Harap-Alb
1. În basm, personajul are anumite particularități, determinate de specificul
acestei specii. Astfel, în basmul popular, personajul este construit fie pe dimensiunea binelui, fie
pe cea a răului. Fiind un personaj plat, acesta nu evoluează și nici nu suferă complicații
psihologice, protagonistul devenind reprezentantul virtuților omului din popor. El urmează un
traseu al încercărilor, punând în valoare calitățile cu care e înzestrat. Pe de altă parte, personajul
basmului cult are un profil moral mai complex, alcătuit din calități și defecte. Surprins într-
un proces de devenire spirituală, protagonistul confirmă ideea că omul își desăvârșește caracterul
numai trecând prin anumite probe.
2. Reprezentativă pentru viziunea despre lume a artistului și pentru specificul esteticii
basmului cult este opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, publicată în 1877
în revista „Convorbiri literare”.
3. Tema basmului este reprezentată de triumful binelui asupra răului, aceasta fiind
dublată de tema inițierii, a maturizării eroului. Servind intenției de a prezenta clasica tema a
confruntării binelui cu răul într-o lumină nouă, Harap-Alb este personajul principal al operei,
pozitiv și eponim, profunzimile sale fiind prezentate prin confruntarea cu Spânul, antagonistul
textului. „Povestea lui Harap-Alb” valorifică un model popular de tip bildungsroman,
surprinzând protagonistul într-un proces de formare. Drumul are rolul de a proba caracterul unui
viitor împărat și de a dovedi calitățile eroului, însă, datorită accentelor realiste ale operei, poate fi
asociat traseului de formare, de maturizare, de inițiere a tânărului în tainele existenței.
4. Calitatea de protagonist este confirmată de titlu și de participarea lui Harap-Alb la
toate momentele acțiunii. Din punctul de vedere al statutului moral, acesta este un
personaj pozitiv prin excelență, ca statut social aflăm că este fiu de crai, mezinul
care întotdeauna se dovedește a fi cel mai vrednic dintre toți cei trei fii ai împăratului.
Ceea ce duce cu gândul la ideea de basm cult este tocmai statutul său de novice în
arta cunoașterii lumii, pe care o descoperă prin intermediul călătoriei spre Împăratul
Verde. De asemenea, din punct de vedere al statutului psihologic, acesta
întruchipează prototipul necunoscătorului vieții, temător în toate, având un amestec
de calități și defecte.
5. Portretul fizic nu este conturat, protagonistul având calități specifice oricărui
personaj pozitiv și anume frumusețea unică („ea căta ochii la Harap Alb”) dovedită de
privirile verișoarelor din castel, dar și a fetei Împăratului Roș, împreună cu tinerețea
sugerată de statutul său de neinițiat în viața de împărat.
6. În comparație cu portretul fizic, portretul moral este dezvăluit de acțiunile și
gândurile lui Harap Alb. Imaginea lui Harap-Alb, personaj rotund, eponim, este un
amestec de calități și slăbiciuni omenești, eroul fiind prezentat în devenirea și
desăvârșirea sa morală. Ilustrative sunt o serie de caracteristici precum bunătatea,
redată prin sacrificiul propriu pentru a salva alte suflete („Dar tot mai bine să dau
prin apă, cum a da Dumnezeu, decât să curm viața atâtor gâzulițe nevinovate”) ori
simplitatea, cerând voie tatălui său să încerce și el prima provocare, salutând spânul
și ținând cont de ceea ce spunea Sfânta Duminică („Harap Alb face cum îi zice Sfânta
Duminică”). Ca trăsătură principală se constituie loialitatea față de spân și
seriozitatea evidențiată de cuvântul dat tatălui său că va reuși, prin înfruntarea
ursului din pădure („calul atunci dă năvală asupra ursului și fiul craiului ridicând
buzduganul să deie, numai aude glas de om strigând <<Dragul tatii, nu mai da, că eu
sunt.>>”) și capacitatea sa de a se adapta în orice condiție („Harap Alb dacă vede
reaua, i-aruncă pielea cea de urs, apoi fuge.”). Pe de altă parte, se evidențiază și
anumite trăsături negative de ale sale și anume lipsa de experiență, determinată de
inocență, naivitate, el nereușind să distingă între esență și aparență („Bună îți este
inima, cum îți este căutătura.”) sau nesiguranța, neștiind dacă să urmeze sfatul tatălui
sau impulsul de moment, Harap-Alb punând totul sub semnul regretului („Îmi pare
rău că n-am luat cu mine măcar spânul cel de-al doilea. Tata a zis așa, însă la mare
nevoie, ce-i de făcut? Vorba ceea: Rău-i cu rău, dar mai rău fără de rău.”). Momentul
în care învie este definitoriu pentru încadrarea protagonistului în rândul personajelor
fantastice, acest lucru demonstrându-i unicitatea și puterile supranaturale. Personaj
complex, el se dezvoltă treptat, fiind pe tot parcursul inițierii mai aproape de
realitatea humuleșteană a lui Nică, decât de fabulosul basmului.
7. Relevante pentru mesajul textului, pentru evoluția subiectului și destinul
personajului sunt scena traversării podului și coborârea în fântână. O primă secvență
relevantă pentru conturarea profilului eroului și a relației cu antagonistul este reprezentată
traversarea podului, ce conturează rolul și evoluția protagonistului, marcând și premisele
aventurii de cunoaștere a acestuia. Deghizat în urs, craiul pune la încercare calitățile mezinului,
absolut necesare pentru a duce la bun sfârșit misiunea de regenerare a tradiției eroice a familiei.
Ideea este sugerată prin preluarea armelor ruginite și a hainelor ponosite din tinerețea tatălui,
simbol al tradiției asumate, cărora urmează să le redea strălucirea, la fel cum procedează și în
cazul calului, ce trece de la „o răpciugă de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i numără coastele”
la unul „tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Podul
simbolizează trecerea la o altă etapă a vieții, de la lumea protectoare, la cea plină de necunoscut,
și se face într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existență la altul: [...] de la
imaturitate la maturitate.” (Mircea Eliade – „De la Zalmoxis la Genghis-han”). De asemenea,
pădurea reprezintă imaginea labirintului a cărui parcurgere nu poate lipsi din experiența de
evoluție a tânărului.
8. O altă secvență importantă este conturată de scena coborârii în fântână. Aceasta
surprinde tocmai confruntarea dintre viclenia Spânului și naivitatea mezinului,
intruziunea răului necesar care îl va conduce la prețuirea binelui înțeles în sens
complex, nu numai ca valoare etică, ci ca însumare a unor principii fundamentale de
viață. Semnificațiile profunde ale secvenței se construiesc prin intersectarea
simbolurilor. Fântâna devine un simbol al Infernului, iar coborârea în acest spațiu
moartea inițiatică, condiție necesară pentru renașterea într-o altă formă. Apa este un
element esențial botezului simbolic, permițând atribuirea unei noi identități, și,
implicit al unui nou statut de slugă. În acest context, jurământul reprezintă premisa ce
va evidenția onoarea, loialitatea, calități necesare viitorului împărat, dar și pretextul
care va susține lecția umilinței pe care trebuie să o stăpânească cel ce va stăpâni
lumea Împăratului Verde.
9. Relația cu celelalte personaje este conturată de interacțiunea lui Harap-Alb cu
ceilalți participanți la firul narativ, evidențiată de latura sa sociabilă. Se remarcă o
relație de opoziție cu spânul pe tot parcursul operei, dar care însă construiește întreaga
acțiune a basmului, prin încercarea continuă a spânului de a-l omorî pe acesta prin
dificultatea probelor. Astfel, această relație de subordonare este schițată pe baza
antitezei evidente dintre cei doi, anume dintre forțele binelui și ale răului. De
asemenea, relația cu „uriașii cumsecade” se poate caracteriza prin egalitatea de
statut pe care o au cei șase, împreună fiind invincibili. Prietenia, ajutorul reciproc și
solidaritatea îi unește pe ei, completându-se și demonstrând talentul existent în fiecare
om. Relația cu fata Împăratului Roș îl schimbă pe Harap Alb, el alcatuind, impreuna
cu ea, cuplul celor care castiga iubirea prin încercări. Toate aceste etape constituie
cunoașterea în desăvârșirea spirituală, inițierea în viață și evoluarea specifică.
10. În ceea ce privește mijloacele de caracterizare se pot deosebi atât cea directă a lui
Harap-Alb, cât și cea indirectă. Este prezentat direct printr-o descriere a naratorului
(„boboc în felul său, nepriceput la trebi de-ăstea”). Percepută ca imagine vegetală,
substantivul „boboc” exprimă calitatea lui de necunoscător, în timp ce sugestia
zoomorfă dezvăluie lipsa de maturitate în raport cu tatăl său. În plus, percepția altor
personaje, precum verișoarele care îi recunosc valoarea, Împăratul Verde („ia să am
eu o slugă ca Harap Alb, aș pune-o la masă cu mine.”) îi evidențiază trăsăturile de
personaj pozitiv, amplificându-i rolul benefic în conturarea mesajului. Pe de altă
parte, caracterizarea indirectă schițează un profil moral, dedus prin fapte, atitudini
și limbaj. Ilustrativă este secvența construirii stupului de albine. Deși fiu de crai, el
are îndemânarea și capacitatea de a-l confecționa („pune deasupra niște căptâlani, ca
să nu răzbată soarele și ploaia înăuntru”). Sugestia numelui realizat printr-un
oximoron („Harapi” fiind robii țigani, iar „Alb” referindu-se la statutul nobil)
definește cele două ipostaze prin care trece: de slugă și de stăpân, trecerea de la
statutul de novice la cel de inițiat în știința lumii. De asemenea, evoluția între limitele
antitetice: de la “„boboc în felul său” la „împărat iubit și slăvit de toți supușii săi” este
subliniat de botezul simbolic în fântână și înviere, el primind o nouă identitate.
11. În ceea ce privește perspectiva narativă se poate afirma că aceasta este, în principal,
de natură obiectivă. Corespunzând „viziunii dindărăt”, naratorul omniscient,
omniprezent cunoaște totul despre actanți, însă, specificul artei narative a acestui
basm cult este jocul cu mai multe strategii, ceea ce explică unele glisări către
subiectivitate prin tehnica implicării sau a comentariilor.
12. În concluzie, Harap Alb reprezintă prototipul adolescentului de oriunde și de
oricând, aflat în drumul său spre inițierea cu adevărat în viața cotidiană,
învățând din greșeli și modelându-și mentalitatea prin parcurgerea unor probe. Rolul
personajului în contextul narativ este de a transforma basmul într-o fabulă, având ca
tâlc faptul că omul de soi bun învinge mereu și este răsplătit, într-un Bildungsroman
care urmărește desăvârșirea procesului de cunoaștere, atât pentru om, cât și pentru
conducătorul care va deveni Harap Alb. Căci „omul nu poate descoperi oceanuri noi,
câtă vreme nu are curajul să piardă din vedere țărmul” (Andre Gide).
