SCLAVIA ÎN ROMA

ANTICĂ

PROF: NICOLAE MIHAELA

 Sclavia îşi are rădăcinile în latinescul
medieval sclavus şi reprezintă condiţia umană a
persoanelor care lucrează pentru un stăpân fără vreo
remuneraţie şi care nu dispun de drepturi asupra
propriei persoane. Or, sclavii, neavând capacitate
juridică, nu erau consideraţi persoane; eticheta
aplicată lor – de res ori instrumenta vocalia (lucruri
sau animale vorbitoare) apare astăzi drept atribut al
unei civilizaţii sălbatice, în orice caz, cu desăvârşire
inumane.

Forţa de muncă a sclavilor a constituit un adevărat motor al evoluţiei economice

a lumii romane, un element de care cei mai mulţi nu se puteau lipsi aşa uşor.
Izvoarele principale ale sclaviei erau naşterea, războiul, dar şi alte metode
prevăzute de dreptul roman. Astfel, copiii născuţi dintr-o mamă sclavă se năşteau
sclavi; dacă tatăl era însă sclav, iar mama – o femeie liberă, copiii astfel născuţi
erau liberi. Persoanele libere puteau deveni sclavi dacă nu își plăteau datoriile
creditorului sau oamenii liberi erau răpiți de pirați sau tâlhari și vânduți ca sclavi
pe teritoriul Imperiului roman.
PIAȚA SCLAVILOR

• Sclavii erau vânduți în piețe, în prăvălii speciale sau în foruri, sub supravegherea unor magistrați (quaestores). Comerțul cu
sclavi devine o meserie și comercianții (magones, venalicii) aveau prăvălii speciale. În general, sclavii erau expuși pe o scenă,
pe scaune (catasta) sau pe o pietră (lapide emere). Negustorii străbăteau Grecia și Asia Mică spre a-și procura sclavii artiști sau
literați. Fiecare sclav avea la gât o tăbliță (titulus) care oferea cumpărătorului informații despre originea, etatea, abilitățile,
calitățile sau defectele acestuia. În cazul în care sclavul avea defecte care nu fuseseră prezentate la vânzare, vânzătorul era
oblihat să îl ia înapoi în 6 luni sau să plătească despăgubiri cumpărătorului.

• Sclavii provenți din străinătate erau recunoscuți după un picior albit cu cretă.

• În ceea ce privește prețurile erau foarte variate.

• Numărul sclavilor devenise din ce în ce mai mare; se pomenesc persoane care aveau 10000-20000 de sclavi; acest număr mare
de sclavi corespundea multipelor întrebuințări pe care le aveau sclavii în societatea romană.
Se deosebeau SERVI PUBLICI și SERVI PRIVATI. Cei dintâi erau întrebuințați în serviciile
publice, ca lucrători sau gardieni, chiar și funcționari, pe când ceilalți constituiau familia urbana
sau familia rustica. La țară, sclavul devenea mâna dreaptă a stăpânului, se numea PROCURATOR,
supraveghea asupra tuturor bunurilor. Pentru contabilitate, stăpânul avea un DISPENSATOR.
Supravegherea sclavilor de la țară o făcea un VILICUS. Mai regăsim și sclavi în agricultură numiți
după atribuțiile lor, bubulci/ aratores; în vii: fossasores; pentru stupi: apiarius/meliarius.
În familia urbană, în vechime, cel mai important era ATRIENSIS (responsabil pentru tot menajul,
cu grija cumpărăturilor și a aprovizionărilor). Cei mai mulți sclavi se aflau în bucătărie. COQUUS
era bucătarul, sub ordinele lui având numeroase ajutoare.

Veștmintele lor erau dintr-o stofă groasă și închisă, o tunică fără mâneci (exomis) și o
manta (sagum sau lacerna), iar încălțăminte aveau niște sandale de lemn (sculpoenae),
pe care Cato propune să fie schimbate la doi ani.

Locuiau în cămăruțe (cellae) uneori la mansardă, alteori în beci, iar hrana le era asigurată
de stăpân, (demensum).
 STATUTUL LEGAL
În fața legii, sclavii nu aveau nici un drept, ci erau
considerați ca niște unelte, lucruri, de care stăpânul putea
uza oricum voiește. Putea să-i vândă, să-i omoare sau să-i
lase să moară de foame. Nu aveau voie nici să se
căsătorească, dar în perioada imperilă primesc această
favoare, pentru ca înmulțească numărul nenoriciților prin
sclavi nou-născuți (verna).

PEDEPSELE SCLAVILOR

Pentru cele mai mici greșeli erau pedepse mari. Palma peste obraz
(colapha, os praebere), se considera așa de rușinoase încât
sclavii preferau biciurea, dar acestea erau pedepse de moment.

O pedeapsă grea era când sclavul legat cu capul în jos era biciuit.
Unuia care încerca să fugă i se ardeau picioarele cu fierul roșu și
însemnat cu fierul încins cu F de la fugitivus, iar când fura cu F de
la fur. În fine, sclavul putea să fie crucificat sau dat la animalele
sălbatice (suplicium servile).
ELIBERAREA SCLAVILOR

Eliberarea sclavilor se făcea în două moduri:

1) în mod solemn, deosebindu-se trei forme: prin VINDICTA, când stăpânul, apucând sclavul de mână, zicea: hunc
hominem liberum esse volo, iar un lictor îl lovea cu nuiaua peste cap; a doua formă era MANUMISSIO CENSU,
prin care stăpânul înscriind pe sclav pe lista contribuabililor îl declara liber; a treia formă era MANUMISSIO
TESTAMENTO, prin care stăpânul își exprima dorința eliberării unor sclavi prin testament.

2) forma nesolemnă era când stăpânul se exprima în fața unor prieteni că eliberează pe sclavii cutare, sau pe patul
de moarte, sau printr-o scrisoare (EPISTULA).

Până la moarte, patronul și libertul erau în relație de dependență, PATRONUL fiind vechiul STĂPÂN și
LIBERTUL, SCLAVUL ELIBERAT.