GENUL PSEUDOMONAS ŞI ALTE

GENURI ÎNRUDITE
•Bacilii din genul Pseudomonas fac parte din grupul
bacteriilor gram-negative non-fermentative, alături de
alte genuri înrudite. Principalele specii ale genului,
precum şi a altor genuri înrudite, care prezintă
importanţă medicală sunt reprezentate de:
•Pseudomonas aeruginosa,
• Xanthomonas (Pseudomonas) maltophilia,
•Acinetobacter baumannii
•Moraxella catarrhalis.
•Ei fac parte din flora condiţionat patogenă a plantelor,
animalelor şi a omului şi sunt deseori agenţi etiologici
ai unor infecţii la gazda imunocompromisă.
GENUL PSEUDOMONAS
I. HABITAT
•bacilii din genul Pseudomonas sunt ubicuitari ai
organismului, se găsesc în sol, materii organice în
putrefacţie, vegetaţie şi apă.
•frecvent răspândiţi în medii umede, dar mai ales în
atmosfera de spital: alimente, flori, toalete, chiuvete,
mături de pardosele, soluţii dezinfectante, termometre,
sifoane, incubatoare, precum şi în echipamentele de
monitorizare respiratorie.
•indivizii sănătoşi sunt purtători de bacili în proporţie de
6%, cei spitalizaţi -38%, iar cei imunocompromişi
nespitalizaţi - 78%. Un procent crescut de purtători
sănătoşi a fost constatat în rândul personalului medical.
II.FIZIOLOGIE ŞI STRUCTURĂ
•Bacili genului gram negativi, (0,5-1x1,5-5m), mobili datorită prezenţei
flagelilor polari, sunt nefermentativi, drepţi sau uşor încurbaţi.
•Prezenţa citocromoxidazei este factor de diferenţiere faţă de
Enterobacteriaceae.
•Sunt microorganisme obligatoriu aerobe.
•Germenii genului dau naştere unor pigmenţi diferiţi:
•piocianina- pigment de culoare albăstruie;
•fluoresceina - pigment galben;
• pyorubina- pigment roşu-brun, etc. Din acest motiv coloniile
prezintă reflexe metalice, sunt fluorescente şi degajă un miros
aromatic.
•Genul Pseudomonas cuprinde un număr apreciabil de specii
subdivizate pe baza particularităţilor biochimice şi antigenice.
Pseudomonas aeruginosa este reprezentantul cel mai comun al
genului, fiind implicat în etiologia multiplelor afecţiuni umane.
III. PATOGENEZĂ
Germenii din genul Pseudomonas au un număr impresionant de
factori de virulenţă care includ componentele structurale, toxine şi
enzime.Factorii de virulenţă ai genului Pseudomonas:
•Pilii-Aderenţa la epiteliul respirator
•Capsula polizaharidică-Aderenţa la epiteliul respirator; antifagocitar;
•Endotoxina-Sindrom septic: febră, şoc, oligurie, leucopenie şi
leucocitoză, CID
•Exotoxina A, Exoenzima S -Inhibarea sintezei proteice
•Elastaza-Vascularizaţie tisulară compromisă; inhibarea funcţiei
neutrofilelor
•Proteaza alcalină (fosfataza)-Anticomplementar, inactivarea IgG;
inhibarea funcţiei neutrofilelor; lezare tisulară
•Fosfolipaza C-Lezare tisulară
•Leucocidina-Inhibarea rolului neutrofilelor şi a limfocitelor
•Bacilii genului Pseudomonas sunt oportunist
patogeni, care tolerează variaţii largi de temperatură
(între 4C- 42C) şi rezistă la multiple antibiotice şi
dezinfectante.
•P.aeruginosa a fost izolat din aer, apă, sol, face
parte din flora spitalelor fiind implicat în etiologia
infecţiilor nosocomiale.
•P.pseudomallei este considerat un microorganism
care poate cauza infecţii oportuniste. Cu toate
acestea, infecţia - melioidoza poate surveni la
indivizii aparent sănătoşi fie sub formă de infecţie
supurativă acută, fie sub formă de infecţie
pulmonară cronică.
IV. INFECŢII PRODUSE DE PSEUDOMONAS AERUGINOSA
A. Bacteriemia şi endocardita
-bacteriemia nu se poate diferenţia clinic de cea provocată de alţi bacili
gram negativi, cu toate că rata mortălităţii este mai ridicată. Este mai
frecventă la pacienţii cu neutropenie, diabet zaharat, arsuri extinse şi
afecţiuni hematologice maligne.
- rezultatul unor infecţii ale tractului respirator inferior, tractului
urinar, pielii şi ţesuturilor moi (infecţii ale plăgilor din arsuri).
-endocardita este frecvent observată în cazul abuzului de droguri
administrate intravenos; valva tricuspidă este frecvent afectată.

B. Infecţii pulmonare
- la pacienţii cu fibroză chistică (mucoviscidoză) se manifestă ca
pneumonie cronică care progresează cu distrugerea masivă a
plămânilor. Infecţiile pot fi deseori mixte, în asociere cu S.aureus. La
pacienţii imunocompromişi, infecţiile pulmonare se manifestă ca
bronhopneumonie bilaterală tipică cu formare de microabcese şi
necroză tisulară. În infecţiile severe se poate ajunge la bacteriemie cu
mortalitate crescută.
C. Infecţii otice
Otita externă malignă: infecţiile canalului urechii externe difuzează spre
mastoidă mai ales la pacienţii diabetici vârstnici. P.aeruginosa este de
asemenea asociat cu otita medie cronică.
D. Infecţii ale arsurilor
P.aeruginosa colonizează tegumentul ars cu distrugere vasculară locală,
necroză tisulară şi în final bacteriemie.
Suprafaţa umedă a arsurilor şi absenţa răspunsului neutrofilelor la
invazia tisulară predispun la infecţii cu P.aeruginosa.
E. Alte infecţii
- gastrointestinale şi ale tractului urinar (mai ales la pacienţii cu
catetere uretrale care servesc ca sursă de infecţie), infecţii corneene
(mai ales la cei cu lentile de contact, sau prin utilizare de coliruri
contaminate), infecţii ale sistemului nervos (meningite) şi ale aparatului
locomotor (osteomielite - mai ales la pacienţii cu ulcere diabetice),
tromboflebite (după catetere venoase), gastroenterite la nou-născuţi,
pneumonii după traheostomie, etc.
VII. EPIDEMIOLOGIE
Prevenirea infecţiilor produse de P.aeruginosa, majoritatea
lor având un caracter nosocomial se referă la:
- măsuri simple de igienă generală sau personală
- diminuarea utilizării sistematice a antibioticelor,
-prevenirea colonizării plăgilor şi arsurilor, precum şi a
contaminării pacienţilor cu risc,
-evitarea selectării de tulpini multirezistente la antibiotice.
Eliminarea completă a speciilor de Pseudomonas din
mediul spitalicesc, presupune controlul eficient al
echipamentului steril, al soluţiilor perfuzabile, al
dezinfectantelor
VIII. TRATAMENT
Terapia antimicrobiană este greu de efectuat dat fiind faptul că speciile
de Pseudomonas sunt rezistente la o gamă largă de antibiotice.
P.aeruginosa este de regulă sensibil la penicilinele anti-Pseudomonas
(carbenicilină, piperacilină, ticarcilină, etc.), la cefalosporinele de
generaţia a-III-a (ceftazidime, cefotaxim), la fluorochinolone
(ciprofloxacin, ofloxacin), imipenem şi aminoglicozide (gentamicină,
amikacină). Este în mod natural rezistent la aminopeniciline,
cefalosporinele I şi II. Dobândeşte foarte uşor rezistenţă la antibiotice,
cele mai periculoase tulpini de P.aeruginosa fiind cele de spital
(“germeni de temut ai spitalelor”) care prezintă rezistenţă la o gamă
foarte largă de antibiotice. Cel mai frecvent mecanism de rezistenţă este
cel enzimatic, prin producere de penicilinaze, iar în ceea ce priveşte
aminoglicozidele şi fluoroquinolonele, rezistenţa prin fenomene de
impermeabilitate. Un alt mecanism de rezistenţă frecvent întâlnit la
Pseudomonas este cel reprezentat de prezenţa pseudocapsulei, care
împiedică pătrunderea antibioticului la nivelul sediului ţintă.
Succesul terapeutic în infecţiile generalizate grave presupune
combinarea unui aminoglicozid cu un antibiotic beta-lactamazic. Dintre
antibioticele antipseudomonas care rămân active chiar şi în cazul
tulpinilor multirezistente amintim imipenemul şi aztreonamul.
GENUL BORDETELLA
Clasificarea bordetellelor în trei specii distincte B. pertussis,
B.parapertussis şi B.bronchiseptica este în prezent
reconsiderată. Recente studii de genetică moleculară au observat
că ele nu se deosebesc suficient pentru a fi considerate specii
diferite. Se crede că B.pertussis este varianta toxigenă care, prin
conversie, se transformă în B. parapertussis tulpina toxigenă.
Habitat.
Bordetellele se izolează numai de la animale cu sânge cald şi
prezintă afinitate pentru mucoasa aparatului respirator.
Morfologie.
Speciile genului Bordetella sunt cocobacili foarte mici (0,2-0,5
micro-m diametru şi 1 micro-m lungime), gram-negativi. Se
colorează foarte slab prin metoda Gram şi pot fi vizualizaţi mult
mai uşor prin coloraţia cu albastru de toluidină. Sunt nesporulaţi.
Bordetella pertussis este imobilă.
Caractere biochimice.
Sunt strict aerobi; temperatura optimă de dezvoltare este de 35-37 C; nu
produc indol; nu produc H2S; nu fermentează carbohidraţii; numeroase tulpini
conţin catalază; Bordetella bronchiseptica produce urează rapid (4 ore),
Bordetella pertussis şi Bordetella parapertussis mai lent (24 de ore);
Bordetella parapertussis şi Bordetella bronchiseptica utilizează citratul;
Bordetella bronchiseptica transformă nitraţii în nitriţi. Metabolismul bordetellelor
se bazează pe utilizarea oxidativă a aminoacizilor.
Caractere culturale.
B.pertussis creşte cel mai bine pe mediul de cultură Bordet-Gengou ce conţine
amidon, sânge şi glicerol.
1. Izolarea iniţială a speciilor din produsele patologice uzual necesită mediul
Bordet-Gengou cu 30-50% sânge în agar. Atmosfera cu conţinut crescut de
CO2 asigură o creştere microbiană abundentă. Coloniile sunt mici, gri, ca
picăturile de mercur sau perlate.
2. Repicările succesive pe medii de cultură ce conţin cantităţi scăzute de sânge
în final poate conduce la abilitatea bacteriei de a creşte pe agar nutritiv.
Structura antigenică.
Speciile genului Bordetella posedă un antigen O-specific de gen şi antigene K
termo-labile, specifice de tulpină.
Repicările succesive ale Bordetella pertussis izolată din produsele patologice
are ca rezultat tranformarea acesteia de la faza I la faza IV de virulenţă. Baza
moleculară a acestei transformări nu este deplin înţeleasă. Modificarea este
asociată cu scăderea virulenţei şi cu diferenţele antigenice.
1. Faza I. În această fază Bordetella pertussis este virulentă şi uşor de
identificat pe baza caracterelor de cultură. Antigenele bacteriene ale acestei
faze nu au fost complet caracterizate. Bacteria posedă pili şi un antigen O-
specific. Alte antigene ale Bordetella pertussis în faza I includ toxina pertussis
care este distrusă când este expusă la o temperatură de 80 C timp de 30 de
minute. Bacteriile în faza I, de asemenea, excretă două hemaglutinine.
2. Faza II şi faza III. Bacteriile în aceste faze sunt mai puţin virulente decât în
faza I. Morfologia coloniilor este specifică, intermediară.
3. Faza IV. În această fază bacteriile nu prezintă pili şi antigen O-specific. Ele
sunt avirulente.
Semnificaţie clinică şi patogenitate.
Agentul cauzal al tusei convulsive este Bordetella pertussis. Bordetella
parapertussis produce o formă uşoară sau medie de tuse convulsivă.
Bordetella bronchiseptica este patogenă pentru animale iar la om produce
ocazional infecţii bronho-pulmonare.
Factorii de virulenţă ai Bordetella pertussis în faza I de virulenţă includ factorul
de sensibilizare la histamină, factorul de iniţiere al limfocitozei, toxina termo-
labilă şi factorul de activare pancreatic. Aceste toxine, pe lângă altele, joacă un
rol în simptomatologia tusei convulsive. Diferenţa majoră dintre bacteriile
virulente de fază I şi bacteriile avirulente de fază IV, este prezenţa unei toxine
termo-labile, toxina pertussis, pili şi activitatea adenil ciclazei în faza I.
1. Pilii (fimbriile) care acoperă suprafaţa bacteriană sunt aglutinogene ale
Bordetella pertussis în faza I de virulenţă. Ele permit aderarea Bordetella
pertussis la epiteliul ciliat al tractului respirator. Pilii sunt asociaţi cu activitatea
hemaglutinantă. Au diferite tipuri antigenice, unele fiind întotdeauna incluse în
vaccinuri.
2. Toxina pertussis, probabil, reprezintă un grup de substanţe care includ
endotoxina. Când este injectată la animalele de laborator, produce o varietate
de simptome, incluzând creşterea susceptibilităţii la histamine şi serotonină şi,
asfel, poate conduce la şocul anafilactic.
3.Factorul de iniţiere al limfocitozei alterează migrarea limfocitelor.
4. Factorul de activare pancreatic stimulează producerea de insulină şi inhibă
hiperglicemia indusă prin epinefrină.
5. Toxina asemănătoare adenilat ciclazei pătrunde în celulele neinfectate şi
produce creştere intracelulară de AMPc.
6. Citotoxina traheală lezează epiteliul traheal.
7. Endotoxina se pare că nu joacă un rol patogenic major.
Simptomatologia - trei stadii după perioada de incubaţie care, uzual durează
7-10 zile după expunerea la secreţiile respiratorii ale unei persoane infectate.
1. Stadiul cataral este caracterizat prin simptomatologie blândă, asemănătoare gripei.
Tusea este moderată dar persistentă şi iritativă la majoritatea pacienţilor. Se pare că
Bordetella pertussis este predominantă în tractul respirator în această fază, iar bolnavul
este foarte contagios în această fază, care durează 1-2 săptămâni.
2. Stadiul paroxistic este perioada în care apare tusea convulsivă. Tusea poate fi
suficient de severă pentru a cauza cianoză cu vărsături şi convulsii. Epuizarea completă
şi prostraţia poate fi rezultatul. Stadiul paroxistic poate persista pe o perioadă de
săptămâni.
3. Stadiul de convalescenţă durează 2-4 săptămâni. Este caracterizată printr-o
descreştere graduală a simptomatologiei paroxistice.
Diagnosticul de laborator-bacteriologic
Recoltarea. -Tehnica "plăcilor tuşite", constă din însămânţarea directă a produsului patologic
de la nivelul tractului respirator pe mediul Bordet-Gengou, fără a se utiliza instrumentar de
recoltare. Placa se ţine la o distanţă de 30 de centimetri de gura pacientului, iar acesta
expectorează pe suprafaţa mediului.
-recoltarea exudatului nasofaringian cu ajutorul unui tampon special, confecţionat din
alginat de calciu sau dacron (vata este toxică pentru germen), înfăşurat pe o sârmă subţire,
flexibilă. Tamponul se introduce în nară până când întâmpină rezistenţă, se menţine pe loc 15-30
de secunde pentru a se încărca cu secreţie, apoi este retras şi introdus în eprubeta protectoare.
Se mai pot recolta aspirate bronşice sau nasofaringiene. Dacă prelucrarea probelor nu se poate
face direct, se utilizează mediul de transport de tip Amies cu cărbune, mediu cărbune sânge.
-Examenul direct. Aspiratele bronşice sau nasofaringiene se pretează la examinarea directă prin
imunofluorescenţă. Produsele se etalează pe lamă, se usucă, se fixează şi se colorează cu
anticorpi anti-pertussis sau anti-parapertussis marcaţi cu fluoresceină. Chiar dacă specificitatea
metodei este bună, sensibilitatea lasă de dorit, fiind în funcţie de numărul de germeni de pe
preparat. O imunofluorescenţă negativă nu exclude prezenţa bordetellei.
Izolarea. Mediile utilizate sunt mediul Bordet-Gengou şi agarul cu sânge şi cărbune. Celelalte
bordetelle sunt mai puţin pretenţioase, ele putându-se izola pe agar-sânge sau MacConkey.
Mediile însămânşate se incubează în atmosferă umedă, la 35 C, timp de cel puţin 7 zile.
Identificarea. Cractere culturale. Pe mediul Bordet-Gengou, după 3-6 zile, se dezvoltă colonii cu
aspect caracteristic. Privite la microscop coloniile tinere sunt convexe, strălucitoare,
semănând cu picăturile de mercur iar cele îmbătrânite se albesc şi au aspect perlat.
Caractere biochimice. Diferenţierea speciilor are în vedere caracterele metabolice (prezenţa
oxidazei, hidroliza ureei), mobilitate şi creşterea pe medii uzuale.
Sensibilitatea la antibiotice. Antibioticul de elecţie este eritromicina.
Antibiograma pentru Bordetella nu a intrat în rutina de laborator.
Profilaxie şi tratament.
Simtomatologia tusei convulsive este cauzată de răspunsul gazdei la toxine şi
factorii de virulenţă eliberaţi de Bordetella pertussis. Tratamentul antimicrobian
nu este pe deplin satisfăcător deoarece nu modifică cursul bolii. Cu toate
acestea, previne infecţiile bacteriene secundare. Antibioticele utilizate frecvent
sunt tetraciclinele, macrolidele şi cloramfenicolul.
Imunizarea asigură protecţie temporară faţă de boală. Un vaccin eficient este
preparat din bacterii omorâte aflate în faza I de virulenţă. Acesta trebuie să
conţină toxina pertussis, aglutinogene şi material capsular. Vaccinul este în
general preparat in combinaţie cu toxoid difteric şi tetanic (vaccin DTP).
Deoarece rata mortalităţii este foarte mare la copii sub vârsta de 1 an, vaccinul
este administrat la vârsta de 2 luni. Rapelurile se administrează la vârsta de 4
luni, 6 luni şi 18 luni şi înainte de admiterea la şcoală.
Genul Brucella
Germenii din genul Brucella sunt paraziţi facultativ intracelulari.
Genul Brucella include şase specii, patru dintre ele fiind asociate
cu boala umană numită bruceloză: B. abortus, B.melitensis,
B.suis şi B. canis.
Habitat. Rezervorul de germeni este reprezentat de animale.
Gazdele naturale sunt: vitele (bovinele) pentru B. abortus, caprele
şi oile pentru B.melitensis, porcinele pentru B.suis şi câinii, vulpile
şi coioţii pentru B. canis. Boala umană se produce prin contactul
direct uman cu animalele sau produsele animale infectate.
Morfologie.
Brucelele sunt bacili de dimensiuni mici (0,5-0,6 m diametru şi
1,5 m lungime), gram-negativi, imobili, necapsulaţi, nesporulaţi,
dispuşi izolat, în perechi sau lanţuri scurte. Formele cocobacilare
sunt predominante, dar se pot observa şi coci sau bacili lungi pe
frotiurile efectuate din culturi tinere.
Caractere biochimice, culturale.
-Sunt aerobi, utilizează carbohidraţii dar nu produc cantităţi
decelabile de acid sau gaz. Unele biotipuri produc H2S iar unele
sunt susceptibile la efectul de inhibare a creşterii produs de
coloranţi, fuxină bazică şi tionină.
-Medii complexe îmbogăţite sunt necesare pentru creştere. B.
abortus necesită atmosferă cu 5-10% CO2 pentru creştere optimă.
Coloniile speciilor de Brucella sunt mici, convexe şi netede; în
general necesită 2-5 zile pentru creştere.
Structura antigenică.
Două antigene majore de suprafaţă, A şi M, variază cantitativ în
funcţie de specie. Antiseruri pot fi utilizate pentru a identifica
speciile.
Antigenul L este un antigen al membranei externe similar cu
antigenul de virulenţă (Vi) al salmonelelor.
Semnificaţie clinică şi patogenitate.
Brucelele produc la animale avort epizootic şi se pot transmite omului, la care
produc septicemii şi infecţii generalizate. Infecţia umană are caracter
profesional. Debutul brucelozei este necaracteristic şi poate fi brusc sau
insidios. La 10-15% din pacienţi apar complicaţii articulare, osoase,
viscerale sau neurologice.
Bruceloza umană tipic se caracterizează prin febră diurnă ondulantă, stare
generală alterată, fatigabilitate şi mialgii. În cazuri rare, pirexia extremă
poate cauza moartea. Scăderea apetitului, durere de spate şi cefaleea sunt
alte simptome frecvente. Aceste simptome pot apare în variate forme; cea
mai comună formă este febra ondulantă. Perioada de incubaţie este de 1-6
săptămâni. Recăderile apar frecvent după o perioadă de 2-4 luni de
perioadă de convalescenţă.
1. Calea de infecţie. Brucelele ingerate probabil intră în organism prin leziuni
mici ale mucoasei orofaringelui. Diseminarea bacteriilor se realizează pe
cale limfatică. Nodulii limfatici regionali devin infectaţi, brucelele sunt
fagocitate, dar ele sunt capabile să se replice în interiorul macrofagelor. Pe
măsură ce macrofagele mor, brucelele sunt eliberate în circulaţia sanguină
şi determină infecţii la nivelul ficatului, splinei, rinichilor şi măduvei osoase.
2. Glandele mamare, atât la om cât şi la animal, pot fi infectate. În
acest caz brucelele sunt eliminate prin lapte.
3. Ţesuturile placentar şi fetal sunt infectate la animale, producând
avort, dar acesta nu este un fenomen uman.
4. Bruceloza cronică este discutabilă (controversată) deoarece
bacteriile nu au fost izolate din rarele cazuri de boală. Bruceloza
cronică se diagnostichează pe baza anamnezei (istoricului) de
bruceloză şi a simptomelor clinice de stare generală alterată,
fatigabilitate şi perturbări emoţionale.
Diagnosticul de laborator- este bacteriologic şi serologic.
Diagnosticul bacteriologic nu se practică în laboratoarele obişnuite din cauza
riscului mare de infecţie.
Recoltarea. - se recoltează câteva probe de sânge pentru hemocultură, în faza
acută a bolii + două seruri pentru diagnosticul serologic, unul de debut şi unul
începând cu a 21-a zi de boală. Din abcese, infecţii tisulare şi osoase se
recoltează produsele corespunzătoare. Mai rar este necesară recoltarea LCR,
a lichidului pleural, peritoneal sau a urinii.
Deşi brucelele au rezistenţa relativ crescută la condiţiile de mediu, transportul
prelevatelor trebuie să se facă cât mai repede. Dacă se impune expedierea la
un laborator central în vederea cultivării, conservarea probelor se va face la
frigider.
Izolarea. Brucelele sunt germeni pretenţioşi. Cresc în atmosferă de CO2 şi au
nevoie de vitamine (tiamină, niacină, biotină) şi adaos de ser. Izolarea
se practică în laboratoare speciale, personalul fiind protejat cu echipament
adecvat pentru a se evita infecţia accidentală.
Pentru izolarea brucelelor prin hemocultură se utilizează tehnica Castaneda ce
implică însămânţarea pe mediu bifazic (solid şi lichid turnate în acelaşi
recipient). Din bulionul de hemocultură se fac subculturi la 4-5 zile, timp de 30
de zile.
Produsele recoltate din abcese şi ţesuturi (măduvă osoasă, focare osteo-
articulare, ganglioni, etc.) se însămânţează pe geloză-sânge de oaie 5%, cu
5% ser.
Dacă există floră contaminantă se însămânţează în afară de mediul de bază,
un mediu selectiv care conţine bacitracină, polimixină B, acid nalidixic,
vancomicină, ciclohexamidă şi nistatin. Incubarea plăcilor se face la 35-37 C
în atmosferă de 5-10% CO2, timp de 10 zile.
Identificarea. Identificarea preliminară. Din coloniile suspecte se fac frotiuri
colorate Gram, care evidenţiază un pleomorfism accentuat (cocobacili gram
negativi). Coloniile de brucele apar după 2-3 zile, sunt nehemolitice, au 2-3 mm
diametru. Prezenţa unor colonii nehemolitice, oxidazo-negative, strict
aerobe ce nu fermentează lactoza sau glucoza, ureazo-pozitive, într-un
context clinic corespunzător pledează pentru Brucella. Coloniile se vor testa cu
un ser anti-brucella polivalent, în prezenţa unei tulpini martor. Dacă pe lângă
testele enunţate, bacteriile aglutinează, ele pot fi încadrate în genul Brucella.
Identificarea de specie şi serotip. Cele şase specii de Brucella se împart în 15 biotipuri şi
anume, trei biotipuri de B. melitensis, şapte biotipuri de B. abortus, cinci biotipuri de B.
suis. Determinarea biotipului este necesară în scop epidemiologic,.
Sensibilitatea la antibiotice. Nu este necesară determinarea de rutină a sensibilităţii,
deoarece brucelele sunt de obicei sensibile la tetraciclină şi streptomicină şi sunt
rezistente la peniciline şi cefalosporine.
Diagnosticul serologic. Ca test de rutină se practică reacţia de aglutinare în tuburi
(procedeul Wright). Dacă titrul anticorpilor este peste 1/1.600 se confirmă cert
diagnosticul de bruceloză. Este necesară determinarea în dinamică a titrului anticorpilor,
de aceea testarea se face pe probe perechi de seruri recoltate de la acelaşi bolnav
(prima probă se recoltează în ziua a 14-a de la debut şi a doua în ziua a 21-a). În
formele suspecte clinic, dar la care nu s-au izolat şi identificat brucele prin metode
bacteriologice, un titru mai mic de 1/1.600 este interpretabil.
În laboratoarele de sănătate publică se poate corela testul Wright cu o metodă de
microaglutinare pe lamă ca test screening cantitativ, prin care se pot investiga un număr
mare de seruri. Dacă prin metoda microaglutinării se obţine un titru egal sau mai mare
de 1/80, proba trebuie retestată prin testul de rutină.
Profilaxie şi tratament.
Tratamentul brucelozei este dificil datorită creşterii intracelulare a brucelelor.
Bruceloza umană poate fi controlată controlând boala la animale. Pasteurizarea
produselor lactate ajută scăderea incidenţei bolii umane.
GENUL HAEMOPHYLUS
Caractere generale : Denumirea genului provine de la o epidemie de
influenza din anul 1890 şi apoi de la începutul lui 1900 când i s-a
atribuit rolul de agent etiologic de fapt s-a produs o suprainfecţie
bacteriana a faringelui inflamat cu germeni din genul Haemophilus.
Cuprinde cocobacili gram negativi, aerobi, uneori încapsulaţi,
aparţinând familiei Pasteurellaceae, caracterizaţi printr-un
polimorfism accentuat, paraziţi obligatorii. Sunt prezenţi pe mucoasele
căilor respiratorii ale omului si ale unor specii animale. S-a constatat
un portaj de până la 75% la nivelul căilor respiratorii superioare ale
copilului.
Taxonomie.
•H.influenzae este cea mai importanta specie, agent etiologic al unor
infecţii respiratorii şi meningeale la copii
•H.parainfluenzae care dă infecţii repiratorii
•H. ducrey, este agentul etiologic al unei infecţii cu transmitere
veneriană, şancrul moale, sau şancroidul
•H.aegypticus, agent etiologic al unor conjunctivite.
Fiziologie si structura. Majoritatea speciilor necesită medii îmbogăţite
cu factori de creştere factor X (hematina) şi factor V (nicotinamid
adenin- dinucleotid=NAD). Ambii sunt prezenţi în medii îmbogăţite cu
sânge, care trebuie însă încălzit încet în scopul eliberării acestor factori.
Geloza chocolat este utilizată în acest scop.
Au o structură asemănătoare cu a bacililor gram negativi: cu prezenţa
LPS la nivelul peretelui celular, iar la nivelul membranei externe
prezintă antigene cu specificitate de specie. Suprafaţa unora din tulpini
este prevăzută cu o capsulă polizaharidică protectoare, la nivelul căreia
se află antigenele cu specificitate de grup a-f.
Patogenie si imunitate: speciile de H.parainfluenzae şi cele
neîncapsulate de H.influenzae colonizează tractul respirator al
indivizilor încă din primele luni de viaţă. Tulpinile încapsulate de
H.influenzae (în special cele de grup b) sunt agenţi etiologici ai unor
epiglotite şi meningite la copii.
Cel mai important factor de virulenţă al lui H.influenzae este capsula
polizaharidica cu conţinut de poliribitol fosfat PRP), riscul de meningită
şi epiglotită fiind mai crescut la cei care nu posedă anticorpi anti PRP,
sau postsplenectomie.
Sindroame clinice
1. Meningita H.influenzae a fost până la introducerea vaccinării cel mai
frecvent agent etiologic al meningitelor la copii. Infecţia se transmite de
la nivelul nazofarigelui la purtătorul sănătos, iar prin diseminare
hematogenă invadează meningele. Nu se diferenţiază din punct de
vedere clinic de alte forme de meningită, , există riscul unor sechele
postinfecţioase neurologice severe de tipul hidrocefalie, retardare
psihică, mortalitatea este crescută dacă nu se intervine rapid.
2. Epiglotita cu incidenţă maximă la copiii cu vârste cuprinse între 2-4
ani, debutează nespecific cu febră, faringită, tulburări respiratorii, care
pot evolua spre obstrucţie de căi respiratorii şi deces.
3. Otite, sinuzite, infecţii de tract respirator inferior, al căror agent
etiologic este alături de pneumococ.
4. Conjunctivite endemice şi epidemice cauzate de H.aegyptius.
5. Şancrul moale, boală cu transmitere sexuală, mai frecvent
diagnosticată la bărbaţi, caracterizată prin apariţia unei papule roşii cu
o bază eritematoasă, care progresează spre ulceraţie, situată la nivelul
zonei genitale sau perianale.
Epidemiologie, profilaxie:
-H.parainfluenzae si H.influezae, tulpinile neincapsulate fac parte din
flora normala a cavitatii bucale la cca 10% din indivizii sănătoşi.
Transmiterea se face pe cale respiratorie, prin secreţii contaminate,
salivă.
-Imunizare activă se face prin vaccinare cu PRP purificat, sau vaccinuri
combinate de tipulPRP+toxină difterică+poteina membranei externe a
meningococului), sau pasivă prin administrare de globuline hiperimune
la copiii cu risc. Vaccinarea este obligatorie pentru copii sub 3 ani, din
unele ţări vest-Europene (peste vârsta de 3 ani populaţia este
protejată), şi permite instalarea unei imunităţi de tip umoral, permiţând
fagocitoza prin anticorpi antiopsonizanţi.
-H.influenzae este agent etiologic a 23 %din meningitele copiilor sub 1
an.
-H.ducrey este agent etiologic al ulcerelor genitale , mai frecvente in
Asia, Africa, dar si in Europa si America de Nord.
Diagnostic de laborator1. Bacteriologic cu identificare germenilor pe
baza:- caracterelor morfologice, -culturale colonii mici, netede, de 1-2
mm diametru, gri-albicioase pe geloză-sânge-chocolat şi pe mediul
Levinthal),
- prezintă fenomenul de satelitism în jurul coloniilor de S.aureus care
eliberează factorii de creştere necesari, prin liza eritrocitelor din
mediu).
-biochimice catalazo+, fermentează glucoza, creştere îin atmosferă de
CO2.
2. SerologicIF, CIELFO.
Tratament -natural sensibil la ampicicilină, aminoglicozide,
cloramfenicol, tetracicline, fluoroquinolone şi cotrimoxazol, dar au fost
izolate tulpini rezistente la ampicilină încă din 1974, de aceea nu se
recomandă administrarea sa decât după o prealabilă testare. În
meningite tratamentul se poate efectua cu cefalosporine III, rezistente
la acţiunea beta-lactamazelor, cu bună penetrabilitate în LCR, de tipul
ceftriaxonei, sau cu fluoroquinolone. În infecţii mai uşoare se poate
administra ampicilină, cotrimoxazol, cefaclor.
GENUL GARDNERELLA
Morfologie
- bacili gram negativi, imobili, aerobi, facultativ anaerobi, nesporulaţi,
necapsulaţi, foarte pleomorfi, dispuşi în "bancuri de peşte".
-până nu de mult - incluşi în genul Haemophylus. Recent au fost
separaţi taxonomic într-un gen aparte, care are un singur reprezentant
G.vaginalis.
Habitat, semnificaţie clinică, patogenie
Colonizează în număr redus mucoasa vaginală (la 20-40% din femei).
Se transmit pe cale sexuală şi dau forme de vaginită purulentă
(vaginoza bacteriană), caracterizate prin arsuri vulvare, dureri vaginale,
precum şi printr-o secreţie vaginală abundentă, urât mirositoare (miros
de peşte alterat). În aceste infecţii este deseori asociat cu germeni
anaerobi aparţinând genurilor: Bacteroides şi Peptococcus.
Diagnosticul:
•secreţia vaginală abundentă, urât mirositoare
•pH-ul vaginal >4,5
•prezenţa aşa numitelor "clue cells" pe frotiul direct din secreţia vaginală
(celule epiteliale descuamate, acoperite de bacili gram negativi de mici
dimensiuni dispuşi în "bancuri de peşte", astfel încât marginile celulei se
Mai poate cauza endometrite postpartum, precum şi septicemii la nou-născuţi.
A fost de asemenea izolat din abcese vaginale, hepatice, bartolinite, precum şi
din exudatele faringiene. Este o cauză rară a infecţiilor urinare. La bărbaţi
poate cauza prostatite, dar de regulă infecţiile evoluează asimptomatic.
Virulenţa lor pare a fi corelată cu:
- capacitatea lor de a adera la suprafaţa celulelor epiteliale, prin intermediul
unor adezine situate la nivelul pililor,
- concentraţia microbiană ridicată,
- sinergismul cu germenii anaerobi.
Diagnostic de laborator
Frotiul direct este cât se poate de sugestiv: se remarcă prezenţa de celule
epiteliale pe suprafaţa cărora germenii aderă conferindu-le un aspect matlasat
(sunt dispuşi în bancuri de peşte).
Pot fi izolaţi pe medii uzuale de tipul geloză-sânge, dar cu efectuarea unor
subculturi la 72 de ore, întrucât culturile îmbătrânite nu supravieţuiesc timp
îndelungat.
Sensibilitatea la agenţii antimicrobieni
Sunt natural sensibili la metronidazol şi trimetoprim. Testarea sensibilităţii la
aceşti agenţi serveşte nu numai pentru o terapie optimă, cât şi pentru
diagnosticul diferenţial cu lactobacilii Doderlein.
GENUL LEGIONELLA
În vara anului 1976 a izbucnit o serioasă epidemie de
pneumonie cu o rată crescută a mortalităţii la membrii
ai convenţiei Legiunii Americane din Philadelphia.
După luni de cercetări intensive a fost izolat agentul
etiologic un bacil bram negativ, necunoscut până
atunci, denumit Legionella pneumophila şi a fost
asociat cu multiple alte epidemii atât înainte cât şi
după 1976. Astăzi este recunoscut ca fiind un saprofit
acvatic ubicuitar, cauză frecventă a infecţiilor de tract
respirator la om. Familia Legionellaceae cuprinde 34
de specii, dar numai aprox. 14 specii sunt implicate în
patologia umană, cel mai important fiind
L.pneumophilla, serotipul 1.
Fiziologie şi structură bacili gram-, de 0,3-0,9m lăţime şi 2-
5m lungime, de formă cocobacilară, pleomorfi pe frotiurile
din cultură, nu se colorează prin coloraţiile uzuale, ci prin
metode de tip impregnare argentică.
-Au un perete celular asemănător cu al enterobacteriilor,
cu un spaţiu periplasmatic care separă membrana
citoplasmetică externă de cea internă.
-Au necesităţi nutritive mari, creşterea lor fiind favorizată
pe medii de cultură suplimentate cu săruri de Fe şi
Lcysteină.
-Sunt mobile, catalazo+, lichefiază gelatina, produc beta-
lactamază.
Structura antigenică există 8 serogrupuri de L.pneumophilla,
cel mai frecvent răspândit fiind serogrupul 1. Determinarea
serogrupului se face prin IF.
Patogenie şi imunitate Infecţia respiratorie este consecutivă inhalării de
aerosoli contaminanţi de către indivizii sensibili. Legionella este un
parazit facultativ intracelular, capabil de multiplicare la nivelul
macrofagelor alveolare şi în monocite. Din punct de vedere anatomo-
patologic infecţia se caracterizează prin formare unui exudat celular
format din PMN, macrofage, cu prezenţa de L.pneumophilla la nivelul
macrofagelor alveolare. Sunt prezente de asemenea fenomene de
necroză focală la nivelul alveolelor şi pleurei.
Imunitatea este mediată celular, cea umorală are un rol secundar.
Epidemiologie germenii au o distribuţie largă endemică sau epidemică,
fiind prezenţi în sursele de apă curgătoare, stătătoare, turnuri de
răcire, condensatoare, sisteme de colectare a apei, conducte cu aer
condiţionat din spitale, hoteluri, fabrici). Supravieţuiesc timp
îndelungat, la temperaturi relativ crescute, majoritatea epidemiilor fiind
semnalate în timpul lunilor de vară şi având ca sursă de infecţie
rezervoarele de apă mai sus menţionate. Factori de risc prezintă
pacienţii imunocompromişi, cu deteriorări ale funcţieie pulmonare.
Sindroame clinice
1. Boala legionarilor este o pneumonie severă, cu o incubaţie de 2-10
zile, debutează cu febră, tuse, cefalee, şi semne clinice ale unei
infecţii sistemice, cu prindere tract gastroenteral, SNC, rinichi, ficat,
pulmon.
2. Febra Pontiac este o infecţie respiratorie cu o evoluţie mai puţin
severă semnalată în Pontiac, statul Michigan.
Diagnostic de laborator
1. Bacteriologic identificare pa baza caracterelor morfologice (frotiuri
colorate prin impregnare argentică, sau prin IF directă), culturale (pe
medii suplimentate cu cysteină, săruri de Fe şi antibiotice, la 35C, 3-5
zile, dau colonii mici transparente, de 1-3 mm diametru), teste
biochimice.Detectarea structurii antigenice prin ELISA, Latex-
aglutinare.
2. SerologicIF indirectă.
Tratament-sensibilitate naturală la: rifampicină, aminoglicozide,
quinolone,tetraciclină, eritromicină, cloramfenicol, peniciline
rezistente la beta-lactamaze. În tratamentul bolii legionarilor se
foloseşte cu succes eritromicina.