CARACTERIZAREA LUI HARAP-ALB
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare”, în anul 1877. Basmul este o specie a genului epic în proză care are la
bază prezența fantasticului și a formulelor specifice.
Harap-Alb este protagonistul basmului, personaj lipsit de însușiri supranaturale care
învață din greșeli și care cu timpul progresează. Statutul său de la începutul povestirii este cel
de neinițiat. El trăiește într-o lume a inocenței, justificată prin tinerețea sa. Acesta încearcă să
reușească acolo unde frații săi au eșuat ( să fie conducătorul pe care unchiul său, Împăratul
Verde îl aștepta). Statutul social al lui Harap-Alb se schimbă de la începutul textului până la
final. Astfel, cel care la început a fost mezinul sfios și suspicios cu privire la forțele proprii,
și-a asumat condiția de slugă, la final ajungând să-și ia rolul de împărat. Psihologic, reprezintă
tipul tânărului în formare, având la început o personalitate slabă, cu o fire introvertită,
devenind mai apoi o persoană sociabilă, comunicativă, extrovertită. Conflictul său interior
este caracterizat de statutul omului care suferă de nedreptate, dar care încearcă să rezolve
această situație cu ajutorul curajului și al bunătății. Din punct de vedere moral, Harap-Alb
ajunge să întrunească toate calitățile necesare unui împărat: bunătatea, milostenia, curajul,
cinstea și demnitatea pe care fiicele Împăratului Verde le-au remarcat: „ seamănă a fi mult mai
omenos ”.
Caracteristica fundamentală a protagonistului este bunătatea sufletească, trăsătură
prezentată în secvențe narative sugestive.
O primă secvență reprezentativă este deghizarea Sfintei Duminici într-o bătrână
cerșetoare care îi încearcă sufletul bun cerându-i un bănuț. Inițial, Harap-Alb o respinge fiind
îngândurat, neștiind cum să acționeze mai departe. Vorbele pe care Sfânta Duminică i le spune
îi vor schimba gândirea și îl vor face să-i dăruiască acesteia un bănuț, motiv pentru care
bătrâna va face tot posibilul să îl ajute pe acesta în călătoria care urmează. Această scenă
reflectă bunăvoința mezinului.
Aceeași trăsătură este evidentă și în scena întâlnirii cu furnicile. Pe un pod, în drum
spre împărăția lui Roș Împărat, Harap-Alb se întâlnește cu o nuntă de furnici și, pentru a nu le
zdrobi sub copita calului său, trece prin apă riscându-și viața. Drept răsplată, regina furnicilor
îi dă lui Harap-Alb o aripă căreia să-i dea foc atunci când are nevoie de ajutor. Această
secvență subliniază o calitate înnăscută a tânărului, aceea de a ocroti ființele ce îi apar în cale.
Un prim element de structură și compoziție este titlul. Acesta este alcătuit din două
componente: „ povestea” și „ Harap-Alb”, deoarece inițierea tânărului este prezentată printr-
o poveste. Totodată,este ilustrat și caracterul de bildungsroman al basmului prin evoluția
protagonistului. Numele „Harap-Alb” are însemnătate în momentul în care este botezat de
Spân, deoarece acesta își schimbă statutul în cel de slugă. Numele este un oximoron, cu sensul
de „ rob alb” pentru că „ harap ” înseamnă „rob”. Odată devenit sluga Spânului, își asumă și
numele de Harap-Alb pe care i-l dăduse acesta, dovedind fidelitate față de stăpânul său,
pentru că jurase pe paloș.
Un alt element este conflictul. Acesta este, pe de o parte unul general, specific
basmului ( Bine – Rău ), iar pe de altă parte unul particular între Harap-Alb – Spân și
Împăratul Roș, după avertismentul tatălui: „ să te ferești de omul roș, iar mai ales de cel spân,
cât îi putea”. Mai întâi, Spânul, om viclean, îi răpește identitatea flăcăului, îl supune la trei
probe, iar la curtea Împăratului Roș, eroul va avea de trecut mai multe serii de probe, fiind
sprijinit de făpturi imaginare cu puteri supranaturale.
Așadar, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult având ca
particularități umanizarea fantasticului și individualizarea personajelor.
