SCALELE

SCALELE DE
DE
EVALUARE
EVALUARE CU
CU
ANCORE
ANCORE
COMPORTAMENTALE
COMPORTAMENTALE
Curs 9
Ceea ce percepem este influenţat
de o serie de factori:
• propria structură de personalitate,
• experienţa anterioară legată de situaţia
respectivă (dacă observatorul este sau
nu familiarizat cu ceea ce observă),
• mediul cultural şi modul în care acesta
interpretează situaţia observată,
• propriile atitudini şi prejudecăţi, dintre
care unele pot fi inconştiente.
Putem vorbi despre două
tipuri de observaţie:

• observaţia curentă
• observaţia sistematizată.
 observaţia curentă
• În observaţia curentă noi privim
persoanele şi evenimentele într-un
mod subiectiv.
• Această subiectivitate este dată de
faptul că filtrăm informaţia în
funcţie de clişeele pe care ni le-am
însuşit din grupul de apartenenţă.
• Să luăm un exemplu de observaţie curentă din
mediul şcolar. După câteva luni de şcoală,
învăţătorul începe deja să vorbească, referitor la
copiii din clasa sa, despre elevi buni, elevi slabi şi
elevi de nivel mediu. Acest lucru înseamnă că el îşi
descrie elevii mai ales pe baza criteriilor reuşitei
lor şcolare: inteligenţă, memorie, atenţie,
sârguinţă, etc. Acest fapt se datorează filtrului
prin care învăţătorul priveşte copiii, filtru dat de
grupul de apartenenţă (cel al cadrelor didactice).
Indiferent dacă doreşte sau nu, el tot observă
aceste aspecte, deoarece se loveşte de ele în
timpul lecţiei. Dincolo de aspectele cognitive,
elevul rămâne practic un necunoscut pentru
învăţător.
 Observaţia sistematică
• Observaţia sistematică urmăreşte
înregistrarea obiectivă a faptelor, nu se
reduce la simpla impresie asupra unui fapt
sau a unei persoane.
• Acest tip de observaţie se realizează cu
ajutorul unor instrumente specializate,
numite grile de observaţie.
• Actul observaţiei se prelungeşte de regulă
într-un act de clasificare şi sistematizare
a informaţiei obţinute.
• Grilele de observaţii sunt liste de rubrici
care oferă cadrul de clasificare a datelor
brute. Ele se schiţează în urma unor
documentări prealabile.
Să luăm cazul copiilor cu
devieri comportamentale.
• Terapeutul trebuie să înţeleagă
dificultăţile emoţionale ale copiilor pe care
îi tratează.
• Acest proces este foarte complex,
deoarece presupune culegerea
informaţiilor de la diferite surse cu
perspective foarte diferite, analizarea şi
evaluarea acestor informaţii.
• Când lucrează cu copii, terapeutul ia în
consideraţie ca surse importante de informaţie
părinţii şi alţi adulţi responsabili din mediul
copilului. Atâta timp cât părinţii şi profesorii sunt
cei care decid dacă un copil are probleme
emoţionale şi dacă are nevoie de tratament, ei
sunt şi primele surse de informaţie despre copil.
Abia după ce aceştia au definit problemele ne
îndreptăm atenţia către copil. Această situaţie se
schimbă însă odată cu vârsta copilului, mulţi
terapeuţi preferând să-i vadă întâi pe adolescenţi
şi abia apoi să stea de vorbă cu părinţii lor.
 Observaţia pe parcursul
şedinţelor de terapie
• O primă sursă de informaţii o furnizează
datele de observaţie. Observaţia
comportamentului copilului pe parcursul
primei şedinţe este practic primul pas al
diagnosticului pe care trebuie să-l facă
psihoterapeutul. Dacă prima şedinţă se
desfăşoară împreună cu părinţii, atunci se
pot supune unei atente observaţii şi relaţiile
dintre părinţi şi cele dintre copil şi părinţii.
 Observaţia în timpul
orelor
• Date utile se pot culege şi pe
parcursul orelor. Psihoterapeutul
trebuie să-şi facă timp pentru a
observa comportamentul în clasă al
copilului care i-a fost referit spre
tratament. De regulă se întocmesc
fişe specializate de observaţie a
comportamentului în timpul lecţiilor.
 Fişe de observaţie
• Aceste fişe cuprind pe de o parte, o listă
cu simptomele (comportamentele) specifice
tulburării psihice de care este suspectat
că ar suferi copilul, iar pe de altă parte
rubrici de înregistrare a frecvenţei de
apariţie a simptomelor respective. Se pot
utiliza intervale de înregistrare de 30
secunde.
 Fişele de observaţie pot avea
forma tabelului de mai jos:
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Interval

Comp.

Comp. 1

Comp. 2

Comp. 3

Comp. 4

Comp. 5
• În final se poate calcula procentul de
apariţie a comporamentului respectiv,
împărţind numărul de apariţii
(intervale) bifate la numărul total de
intervale de timp în care s-a făcut
observaţia.
 Onservarea în timpul
şedinţelor de terapie
• Terapeutul poate culege multe
informaţii utile în prima şedinţă şi
observându-i pe părinţi şi pe copil în
camera de aşteptare (Leve, R., 1998),
bineînţeles dacă condiţiile permit
acest lucru.
• Evident, primul lucru care se observă este
proximitatea fizică. Părinţii stau împreună sau
separat? Dacă stau împreună sunt în contact fizic,
sunt dependenţi unul de celalălt? Dacă stau
separat acest lucru indică lipsa contactului
emoţional, o independenţă sănătoasă sau pur şi
simplu lipsa de scaune libere? Se observă de
asemenea nivelul de activitate al copilului. Este
acesta hiperactiv? Este scăpat de sub controlul
părinţilor? Stă pasiv lângă părinţi, dând impresia
că ar căuta protecţia acestora?
• De asemenea se observă reacţia părinţilor
la comportamentul copilului. Altă
informaţie utilă este reacţia părintelui şi
copilului când soseşte terapeutul: dacă
părintele este relaxat şi încântat să-l vadă
pe terapeut sau este nervos, copilul se uită
fix şi temător la terapeut sau este curios
şi interesat de noua cunoştinţă, etc.
 Scalele de evaluare cu
ancore comportamentale
• Pe lângă observaţiile pe care le face
cercetătorul terapeut, acesta poate
utiliza şi observaţii făcute de
persoanele care intră frecvent în
contact cu copilul: părinţii şi
profesorii. Acestea se culeg prin
intemediul Scalelor de evaluare cu
ancore comportamentale.
• Astfel, spre exemplu, Scalele de evaluare sunt
cele mai comune metode de colectare a
informaţiilor privind dificultăţile atenţionale ale
copiilor (Lerner & Lerner, 1991). Ele pot fi
utilizate pentru a obţine o imagine de ansamblu
asupra comportamentului copilului în clasă sau
acasă. În general, aceste scale reduc
subiectivitatea adulţilor în evaluarea copilului şi
reprezintă o metodă standardizată prin care pot
fi identificate comportamentele tipice pentru
hiperactivitatea cu deficit de atenţie (Parker,
1988).
• Aceste scale pot fi utilizate pentru a
obţine un tablou general asupra
comportamentului copilului în clasă,
pentru a identifica competenţele şi
slăbiciunile lui sociale şi pentru a
scoate în evidenţă caracteristicile
specifice asociate cu problemele
atenţionale (Bender, 1993).
• Prima scală de acest tip a fost construită de Keith
Conners în 1969 (Luk & Laung, 1989) pentru a o
utiliza în studii legate de efectele medicamentelor
asupra copiilor şi a avut succes în această utilizare
(Barkley, 1989, Eisenberg & Conners, 1971, Werry
& Sprague, 1974). De asemenea, scala a fost
utilizată ca instrument diagnostic (Conners) şi în
identificarea copiilor hiperactivi (Milch, Roberts &
Loney, 1980, Zentall & Barack, 1979). În forma ei
actuală, este instrumentul de măsură cel mai
utilizat, atât în scop clinic, cât şi în cercetările cu
copii (A.D.D.Ware House, 1995 Catalog).
 Scala lui Keith Conners cuprinde
două chestionare distincte (Hunt,
R., 1988):
• Chestionarul pentru părinţi, care este
alcătuit din 48 itemi şi are cinci clusteri de
factori comportamentali: probleme de
conduită, probleme de învăţare, probleme
psihosomatice, impulsivitate-
hiperactivitate şi anxietate.
• Chestionarul pentru profesori, care este
alcătuit din 28 itemi şi măsoară trei
factori: probleme de conduită,
hiperactivitate şi neatenţie-pasivitate.
Index al hiperactivităţii
• Pornind de la ideea care a stat la baza construirii
scalei lui Conners, Russel Barkley, Ph.D. şi
colaboratorii lui de la clinica specializată pentru
studiul hiperactivităţii cu deficit de atenţie a
Universităţii din Massachusetts au realizat un
Index al hiperactivităţii alcătuit din două scale
de evaluare (1991):
– Scala de evaluare a hiperactivităţii cu deficit de atenţie
completată de profesor;
– Scala de evaluare a hiperactivităţii cu deficit de atenţie
completată de părinte.
• Scala a fost realizată pe baza simptomelor
descrise de D.S.M.III-R. Astfel, autorii au
luat cei 14 itemi pentru hiperactivitatea cu
deficit de atenţie din D.S.M.III-R, i-au
adaptat pentru cele două situaţii (la şcoală
şi acasă) şi i-au plasat în cele două scale.
Au colectat apoi datele pe un eşantion de
551 copii între 6 şi 12 ani şi au etalonat
scala, care are o foarte bună validitate.
• Fiecare item se raportează pe o scară
cu patru trepte cotate de la 0 la 3, în
funcţie de frecvenţa de apariţie a
comportamentului descris, astfel: 0-
niciodată, 1-rareori, 2-destul de des,
3-foarte des.
• Scalele de evaluare cu ancore
comportamentale sunt instrumente foarte
utile atât pentru procesul diagnostic, cât şi
pentru monitorizarea tratamentului
pacienţilor cu hiperactivitate cu deficit de
atenţie.
• O comparaţie a rezultatelor pe ambele
scale poate identifica simptomele specifice
şi poate indica zonele selective de conflict
şi dificultate.
 Tehnica obsevaţiei
• Ce anume trebuie să notăm şi ce nu? Aceasta este
prima întrebare pe care ne-o punem când
observăm o situaţie.
• În cercetare trebuie să avem o atitudine selectivă
şi din acest motiv ceea ce notăm depinde foarte
mult de întrebarea la care dorim să răspundem.
• Luarea de notiţe este esenţială atunci când
utilizăm observaţia ca metodă de cercetare.
 Aspecte ce trebuiesc luate în
consideraţie atunci când realizăm o
observaţie ştiinţifică
• Spaţiul: locul fizic;
• Actorii: oamenii implicaţi;
• Activitatea: un set de acţiuni relaţionate pe care le fac
oamenii;
• Obiectul: lucrurile fizice care sunt prezente;
• Acţiunea: acţiunile individuale pe care le fac oamenii;
• Evenimentul: un set de activităţi relaţionate pe care le
realizează oamenii;
• Timpul: secvenţele care au loc de-a lungul timpului;
• Scopul: lucrurile pe care oamenii înceracă să le realizeze;
• Sentimentele: simţite şi exprimate;
• Reflecţia: răspunsul observatorului la evenimente.