Sunteți pe pagina 1din 15

ACTINOMICOZA

(Actinomycosis)
Este o boală infecţioasă, întâlnită la
diferite specii de animale, mai ales la
taurine, sporadică‚ cu evoluţie cronică,
caracterizată prin procese
piogranulomatoase în diverse organe şi
ţesuturi‚ îndeosebi în ţesutul osos.
Istoric‚ răspândire şi importanţă

Prima descriere este făcută în 1877‚ la om de către


Bollinger.

În 1878, Harz studiază agentul etiologic şi îl denumeşte


Actinomyces bovis.

Boala este răspândită în toată lumea şi cu toate că este


sporadică prezintă importanţă prin aceea că rezultatele
tratamentului sunt reduse.
Etiologie
 Agenţii cauzali sunt:
 Actinomyces bovis (la bovine‚ cabaline, rar la suine şi foarte rar la
câine)‚
 A.suis sin. Actinobaculum suis (la suine)‚
 A.viscosus (cel mai frecvent),
 A.hordeovulneris şi A.canis (la carnivore).

 Este un germen polimorf, prezentându-se sub formă de bacil mic şi


fin în culturi‚ de filamente lungi şi subţiri.
 Germenii sunt neciliaţi‚ necapsulaţi‚ nesporulaţi‚ Gram pozitivi şi se
cultivă pe medii cu ser sau sânge‚ în condiţii de anaerobioză‚ cu 5-10 %
C02.

 Rezistenţa în mediul extern este mică‚ germenii sunt sensibili la


antibiotice şi sulfamide.
 În leziunile actinomicotice sunt prezenţi şi alţi germeni (Stafilococcus
aureus, Streptococcus sp., Actinomyces pyogenes etc.).
Caractere epidemiologice
 Boala se întâlneşte în primul rând la taurine, mai rar la
suine şi foarte rar la cabaline‚ carnivore sau alte specii.
Incidenţa mai mare - la animalele adulte.
 Sursa principală - animalele bolnave şi cele purtătoare.

 A. bovis este un germen epifit al cărui habitat obişnuit


îl constituie mucoasele, el se găseşte în cavitatea bucală,
tubul digestiv, căile respiratorii şi pe pielea animalelor.

 Pătrunderea în ţesuturi se face prin furajele dure,


înţepătoare, de diferite obiecte tăioase‚ sau în timpul
suptului (la suine).
 Boala evoluează sporadic.
Patogeneză
 Germenii pătrunşi în ţesuturi determină
piogranuloame primare care dau focare de
dimensiuni variabile, numite actinomicetoame.

 La taurine, germenul ajunge la nivelul periostului şi


chiar a ţesutului osos, ţinta acţiunii lui
patogene‚ determinând periostite şi osteite şi numai
rareori diseminează şi invadează ţesuturile moi.
Tabloul clinic
 - La taurine. Localizarea este la maxilarul inferior, mai rar la cel
superior sau alte oase ale regiunii capului.
 Debutează prin:
 apariţia de plăgi cu aspect fungos pe gingii ,
 procesul cuprinde alveola dentară, periostul şi osul maxilarului,
 are loc deformarea treptată şi ia aspect de tumoare voluminoasă,
 formarea de abcese fistuloase la exterior, în cavitatea bucală sau
nazală.
 puroiul este dens, gălbui-cenuşiu, inodor.
 rogresează lent (luni de zile).
 – La suine‚ se întâlneşte la scroafe, determinând mastita cronică,
cu focare abcesoide şi formarea unei tumori voluminoase.
 – La carnivore (câini, pisici) se produc osteomielite (ramura dreaptă
a mandibulei) şi abcese cervico-faciale‚ mai rar abcese în piele.
 – La cal sau alte specii localizările sunt osoase ca la taurine.
Tabloul morfopatologic

 În localizarea osoasă, leziunile sunt:


 periostită osifiantă‚
 osteoporoză,
 osteită rarefiantă.
 În localizarea mamară (la porcine) - aspect de masă
fibroasă în care se observă abcese de diferite mărimi
sau focare de ţesut moale, cu aspect de măduvă.
 Actinomicomul este alcătuit din noduli elementari
sau primari, formaţi dintr-o masă centrală,
înconjurată de leucocite, macrofage, plasmocite şi
de o membrană conjunctivă care încapsulează
nodulul.
Diagnosticul
 Este uşor de stabilit pe baza datelor morfo-clinice şi se confirmă
prin examen bacteriologic.

 Materialul purulent colectat într-o eprubetă este agitat cu o


soluţie de carbonat de sodiu pentru a dizolva mucusul, după care
conţinutul se toarnă într-o placă Petri, pentru separarea
granulelor formate din tufele actinomicotice.

 Granulele se zdrobesc între 2 lame, se examinează apoi la


microscop între lamă şi lamelă sau în frotiuri colorate Gram,
evidenţiind germenul.

 Prin colorare tricromică sau cu hematoxilină – eozină, tufele apar


oxifile, mai pronunţate în zona măciucată. RFC are valoare
limitată.
Diagnosticul diferenţial
 se face faţă de:
 actinobaciloză – afectează ţesuturile moi, întotdeauna
este însoţită de inflamaţia limfonodurilor regionale,
materialul purulent este mai vâscos, cu o tentă
alburie, iar la examenul microscopic‚ germenii au o
dispunere aproximativ circulară şi paralelă.
Tratamentul
 Acesta se instituie precoce şi constă‚ la bovine‚ în extirparea
chirurgicală şi dacă aceasta nu este posibilă‚ se fac fricţiuni repetate
(mai multe zile) pentru localizarea şi maturarea abceselor‚ urmate de
chiuretare şi aseptizarea cavităţii prin introducerea de
nitrofuran‚ aureociclină sau aspersiuni zilnice cu sânge sulfamidat.

 Concomitent‚ pe cale generală‚ se foloseşte iodura de sodiu soluţie 10%


(0,07 g/kg greutate vie‚ i.v., de două ori la interval de 7 zile) sau iodura
de potasiu (0,06 g∕kg/zi‚ administrată per os)‚ timp de 10-15 zile sau până
la apariţia fenomenelor de iodism (coriză‚ tuse‚ dispnee‚ acnee‚ erupţii
purpurice‚ alopecie) când tratamentul se întrerupe.

 Rezultate bune se obţin şi cu antibiotice administrate pe cale i.m. sau


perifocal şi intrafocal.
 La scroafe‚ ca şi la celelalte animale‚ se recomandă extirparea
chirurgicală şi aplicarea tratamentului general cu antibiotice.
Profilaxie şi combatere
Se vor evita‚ pe cât este posibil traumatizarea
mucoaselor şi a pielii, se vor face dezinfecţii
periodice ale adăposturilor.

Animalele cu forme uşoare de boală se izolează


şi se supun tratamentului, iar cele cu leziuni
întinse se sacrifică.