POVESTEA LUI HARAP-ALB

DE ION CREANGĂ

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCŢIE A PERSONAJULUI

HARAP-ALB

I. CONTEXTUALIZARE
Alături de Mihai Eminescu, [Link] şi Ioan Slavici, Ion Creangă ilustrează în
literatura română perioada „marilor clasici”, opera sa compunându-se din scrierea memorialistică
„Amintiri din copilărie”, din povestiri şi din basme culte, din ultima categorie făcând parte şi
„Povestea lui Harap-Alb”. Receptat în cadrul „Junimii”, gruparea literară în care s-a manifestat
ca scriitor, drept „autor poporal”, Ion Creangă poartă mult timp această „etichetă” critică,
insuficientă în înţelegerea autorului, deoarece valorificarea înţelepciunii populare în opera sa se
manifestă într-o manieră originală, care depăşeşte inventivitatea creatorului anonim. Stilul lui Ion
Creangă este, aşa cum demonstra George Călinescu, unul cărturăresc, erudit, chiar dacă în
discuţie este, în acest caz, o altfel de erudiţie, cea paremiologică.
În anul 1877 apare în revista „Convorbiri literare” opera „Povestea lui Harap-Alb”, basm
cult în cadrul căruia transpare filosofia de viaţă a autorului ajuns la maturitate. Ca în orice basm,
şi în opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă personajele întruchipează valori simbolice,
binele şi răul, evoluţia lor implicând miraculosul şi fabulosul.
Deşi se conformează schemei stereotipe a basmului, Ion Creangă individualizează
personajele prin limbaj şi reduce elementul fabulos la comportamentul uman ieşit din tiparele
obişnuite. De exemplu, adjuvanţii care îl însoţesc pe Harap – Alb în drumul său spre Împăratul
Roş (Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi- Lungilă, Flămânzilă şi Gerilă) sunt oameni simpli cărora li se
accentuează prin hiperbolă o trăsătură fizică (înălţimea) sau o stare fiziologică (setea, foamea).
Antagoniştii, Spânul şi Împăratul Roş, reprezintă răul necesar în evoluţia erolui de basm,
trăsăturile negative ale acestora fiind, conform mentalităţii populare, defecte fizice, deoarece răul
interior este marcat exterior prin semne clare.
Harap-alb este personajul principal și eponim al basmului, întruchipare a binelui,
dar este un personaj atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri supranaturale, fiind
construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și progresează. De aceea este
personaj ,,rotund” (E.M. Foster). Pe parcursul întregii opere este urmărită evoluţia sa de la
imaturitate la maturitate, de la naivitatea novicelui la înţelepciunea iniţiatului. Călătoria pe care o
săvârşeşte îl scoate din spaţiul familiar şi familial şi îl proiectează în necunoscut, singurele arme
pe care le deţine fiind bunătatea, generozitatea şi răbdarea, calități manifestate în urma insistenţei
unor personaje (Sfînta Duminică, deghizată în cerşetoare, îi solicită în trei rânduri mila) sau în
urma unor probe la care este supus (a doua probă la care îl supune Spânul îi pune la încercare
răbdarea). Ca un adevărat roman al formării – bildungsroman - basmul îi observă minuţios
evoluţia, la sfârşitul drumului iniţiatic eroul trebuind să dovedească toate calităţile necesare
statutului de împărat: mila, bunătatea, înţelegerea celor mici şi fără putere, generozitatea şi
cinstea.
Protagonistul depăşeşte stereotipia basmului prin felul în care îi sunt prezentate trăsăturile
definitorii. Mai întâi, Ion Creangă pune în evidenţă calităţile eroului îmbinând naraţiunea cu
dialogul, cel din urmă reprezentând un mijloc puternic de caracterizare, nefolosit, de obicei, în
epica populară, aspect surprins de criticul Tudor Vianu în „Studii de literatură română”. Apoi,
autorul concepe statutul protagonistului într-o manieră inedită. Încă de la începutul operei, se
observă absenţa elementului supranatural din evoluţia personajului, dar şi lipsa unor trăsături
care să-l asemene eroului tipic de basm: nu este viteaz, nici foarte generos şi nu se remarcă
printr-o isteţime deosebită, din contra, are nevoie de trei intervenţii ale Sfintei Duminici pentru a-
şi dovedi generozitatea faţă de cei sărmani şi de trei încercări ale calului pentru a vedea dincolo
de aparenţe.
II. PREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL
PERSONAJULUI ALES;
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din
basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se
poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se mânie şi
îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când e pus în faţa
unei noi probe. Însă în decursul acţiunii parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi
împărat, după ce depăşeşte o serie de probe. Din punct de vedere psihologic, la început este
fricos, nesigur, neîncrezător în forțele proprii, iar, în final, un învingător, care devine conștient de
potențialul său și de necesitatea punerii lui în slujba binelui. Din punct de vedere moral, Harap-
Alb ajunge să întrunească toate calitățile necesare unui viitor împărat: bunătatea, milostenia,
curajul, cinstea și demnitatea, pe care fiicele Împăratului Verde le remarcă de la prima întâlnire:
„seamănă a fi mult mai omenos”. Compensându-i slăbiciunile umane firești, bunătatea și mila îi
conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al binelui.
Statutul iniţial al protagonistului pune în evidenţă două trăsături care dovedesc
superioritatea mezinului, prin raportare la fraţii mai mari. Spre deosebire de aceştia, al treilea fiu
al împăratului are conştiinţă, dovedită prin faptul că este singurul care trăieşte sentimentul de
ruşine în faţa mustrărilor tatălui, şi este singurul receptiv la formarea prin cuvânt. Dacă Sfânta
Duminică îi captează cu greu atenţia, eroul fiind prea absorbit de propria sa suferinţă în grădina
palatului, cuvintele acesteia sfârşesc prin a-l fermeca, semn că personajul poate fi susceptibil de
o transformare radicală, la care fraţii săi nu au acces.
Statutul final îi scoate în relief calităţile dobândite în plan interior în urma trecerii
probelor: răbdarea, mila, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, eliberarea de egoism prin
atenţia acordată altora, în ciuda propriilor dificultăţi care ar putea să-l acapareze, stăpânirea de
sine. În plan social, evoluţia personajului constă în câştigarea, prin merite personale, a soţiei şi a
împărăţiei.

III. EVIDENŢIEREA UNEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI ALES PRIN DOUĂ

EPISOADE/SECVENŢE COMENTATE;
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna - simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența dintre
cele două personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul
de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de lângă el și
judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte
sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale.
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea
mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul
urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar
este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei,
dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate,
de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și
prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o
concluzie, în final pozitivistă a autorului.
SAU
IV. ANALIZA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ, DE COMPOZIŢIE ŞI DE
LIMBAJ ALE TEXTULUI NARATIV, SEMNIFICATIVE PENTRU CONSTRUCȚIA
PERSONAJULUI (de exemplu: acțiune, incipit, final, conflict, tehnici narative,
modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea directă, naratorul îl surprinde astfel: ,,Fiul
craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge
în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale tatălui său.” ,,Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spânului şi se bagă în fântână, fără să-i
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta el acolo de se răcorea, spânul face tranc!
capacul pe gura fântânii.” ,,Numai Harap- Alb nu aducea nicio supărare. Însă, ca tovarăş, era
părtaş la toate: şi la pagubă şi la câştig, şi prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii în
călătoria sa la împăratul Roş.” Este caracterizat direct și de alte personaje: Sfânta Duminică: ,,-
Da ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? Zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci
norocul îți râde din toate părțile și nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluiește baba cu ceva.” ,,-
Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, parcă nu te-aş fi crezut aşa de slab de
înger, dar după cât văd, eşti mai fricos decât o femeie! Hai nu mai sta ca o găină plouată. ...Însă
mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”, dar și de împărat:,,- Ce să
mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă așa vrednică și credincioasă ca
Harap-Alb, aș pune-o la masa cu mine, că mult prețuiește omul acesta!
Tot din caracterizarea directă reiese și autocaracterizarea în relația cu Sfânta Duminică:,,-
Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea
ochilor de necaz.”, cu furnicile ,,Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul:,,Să trec peste dânsele,
am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oiu îneca cu cal cu tot. Dar tot mai bine să
dau prin apă, cum a da D-zeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate.” și cu împăratul„-
Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sunt deprins a asculta
de tată, şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum.”
Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al fiului încă neiniţiat.
Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema
destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere milostenie. ,,Fiul
craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:- Ţine, mătuşă, de la mine puţin
şi de la D-zeu mai mult.,” rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că este o fiinţă limitată.
Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol important în iniţierea eroului.
Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează egoism şi concentrare asupra
sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să
aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii fiului
este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai
traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide
porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial
propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa
pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al
cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Inocenţa, lipsa de
experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj năzdrăvan,
cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant. Apariţia sa
respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi, după ce mănâncă
jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale–zboară, vorbeşte, deţine cunoştinţe
inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate vedea o probă pregătitoare,
căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia forma unei lecţii de viaţă.
După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi zboară cu el până la lună şi
soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe care i-o dă calul, anume că
nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul, „vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză. A
doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat într-
un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol foarte
important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu
sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Acesta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment, el
duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în situaţia de a aduce
salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se autocompătimeşte, însă
calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte, de asemenea, ajutorul
Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care o milostivise mai demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta Duminică.
Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui, dând dovadă de
conștientizare. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a putea înţelege suferinţa
altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte suferinţa supuşilor săi „când vei
ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi
şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el
reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate. Însă cu
celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul și Roşu-Împărat-el intră în conflict şi
este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este blând, supus,
respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant, mincinos şi lipsit de
omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe când Spânul este
dispreţuit pentru răutatea sa.
Un alt element de structură important pentru particularitățile de caracterizare îl constituie
titlul, care atrage atenţia încă de la început, fiind neobişnuit, căci, conform opiniei lui Vasile
Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin şi
Yang: fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împarat, Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească
pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează întregul-mitul androginul, căci în
plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii subordonate unul altuia ce guvernează o
lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu sunt singurele care pot explica denumirea
eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din punct de vedere epic,
planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului spiritual: el devine sclavul propriului
său păcat, „ fazele prin care trece relaţia de subordonare dintre Harap-Alb şi omul spân sunt
regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul vieţii” (A. Oişteanu, « Grădina de dincolo »).
SAU
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il constituie
modalităţile de caracterizare. Caracterizarea directă realizată de către narator dezvăluie
trăsăturile fiului de crai în ipostaza naivului şi în cea a novicelui. Astfel, la cuvintele mustrătoare
ale tatălui, mezinul se face „roş cum îi gotca”, fiind „lovit în adâncul sufletului de apăsătoarele
cuvinte ale tatălui”, reacţie care dovedeşte calitatea umană superioară a mezinului faţă de cea a
fraţilor săi. Este „fărmăcat de vorbele babei”, deşi se arată mai atent la propriile sentimente decât
la cererile bătrânei cerşetoare care îi forţează generozitatea. Ca novice, se lasă înşelat de cele trei
apariţii ale Spânului, „fiind boboc în felul său la trebi de aieste”, naivitate imediat pedepsită
pentru că va deveni „Harap – Alb”(rob de origine nobilă). Sfînta Duminică îl caracterizează, de
asemenea, direct, insistând pe calităţile care l-au făcut apt de a fi ales pentru iniţiere: „Fii
încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută...”.Personajul însuşi, într-
o lamentaţie adresată calului, îşi dezvăluie descurajarea în faţa greutăţii probelor la care îl supune
Spânul( autocaracterizare): „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău(...).Dar m-am
deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă.”
Caracterizarea indirectă, rezultată din gesturile, faptele şi vorbele personajului, pune
în lumină alte trăsături ale eroului, corespunzătoare etapelor iniţierii.
La început, se lasă înşelat de aparenţe, atunci când loveşte de trei ori calul „grebănos,
dupuros şi slab”, de exemplu, deoarece nu ştie încă să deosebească între aspectul exterior şi cel
interior. Crede cu naivitate în cuvintele Spânului şi îl acceptă ca tovarăş în momentul în care se
rătăceşte în pădurea-labirint, deşi încalcă interdicţia tatălui cu bună ştiinţă. Tot din naivitate
coboară în fântână, fără a se gândi la consecinţe, secvenţa având semnificaţia simbolică a
coborârii în Infern, în urma căreia va renaşte la o nouă identitate, aceea provizorie de „Harap –
Alb”, de sclav nobil.
Pe prcursul primelor două probe la care îl supune Spânul – aducerea sălăţilor din
grădina ursului şi a pielii de cerb – nu se remarcă printr-un curaj deosebit, este numai răbdător şi
urmează întocmai sfaturile Sfintei Duminici. Intervine, totuşi, o nuanţă hotărâtoare în evoluţia
personajului, aceasta constând în stăpânirea de sine, dublată de indiferenţa faţă de măririle şi
bogăţiile lumii: se întoarce la Spân şi-i predă pielea de cerb, în ciuda ofertelor generoase pe care
le primise în schimbul ei pe cale.
Trecerea celui de-al doilea pod în drumul spre Împăratul Roş, la începutul celei de-a
treia probe, echivalează cu intrarea într-o etapă superioară de iniţiere. Harap – Alb ştie acum să
fie generos, e plin de compasiune pentru fiinţele mărunte ale lumii – furnicile şi albinele - , vede
dincolo de aparanţe şi îi acceptă ca tovarăşi de drum pe cei cinci adjuvanţi, personaje himerice,
este capabil să uite de propriile greutăţi şi să se amuze de spactacolul lumii. Sfârşitul ultimei
probe – subdivizată, la rândul ei, în două serii de câte trei probe – îl arată apt să devină împărat.
Se dovedeşte cinstit, trece peste propriile sentimente încercate faţă de fata Împăratului Roş şi i-o
duce Spânului, este curajos şi generos, a ajuns la acel grad de înţelepciune pe care îl presupune
noul său statut social. Moartea şi învierea ritualice din deznodământ îl dezleagă de jurământul
făcut Spânului şi îl redau unui nou mod de existenţă, corespunzător ipostazei de iniţiat pe care o
deţine la capătul drumului.
Cel de-al doilea element de structură esențial în relevarea particularităților de construcție
a personajului este titlul operei, care anunţă specia literară prin substantivul „Povestea” şi numele
personajului principal, Harap-Alb. Astfel este denumit protagonistul de către Spân în secvenţa
coborârii în fântână, cei doi termeni intrând într-o relaţie oximoronică, deoarece „Harap”
desemnează o persoană cu părul şi pielea de culoare neagră iar epitetul cromatic „alb” exprimă
ideea opusă substantivului pe care îl determină. Titlul basmului surprinde, aşadar, una dintre
ipostazele pe care le cunoaşte personajul principal de-a lungul evoluţiei sale, cea a novicelui,
omul încă neformat, aflat pe calea devenirii, cu o identitate provizorie, fapt sugerat de
cromatismul implicat de numele protagonistului.
V. CONCLUZIA
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o
eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după
modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi prin
diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se
deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri
miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri
fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface constant
organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.