Este-o floare parfumată

Într-un copac cocoţată

Albă, mov sau rozulie
Nume de animal ea poartă
Care-i floarea căutată?
(Liliacul)

Primăvara când s-arată,

Prin grădini apar deodată
Ciorchini albi şi albăstrii
Din steluţe, mii şi mii!
(Liliacul)
 Patria liliacului este Persia. Această floare are o legendă
plină de poezie.

Odată, prin aprilie, când pământul aștepta cu nerăbdare darurile cerești,

Flora, zeița florilor și a tinereții, s-a dus să-l deștepte pe Soare, ca să
poată vedea mai curând veșmântul fermecat al copacilor, să audă cântecul
păsărilor, să se cufunde în marea de flori parfumate.
Auzind chemarea Florei, soarele, în tovărășia zeiței Iris, frumoasa sa
soție, a coborât pe pământ.
Amestecând razele multicolore ale curcubeului cu cele aurii ale soarelui,
zeița florilor și a tinereții a început să stropească cu acest amestec pășunile,
câmpiile, copacii.
Oriunde cădeau asemenea stropi, pe loc apăreau clopoței albaștri, steluțe
bătând în roz, felinare purpurii, umbreluțe aurii.
Când a ajuns pe tărâmurile de nord ale pământului, a văzut cum culorile
curcubeului se terminaseră. Îi rămăsese doar un pic de liliachiu.
Atunci, Flora a început să stropească pământul cu această culoare.
Pe locurile în care cădeau stropii, apăreau florile de liliac. Iată de ce,
liliacul nu înflorește, nicăieri, atât de abundent ca în țările nordice
 În Balcani, există o legendă despre liliac. O zeitate puternică și-a vărsat
asupra rasei umane furia ei, dând ploaie zile și nopți fără oprire, chiar și
pentru o clipă.
Râurile și lacurile s-au umplut, au dat peste margini și a fost o inundație
teribilă.Apele au spălat până departe totul în calea lor.
Oamenii îngroziți s-au grăbit la munte, în speranța de a scăpa pe vârfurile lor.
Apa a crescut mai mare și mai mare, încât cel mai înalt munte era pe cale să
dispară sub apă.
Atunci un cioban tânăr și frumos a decis să se sacrifice zeului furios.
Cerând îndurare, el s-a aruncat în abis.
Dumnezeu a văzut, i-a fost milă, și a oprit ploaia, apele s-au retras, iar
oamenii au fost salvati.
Și, tot pământul a fost acoperit cu tufișuri verzi care au fost împânzite cu
ciucuri albi și violet cu un parfun delicat . Acesta a fost liliacul.
Povestea noastră, dragi copii,
Începe-n vremi îndepărtate,
Pe când pământu-ntreg avea,
Mulţime de regate.
Pe-atunci nici prunul, nici stejarul
De-a lor menire nu ştiau,
Iar florile erau domniţe,
Ce în brocart se-nveşmântau
Şi toţi arbuştii din grădină,
Domneau atunci peste suflare,
Povaţa lor lege era Iar în cel mai vestit regat,
Şi-aveau o blândă-nfăţişare. Ce-şi avea turle pân` la cer,
De soaţe lipsă nu duceau, Doar munţi de valuri înspumate,
Iar de la flori voi v-aţi gândit, Brodau pe nori perle de ger;
C-ar fi prinţese ori regine, Căci marea şi cerul atunci
Să ştiţi că bine-aţi socotit. Un tot armonios formau
Vegheat de-un rege Curcubeu,
Frumos cum alţii nu erau.
În lumea Mărilor Celeste,
El tron, regat îşi împărţea,
Cu o înţeleaptă regină,
Ce se numea chiar Fulg de nea.
Dar într-o zi surori sosiră,
Din misterioase depărtări,
Regatele ca să-şi împartă,
Fără refuz, fără ocări.
Întâi de toate Primăvara
Chemă pe florile regine,
Pe regi cu mantii aurite,
Sclipind de sute de rubine.
Nici Vara mai prejos nu fu,
Doar ea şi-l luă pe Curcubeu, Dar biata noastră Fulg de Nea,
Cu tot alaiul lui regal, Cu toată apa din regat,
Spre a-l numi al ploii zeu. La pas cu Gerul cel năpraznic,
De Toamnă nici nu mai vorbim, Ajunse-n al Iernii palat.
Căci ea a fost cea mai mâhnită, De-atunci nicicând al nostru rege,
Cu Apa, Bruma şi Tristeţea, Regina nu şi-a mai vazut,
Ea se văzu nedreptăţită. Iar din prea marea întristare,
Liliacul alb s-a şi născut
Ca să-nflorească an de an,
Când iarna fulgul nu şi-l cerne,
Nici curcubeul nu se-arată,
Simbol al dragostei eterne.
 O legendă spune că într-o vreme-ndepărtată au fost doi
tineri ce se iubeau foarte mult şi doreau să-şi petreacă tot restul
vieţii împreună. Însă o boală l-a cuprins pe tânăr şi cum atunci
nu existau aşa multe leacuri, în scurt timp a murit. Nu trecea
seară în care fata să nu stea lângă mormântul lui, plângându-l
şi dorindu-l înapoi. Se ducea la el zi de zi, până când, odată,
nici ea nu se mai putu ridica de pe mormântul lui.
Se spune că în locul unde a rămas a răsărit o floare
mov-albastră ca şi ochii ei, pe care oamenii au
numit-o Liliac, de la numele fetei: Lili.
De la începutul lumii florile au preluat o parte din încărcătura de
sentimente a oamenilor.
Ca să nu fie uitată, semnificația acestora a fost preluată din
mituri, legende, povestiri, ritualuri.
Prin secolul XVIII, regele Charles al Suediei a adus în Europa, din Persia,
"arta semnificaîiei florilor".
Noutatea a prins în așa măsură încât, dupa nici un secol, s-au publicat
zeci de lucrări pe această temă.
Astfel, secretul de a transmite un întreg mesaj cu un simplu buchet de flori
a ajuns la îndemâna tuturor. Se credea că, cine găsește o floare de
liliac cu cinci petale,va fi fericit.
În Anglia, liliacul,în mod ciudat, a fost
considerat floarea aducătoare de nenorocire.
Un vechi proverb englezesc spune că cel care
poartă liliac, nu va purta verighetă.
Liliacul se numara printre cadourile facute de
Soliman al II-lea ambasadorilor Europei
Occidentale.
Cu asemenea prilej avea să prindă rădăcini în sens
propriu si în vestul bătrânului continent, acolo unde
s-au obținut la scurtă vreme noi varietăți.
În Evul Mediu se considera că liliacul adăpostește
în ramurile sale spirite bune, care puteau îndruma
și călăuzi pe cel care le chemă.
Barbu Gheorghe
A. Bulgaru