n titlul II, capitolul III noul cod penal reglementeaz cauzele de neimputabilitate.

n realitate este vorba de cauzele care nltura caracterul penal al faptei prin nlturarea vinoviei (denumire sub care figureaz marea majoritate a acestor cauze n codul penal n vigoare). Modificarea denumirii acestui capitol este discutabil deoarece folosete termenul echivoc de neimputabilitate care poate avea att sensul de lips de vinoviei ct i acela de lips a raportului de cauzalitate ntre aciunea (inaciune) fptuitorului i urmarea imediat. Pe lng aceasta nici doctrina nici jurisprudena nu au solicitat o atare soluionare. Printre cauzele de neimputabilitate a fost introdus o cauz nou (fa de legea n vigoare) i anume excesul neimputabil (art.26). Sub acest denumire figureaz excesul justificat de legitim aprare i excesul justificat de starea de necesitate, ambele situaii n prezent fiind reglementate n art. 44 alin. 3 i art. 45 alin 3. n aceste cazuri fptuitorul nu se afl propriuzis n legitim aprare sau n stare de necesitate deoarece nu sunt ndeplinite condiiile acestora. n primul caz (legitim aprare) nu este ndeplint condiia proporionalitii aprrii n raport cu gravitatea atacului, iar n al doilea caz (starea de necesitate) nu este ndeplinit condiia ca prin reacia sa n faa pericolului fptuitorul s nu produc urmri mai grave dect acelea care s-ar fi produs dac pericolul nu era nlturat. Cu toate acestea n prezent prima situaie din cele de mai sus este asimilat cu legitima aprare n msura n care disproporia dintre aprare i atac s-a datorat strii de tulburare sau temerii din partea celui care se apr, iar n al doilea caz asimilarea cu starea de necesitate are loc ori de cte ori agentul nu-i d seama n momentul comiterii faptei c pricinuiete urmri mai grave dect cele care s-ar fi putut produce dac pericolul nu era nlturat. Ambele situaii care justific asimilarea aparin strii psihice a celui care se apr sau a celui care reacioneaz n faa unui pericol ceea ce aparent ar justifica tratarea lor drept cauze de nevinovie i nu drept cauze justificative. Cu toate acestea strnsa lor legtur cu condiiile legitime aprri i ale strii de necesitate ndreptesc soluia legii penale n vigoare de a reglementa legitima aprare improprie i starea de necesitate improprie, n acelai texte n care reglementeaz i legitim aprare proprie ca i starea de necesitate proprie Acesta este i soluia legii penale italiene care trateaz excesul de aprare i excesul de ripost n caz de pericol n capitolul unde reglementeaz legitima aprare i starea de necesitate1 i nu n capitolul care reglementeaz cauzele de neimputabilitate. Legea penal german consider depirea limitelor legitimei aprri din cauza temerii sau tulburrii ca o cauz de nepedepsire, nu exist n acest caz o asimilare cu legitima aprare proprie care este o cauz justificativ. n ce privete starea de necesitate, legea penal german o trateaz n unele ipoteze ca o cauz justificativ (. 34) iar n altele ipoteze ca o cauz care nltur vinovia (. 35.) OBSERVATII CRITICE CU PRIVIRE LA NOUL COD PENAL Prof. univ. dr. George ANTONIU Institutul de Cercetri Juridice Andrei Rdulescu al Academiei Romne
Principalele modificari in aceasta materie sunt: a) Introducerea in aceasta categorie si nu in cea a cauzelor justificative a excesului justificat de legitima aparare sau stare de necesitate. Aceasta abordare, acceptata de numeroase sisteme europene 33 si 35 C. pen. german, art. 16 alin.(2) si art.18 alin.(2) C. pen elvetian (forma in vigoare de la 1 ianuarie 2007), art. 33 si 35 C. pen. portughez se justifica prin aceea ca in respectivele situatii suntem in prezenta unor cauze cu caracter personal, care nu se rasfrang asupra participantilor, spre deosebire de cauzele justificative. Daca spre exemplu, doua persoane aflate impreuna comit o fapta in legitima aparare

depasind limitele unei aparari proportionale, insa numai una a actionat sub imperiul unei stari de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil, nu si cea care a depasit limitele apararii in deplina cunostinta de cauza. b) inlocuirea termenului de betie utilizat in codul in vigoare cu cel de intoxicatie, acesta din urma redand mai fidel si mai corect din punct de vedere medico-legal continutul respectivei cauze . Termenul este folosit si de alte legislatii (art. 20 pct.2 C. pen. spaniol). c) reglementarea erorii, pe baza clasificarii moderne care distinge intre eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii si eroarea asupra caracterului interzis al actului. Aceasta abordare este astazi promovata de numeroase legislatii europene ( 16-17 C. pen. german, art. 14 C. pen. spaniol, art. 16-17 C. pen. portughez, art. 13 si 21 C. pen. elvetian, 8 si 9 C. pen. austriac) si este in concordanta cu conceptia proiectului privind trasaturile esentiale ale infractiunii. Dispozitiile alin.(1), (2) si (4) ale art. 30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii, eroare care inlatura intentia, ca sub-element al laturii subiective. Aceasta eroare inlatura si culpa daca este invincibila, respectiv lasa sa subziste raspunderea penala pentru o fapta din culpa daca eroarea este culpabila, iar fapta este incriminata si in modalitatea respectiva. Spre exemplu, daca o persoana, dorind sa faca o gluma, indreapta spre o alta persoana o arma pe care o stia neincarcata, desi in realitate nu era asa, si ucide victima, autorul nu va raspunde pentru o fapta intentionata de omor datorita erorii, dar va raspunde pentru o ucidere din culpa datorita faptului ca aceasta eroare ii este imputabila. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care inlatura imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt autorul crede ca se afla in fata unui atac ce ar legitima o aparare, desi in realitate nu este asa (legitima aparare putativa), considerand astfel ca poate comite fapta in mod licit ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede ca o anumita norma din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate ii confera dreptul de a vinde un anumit bun, el comitand in realitate un abuz de incredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit inlatura imputabilitatea doar atunci cand este invincibila. In situatiile in care aceasta eroare este culpabila ea poate fi valorificata doar ca o circumstanta atenuanta judiciara. Din aceste considerente, alin.(1) al art.30 precizeaza ca nu constituie infractiune fapta (...), nefiind folosita formularea nu este imputabila fapta (...),ca in cazul celorlalte cauze reglementate in acest capitol, caci eroarea asupra elementelor constitutive ale infractiunii nu inlatura imputabilitatea, ci intentia (eventual si culpa) ca sub-element al laturii subiective. Din considerente legate de o mai buna sistematizare, s-a optat pentru reglementarea celor doua forme ale erorii in cuprinsul aceluiasi articol (dupa modelul art. 14 C. pen. spaniol). d) renuntarea la reglementarea cazului fortuit. Intr-adevar, reglementarea legala a cazului fortuit nu se justifica, in conditiile in care pentru a inlatura existenta infractiunii este suficienta imposibilitatea subiectiva de prevedere. Astfel, daca existenta infractiunii este exclusa in conditiile in care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce inseamna ca nu exista nici macar o culpa fara prevedere, lipsind deci vinovatia), ce importanta mai are sa constatam ca nici o

alta persoana nu ar fi avut aceasta posibilitate? Este de semnalat si faptul ca nici dreptul francez, german, elvetian, portughez, sau olandez nu cunoaste o reglementare in materie, iar legiuitorul spaniol a renuntat in 1995 la dispozitiile anterioare din codul penal privitoare la cazul fortuit.