UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL

FACULTATEA PEDAGOGIE
CATEDRA PSIHOPEDAGOGIE ȘI
EDUCAȚIE PREȘCOLARĂ

REFERAT
la psihopedagogia comunicării

Tema: Neurofiziologia
limbajului verbal
A elaborat:
Abdullaeva Olga, ciclul II,
masterat, gr.12M
Scopul: Înţelegerea aspectelor ce ţin de particularităţile
limbajului verbal legat de neurofiziologia limbajului.

Obiective:
• Cunoașterea abordărilor de natură neurofiziologică a
limbajului verbal
• Surprinderea unor elemente de neurofizilogia
limbajului;
• Descrierea elementelor componente ale limbii si
limbajului
Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii,
se realizează comunicarea interumană şi gândirea verbal-
noţională.
Spre deosebire de limbă, care este un dat obiectiv ce se
constituie în cursul filogenezei independent de existenţa
individului singular, limbajul are un profund caracter
individual şi subiectiv; el reprezintă modul particular de
însuşire şi utilizare a unei limbi de către o persoană anume.
Din punct de vedere funcţional, limbajul implică două
dimensiuni:
latura activă, implicată în emiterea de semnale către alte
persoane;
latura pasivă, responsabilă de receptarea şi decodificarea
semnalelor emise de alţii.
Sub aspect neuro-fiziologic, limbajul presupune două
categorii de mecanisme

mecanisme centrale situate la nivel cortical,

responsabile de dimensiunile de conţinut ale comunicării
(stabilirea ideilor ce urmează a fi transmise,
interpretarea mesajelor receptate etc.);
mecanisme periferice, responsabile de aspectele
executive, legate de forma pe care o îmbracă un mesaj.
 Mecanismele neurofiziologice ale limbajului
Determinanți limbajului: ereditări (aparatul fonator) și socio-
culturali;
Componentele aparatului fonator între care se
stabilesc relații complexe și conexiuni inverse autoreglatoare
Componentele energetice: aparatul respirator și sistemul
muscular aferent acestuia (diafragma și mușchii intercostali)
Componenta generatoare: laringele;
Componentele rezonatoare și modulatoare: cavitatea nazală,
bucală, mușchiul limbii, mobilitatea mandibulei, modularea
buzelor;
Componenta reglatoare: auzul fonematic
Componenta cerebrală: arii corticale.
Limbajul verbal – funcție ce ilustrează
principiul localizării dinamice;
Prin studii experimentale s-a stabilit
centrul limbajului – zonele Broca și
Wernike.
Zona Broca intervine în: incitarea în vorbire, motivaţie,
controlul semantic şi sintactic al cuvintelor şi frazelor,
programarea şi realizarea motorie a limbajului.

Zona Wernicke -
Rolul acestei arii
constă în receptarea
stimulilor lingvistici şi
comprehensiunea
limbajului vorbit
 Mecanismul limbajului, organizat după principiul
comenzii și principiul controlului:

1. Veriga aferentă: subsisteme funcționale specifice (

auditiv și vizual)
Lezarea ariilor conduce la afazia senzorială de tip
Wernike (neînțelegerea mesajelor adresate oral)

2. Veriga interpretătoare: realizează medierea logică

între verigile aferente și cele eferente
Lezarea zonelor conduce la abolirea funcției
designative a limbajului - (afazia semantică)
3. Verigile aferente (motorii): fonoarticulare
și manuale
Centrul de comandă al aparatului
fonoarticular este aria corticală 9
Brodmann
Veriga efectorie este constituită din
aparatul fonoarticular
Lezarea centrului de comanda cortical –
afazia expresiva: incapacitatea de a vorbi
fluent;

4. Verigile autoreglatoare: asigură

coordonarea secvențelor în interiorul fluxului
fonoarticulator sau al scrisului și adecvarea
la specificul situațiilor curente.
Alte teorii susţin faptul că sistemul vorbirii este organizat modular, în
creier existând unităţi funcţionale distincte care intervin în mod autonom
şi ierarhic operaţiile desfăşurându-se secvenţial. Astfel:
 într-o primă etapă, semnalul acustic ajunge în ariile primare şi de asociaţie
ale celor două emisfere, în lobii temporali. Structuri specializate din
emisfera stângă „ extrag” din fluxul acustic semnalul fonetic specific
cuvântului. Este nevoie de o codare pentru a elimina multiplele variaţii de
pronunţare ale fonemelor legate de vocea, accentul şi viteza de emisie a
vocii vorbitorului.

 în etapa următoare are loc identificarea intrărilor prin activarea codurilor

lexicale stocate. Cuvântul poate fi recunoscut sau nu, în funcţie de bogăţia
lexicului codat şi stocat în cortex.

 în ultima etapă reprezentările lexicale activează procese asociative care

susţin semantica. Configurarea nivelului semantic al limbajului se bazează
pe vaste reţele asociative distribuite în interiorul celor două emisfere.
Comprehensiunea frazelor angajează în mare măsură memoria, care la
rându-i permite construcţia gramaticală şi sintaxa frazei.
 CONCLUZII
Problematica limbajului şi cea a comunicǎrii este
extrem de complexǎ, abordǎrile fiind multiple şi din
multiple unghiuri. Astfel, aşa cum s-a arǎta
problematica limbajului poate fi abordatǎ de pe
tǎrâmul neurofiziologiei şi al neuropsihologiei, de pe
cel al lingvisticii, al psihologiei şi al psiholingvisticii,
terminând cu perspectiva pedagogicǎ, didacticǎ.
Aceastǎ din urmǎ perspectivǎ doreşte crearea unui
model funcţional, operaţionalizabil, subliniind nevoia
acestuia prin crearea unei abordǎri, eminamente,
comunicative în studiere.
 BIBLIOGRAFIE
1.Anca, M., (2005). Logopedie. Lecţii, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.

2.Cîrneci, D., (2004). Demascarea secolului: Ce face din noi creierul?

Introducere în neuroştiinţele dezvoltării, Editura Eikon, Cluj-Napoca.

3.Coşeriu, E., (1999). Introducere în lingvistică, Editura Echinocţiu,

Cluj-Napoca.

4.Piaget, J., Inhelder, B., (1971). Psihologia copilului, EDP, Bucureşti.

5.Slama-Cazacu, T., (1980). Lecturi de psiholingvisticǎ, Editura

Didacticǎ şi pedagogicǎ, Bucureşti.