Raportul educație – autoeducație

Realizat: Abdullaeva Olga,

masterandă, gr.12-M
Coordonator: SILISTRARU Nicolae,
profesor universitar,
doctor habilitat
 Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o
categorie fundamentală a pedagogiei și are următoarele caracteristici:

vizează cu urmărește
precădere dezvoltarea
dezvoltarea unor calități
unei stări sau a umane și
unei structuri explorarea
atinse orizonturilor Activitatea educațională este
dinamică și flexibilă în același
pune accent pe oameni
timp, iar educația stimulează
idealul ființei umane exprimat
prin „a fi și a deveni”
are în vedere,
este orientată
finalitatea în cu precădere,
predominant
educație îmbină întrebări
spre pregătirea
viziunea pe asupra
pentru viață
termen scurt cu existenței
cea pe termen
lung
 Autoeducația presupune ca persoana să posede anumite
caracteristici, care reprezintă totodată condiții prealabile necesare ale
desfășurării unei asemenea activități: autocunoaștere, putere de
stăpânire și capacitate de autoconducere, fermitatea hotărârii, un
ideal propriu, bine conturat și conștientizat, o concepție clară despre
lume și despre valorile ei.
Autoeducația – educația prin sine
însuși – este liantul dintre educație și
educația permanentă. Ea reprezintă
șansa individului uman de a fi, în
viitor.
 Raportul educație–autoeducație depinde de factori
interni și externi. ,,Nu există educație fără
autoeducație”. Educația și autoeducația trebuie să aibă
un raport echilibrat și continuu. Autoeducația nu este
opusul educației și nu se identifică cu ea. Autoeducația
are aceleași elemente ca și educația (scop, obiect,
subiect, mijloace, metode). Individul poate fi subiect al
educației la orice vârstă, autoeducația implică un
anumit grad de maturitate.
Autoeducația și-a demonstrat necesitatea permanenței. Numai astfel se poate face față
exigențelor dezvoltării sociale, economice și cultural-politice ale epocii în care trăim.
Autoeducația se realizează numai prin forțe proprii, fără ajutorul sau apelul la factori
educativi externi. Autoeducația este o urmare, dar și o condiție a eficienței educației,
este o completare a educației.
 Conţinutul autoeducaţiei poate fi analizat din
perspectiva procesului de dezvoltare a
personalităţii în diferite etape ale vieţii (Barna,
Andrei. 1995). În acest context , autoeducaţia, în
calitatea sa de ,,activitate desfaşurată în scopul
perfecţionării propriei personalităţii”, are simultan:
un caracter subiectiv, reprezentând un produs
al educaţiei superior proiectată, organizată,
coordonată, autoperfecţionată;
un caracter autoreglator, reprezentând saltul
funcţional de la conexiunea inversă externă
(subiect - obiect), la conexiunea inversă internă
(subiect-subiect);
un caracter corelativ, reprezentând legătura
structurală existenţa între autoinstruire –
autoinstruire permanentă – autoeducaţie –
autoeducaţie permanentă;
un caracter procesual, reprezentând linia de
continuitate dintre etapa auto-educaţiei
potenţiale şi etapa autoeducaţiei reale, posibilă
după dobândirea ,,conştiinţei de sine, în jurul
vârstei de 16 ani”.
Problematica autoeducaţiei abordabilă în condiţiile societăţii
contemporane, angajează noi reconsiderări conceptuale şi
metodologice :
clarificarea raportului dintre ,,etero educaţie” (educaţia
prin alţii) şi ,,autoeducaţie” (educaţia prin sine) în termeni
de interacţiune educaţie eficientă , bazată pe
autocunoaştere şi autoevaluare, egal premisa autoeducaţiei;
eliminarea polarităţilor exclusiviste (între ,,etero educaţie”
şi,,autoeducaţie”) sau absolutiste (ruperea educaţiei de
autoeducaţiei) sau din contra trasarea educaţiei doar ca
autoeducaţie, egal condiţia autoeducaţiei;
conştientizarea importanţei ,,idealului de viaţa” pentru
declanşarea şi desfăşurarea corectă a procesului de
autoeducaţie.
 Ideea autoformării personalității umane nu este nouă,
omul reprezintă ceea ce singur a făurit din propria lui
ființă. Îndemnuri de genul celor: ,,Cunoaște-te pe tine
însuți!”, ,,Creează-te pe tine însuți!” au fost formulate
cu mii de ani în urmă. O legendă antică compară omul
cu o corabie ingenios construită, pregătită de la natură
cu tot ce îi este necesar pentru o lungă călătorie. Dar
această ,,construcție” programată ingenios, spune
legenda, deseori își pierde funcționalitatea, fie din
cauza utilizării neraționale, fie dimpotrivă din lipsă de
utilizare . Știința modernă (care reunește peste 40 de
domenii ce studiază ființa umana sub diferite aspecte)
demonstrează că aproape fiecare om potențial este
foarte dotat. Majoritatea dintre noi însă, avem o
atitudine nefirească delăsătoare față de posibilitățile
noastre potențiale.
 Ca forțe motrice a dezvoltării psihicului uman, autoeducația
propulsează individul spre o etapă superioară într-o interacțiune cu lumea
înconjurătoare spre o nouă treaptă în procesul devenirii sale. Autoeducându-
se individul își deschide noi posibilități de acțiune asupra lumii
înconjurătoare, precum și de autocunoaștere. Prin transformarea lumii sale
interne (aptitudini, idealuri, motivații, aspirații etc), ființa umană devine
capabilă de a își modifica și amplifica cerințele față de lumea externa, de a
influența chiar și caracterul relațiilor sale cu lumea înconjurătoare.
Preocupându-se de autoeducație, omul urmărește atât scopuri sociale
cât și individuale, se afirmă nu numai pentru el însuși ci și pentru societate.
El folosește condițiile create de societate pentru a se perfecționa și totodată
devine astfel mai util societății.
 Preocupările de autoeducație sunt mai pronunțate la marii descoperitori, oameni de seamă, performerii
sportivi. Asemenea preocupări sunt însă necesare oricărei persoane și cu atât mai mult tinerilor aflați încă în
procesul de formare și maturizare.
De autoeducație au nevoie în mod deosebit educatorii, în sensul cel mai larg al cuvântului (toți care au
menirea de a contribui într-un mod sau altul la modelarea tinerelor generații).
Numai având în atenție noi înșine, în permanență, propria noastră desăvârșire, putem stimula asemenea
preocupări la cei pe care direct sau indirect dorim să îi formăm.
 Bibliografie
 
Aristotel – Politica, editura Cultura Națională, 1924, traducere de El.Bezdechi
Barna, Andrei – Alegerea profesiunii și autoeducația preadolescentului. ,,Revista de pedagogie, nr. 10/1989”.
Barna, Andrei – Autoeducație-Autoinstruire, București, Editura Științifică, 1984.
Barna, Andrei – În puterea noastră. Autoeducația, București, Editura Albatros, 1989
Comenius, J.A. – Didactica Magna, EDP, București, 1970
Cristea, Sorin – Dicționar de pedagogie. Editura Litera Educațional, Chisinău, 2002..
Dave, R.H. – Fundamentele educației permanente, EDP, București, 1991
Durkheim, Emile – Regulile metodei sociologice, Polirom, 2002
Herbart, J.F. – Prelegeri pedagogice, EDP, București, 1976
Kant, Im. – Tratat de pedagogie, Iași, Agora, 1992
Locke, John – Câteva cugetări asupra educației, București, EDP, 1971
Macavei, Elena – Pedagopgie. Teoria educației, vol.II, ed. Aramis, 2002
Maslow, A.H. – Psihologie, București, editura Albatros, 1978
Narly, Constantin – Texte pedagogice (Antologie), ed. Didactica Pedagogică, 1980
Nastasescu-Cruceru, S. Toma, S. – Pregătirea elevilor pentru autoeducație. Bucuresti, Centrul de multiplicare al Universității
București, 1984
Pavelcu, Vasile – Psihologia personalității, vol I – Bazele personalității, editura TIPO MOLDOVA, 2011
Platon – Dialoguri, București, Editura Pentru Literatura Universală, 1968
Rousseau, J.-J.- Emil sau despre educație, București, EDP, 1973
Stanciu, Gh. – Autoeducația în lumea contemporană din Revista de Pedagogie, 8-12/1993
Suchodolski, Bogdan – Pedagogia și marile curente filosofice, editura Didactica Pedagogică, 1962
Toma, S. – Autoeducația. Sens și devenire. București, EDP, 1983