Jean Charles Leonard Simonde de Sismondi (1773-1842)

Sismondi a elaborat studiul despre ”Economia politică”. Pornind de aici

Sismondi a pregătit lucrarea sa din 1819 intitulată ”Nouveaux principes
d’economie politique, ou de la richesse dans ses rapports avec la population.”

Ricardo a încorporat în 1817 legea debușeelor în doctrina sa.

El a creionat un șcenariu pesimist asupra evoluției societății.

Între proprietarii de pământ, capitaliști și muncitori se dezvoltă contradicții
(legate de repartizarea valorii nou create) tot mai accentuate pe măsură ce
societatea progresează.
 ACEASTA VIZIUNE SE OPUNEA EA OARE,
OPTIMISMULUI LEGII DEBUȘEELOR?
 Ricardo a luptat pentru cel mai nelimitat liberalism, capabil
să mențină prețul subzistențelor sub control și să sporească
profitul în beneficiul progresului social.

Pentru că populația crește mai repede ca subzistențele, iar

veniturile muncitorilor și capitaliștilor mai încet decât rentele
landlorzilor.
 În concepția economiștilor clasici divizarea societății în clase este
rezultatul natural al acțiunii unor legi obiective. Sismondi e de părere că
apariția claselor sociale ”este produsul unei evoluții istorice”.

Economia politică clasică nu se plasează la nivelul societății ci pe poziția

proprietarului care se îmbogățesște prin vânzarea produselor industriei și
pământului.

Economia politică clasică nu este veritabilă (arta de a gospodării cetatea

în interesul general), ci falsă (arta îmbogățirii individuale).
1. Atât timp cât oamenii muncesc pentru a-și satisface nevoile, utilitatea
constituie adevărata măsură a valorii:

Bogăția este
formată din totalitatea Utilitatea este
bunurilor necesare adevărata măsură a
consumului și valorii.
bunăstării umane.

2. Însă, pe măsura dezvoltării comerțului, bogăția națională s-a transformat în

bogăție comercială. Produsele nu mai sunt cantități pozitive ale bogăției, de
acum încolo vânzarea conferă bunurilor utile caracterul de bogăție:

Bogăția este Vânzarea-

formată- în mod cumpărarea
exclusiv- din bunuri determină valoarea
destinate vânzării. mărfurilor.
 Sismondi definește Economia politică ca o ”știință morală”, ”unde totul se
leagă” și unde putem greși dacă ne străduim ”să izolăm un principiu și să-l
vedem doar pe acesta”.

După părerea lui Sismondi, adevăratul obiect de studiu al științei

economice este omul, și mai exact ”bunăstarea fizică a omului”. De aceea,
Economia politică trebuie să studieze distribuția. Bogăția creată trebuie
repartizată între membrii societății în proporții corespunzătoare.

Economia politică devine teoria binefacerii și tot ce nu se raportează la

fericirea omului, nu aparține acestei științe. În realitate, ceea ce-l preocupa pe
Sismondi nu era Economia politică, ci Economia socială.
Despărțirea proprietății și a muncii

Sismondi a formulat ideea că societatea industrială tinde să se scindeze în

două clase distincte:
1. Proprietarii, capitaliști, al căror venit nu provine din muncă;
2. Muncitorii, proletarii, care nu posedă nici o proprietate.

Pe măsura dezvoltării societății, prin concentrarea și centralizarea

capitalului și a producției, are loc un proces continuu de sporire a bogăției.
Diminuând numărul micilor producători, regimul de concentrare și
centralizare a producției și capitalului nu lasă să subziste decât un număr mic
de indivizi foarte bogați și o mare masă de indivizi foarte săraci
 Proiectele de reformă ale lui Sismondi
Consecințele sociale ale
industrializării l-au făcut pe Sismondi Interzicerea
muncii
să propună o economie socială. El Garantarea
copiilor

susține intervenția statului în scopul unor venituri

decente, etc.
Limitarea
duratei zilei
limitării consecințelor negative și de muncă

corectării abuzurilor decurgând din

manifestarea liberei concurențe.
Introducerea
Sismondi dorește un progres lent, Dreptul de
ajutoarelor
Reforme sociale
fără a leza pe nimeni. Dar, pricipiul asociere
pentru
scop al reformei sale este de a restabili, muncitori

unirea între muncă și proprietate.

Încurajarea
micii industrii
Protecția
și a
șomerilor
meseriașilor
independenți
Garantarea
locului de
muncă
Socialismul Utopic – Prezentare generală

Istoria proletariatului și a mișcării muncitorești europene a fost dominată

după 1789 de 4 ”manifeste” ( diferite între ele prin origine, idei, efecte) dar
foarte legate unele de altele:
Egalilor de Francois Noel Babeuf și Sylvain Marechal (1796)
Fourierist de Victor Considerant (1843)
Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engles (1848)
celor Șaizeci de Henri Tolain (1864).

Ele sunt expresia unei realități economice și sociale, inspiratoarea unei

gândiri noi, care, pe de o parte critica defectele orânduirii capitaliste, pe de
altă parte propunea noi scenarii de organizare mai echilibrată a societății.
 În prima jumătate a sec. XIX-lea, una din reacțiile împotriva Școlii
clasiceși a Ordinii naturale, a fost *socialismul utopic. Înspăimântați de
consecințele liberei concurențe, mai ales asupra claselor cele mai defavorizate
de muncitori, socialiștii utopici au imaginat un nou șcenariu de organizare a
societății, bazat pe proprietatea socială.
*Termenul socialism a apărut, prima dată, la începutul anilor 1830, în
Franța. Apelativul de utopici le-a fost atribuit primilor socialiști de către Karl
Marx.

Cei mai importanți reprezentanți ai socialismului utopic au fost: Henri de

Saint-Simon, Robert Owen, Charles Fourieri, Pierre Joseph Proudhon.
 Saint-Simon s-a născut în Paris la 17 octombrie 1760, dintr-o
familie nobilară, cu descendență regală. Acesta s-a stins din viață în 19
mai 1825 în Paris și a fost înmormântat într-un anonimat deplin (doar
șoția lui și câțiva prieteni l-au condus pe ultimul drum).

Robert Owen s-a născut în anul 1771 într-o familie modestă de

mici meșteșugari și s-a stins din viață în 1858.

Charles Fourier s-a născut în 7 aprilie 1772 la Besancon, într-o

familie de negustori bogați și s-a stins din viață în 7 octombrie 1837 la
Paris.

Pierre Joseph s-a născut în 15 ianuarie 1809 în orașul Besancon și

s-a stins din viață in 1865.