Biochimia epilepsiei

Jalenco Gheorghe
M2119
 Cuprins:
• Cuvinte-cheie
• Definiție
• Scurt istoric
• Biochimia epilepsiei
• Epigeneza epilepsiei
• Ipoteza metilării ADN-ului în epileptogeneză
• Concluzii
• Bibliografie
 Cuvinte Cheie:
• Homeostazia
• Epigeneza:
• Epigenomul
• Epileptogenza
• Metilarea ADN-ului
• Epilepsia lobului temporal (TLE)
• Adenozina
• Glicina
• Adenozin Kinaza (ADK) 
• Receptorul biochimic de adenozina (AR)
 Adenozina

Epigenom

Glicina
 Definiție:
Epilepsia, popular numită și „boala neagră”,
reprezintă un grup de tulburări neurologice de
lungă durată, caracterizate prin una sau mai
multe crize epileptice. Aceste crize sunt episoade
care variază de la perioade scurte și aproape
nedetectabile, la perioade lungi de convulsii
puternice. În cazul epilepsiei, crizele au tendința de
a se repeta, neavând nicio cauză subiacentă, în
timp ce crizele care apar dintr-o anumită cauză nu
sunt considerate în mod obligatoriu epilepsie.
 Scurt istoric:
Cele mai vechi documente medicale arată că epilepsia este o
afecțiune ce a existat de la începuturile istoriei medicale
documentate. În Antichitate , se credea că boala era de natură
spirituală. Cele mai vechi mențiuni ce descriu o criză de
epilepsie se găsesc într-un text în akkadiană înregistrată prin
2000 înaintea erei noastre. Persoana descrisă în text a fost
diagnosticată ca fiind sub influența unui zeu al Lunii și a fost
supusă unui exorcism. Crizele de epilepsie sunt menționate
în Codul lui Hammurabi (c. 1790 înaintea erei noastre) ca
motiv pentru care un sclav poate fi returnat și banii recuperați
de la vânzător, iar papirusul Edwin Smith (circa 1700 înaintea
erei noastre) descrie cazuri de convulsii epileptice.
 Biochimia epilepsiei:
În cele ce urmează, mă voi concentra pe
epilepsia lobului temporal (TLE), cea mai
comună formă de epilepsie la pacienții adulți
și cea mai amănunțită formă de epilepsie
studiată pe modele animale, precum și pe doi
metaboliți cheie, adenozina și glicina, a căror
se știe că homeostazia este afectată la nivelul
creierului epileptic.
Calea de transmetilare dependentă de S-adenosilmetionină (SAM), care se află
sub controlul adenozinei și glicinei. Adenozina și glicina sunt reglate de
adenozin kinaza (ADK) și, respectiv, transportorul de glicină 1 (GlyT1). DNMT,
ADN metiltransferaza; GNMT, glicină N-metiltransferaza.
 Epigeneza epilepsiei:
Rolul epigeneticii în dezvoltarea epilepsiei este
un domeniu de cercetare nou și emergent.
Faptul că modificările epigenetice ar putea
juca un rol semnificativ cel puțin în TLE este
important deoarece, spre deosebire de
mutațiile genetice, modificările epigenetice
sunt potențial reversibile.
Piramida vieții
 Ipoteza metilării ADN-ului în epileptogenză:
Deși mai multe mecanisme epigenetice, cum ar fi modificările histonelor
care implică adăugarea sau îndepărtarea grupărilor metil sau acetil, ar
putea fi implicate în epileptogeneză, dovezile recente indică un rol critic
al modificărilor metilării ADN-ului pentru dezvoltarea și progresia
epilepsiei. , despre care se va discuta în cele ce urmează. Metilarea
modificată a ADN-ului din creier a fost implicată în afecțiuni psihiatrice,
neurodegenerative și neurologice, inclusiv epilepsie. Ipoteza de metilare
a epileptogenezei sugerează că convulsiile prin ele însele pot induce
modificări epigenetice și, prin urmare, pot agrava starea epileptogenă.
Mai exact, activitatea crescută a enzimelor de metilare a ADN-ului,
precum și hipermetilarea ADN-ului au fost asociate cu dezvoltarea
epilepsiei umane și experimentale. Astfel, interferența cu metilarea
ADN-ului oferă noi oportunități conceptuale pentru a preveni epilepsia.
 Homeostazia creierului și controlul metilării
ADN-ului:
Starea de metilare a ADN-ului depinde de echilibrul
reacțiilor enzimatice biochimice care adaugă grupări
metil la grupările citidină din ADN catalizate de ADN
metiltransferaze (DNMT) și cele care convertesc
grupările metil în grupări hidroximetil catalizate prin
translocare.Aici mă voi concentra asupra acelor
mecanisme care adaugă grupări metil la ADN; aceste
mecanisme sunt legate de calea de transmetilare
dependentă de S-adenosilmetionină (SAM), care se află
sub controlul adenozinei și glicinei reglementate de ADK
și GlyT1.
 Concluzii:
• Datorită distribuției diferite a transportatorilor de
nucleozide în creier, ar putea exista oportunități pentru
dezvoltarea de terapii selective de tip celular sau
izoforme. Terapiile de modificare a glicinei ar putea
constitui o cale alternativă pentru a afecta metilarea
ADN-ului și, potențial, epileptogeneza. Cu toate
acestea, trebuie determinat modul în care sistemele de
adenozină și glicină interacționează la nivel epigenetic.
După cum s-a discutat în această mini-prezentare,
înțelegerea biochimiei epileptogenezei ar putea ajuta la
dezvoltarea de noi forme de intervenție terapeutică.
 Bibliografie
• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/
PMC4829603/
• https://en.wikipedia.org/wiki/Epigenome
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Metilare
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie
• https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/221136/
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Epilepsie