Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie

„Nicolae Testemiţanu”

DIZABILITATEA. CONCEPTE
ȘI PROBLEME LA NIVEL
GLOBAL.
Realizat: Albu Nadejda, Batîr Valentina
Cernavca Igor, Ciobanu Cristina
Monacu Mihaela, Pantiușenco Timofei
Pînzaru Cristian
Grupa: M1729
Profesor universitar: Grejdean Fiodor

Chișinău 2021
 Dizabilitatea (V)
Dizabilitatea este orice condiție / stare a corpului sau a minții (afectare /
deficiență) care îngreunează efectuarea unor activități de către persoana cu această
condiție (limitarea activității) și interacțiunea ei cu mediul din jur (restricționarea
participării).
Problematica dizabilității a fost abordată, în principal, din perspectiva a trei
modele:
-modelul tradițional medical, care consideră că dificultățile persoanelor cu
dizabilități sunt datorate inferiorității lor biologice și psihice;
-modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat
generator al dificultăților persoanelor cu deficiențe;
-modelul bazat pe drepturi, instituționalizat prin Convenția internațională privind
drepturile persoanelor cu dizabilități.
 Introducere
• Peste un miliard de persoane din lume trăiesc cu o
formă de dizabilitate, dintre care aproape 200 de
milioane se confruntă cu mari dificultăți în
funcționare.
• În anii ce urmează, dizabilitatea va reprezenta o
preocupare și mai mare din cauza faptului că
prevalența acesteia este în creștere.
• Aceasta se datorează îmbătrânirii populației și riscului
mai mare de dizabilitate în rândul vârstnicilor precum
și creșterii la nivel global a unor condiții de sănătate
cronice cum ar fi diabetul, bolile cardiovasculare,
cancerul și afecțiunile de ordin mintal.
 Introducere
• Peste tot în lume, persoanele cu dizabilități au rezultate mai slabe în ceea ce
privește sănătatea, realizări mai modeste în domeniul educației, participă mai puțin
la viața economică și au rate mai mari ale sărăciei decât persoanele fără
dizabilități.
• Aceasta se datorează parțial faptului că persoanele cu dizabilități se confruntă cu
bariere în accesarea serviciilor pe care mulți dintre noi le iau drept firești, inclusiv
sănătatea, educația, posibilitatea de angajare, transportul și accesul la informație.
• Aceste greutăți sunt exacerbate în cadrul comunităților mai defavorizate.
 Introducere
• Multe persoane cu dizabilități nu beneficiază de acces egal la sistemul de sănătate,
educație și șanse de angajare, nu primesc serviciile specifice de care persoanelor cu
dizabilități au nevoie, fiind astfel excluse de la activitățile vieții de zi cu zi.
• Ca urmare a intrării în vigoare a Convenției cu privire la drepturile persoanelor cu
dizabilități (CRPD) a Națiunilor Unite, se înțelege tot mai mult că dizabilitatea este o
chestiune ce tine de drepturile omului.
• Dizabilitatea este de asemenea și o problemă importantă de dezvoltare cu tot mai multe
cercetări care evidențiază faptul că persoanele cu dizabilități se confruntă cu sărăcia și cu
rezultate socio-economice mai proaste decât persoanele fără dizabilități.
 Dizabilitatea și drepturile omului
Dizabilitatea este o chestiune legată de drepturile omului deoarece:
■ Persoanele cu dizabilități se confruntă cu nedreptăți – de exemplu, atunci când li se
neagă dreptul la angajare, educație sau participare politică din cauza dizabilității lor.
■ Persoanele cu dizabilități sunt supuse violărilor demnității – de exemplu, atunci când
sunt supuși la violențe, abuz, prejudecăți sau lipsă de respect din cauza dizabilității lor.
■ Unora dintre persoanele cu dizabilități li se neagă autonomia–de exemplu, atunci
când sunt supuse sterilizării involuntare, sau când sunt internate în instituții împotriva
voinței lor, sau când sunt considerate incompetente din punct de vedere legal din cauza
dizabilității lor.
Clasificarea internațională a
funcționării, dizabilității și
sănătății (CIF 2001) (C)
 Clasificarea internațională a
funcționării, dizabilității și sănătății
OMS a dezvoltat o paradigmă nouă a dizabilității. Modelul biopsihosocial al
dizabilității (care combină modelul medical și cel social) stă la baza Clasificării
internaționale a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF) adoptată de
Organizația Mondială a Sănătății în anul 2001. Spre deosebire de Clasificarea
internațională a deficiențelor, incapacității și handicapului (CIDIH), care făcea o
diferențiere între incapacitate și handicap, CIF tratează problema dizabilității
prin prisma unei abordări care recunoaște rolul factorilor sociali, socio-
demografici și comportamentali în analiza dizabilității
 Clasificarea internațională a
funcționării, dizabilității și sănătății
Conform OMS, dizabilitatea are trei dimensiuni:
• deficiența / afectarea structurii sau funcției organismului uman sau a funcționării
mentale; de exemplu, pierderea unui membru inferior sau superior, pierderea vederii sau
pierderea memoriei;
• limitări de activitate; de exemplu, dificultatea de a vedea, de a auzi, de a merge pe
jos sau de a rezolva o problemă;
• restricții de participare în activitățile zilnice normale; de exemplu, munca, angajarea
în activități sociale și de recreere și obținerea serviciilor de îngrijiri medicale și de
prevenție
 Clasificarea internațională a
funcționării, dizabilității și sănătății
Categoriile de activități și participare incluse în CIF:
- învățarea și aplicarea cunoștințelor;
- gestionarea sarcinilor și a solicitărilor;
- mobilitatea (deplasarea și menținerea pozițiilor corpului, manipularea și deplasarea obiectelor, deplasarea în
mediul înconjurător, deplasarea cu folosirea mijloacelor de transport);
- gestionarea sarcinilor de autoîngrijire;
- gestionarea vieții habituale / domestice;
- stabilirea și gestionarea relațiilor și interacțiunilor interpersonale;
- angajarea în domeniile majore de viață (educație, angajarea în câmpul muncii, gestionarea banilor sau finanțelor);
- angajarea în viața comunitară, socială și civică.
 Clasificarea internațională a
funcționării, dizabilității și sănătății
Importanța CIF:
- evaluarea stării de sănătate a unei populații;
- evaluarea poverii bolii;
- evaluarea nevoilor de servicii de sănătate;
- planificarea în domeniul sănătății;
- managementul sistemului de sănătate;
- evaluarea performanței și a eficacității sistemelor de sănătate
 Factorii contextuali sunt factori ce constituie contextul
complet de viață al unei persoane și cuprind două
componente: (N)

• factorii de mediu
• factorii personali.
 Prin factori de mediu se subînțelege
• mediul fizic,
• social
• mediul natural,
• caracteristicile arhitecturale,
• structurile legale si sociale,
• clima,
• terenul,
• sistemul socio-economic și politicile etc..
Factorii personali sunt factorii ce țin de persoană
ca atare:
• vârsta,

• genul,
• statutul social și experiența de viață
 POVARA GLOBALĂ A BOLII (I)
Povara bolii reprezintă impactul unei probleme de sănătate măsurat prin costuri
financiare, mortalitate, morbiditate și alți indicatori. Conceptul ”povara bolii” a fost
elaborat în anii ´90 de Banca Mondială și OMS.
Există mai mulți indicatori utilizați pentru a cuantifica povara bolii asupra populației:
1. Anii potențiali de viață pierduți (APVP)- nu ia în considerare gradul de
dizabilitate al persoanei înainte de deces;
2. Anii de viață ajustați la dizabilitate (DALY)- includerea echivalentului anilor de
viață ”sănătoasă” pierduți din cauza stării de sănătate precare sau dizabilității.
Indicatorul sintetic DALY se estimează prin însumarea:
DALY = APVP + AVTD
AVTD-ani de viață trăiți cu dizabilitate.
 POVARA GLOBALĂ A BOLII
Pentru a estima AVTD pentru o anumită cauză într-o anumită perioadă de timp, avem formula de
bază de calculare a AVTD:
AVTD = I x DW x L
I = numărul de cazuri incidente
DW = factorul de ponderare
L = durata medie a bolii până la remisie sau deces (ani).
Un DALY reprezintă un an de viață sănătoasă pierdut. O boală cu o morbiditate crescută, dar cu o
mortalitate scăzută, are un DALY ridicat și un APVP scăzut.
Bolile cardiace și accidentele vasculare cerebrale cauzează cele mai multe pierderi de vieți
omenești, iar afecțiunile neuropsihiatrice, cum ar fi tulburările depresive principale, cauzează
pierderea celor mai mulți ani de viață din cauza bolii.
Studiul actualizat al OMS ”Povara globală a bolii 2004” sugerează că tulburările mentale sunt
cea mai importantă cauză a dizabilității în toate regiunile de pe glob, constituind 33% din totalul
anilor trăiți cu dizabilitate printre adulții cu vârsta de 15 ani și mai mult, și numai 2,2% din decese.
 POVARA GLOBALĂ A BOLII
Indicatorul DALY este folosit la:
 compararea impactului diferitor boli (sau a factorilor de risc, cum ar fi
fumatul) asupra reducerii duratei și/sau a calității vieții;
 stabilirea priorităților pentru intervenții, prevenție și control;
 alocarea corespunzătoare a resurselor pentru bolile prioritizate cu cea mai
mare povară;
 monitorizarea și evaluarea măsurilor decise;
 elaborarea de noi reglementări / standarde pentru boli și factori de risc;
 evaluarea cost-eficacității intervențiilor;
 cuantificarea poverii bolii în costuri monetare.
 RECOMANDĂRI,SUGESTII: (C)
Unul din 6 cetăţeni ai UE are o dizabilitate, ceea ce constituie circa 80 de
milioane de persoane care frecvent nu sunt pe deplin integraţi în societate din
cauza barierelor atitudinale și de mediu.

 Rata sărăciei printre aceste personae este cu circa 70% mai mare în comparaţie cu bunăstarea
medie.

 Strategia recentă a ţărilor UE (2010) este direcţionată pe eliminarea barierelor.

 Astfel, au fost identificate 8 domenii de bază de acţiune:

ƒ Accesibilitate
ƒ Participare
ƒ Egalitate
ƒ Încadrare în câmpul muncii
ƒ Educaţie
ƒ Protecţie socială
ƒ Sănătate
ƒ Acţuni externe
• Aceste strategii se extind și asupra noilor ţări ale UE, ţările vecine, prin diferite programe De
dezvoltare, cu stipularea acţiunilor-cheie.
• În Strategia europeană curentă privind dizabilitatea se stipulează câteva recomandări de bază,
printre care:

ƒ Necesitatea de a face distincţie clară între dizabilitate, activitate și venituri.

Termenul de dizabilitate nu mai poate fi egalat cu cel de incapacitate de activitate.
Dizabilitatea trebuie recunoscută ca stare, dar distinctă de criteriu de eligibilitate sau condiţie de a
primi beneficiu, astfel fiind neadmisibil ca ea să constituie un obstacol pentru încadrarea în
câmpul muncii.
 Fiecare persoană cu dizabilităţi trebuie să aibă dreptul la un “pachet de participare”, adaptat la
capacităţile și necesităţile sale.

 Acest pachet trebuie să conţină măsuri de reabilitare a stării de sănătate și de instruire vocaţională,
de facilitare în stabilirea unui loc de muncă, cu o agenda mai variată și mai flexibilă.

 Obţinerea beneficiului ar trebui corelată cu participarea și angajarea, cu reabilitarea

vocaţională și cu alte măsuri de integrare.

 Implicarea partenerilor sociali este considerată ca o condiţie crucială pentru o

integrare cu succes, gradul de integrare fiind corelat și cu motivarea angajatorilor
de a angaja persoane cu dizabilităţi. ƒ

 De o importanţă fundamentală este considerată intervenţia timpurie, care reduce

semnificativ incidenţa și severitatea dizabilităţii.

 Programele care vizează persoanele cu dizabilităţi trebuie să fie concepute ca

programe active
Recomandarea 1:
Permiterea accesului la toate politicile, sistemele și serviciile convenționale
• Persoanele cu dizabilități au nevoi obișnuite – pentru sănătate și bunăstare, pentru
securitate economică și socială, pentru a deprinde și dezvolta aptitudini și pentru a
trăi în comunitățile lor.

• Aceste nevoi pot și trebuie împlinite în cadrul programelor și serviciilor integrate

convenționale.

• Integrarea nu numai că întrunește drepturile oamenilor în cazul persoanelor cu

dizabilități, ci este și mai eficientă.
• Integrarea este procesul prin care guvernele și alți factori decizionali se asigură că
persoanele cu dizabilități participă în mod egal cu celelalte la orice activitate și
serviciu destinate publicului general, cum ar fi educația, sănătatea, angajarea și
serviciile sociale.

• Barierele în calea participării trebuie și înlăturate, poate cu schimbări necesare de

legi, politici, instituții și medii.

• Integrarea necesită angajament la toate nivelele și trebuie luată în considerare în

toate sectoarele și înglobată în legislația, standardele, politicile, strategiile și
planurile existente.

• Adoptarea unui design universal și punerea în practică a unor facilități de cazare

rezonabile sunt două strategii importante
• Recomandarea 2: Investiția în programe și servicii specifice pentru persoanele
cu dizabilități.

• Pe lângă serviciile integrate, unele persoane cu dizabilități pot avea nevoie de acces
la măsuri specifice, cum ar fi reabilitarea, serviciile de sprijin sau instruirea.

• Reabilitarea – inclusiv tehnologiile de asistare, cum ar fi scaunele rulante,

dispozitivele de auz și bastoanele albe – îmbunătățesc funcționarea și independența.

• O gamă de servicii bine reglementate de asistență și suport în cadrul comunității

pot satisface nevoile de îngrijire, permițând oamenilor să ducă o viață independentă
și să participe la viața economică, socială și culturală a comunităților lor.
• Reabilitarea profesională le poate deschide noi perspective de muncă.

• Deși este nevoie de mai multe servicii, este nevoie și de servicii multidisciplinare mai
bune, mai accesibile, flexibile, integrate și bine coordonate, în special în perioade de
tranziție cum sunt serviciile pentru copii și cele pentru adulți.

• Programele și serviciile existente trebuie revizuite pentru a se evalua performanța

acestora și pentru a face schimbările care să le îmbunătățească acoperirea, eficiența și
eficacitatea.

• Schimbările trebuie să se bazeze pe dovezi solide, adecvate în termeni de context

cultural și alte contexte locale, și testate la nivel local.
Recomandarea 3:
Adoptarea unei strategii naționale și a unui plan de acțiune
• Deși dizabilitatea trebuie să facă parte din toate strategiile de dezvoltare și
planurile de acțiune, se mai recomandă și adoptarea unei strategii naționale și a
unui plan național de acțiune pentru dizabilitate.

• O strategie națională despre dizabilitate stabilește o viziune consolidată și

detaliată pe termen lung pentru îmbunătățirea bunăstării persoanelor cu dizabilități
și trebuie să acopere atât politicile și zonele de programe convenționale, cât și
serviciile specifice pentru persoanele cu dizabilități.
• Elaborarea, implementarea și monitorizarea unei strategii naționale ar trebui să aducă laolaltă o gamă
variată de factori de decizie inclusiv ministerele relevante din guvern, ONG-uri, grupuri profesionale,
persoane cu dizabilități și organizațiile lor reprezentative, publicul larg și sectorul privat.

• Strategia și planul de acțiune trebuie precedate de o analiză de situație, ținânduse cont de factori
precum prevalența dizabilității, nevoile de servicii, statutul social și economic, eficacitatea și lipsurile
din cadrul serviciilor curente și barierele sociale și de mediu.

• Strategia trebuie să stabilească priorități și să aibă rezultate măsurabile

• Planul de acțiune operaționalizează strategia pe termen scurt și mediu prin expunerea de acțiuni și
termene concrete pentru punerea în practică, definirea obiectivelor, desemnarea agențiilor
responsabile și planificarea și alocarea de resurse necesare.
Recomandarea 4:
Implicarea persoanelor cu dizabilități
• Persoanele cu dizabilități au adesea un mod unic de a-și privi dizabilitatea și situația lor.

• Persoanele cu dizabilități trebuie consultate și implicate în mod activ în formularea și

punerea în practică a politicilor, legilor și serviciilor.

• E posibil ca organizațiile persoanelor cu dizabilități să aibă nevoie de construirea de

capacități și suport pentru a da posibilitatea persoanelor cu dizabilități să militeze pentru
nevoile lor.

• Atunci când sunt elaborate și finanțate adecvat, acestea pot juca de asemenea un rol
important în furnizarea serviciilor – de exemplu, în furnizarea de informații, sprijinul
semenilor și traiul independent
Recomandarea 5:
Furnizarea de finanțare adecvată și îmbunătățirea accesibilității financiare
• Serviciile publice existente pentru persoanele cu dizabilități sunt adesea finanțate
inadecvat ceea ce afectează disponibilitatea și calitatea unor astfel de servicii.
• Finanțarea adecvată și sustenabilă a serviciilor publice este necesară pentru a
asigura că acestea ajung la toți beneficiarii din obiectiv și totodată că se furnizează
servicii de calitate.
• Contractarea furnizării de servicii, promovarea parteneriatelor public-private, în
special pentru organizații non-profit și descentralizarea către persoanele cu
dizabilități pentru o îngrijire îndreptată către consumator, poate contribui la
ameliorarea de servicii.
• Pe perioada elaborării strategiei naționale cu privire la dizabilitate și a
planurilor de acțiune asociate, accesibilitatea financiară și sustenabilitatea
măsurilor propuse trebuie luate în considerare și finanțate adecvat prin
intermediul bugetelor relevante.

• Costurile și rezultatele programelor trebuie monitorizate și evaluate,

astfel încât să se elaboreze și să se pună în practică soluții mai eficiente
din punct de vedere al costurilor
• De multe ori persoanele cu dizabilități și familiile lor au cheltuieli excesive din
propriul buzunar.

• Pentru a îmbunătății accsebilitatea financiară a bunurilor si serviciilor pentru a

echilibra costurile adiționale impuse de această situație, trebuie să se țină cont - mai
ales pentru persoanele nevoiașe și vulnerabile - de extinderea asigurărilor sociale și
de sănătate, astfel încât aceste persoane să aibă acces egal la serviciile sociale
publice și să beneficieze de programe de siguranță (având ca obiectiv sărăcia), prin
introducerea de scutiri de taxe, reduceri de preț la transport și facilități fiscale la
importul de tehnologie de asistare - reduceri de taxe și impozite.
Recomandarea 6:
• Creșterea gradului public de conștientizare și înțelegere a dizabililtății

• Respectul și înțelegerea mutuală contribuie la o societate incluzivă.

• Prin urmare este vital să se îmbunătățească nivelul de înțelegere publică a dizabilității, să se
confrunte percepțiile negative și să se prezinte dizabilitatea în mod corect.

• De exemplu, autoritățile din educație trebuie să se asigure că școlile sunt incluzive și că pun preț
pe diversitate.

• Angajatorii trebuie încurajați să își accepte responsabilitățile față de personalul cu dizabilități.

Recomandarea 7:
Îmbunătățirea colectării datelor despre dizabilitate
• La nivel internațional, metodologiile pentru strângerea datelor
despre persoanele cu dizabilități trebuie elaborate, testate și
aplicate cu consecvență.

• Datele trebuie să fie standardizate și comparabile la nivel

internațional pentru evaluare comparativă și monitorizarea
progresului politicilor referitoare la dizabilitate și pentru punerea
în practică a CRPD la nivel național și internațional
Recomandarea 8: Consolidarea și sprijinul cercetării referitoare la dizabilitate

Cercetarea este esențială pentru creșterea înțelegerii la nivel public despre problemele legate de dizabilitate,
informarea despre politicile și programele de dizabilitate și alocarea suficientă de resurse.

Acest Raport recomandă câteva zone de cercetare cu privire la dizabilitate inclusiv:

■ impactul factorilor de mediu (politici, mediu fizic, atitudini) asupra dizabilității și despre modul cum se măsoară
aceasta;
■ calitatea vieții și bunăstarea persoanelor cu dizabilități;
■ barierele în calea serviciilor convenționale și specifice, cu rolul de a le depăși în diferite contexte;
■ programele de accesibilitate și design universal adecvate pentru medii cu venituri scăzute;
■ interacțiunile dintre factorii de mediu, condițiile de sănătate și dizabilitatea, pe de o parte – și dintre dizabilitate
și sărăcie, pe de altă parte;
■ costul dizabilității și cost-eficiența cheltuielilor publice cu programele de dizabilitate
• Cercetarea necesită investiții țintite pe capacitatea umană și tehnică, în special în
țările cu venituri scăzute și medii.

• Trebuie să se formeze o masă critică de cercetători specializați în domeniul

dizabilității.

• Aptitudinile de cercetare trebuie consolidate într-o gamă de discipline, inclusiv

epidemiologie, studii despre dizabilitate, sănătate și reabilitare, educație specială,
economie, sociologie și politici publice.

• Pot fi folositoare și șansele internaționale de formare și cercetare, asocierea

universităților din țările în curs de dezvoltare cu cele din țări cu venituri ridicate și
medii
 Obiectivele centrelor de reabilitare
• Sporirea gradului de dezvoltare şi adaptarea în societate;
• Reabilitarea fizică şi psihică
• Susţinerea integrităţii fiziologice
• Dezvoltarea abilităţilor de socializare, adaptare şi readaptare.
• Antrenarea de abilităţi primare, educaţionale şi de deservire.
• Ridicarea nivelului de conştientizare a beneficiarilor, rudelor
şi comunităţii asupra importanţei deinstituţionalizării şi traiului
în comunitate.