59 de principii de pededagogie practică

Interacțiunea PROFESOR - ELEV

Studenți responsabili: Racoviță Alina Mariana

Dimitriu Roxana Mihaela
 Cuprins:
● Principiul ambianței
● Principiul empatiei
● Principiul reciprocității
● Principiul bunului model/ bunelor practici
● Principiul coerenței între comunicarea verbală și cea nonverbală
● Principiul personalizării relației
● Principiul autorității didactice
● Principiul mentoring-ului și coaching-ului
● Principiul încurajării
● Bibliografie

]
 ,,Profesorul cu adevărat înțelept nu te invita să intri în casa
înțelepciunii sale ci, mai curând, te călăuzește către pragul minții
tale,, - Kahlil Gibran

Cel mai important lucru în procesul de învatamant este relatia care exista
între profesor si elev. Problema relaţiei dintre profesor şi elevi este tot atât de veche ca
şi problema relaţiilor dintre părinţi şi copii. Cât de bună şi rodnică devine ea depinde, în
opinia pedagogilor crestini, de dragostea şi jertfirea pe care o oferă profesorul elevilor săi.

Daca elevul percepe aceasta relatie ca fiind calda, apropiata, atunci

profesorul va putea transmite informatii prin aproape orice metoda didactica; dar
daca relatia este deficitara, atunci cele mai bune metode vor avea succes limitat,
exceptia facandu-se in dreptul elevilor care sunt cu adevarat dedicati invatarii,

indiferent cum este profesorul.

 Principiul ambianței

Se referă la influenţa contextului fizic asupra procesului de învăţământ.

• Stă în puterea profesorului care, împreună cu elevii, pot modifica sau crea un mediu de învăţare plăcut
(o clasă curată, luminoasă, amenajată plăcut). Ambianţa nu îmbunătăţeşte semnificativ, conform studiilor,
performanţa propriu-zisă ea având un efect pozitiv asupra procesului general şi mai ales asupra creativităţii.
Contextul social-economic ca parte a ambianţei este cel care are o influenţă mai mare asupra procesului
instructiv-educativ.
 Principiul empatiei
Empatia mai înseamnă ,,să reacţionezi la sentimentele
oamenilor, şi nu la cuvintele lor” (Dawson, 2006).

• Principiul empatiei înseamnă mai mult decât să-l cunoşti pe celălalt şi să împlineşti o trebuinţă
(sau să creezi una şi apoi s-o soluţionezi). Dacă vreţi să îl înţelegeţi pe celălat, priviţi lumea prin
ochii săi, puneţi-vă în locul lui.
• Ceea ce pentru noi poate fi ,,simplu” şi ,,firesc”, de multe ori nu este deloc aşa pentru cursant.
• Dacă profesorul eşuează în demersul de a înţelege cum vede lumea cursantul său, distanţa
dintre ,,catedră” şi ,,bancă” creşte, iar alte principii, cum ar fi principiul încrederii, nu mai pot fi
îndeplinite.
Principiul empatiei poate fi regăsit într-un tip aparte de feedback:
 feedbackul suportiv aceasta presupune că problema pe care elevul o consideră importantă şi
semnificativă trebuie considerată astfel şi de către profesor.
 Principiul reciprocității

• Alvin Gouldner a remarcat în urma unui studiu

extins că orice societate umană îşi pregăteşte
membrii să trăiască sub auspiciul regulii
reciprocităţii: o persoană are un anumit tip de
obligaţie (resimţită la nivel intern) de a oferi la
rândul său ceva, atunci când a primit ceva sau i s-a
făcut o favoare.
• Un cadru didactic iubit şi apreciat de către elevii săi va îmbunătăţi rata lor pozitivă de răspuns la
solicitări prin principiul reciprocităţii.
• De asemenea, un cadru didactic mai puţin popular ar putea profita de acest principiu, pentru a
obţine mai multe ,,puncte” în ochii elevilor săi.
 Principiul bunului model/ bunelor practici
Toate persoanele cu care interacţionăm
exercită influenţe permanente asupra
modului nostru de a gândi, de a
percepe şi de a ne comporta; cursantul
îşi petrece o mare parte din timp la
şcoală, unde simbolul autorităţii este
cadrul didactic, deci, acesta posedă o
influenţă potenţială de care, poate, nici
nu îşi dă seama.
https://youtu.be/MvEcYOMl65Q
În toate situaţiile cadrul didactic acţionează ca o
persoană model, de aceea este important să-şi
gestioneze toate elementele comportamentale, atât pe
cele directe, cât şi pe cele indirecte (care pot fi
interpretate), pentru a oferi o bună platformă de
dezvoltare elevilor săi. Funcţia de model se bazează
şi pe un element al dovezii sociale – oamenii tind să
respecte acele persoane pe care şi ceilalţi le respectă.
O explicaţie a imitării comportamentului agresiv o
poate constitui şi teoria învăţării sociale. Copiii care
văd un astfel de comportament îl imită.
 Principiul coerenţei între comunicarea
verbală şi comunicarea nonverbală

• Ambele tipuri de comunicare se pot sprijini reciproc dar pot şi să se contrazică. Conform studiilor,
atunci când comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală se contrazic, oamenii tind să creadă
ceea ce s-a transmis prin comunicarea nonverbală. De exemplu, dacă un cadru didactic îi spune unui
elev ,,Foarte bine!”, cu o expresie ironică şi un ton maliţios, elevul nu va lua în calcul informaţia
respectivă, ci modul în care ea a fost transmisă.
 Canalele cele mai importante ale comunicării nonverbale sunt:

 limbajul ochilor (contactul vizual);

 limbajul trupului (gesturi, mişcări, poziţii) reprezintă o sursă de informaţii, mai ales pentru profesor,
care poate primi astfel un feedback;
 contactul fizic poate sugera factori care conduc la afecţiune, dependenţă, agresivitate, dominanţă etc.
 spaţiul – Edward T. Hall (creatorul proxemicii) a observat că există o diferenţă între distanţa intimă (0
– 0,5 m), distanţa personală (1 – 1,5 m), distanţa socială (1,5 – 4 m) şi distanţa publică (aprox. 4 m),
distanţe pe care oamenii le definesc în funcţie de prezenţa interlocutorului.
• Comunicarea nonverbală are rolul de a o
accentua pe cea verbală (prin elemente de
mimică sau gestică).
• Comunicarea nonverbală poate completa
mesajul transmis pe cale verbală.
• Comunicarea nonverbală repetă sau
reactualizează înţelesul comunicării verbale,
dând receptorului comunicării posibilitatea să
identifice în timp real un îndemn aflat în spatele
unei afirmaţii.
• Elemente ale comunicării nonverbale pot
substitui aspecte ale comunicării verbale (gestul
prin care profesorul îi indică unui elev să
răspundă).
• Comunicarea nonverbală poate fi şi
automanipulativă.
 Principiul personalizării relației

Cadrul didactic are un statut care trebuie respectat de către cursanți. Acest statut
nu se impune însă nici prin autoritate excesivă, nici prin crearea unei distanțe
afective artificiale între cadrul didactic și elevii săi.

Relația profesor – elev trebuie să fie un deschisă, puternică, bazată pe încredere

reciprocă. Unul dintre stâlpii acestei fundații o reprezintă modul în care cadrul
didactic știe și reușește să personalizeze relația cu elevii săi.
Personalizarea relației

Folosiți numelui elevului atunci când vă adresați acestuia.

1.
Experiment Nuttin (Moscovici, 1998).

Atunci când vreți ca o persoană să asculte ceea ce îi spuneți, aceasta

2. trebuie să aibă încredere în dumneavoastră, trebuie să personalizați
relația cu ea.
Cunoașterea persoanei.

Personalizarea relației îl poate ajuta pe cadrul didactic să

3. gestioneze mai bine și eventualele probleme de indisciplină; este, de
altfel, un excelent instrument de management al clasei.
Experiment George Kohlrieser (2007).
Cu cât cunoaștem mai bine pe cineva, cu atât ne va fi mai greu să avem comportamente nepotrivite față de
persoana respectivă.
Personalizând relația cu elevii săi, cadrul didactic nu numai că reușește să să creeze o platformă utilă
pentru cerințele didactice pe care le va adresa acestora, dar se si autoprotejează de comportamnetele grave
de indisciplină pe care – în sens contrar – elevii le-ar putea dezvolta la adresa sa.
 Principiul autorității didactice

Este important mai ales că în societatea contemporană se vorbeşte adesea despre scăderea
sau lipsa acestui tip de autoritate a cadrelor didactice în faţa elevilor. Acest fenomen este
considerat şi o cauză a crizelor prin care trece sistemul de învăţământ actual.
Explicaţie: bulversarea valorilor sociale în care elevii nu îşi mai respectă profesorii.

În cazul autorităţii didactice trebuie să avem în vedere că vorbim despre prestigiu mai mult decât
despre putere sau împuternicire de comanda care face parte din definirea autorităţii. Greşeala
multor profesori constă tocmai în raportarea la definiţia autorităţii ca putere şi consideră că este
legitim ca elevii să asculte de profesor. Puterea este însă implicită, nu impusă, elevul nu este un
subordonat, relaţia elev – profesor nu trebuie să fie una bazată pe formalism, ci pe calităţile
concrete ale cadrului didactic.
 Cadrul didactic trebuie să creeze elevilor/studenţilor săi o imagine care să cuprindă toţi cei trei
indicatori: AUTORITATE – PUTERE – LEGITIMITATE.

 S-a constatat că perceperea unui statut superior referitor la o

persoană creşte probabilitatea ca dorinţele respectivei persoane
să fie ascultate şi duse la îndeplinire.

 O modalitate de a convinge este ca profesorul să adopte, pentru

început, aceeaşi atitudine cu a elevilor (atitudine pe care vrea să
o schimbe), apoi să introducă în topicul discuţiei părerea opusă.
Astfel, cadrul didactic acumulează suficientă popularitate în
ochii elevilor şi aceştia îl vor percepe destul de favorabil pentru
a accepta să-i asculte atent contra argumentele.
Pentru a conştientiza mai uşor forţa pe care o are pentru elevi perceperea
cadrului didactic prin prisma unei imagini de prestigiu, faceţi un exerciţiu de
reflecţie:
 De cine ascultaţi în viaţă?
 Pe cine nu ascultați în viață?
 Pe ce elemente, pe ce aspecte importante vă întemeiaţi
alegerea?
 Principiul mentoring-ului și coaching-ului

Când cineva este integrat într-o organizaţie prin mentorare sau coaching, acea persoană
câştigă acces imediat la experienţa şi perspectiva profesională a mentorului sau
instructorului său. Mentoratul ajută la acumularea cunoştinţelor necesare unui post
prezent sau viitor, la dezvoltarea unor tehnici de acţiune adaptate situaţiilor concrete
precum şi la ameliorarea capacităţilor şi abilităţilor personale sau a trăsăturilor de
personalitate.

Din punct de vedere organizaţional:

 mentoratul descrie o relaţionare specială între o persoană cu mai multă experienţă,
dornică şi capabilă să ofere sprijin şi un nou-venit, un începător.
 Mentoratul poate ,,mări viteza socializării, încurajează interacţiunile sociale, asigură
oportunităţi pentru interacţiuni interpersonale calitative, accentuează identificarea şi
implicarea în organizaţie”(Wigard, Boster).
 Mentorul are rol de model pentru protejaţii săi.
 Mike Turner oferă un model cu patru etape de dezvoltare a procesului de mentoring:

Dezvoltarea personală a autonomia, responsabilitatea, abilitatea de

individului supus programului a face alegeri în funcţie de alternative;

Dezvoltarea unei viziuni

asupra direcţiei de viaţă care Individul pus în situația de a alege niște
Etape de dezvoltare valori după care se va călăuzi;
va fi urmată
a procesului de
mentoring: obiective profesionale, trepte de carieră şi
Implementarea viziunii etapele care vor fi parcurse, standarde de
personale în practică performanţă, nevoi de instruire pentru
dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi;
Nevoia de feedback şi
susţinerea permanentă a până când acesta consideră că este pe calea
protejatului cea bună.
Pe parcursul întregului proces, Mike Turner consideră că se dezvoltă două abilităţi:
 abilitatea de a fi conştient de sine şi de soluţiile proprii;
 abilitatea de a exercita propria voinţă în atingerea obiectivelor personale.

Newburg utilizează în analiza sa patru întrebări, fiecare corespunzând unei etape a modelului, pentru a-l
explica:
1. Ce doreşti să simţi astăzi? (visul/obiectivul)
2. Ce trebuie să faci ca să obţii acest sentiment? (pregătirea)
3. Ce te împiedică să atingi scopul propus? (depăşirea obstacolelor)
4. Cum poţi să atingi din nou sentimentul? (recontactarea visului/obiectivului)
 Cadrul didactic trebuie să îndeplinească rolul de model pentru elevi. Mentoring-ul impune ideea de centrare pe
elev, pe asumarea de către acesta a obiectivelor de dezvoltare personale. Pe de altă parte, reprezintă o strategie
de dezvoltare la nivel personal şi profesional (didactic).

Coachingul poate fi definit ca fiind ,,un mod de asistare a dezvoltării individuale”

(Devillard). Acesta trebuie să acopere trei aspecte:
– Coachingul pentru rezolvare – vizează depăşirea unei dificultăţi, cum ar fi faptul
că elevul are probleme la învăţătură;
– Coachingul pentru dezvoltare – urmăreşte progresul într-o anumită direcţie, de
exemplu elevul învaţă dar trebuie să menţină ritmul unei învăţări temeinice şi
constante;
– Coachingul strategic – elaborarea unui plan de evoluţie.

 Profesorul-coach poate (şi trebuie) să evalueze comportamentul elevilor , însă nu trebuie să-l judece. Este
mult mai probabil ca încrederea creată de faptul că elevul ştie că profesorul nu îl judecă să sprijine mai mult
procesul pe care îl dorim.
 Abilităţile unui bun coach (după Starr) sunt:

 Construirea unor relaţii puternice între

el şi celălalt;
 Capacitatea de a asculta;
 Utilizarea intuiţiei;
 Cunoaşterea tehnicii punerii
întrebărilor;
 Oferirea unui feedback suportiv.
 Principiul încurajării

Depresia şcolară este un alt fenomen care poate fi identificat în practica şcolară.
Fontaine spune despre persoanele care suferă de o depresie că sunt ,,apatice, demotivate şi sensibile
doar la faptele negative din viaţa lor, ceea ce creează un feedback de întreţinere a stării lor”.
Depresia şcolară se poate accentua dacă profesorul trece prea uşor peste elementele care o
evidenţiază. Uneori poate apărea o ,,depresie mascată”, elevul ascunzând simptomele evidente
ale acesteia.
Cauzele posibile ale depresiei şcolare:
– primirea unei note necorespunzătoare faţă de efortul investit cauzează sentimente de revoltă
sau de depresie;
– presiunea prea mare exercitată asupra elevului de diferiţi factori externi (cel mai adesea
familia) pentru ca elevul să aibă performanţe şcolare deosebite;
– comparaţia pe care elevul o face între propriile performanţe şi performanţele superioare ale
unei alte persoane;
Elevul trebuie stimulat şi provocat să încerce tot timpul să-şi depăşească starea prezentă.

O posibilă rezolvare ar putea consta în exercitarea unei presiuni optimale. Dacă presiunea lipseşte, elevul
nu va fi destul de motivat să-şi depăşească limitele şi să evolueze la potenţial maxim. Dacă presiunea
este prea mare, devine greu de suportat pentru elev şi orice rezultat negativ va fi greu de gestionat şi de
acceptat.

Pentru ca presiunea să fie optimă, elevul trebuie să fie suficient de

provocat şi motivat, cerinţele şcolare să fie suficient de mari. Astfel,
orizontul de motivaţie se lărgeşte. Prin stabilirea unor ţeluri înalte, vor
creşte nivelul de efort şi de implicare. Pe de altă parte, elevul are nevoie
şi de sprijinul cadrului didactic şi al familiei.

 Aplicarea principiului încurajării ajută elevul să nu intre într-o stare

depresivă în urma unor eşecuri, dacă se găseşte momentul potrivit.
 Alte principii:

 Principiul creării unei conexiuni emoţionale cu elevul – Creearea unei conexiune emoţionale
cu elevii face ca activitatea instructiv-educativă să fie mai uşor de gestionat.
 Principiul cunoașterii pedagogice – Având acces la cunoașterea pedagogică, profesorul învață
cum să aleagă – pe loc – cele mai bune soluții la problemele care apar în activitatea curentă la
clasă.
 Principiul feedback-ului – Oferirea unui feedback pozitiv de fiecare data.
Bibliografie
● Ion Ovidiu – Pânişoară, 2009, Profesorul de succes. 59 de principii de pedagogie
practică, Editura Polirom, Iaşi.