei, destinul acestuia cunoaște trei ipostaze: fiul cel mic al craiului,
imatur si neinițiat, dar curajos, Harap Alb, ucenic al Spânului si Împăratul
capabil de a conduce împărăția unchiului sau. Substantivul comun
„harap„ desemnează o persoana cu pielea si parul de culoare neagra si se afla
in contradicție cu epitetul cromatic ”alb„.

Harap-Alb este personajul principal, eponim, care are un loc central în

desfășurarea epică, un erou de basm cult, deci va rămâne în limita umanului.
celelalte personaje evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea
acestuia. Numele său reprezintă un oximoron, „Harap-Alb” desemnând o slugă
de origine nobilă, dar și condiția de învățăcel supus transformării. Cele trei
nume ale lui corespund celor trei etape ale călătoriei: la început “fiul craiului”,
pe parcursul călătoriei “Harap-Alb”, iar la final “Împăratul”.

Din punct de vedere social, eroul este unul superior încă de la începutul
operei, evidențiat prin faptul că este fiu de crai, iar drumul întreprins de el are
ca obiectiv succesiunea la tron a unchiului său, Verde Împărat. Acest statut se
schimbă în momentul în care tânărul fiu de crai este păcălit de Spân. Intrarea în
fântână înseamnă supunerea față de personajul negativ ”până va muri și iarăși
va învia”. Astfel, crăișorul devine sluga Spânului, numit mai departe Harap-Alb.
Tânărul va rămâne slujitor pe tot parcursul evenimentelor, împlinind probele
date de Spân, dar și pe cele ale Împăratului Roșu. După demascarea
răufăcătorului, Harap-Alb moare, învie și revine la statutul inițial. Statutul social
al protagonistului se modifica din incipitul textului pana la final. Astfel, cel care
la început a fost mezinul timid si încrezător in forțele proprii si a acceptat
condiția umila de sluga, la final ajunge sa-si asume rolul de Împărat.

Statutul psihologic este strâns legat de cel social, acesta variind pe baza
experienței dobândite. Inițial, eroul manifestă o atitudine egoistă, impulsivă și
superficială, lucru reliefat din întâlnirea cu Sf. Duminică și din încercarea de a
găsi calul din tinerețea tatălui său. În urma transformării lui în slugă, acesta
evoluează psihologic, devenind perseverent și sociabil, lucru care îl ajută în
demersurile și încercările sale și reușește să își facă prieteni loiali.

Din punct de vedere moral, Harap-Alb ajunge sa întrunească toate

calitățile necesare de împărat: bunătatea, milostenia, curajul, cinstea si
demnitatea, pe care fiicele Împăratului Verde le-au remarcat: “seamănă a fi
mult mai omenos”. Compensând-i slăbiciunile umane firești, bunătatea si mila ii
conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al binelui.

Modalitățile de caracterizare a personajului sunt multiple, autorul

punându-i in valoare nu atât trăsăturile fizice, cât mai ales pe cele morale.
Astfel, prin caracterizare directă, naratorul îl consideră ,,boboc în felul său la
trebi de aiestea", sintagmă prin care subliniază naivitatea și lipsa de experiență
în relație cu oamenii duplicitari. Celelalte personaje se raportează la el în
funcție de rolul jucat în devenirea sa: Sfânta Duminică îl numește în mod
repetat ,,luminate crăișor", apreciindu-i milostenia și menindu-i că va ajunge
împărat ,,care n-a mai stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de
puternic"; Spânul îl numește ,,fecior de om viclean" și ,,pui de viperă", după ce
reușește să-l supună prin vicleșug. Este prezent și procedeul autocaracterizării,
în secvența în care eroul ezită a-l angaja pe Spân (,,Din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum"),
iar apoi regretă neascultarea sfatului părintesc: ,,Așa-i dacă n-am seama de
vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă". Protagonistul este conturat, de
asemenea, prin antiteză cu Spânul, prin intențiile, valorile și trăsăturile lor: dacă
fiul craiului este „omul de soi bun", Spânul este, în primă instanță, antieroul.

O altă secvență esențială pentru conturarea profilului eroului și a relației

cu antagonistul o reprezintă coborârea în fântână. În drumul său Spânul i se
arată crăișorului de trei ori, sub diverse înfățișări, fapt care-l conduce pe acesta
la naiva concluzie că ,,asta-i țara spânilor". Riscând a se rătăci în pădurea-
labirint, acesta se lasă ,,salvat" de străinul „binevoitor", care îl conduce apoi, pe
nesimțite, la o fântână ,,cu apă dulce și rece ca gheața". Aflată în relație cu
motivul apei vii și al apei moarte, fântâna conține o simbolistică bogată, fiind
asociată, în mitologie, cu ,,apa misterioasă", ,,casa mamei", etc. toate
conducând, însă, către ideea de (re)naștere. „Botezul” primit de la Spân
înseamnă începutul adevăratei inițieri, pentru care trebuie să renunțe la vechiul
statut și să dobândească o nouă individualitate.

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii,
a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea
ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă
încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat.
Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează
capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb,
înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă
împărăția. Acesta da dovada de milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful
moral al binelui reface ordinea și firescul lumii.

Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul inițiatorului, este

„un rău necesar". De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea
eroului să se fi încheiat. Nu doar naratorul, ci şi personajele par a avea
cunoștință de scenariul inițiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.
 Antagonistul nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute miraculoase,
nefiind un zmeu sau un animal fabulos. Dimpotrivă, construcția realistă a
personajului reflectă concepția populară despre omul rău care este „însemnat”,
ceea ce poate motiva psihologic ticăloșia acestuia, întrucât îl supune prin
vicleșug pe eroul imatur. În plus, deoarece răutatea lui îl pune pe tânăr în
situația de a-și dovedi calitățile, Spânul are rolul unui „pedagog rău” în
scenariul inițierii lui Harap-Alb.

Relațiile dintre cele două personaje se bazează pe principiul că răul poate

avea și un rol constructiv, în sensul că răufăcătorul contribuie la inițierea și
maturizarea protagonistului, care își descoperă calitățile și își anihilează
defectele.

Fără intervenția decisivă a Spânului, Harap-Alb ar fi rămas, fără

îndoială, ,,crăișorul" naiv din incipit, ignorând cu inconștiență straturile cu
adevărat adânci ale existenței. Spânul simbolizează egoismul extrem existent în
fiecare om, pe care protagonistul reușește să-l învingă, devenind un conducător
luminat şi un om împlinit.

În concluzie, prin „Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă are meritul de a

scoate basmul de sub tutela eposului folcloric, integrându-l în circuitul artistic.
Prin Harap-Alb, autorul evidențiază destinul unui personaj care, deși nu are
puteri supranaturale, fiind un erou atipic de basm, parcurge drumul inițiatic. El
devine împărat “iubit, slăvit, puternic” împlinind profețiile Sf. Duminici, un
veritabil bildungsroman.