Studiu de caz

Literatură universală
 Doctrina iluministă se întemeiază
pe o sumă de idei progresiste, cu
puternice note critice la adresa
societăţii feudale, ale cărei
privilegii vor fi abolite de
gânditorii iluminişti.
 Aceştia sunt convinşi de egalitatea,
libertatea şi suveranitatea
poporului ca principii de
necontestat, sunt însufleţiţi de
ideea dreptului natural şi de aceea
a “contractului social” (J.J.
Rousseau), potrivit cărora oamenii
se nasc egali în drepturi şi trăiesc Frontispiciul Enciclopediei iluministe franceze

în baza înţelegerii cu monahul

luminat.
 Apariţia “Secolului luminilor” este
favorizată de ideile lui John Locke,
considerat apostolul Revoluţiei de
la 1677, finalizată cu o “Declaraţie
a drepturilor”, prin care se
proclamă suveranitatea poporului
şi se pun bazele noii ideologii.
Oamenii de cultură iluminişti
aşază la temelia concepţiei lor
raţiunea, amplificând atitudinile
laice şi anticlericale iniţiate în
Renaştere; se militează pentru
eliberarea spiritului de orice
prejudecăţi.
 Iluminismul este un curent
ideologic şi cultural, nu un curent
literar, deoarece îi lipsesc o
estetică proprie, principii literare,
cum avea, de exemplu,
Clasicismul.
 Dramaturgia preia principiile
Clasicismului, genul liric este mai
slab reprezentat, excepţie făcând
operele lui Schiller şi Goethe.
Preocupaţi de problemele sociale
şi morale, scriitorii iluminişti
cultivă povestirea şi romanul,
acestea fiind pretexte pentru
critica socială şi pentru
exprimarea unor idei filozofice.
  Modelul social propus este
întemeiat pe eliberarea naţională
şi emancipare socială, pe toleranţă
şi muncă, pe cultură şi pe
“iluminarea” poporului.
 Modelul spiritual promovat este
cel al omului ca fiinţă luminată,
eliberată de superstiţii şi de
fanatism religios, integrată
armonios naturii, universului pe
care îl stăpâneşte prin raţiune.
 Modelul cultural vizează o
cultură deschisă la care să aibă
acces toţi oamenii, iar modelul
literar este orientat spre funcţia
educativă, deci morală şi
cognitivă a literaturii.
  Daniel Defoe creează un
personaj care care se înscrie în
canonul Omului Luminilor.
Inspirându-se dintr-un fapt real
(marinarul scoţian Alexandre
Selkirk a supravieţuit unui
naufragiu, trăind singur, vreme
de 5 ani pe insula Juan
Fernandez), Daniel Defoe aduce
în “Robinson Crusoe” un elogiu
omului optimist, întreprinzător,
care ştie să pună stăpânire pe
natură, folosind-o în propriul său
interes, şi să supravieţuiască în
condiţii dificile.
 Pornit într-o călătorie pe oceane, eroul romanului este
singurul supravieţuitor al naufragiului corăbiei.
Aruncat de valuri pe o insulă pustie, Robinson îşi
construieşte o casă cu ajutorul lucrurilor salvate,
domesticeşte animale, munceşte pământul, practică
olăritul şi croitoria, îşi construieşte o barcă şi
explorează insula. Salvând de la moarte un sălbatic,
Robinson îl botează Vineri şi îl educă. Peste 28 de ani
este readus în patrie de un vas englezesc.
  Robinson Crusoe renunţă la
“speranţele deşarte” şi reface simbolic
parcursul existenţei lui “homo faber”.
Ceea ce îl ajută să supravieţuiască
în sălbăticiune este raţiunea: “Cu cât
mă gândeam mai mult, cu atât mă
mângâiam, punând în faţa fiecărui rău
un bine”.
 Îşi face o listă cu aspectele pozitive
şi negative ale situaţiei sale, iar la
coloana “Bine” scrie că e mulţumit
pentru că: e singurul ales pentru a fi
mântuit; cel care l-a salvat o dată, îl
poate salva din nou; nu este
flămând; corabia este destul de
aproape de ţărm pentru a-şi mai lua
lucruri de pe ea; clima e caldă şi se
poate lipsi de haine; se găseşte pe o
insulă fără fiare sălbatice.
 Pretextul “Călătoriilor lui Gulliver” este
acelaşi cu al unui roman de aventuri, dar
Jonathan Swift urmăreşte, ca şi Rabelais,
să deghizeze sub aparenţe fantastice şi
exotice satira la adresa societăţii
contemporane lui.
 Gulliver călătoreşte în Liliput, ţara
piticilor, şi face cunoştinţă cu o
societate organizată ca cea engleză dar
exagerându-i până la caricatural
trăsăturile negative. Deşi pitic,
împăratul liliputanilor se
autointitulează “stăpânul universului”.
Posturile importante se obţin nu prin
merite, ci prin sărituri. Partidele
politice se deosebesc doar prin
înălţimea tocurilor de la pantofii
purtaţi de membrii lor. Iar războaiele
se nasc pentru că cei din tagma
“capetelor teşite” sparg oul la capătul
lat, iar “capetele ţuguiate”, la capătul
ascuţit.
 Jonathan Swift ironizează însă şi
unele idealuri iluministe, atrăgând
atenţia asupra exagerărilor care pot
duce la urmări negative. Astfel, în
Laputa, învăţaţii trăiesc pe o insulă
zurătoare, ocupându-se de
probleme absurde: de opt luni unul
încearcă să extragă raze de soare
din castraveţi, altul plănuieşte
construirea caselor începând cu
acoperişul.
 În urma vizitei la Academia din
Lagado, naratorul ajunge la
concluzia că: “nu există nimic fără
noimă sau absurd pe care filozofii să
nu-l fi înfăţişat ca adevăr.” Se
satirizează în acest mod ştiinţa
ruptă de viaţă. Dar Swift nu dă vina
pe om, ci crede, aşa cum afirma şi
Rousseau, că “omul este bun de la
natură, dar societatea l-a corupt.”
 O concepţie opusă au Leibniz şi Pope
care susţineau că oamenii trăiesc în
cea mai bună societate posibilă.
 Voltaire vrea să demonstreze în
romanul “Candide” invaliditatea
acestei teorii. Roman filozofic,
“Candide” prezintă uimitoarele
întâmplări prin care trece personajul
principal.

 Candide se naşte şi creşte în castelul

baronului de Thunder-ten-tronck,
unul dintre puternicii seniori ai
Westfaliei. Împărtăşeşte ideile
preceptorului şi filozofului Pangloss
care susţine că această lume e mai
bună decât toate lumile posibile. Se
îndrăgosteşte de fiica baronului, de
Cunigunda. Va fi izgonit de la castel
pentru că îndrăzneşte să o sărute.
 Din acest moment Candide cutreieră
lumea, fiecare pas şi popas fiind o
violentă contrazicere a tezei iniţiale.
Candide descoperă mereu victime ale
acestei lumi “perfecte”: Pangloss îşi
pierde un ochi şi o ureche, o bătrână
îşi pierde o fesă, regii sunt detronaţi
de greutatea propriilor aspiraţii.
Cunigunda este înjunghiată, vândută,
ajunge apoi soţie de guvernator la
Buenos Aires şi, pintr-o nedreptate a
sorţii, roabă la Constantinopol.
Pierdută şi regăsită de nenumărate
ori, Cunigunda primeşte pecetea
“răului fizic şi moral”.
 Candide va evita deziluziile prin
muncă. Munca maschează
absenţa fericirii. Muncind, dar nu
iraţional, Candide mai poate
dobândi echilibrul psihic şi scapă
de plictiseală, căci “fapta-i totul,
gloria nimic”, aşa cum afirma
personajul lui Goethe. Piesa
“Faust” întruchipează aspiraţia
perpetuă spre absolut, foamea de
adevăr şi setea nepotolită a
omului de acţiune. 1803 illustration of Candide
shooting the two monkeys who
are chasing their lovers
 O idee animă „comentariul" lui
Goethe: toate spiritele umane sunt
datoare să existe şi să lupte pentru o
constantă stare de
„devenire”, să-şi dedice viaţa
cunoaşterii, acţiunii şi simţămintelor,
iar cei care vor fi devotaţi acestei
chemări, chiar dacă ar cădea în excese
şi greşeli, nu vor rămâne nerăsplătiţi
de graţia divină.
E dreptul Diavolului să încerce să te
Faust- Rembrandt
orbească, pentru ca în final Dumnezeu
să te lumineze.
 Faust este salvat de iad
pentru că a făcut să triumfe
în final, în lupta dintre
însuşirile omeneşti
contradictorii, generozitatea
şi nobilele aspiraţii şi pentru
că şi-a pus viaţa în slujba
omenirii, “căci omul bun,
chiar adumbrit de patimi, / Îşi
dă de drumul drept prea bine
seamă.”
  Goethe, Swift, Voltaire sau Defoe au
întruchipat mereu insul uman expus
pericolelor şi eşecului, au înfăţişat însă
permanent “forţele tămăduitoare venite
omului din exterior şi din propria-i fiinţă
lăuntrică” (Erich Trunz). Au crezut sau nu
în progres, personajele amintite în acest
eseu au mers, s-au întors, dar “pe
ansamblu au înaintat.” (Borges)
 Raţiunea este metoda lentă şi întortocheată
prin care cei care nu ştiu adevărul îl
descoperă. (Blaise Pascal)

 Raţiunea este o înlănţuire de adevăruri ce

nu pot produce decât adevăruri. (Leibniz)

 Raţiunea este condiţia permanentă a

tuturor actelor de voinţă prin care se
manifestă omul. (Kant)

 Raţiunea este facultatea pe care o căpătăm

cel mai târziu şi pe care o pierdem cel mai
curând: copiii nu o au, bătrânii nu o mai
au. (Vigny)