HIPOTALAMUSUL

Hipotalamusul reprezintă mai puţin de 1% din totalul volumului

creierului uman.
Este format dintr-o porţiune supraoptică, una tuberală şi una mamilară
(văzute din faţă în spate).
El include porţiunile puternic mielinizate (corpii mamilari) şi slab
mielinizate (restul hipotalamusului).
Substanţa cenuşie a hipotalamusului include 22 nuclei.
Nucleii hipotalamusului se împart în patru grupe principale:
grupul anterior – format din nucleul paraventricular şi cel supraoptic. Ei
secretă hormoni care sunt trimişi la adenohipofiză;
grupul mijlociu – nuclei hipotalamici ventromedial, dorsomedial şi
arcuat;
grupul lateral – nucleii tuberali;
grupul posterior – nucleul posterior și nuclei mamilari.
 Substanţa albă a hipotalamusului
Hipotalamusul posedă o bogată reţea de conexiuni, atât interne cât şi externe,
care influenţează atât sistemul nervos central, cât şi pe cel vegetativ. Este, deasemenea,
foarte important pentru sistemul endocrin, prin intermediul hipofizei.
Căile hipotalamice aferente:
• fasciculul telencefalic – leagă scoarţa de hipotalamus, având efect excitator şi inhibitor.
Principalele funcții sunt legate de organele viscerale.
• fasciculele talamo-hipotalamice, amigdalo-talamice, spinotalamice etc.
Există, deasemenea, legături ale hipotalamusului cu trunchiul cerebral. Totodată
aparatul vizual se leagă de hipotalamus prin rădăcina chiasmei optice, datorită căreea
semnalele luminoase pot influenţa sistemul vegetativ şi endocrin.
Căile hipotalamice eferente:
• tractul hipotalamo-hipofizar (care are legături cu adenohipofiza);
• tractul hipotalamo-habenular (care are legături cu epitalamusul);
• tractul mamilo-tegmental realizează legătura cu mezencefalul;
• tractul mamilo-talamic asigură legătura cu talamusul;
• fasciculul longitudinal dorsal (legătura cu trunchiul cerebral);
• tractul tubero-hipofizar – leagă hipotalamusul de neurohipofiză.
FUNCȚIILE HIPOTALAMUSULUI
1. Controlul homeostaziei: menţinerea aproximativ constantă a
parametrilor mediului intern. Practic, întregul creier este implicat în
homeostazie, dar neuronii care o controlează direct sunt concentraţi în
hipotalamus.
2. Reglarea mediului intern al corpului: se realizează prin intermediul
sistemul endocrin și sistemului nervos vegetativ.
Aceasta funcție este realizată de către hipotalamus prin intermediul
hipofizei. Activitatea hipofizei, controlează, la rândul ei, celelalte
glande endocrine, principalele fiind tiroida, suprarenalele, glandele
sexuale. Aceste glande descarcă hormoni care reglează activitatea
hipotalamusului şi hipofizei.
FUNCȚIILE HIPOTALAMUSULUI
3. Controlul SNV
Hipotalamusul este cel mai important centru subcortical de
reglare a activităţii simpatice şi parasimpatice.
Controlul activităţii simpatice este legat de zona laterală şi de
zona posterioară.
Controlul activităţii parasimpatice se află în relaţie directă cu
zona anterioară şi cu zona medială a hipotalamusului.
 FUNCȚIILE HIPOTALAMUSULUI
Sistemul motivaţional și afectivitatea
Stările motivaţionale sunt corelate cu homeostazia internă (motivaţia
fiziologică). (vezi piramida lui Maslow)
Reglarea foamei şi a aportului de hrană se află sub controlul a doi
centri hipotalamici: nucleul ventromedial cu ţesutul înconjurător si grupul nuclear
lateral.
Reglarea setei este legată de eliberarea ADH (antidiuretic hormone/
vasopresina) ce apare la stimularea nucleilor supraoptic şi paraventricular.
Reglarea temperaturii corpului este realizată exclusiv de către
hipotalamus. Partea anterioară este centrul implicat în risipirea căldurii, iar cea
posterioară în producerea căldurii.
 Reglarea comportamentului afectiv. Controlul
emoţiilor şi a comportamentelor afective se face de către hipotalamus
impreună cu formaţiunile înalte ale sistemului limbic şi ale neocortexului.
Mai multe forme de comportament emoțional
au fost identificate, în special datorită experimentelor pe pisici.
Stimularea părții mediale a hipotalamusului
pisicii provoacă o manifestare de furie defensivă. Aceasta se manifestă
prin piloerecție, scuipat, mârâit, retragerea urechilor pe spate, lovirea
obiectelor mobile din jur. Reacția este defensivă în esență și apare, în
mod natural, când pisica se simte în pericol. În afară de hipotalamus, în
reacția de furie defensivă sunt implicate și alte structuri cerebrale, cum
ar fi amigdala, hipocampul, aria septală și cortexul prefrontal.
Stimularea părții laterale a hipotalamusului provoacă o formă diferită
de comportament agresiv, un comportament de tipul atacului
prădătorilor. Pisica, ce în mod normal nu atacă un șoarece, în urma
stimulării, va pândi și îl va ataca pe aceasta, mușcându-l de partea
dorsală a gâtului. Această formă de agresivitate este asemănătoare cu
cea naturală a pisicilor când pândesc un șoarece. Atacul de prădător
este influențat și de conexiunile (directe sau indirecte) cu sistemul limbic,
precum și de acțiunea monoaminelor.
HIPOTALAMUSUL ȘI ANXIETATEA
Participarea hipotalamusului la fiziopatologia anxietății a fost
demonstrată cu mult timp în urmă, într-un experiment clasic în
neurofiziologie. Karplus si Kriedl au realizat în 1909 stimularea unor
zone diverse ale hipotalamusului, obținând diferite tipuri de
modificări comportamentale, în funcție de zona stimulată. Astfel,
stimularea unor zone a hipotalamusului determină ceea ce autorii au
numit furia falsă, comportament de tip anxios, caracterizat prin
panică intensă, însoțită de fenomene somatomotorii (comportament
agresiv) si fenomene vegetative (tahipnee, tahicardie, hipertensiune
arterială).
Astfel, furia și teama reprezintă cele mai comune tulburări
comportamentale descrise la adult și determinate de diferite maladii
ale hipotalamusului. Furia este expresia emoțional-comportamentală,
produsă de leziunea ventromedială a hipotalamusului. Prin contrast,
stimularea regiunii posterioare a hipotalamusului provoacă reacții de
teamă și groază.
Apatia este comportamentul emoțional opus celui de teamă și furie.
Lezarea hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare
apatică, hipoactivă. Acest lucru a fost demonstrat experimental pe
animale, dar la om e numai presupus.
Telencefalul este cel care conectează hipotalamusul cu lumea externă,
fapt care permite manipularea sistemului autonom și endocrin și
apariția expresiilor emoționale corespunzătoare ca răspuns la
condițiile externe.
FUNCȚIILE HIPOTALAMUSULUI
Reglarea memoriei. Corpii mamilari ai hipotalamusului împreună cu
formaţiunile sistemului limbic şi neocortexului participă în procesele
de memorare.
Memoria se tulbură frecvent după lezarea hipotalamusului
ventromedial la om și mai puțin în cazul leziunilor din afara acestei
regiuni.
Pierderea memoriei pe termen scurt produsă de lezarea
hipotalamusului lateral a fost atribuită întreruperii căilor de proiecție
amigdalo-fugale către regiunea nucleului ventromedial.
PATOLOGIILE HIPOTALAMUSULUI
Tulburările sistemului endocrin: hiposuprarenalism, hipotiroidism
şi anomalii ale sistemului reproducător. Tulburările sistemului endocrin
sunt consecința absenței hormonilor reglatori hipotalamici ce
influențează adenohipofiza.
Tulburările cardiovasculare: hipertensiunea, variate tipuri de
aritmii cardiace.
Tulburările respiratorii: foarte frecvente în cadrul sindromului
hipotalamic. Cele mai frecvente afecţiuni sunt edemul pulmonar
(acumularea apei în plămâni) şi hemoragia pulmonară.
PATOLOGIILE HIPOTALAMUSULUI
Tulburări gastro-intestinale
Renumitul neurochirurg Cushing (1932) a obținut experimental
tulburări trofice ale mucoasei esofagului, stomacului și duodenului,
ulcere acute ale stomacului. Prin excitarea cronică a hipotalamusului cu
electrozi implantați, Long și colab. (1962) au provocat hemoragii și
ulcere gastrointestinale.
În general, s-a constatat că hemoragiile și ulcerațiile se dezvoltă după
30 de zile de stimulare intermitentă, timp în care secreția de acid
gastric crește considerabil. Ulcerul gastric apare după stimularea
hipotalamusului anterior și a ariei preoptice.
PATOLOGIILE HIPOTALAMUSULUI
Epilepsia diencefalică a fost descrisă pentru prima oară de către
Penfield (1929), la un pacient care prezenta dureri de cap şi două
tipuri de crize. (vezi pag. 285 Tratat de neuropsihologie, Dănăilă și
Golu)
Tulburări ale controlului termic. Febra hipotalamică se
manifestă prin creşterea neregulată a temperaturii corpului, lipsa
transpiraţiei, temperatură centrală mai ridicată decât temperatura
periferică.
Sindromul termic hipotalamic apare în condiţii legate de
diferite afecţiuni ale hipotalamusului şi este prezent în 5 forme:
poikilotermie, hipertermie susţinută, hipertermie paroxistă, hipotermie
susţinută, hipotermie paroxistă. (vezi pag. 291 Tratat de
neuropsihologie, Dănăilă și Golu)
Dezvoltarea sexuală este tulburată în cazul anumitor leziuni ale
hipotalamusului.
Pubertatea precoce: spermatogeneza și secreția prea timpurie de
androgen, la băieți și apariția menstruației și secreției prea timpurii
a estrogenului, la fete.
Hipogonadismul: deficit de secreții de gonade, care conduce la
întârzierea dezvoltării caracteristicilor sexuale secundare (la fete –
subdezvoltarea sânilor, lipsa menstruației și a părului pubian; la
băieți – subdezvoltarea organelor genitale, lipsă pilozității faciale,
toracice și pubiene). De obicei, hipogonadismul este asociat cu
obezitate, somnolență și diabet insipid.
Tulburări ale foamei şi aportului de hrană. Anorexia si emacierea
Anorexia, deși este considerată o dereglare psihologică, ea poate apărea și
ca tulburare a funcției hipotalamice.
Una din primele descrieri ale anorexiei îi aparține lui Lasegue care a descris
în anul 1873 un studiu clinic făcut pe 8 cazuri pe care le-a denumit ”anorexie isterică”.
Zece ani mai tîrziu în 1883 Huchard a denumit-o anorexie mintală, iar Crémieux în
1942 a precizat cele 4 simptome cardinale pe care se bazează această nevroză:
puerilism mintal, slăbire, anorexie și amenoree.
Debutul afecțiunii apare la vârsta de 15 – 20 ani preponderent la fete care
devin excesiv preocupate de starea lor ponderală și fac tot posibilul spre a nu mânca
de teama să nu se îngrașe (evită mesele, recurg la purgative drastice și chiar la
vomitare atunci când familia supraveghează alimentația etc).
De obicei bolnava devine capricioasă, încăpăținată, autistă, nu răspunde la
întrebările îngrijorătoare ale părinților și se izolează într-o tăcere ori de câte ori este
întrebată în legătură cu refuzul său de a mânca. Amenoreea este întotdeauna prezentă
și alături de ea se remarcă o hipotensiune arterială cu bradicardie. De cele mai multe
ori poate să apară și o hipoglicemie. Slăbirea este progresivă și fără o intervenție
eficace terapeutică, după 1 – 3 ani se poate ajunge la o anorexie foarte gravă și
chiar irecuperabilă.
În afară de varianta clasică de anorexie mintală există – varianta ”bulimică”
unde alternează accesele alimentare cu înfometarea, asociate cu folosirea purgativelor
și abuzul de diuretice.
Emacierea
Emacierea (slăbirea pronunțată) poate apărea atât la adult,
cât și la copii. Se însoțește de mișcări oculare asemănătoare
nistagmusului (simptom neurologic în care globii oculari efectuează
mișcări involuntare, permanente, scurte, laterale sau rotatorii; este, de
regulă, un semn de leziune a trunchiului cerebral) și de comportament
afectiv inadecvat, anormal. Emacierea se mai însoțește de apatie sau
iritabilitate, copiii sunt, de regulă, alerți și hiperactivi în ciuda stării de
slăbire severă.
De regulă, la adult anorexia și emacierea survin din cauze
psihologice.