MANAGEMENTUL CALITĂŢII ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR

NEGRUŢ(NOJE) LENUŢA-ADINA
Continuare de studii- ORADEA
Promoţia 2007

Activitatea de management(conducere) este definită în literatura de specialitate ca

,,un ansamblu de acţiuni de planificare, organizare, îndrumare, control, decizie cu privire
la un sistem( organizaţie, instituţie, grup de oameni, proces, tehnologie) acţiuni
susceptibile de a asigura atingerea scopului fixat, în condiţiile respectării legităţilor
obiective generale şi speciale, ale satisfacerii nevoilor sociale concrete şi ale promovării
dezvoltării sociale.
Din punct de vedere al educaţiei, managementul este un sistem de concepte,
metode, instrumente de orientare şi conducere, coordonare, utilizat în realizarea
obiectivelor educaţiei, la nivelul performanţelor aşteptate.
Managementul, în maniera lui actuală de abordare îşi găseşte o aplicare specifică
şi în domeniul conducerii educaţiei, ca acţiune complexă de dirijare, proiectare şi
evaluare a formării, dezvoltării personalităţii fiecărui individ, conform unor scopuri
formulate.
Managerul este unul din factorii cheie ai introducerii oricăror schimbări
educaţionale. Fără manageri competenţi, pregătiţi, capabili să decidă rapid şi eficient în
cele mai variate condiţii, reforma educaţională nu va da rezultatele scontate.
Managerul este reprezentat de persoana care exercită funcţiile managementului în
virtutea obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor specifice funcţiei pe
care o ocupă.
În contextul activităţii manageriale, definită ca arta de a face ca lucrurile să se
realizeze în organizaţii prin intermediul celorlalţi, managerul este cel care procură, alocă
şi utilizează resurse financiare, fizice şi umane pentru a atinge scopurile.
În managementul educaţional contemporan, termenul de ,,management al clasei’’
este folosit cu două accepţiuni principale:

1
 - în sens larg, înseamnă realizarea de către educator a tuturor funcţiilor manageriale
recunoscute – atât dimensiunea ,,sarcină’’ cât şi dimensiunea ,,umană’’;
- în sens restrâns, se referă la realizarea funcţiei manageriale de conducere
operaţională, adică utilizarea şi coordonarea (la nivel formal şi informal) a
resurselor umane, în vederea aplicării planului stabilit şi obţinerii rezultatelor
scontate.
Unul din dezideratele permanente ale societăţii a fost acela al educaţiei de calitate,
astfel încât prin pregătirea generaţiei tinere, să se garanteze un viitor mai bun întregii
comunităţi. Conceptul de calitate în educaţie este uneori înţeles ca excelare în efortul de a
obţine performanţe sau ca pregătire la cel mai înalt nivel într-un anumit domeniu de
activitate. Alteori calitatea desemnează gradul de adecvare în raport cu orizontul de
aşteptare al beneficiarului(Mariana Dragomir, op., cit., pag.24), sau, pur şi simplu,
valoarea unei activităţi didactice, rezultate prin raportarea la anumite standarde sau prin
comparaţia cu alte activităţi asemănătoare. Din această perspectivă, managementul
calităţii implică decizii prin care să se asigure un nivel de pregătire superior al elevilor,
reuşita acestora la examene, iar în perspectivă integrarea lor profesională şi socială.
Mariana Dragomir susţine că asigurarea calităţii activităţilor didactice ,,reflectă
efortul conceptual, de realizare a obiectivelor generice( competenţe academice,
profesionale, modele de gândire, de comportament), în conformitate cu un sistem
valoric(set de standarde care să permită măsurarea gradului de realizare a obiectivelor
generice în raport cu aşteptările beneficiarului), pentru a satisface cerinţele
beneficiarului’’.(Mariana Dragomir, 2003, pag. 7-8)
Controlul calităţii activităţii didactice se poate realiza atât la nivelul elevului cât şi
la nivelul cadrelor didactice. În mod tradiţional, învăţătorul/profesorul care predă un
anumit program educativ este şi cel care verifică în ce măsură elevii au asimilat
cunoştinţele predate. Se admite că numai învăţătorul/profesorul este pregătit într-o
asemenea măsură încât poate să aprecieze exact progresele pe care le înregistrează elevii
în asimilarea disciplinei respective. Cercetări experimentale recente au scos în evidenţă
faptul că învăţătorul care evaluează elevii cărora tot el le-a predat are tendinţa de a pune
note mai mari decât merită şi, de aceea, în locul evaluării tradiţionale(internă), unde
învăţătorul care evaluează este acelaşi cu cel care a predat, se recomandă tot mai mult

2
extinderea modalităţilor de evaluare externă, adică evaluarea să se facă nu de către
învăţătorul care a predat, ci de un alt învăţător sau de către un expert în evaluare.
Monitorizarea calităţii în educaţie se realizează pe baza unor indicatori
manageriali cum ar fi : eficienţa didactică(care ar putea fi cuantificată prin rezultatele
obţinute la examene de către elevi), economicitate(consumul de timp şi de resurse
materiale), eficacitate(ca relaţie între eficienţă şi economicitate) şi, în sfârşit,
afectivitatea, definită ca relaţia ,,dintre eficienţa prevederilor şi adecvarea lor la nevoile
existente şi incluse ale grupurilor de interese’’(M., Dragomir, op., cit., pag. 14).
Obiectivele cele mai precise sunt cele fixate la nivelul clasei de către
profesori/învăţători cunoscute şi sub numele de obiective operaţionale. Într-adevăr,
învăţătorul are posibilitatea de a concepe relativ precis posibilităţile elevilor, de a înţelege
cunoştinţele pe care urmează să le predea sau deprinderile pe care pot să şi le formeze
elevii. Observaţiile de eficienţă sau de eficacitate sunt greu de întreprins, necesitând un
timp îndelungat, iar din această cauză, cel puţin în momentul de fată, cea mai mare parte
a evaluării revine în România, cadrului didactic care predă la clasă.
Profesorul/învăţătorul care predă într-o clasă de elevi îndeplineşte automat şi
statutul de manager de curriculum, deoarece este pus în situaţia de a lua permanent
decizii privind adecvarea programului de învăţământ la posibilităţile de receptare
concrete ale elevului. Practic, învăţătorul evaluează potenţialul de receptare al elevilor,
interesul acestora faţă de cunoştinţele predate, deosebirile dintre elevi în ceea ce priveşte
capacitatea de asimilare şi, în funcţie de informaţiile culese, selectează din manuale
cunoştinţele pe care le crede cele mai potrivite, străduindu-se în acelaşi timp să le
adapteze situaţiilor de învăţare din clasă şi chiar potenţialul de înţelegere al unor elevi.
Proiectarea curriculară este deci realizată ,,atât la nivelul individului( motivare, implicare,
participare, formare, dezvoltare), cât şi a grupurilor/clasei (dinamica de grup, negocierea
şi rezolvarea conflictelor, dezvoltarea echipelor). Se are, deci , în vedere întreaga
activitate de proiectare, aplicare şi evaluare a influenţelor educaţionale care concură la
realizarea finalităţilor propuse pentru curriculum’’(M., Dragomir, op., cit., pag. 62).
Managementul curricular, realizat de profesor/învăţător în calitatea lui de
coordonator de program educativ poate fi prezentat într-o manieră descriptiv-analitică,
prin două serii de informaţii care stau la baza unor decizii operaţionale. Pe de o parte,

3
profesorul/învăţătorul culege informaţii despre modul în care elevii înţeleg, reţin şi
procesează cunoştinţele primite, obţinând astfel un top al cunoştinţelor în funcţie de
accesibilitatea lor, pe de altă parte, acesta culege şi ierarhizează informaţiile în funcţie de
valoarea lor ştiinţifică sau de noutate. Permanent, în faţa profesorului/învăţătorului există
o mulţime infinită de combinaţii posibile, iar el este pus în situaţia stresantă de a alege
combinaţia pe care o consideră cea mai utilă.
Elementele de management al clasei se constituie cu suficientă claritate şi din
perspectiva strategiilor şi metodelor didactice.
Prin strategii didactice, se înţeleg de obicei ansambluri ,, de forme, metode,
mijloace tehnice şi principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează
conţinuturi în vederea atingerii obiectivelor’’(M. Ionescu, după M. Dragomir, op.
Cit.,pag.73), sau direcţii principale de acţiune, presupunând structuri de metode, tehnici şi
procedee. (C. Strungă şi colaboratorii, 2001, pag. 34).
Mariana Dragomir( op. cit., pag.73) distinge trei modele de predare şi strategii
didactice. Primul dintre acestea, modelul spontan, se referă la strategii tradiţionale
utilizate de profesori/învăţători, care constau în selecţia unor cunoştinţe, transmiterea
acestora într-o formă orală şi solicitarea ca elevul să reproducă aceste cunoştinţe. Se
apreciază că această strategie ,, se bazează pe o pedagogie imanentă, care consideră că
elevul îşi însuşeşte conţinutul prin simpla explicare a acestuia, iar dacă nu o face, el este
singurul vinovat’’. Modelul de transmitere prin reproducere este axat nu atât pe
transmiterea unor cunoştinţe, cât pe îndrumarea elevului pentru a ajunge la cunoştinţele
respective. Cel de-al treilea model, al transformării, porneşte de la principiul că elevul
doreşte să înveţe şi se află în căutarea cunoştinţelor, iar profesorul/învăţătorul se limitează
numai să-l ajute să ajungă la cunoştinţele respective sau să-şi formeze anumite
deprinderi.
Deciziile pe care le ia profesorul în ceea ce priveşte strategiile de învăţare au,
desigur, o anumită constanţă bine justificată şi se încadrează în stilul de predare al
profesorului. Cu toate acestea, elementele de strategie la care recurge profesorul, nu sunt
imuabile, ci pot fi schimbate în funcţie de situaţiile concrete care apar.
Decizia este un proces sau o etapă a procesului managerial care constă în alegerea
unei variante de acţiune din mai multe posibile.

4
 Atât în limbajul comun, cât şi în literatura de specialitate, decizia se mai numeşte
hotărâre sau opţiune, desemnând modalităţile ,,de depăşire a unui conflict cognitiv sau
afectiv ce survine ori de câte ori în desfăşurarea unei activităţi apar evenimente care
împiedică anticiparea cu certitudine a evoluţiei situaţiei; respectiv atunci când asupra
situaţiei în care este angrenat individul, acesta nu poate face decât supoziţii’’.(M.
Dragomir, 2001, pag. 60). Din această perspectivă, decizia îndeplineşte cel puţin două
funcţii gnoseologice : înlăturarea incertitudinii şi verificarea prin acţiune a unor ipoteze.
Deşi, în esenţă, este un concept managerial, decizia antrenează în conţinutul ei
procese psihice. Informaţiile pe care se bazează decizia concentrează şi sintetizează
observaţiile sistematice sau întâmplătoare, atât ale managerilor, cât şi ale subordonaţilor
şi consilierilor săi. Prelucrarea informaţiilor presupune inteligenţă şi ingeniozitate.
Mariana Dragomir, analizând managementul activităţilor didactice în plan
curricular, deosebeşte cinci strategii bine delimitate : cea explicativ-intuitivă (care
necesită utilizarea unor mijloace de învăţământ sau măcar demonstrarea prin exemple),
algoritmico-euristică (în care se utilizează probleme propuse pentru a fi rezolvate de
elevi), euristico-algoritmică în care metoda principală constă în căutarea modului de
rezolvare prin aplicarea cunoştinţelor şi a metodelor cunoscute, participative, când
profesorul aşteptă ca elevul să iniţieze demersuri de cunoaştere.
Pentru situaţiile rare la noi, când profesorul lucrează cu un grup restrâns de
elevi(în cadrul orelor de consultaţii, meditaţii sau de pregătire intensivă a unor elevi
pentru concursurile şcolare), se poate recurge şi la decizii strategico-metodice mai
sofisticate, în care, după ce se identifică tipul de inteligenţă preponderent al fiecărui elev,
se caută metode şi procedee potrivite. Alteori deciziile rezultă din compararea
obiectivelor din taxonomiile cognitive, afective şi psihomotrice, cu tipurile de inteligenţă
sau cu diverse metode şi tehnici. În asemenea situaţii, măiestria profesorului trebuie
susţinută de diagnoza psihologică, fiind necesară în acelaşi timp şi o colaborare directă,
permanentă între profesor şi elev. Chiar dacă în şcoala noastră deciziile care rezultă din
combinarea unor informaţii din mai multe registre psihologice, metodologice sunt rare,
cunoaşterea elementelor acestor registre şi a modalităţilor de elaborare a deciziilor de
acest fel pot servi ca repere în formarea şi perfecţionarea deprinderilor de predare.
Practic, în condiţiile în care numărul elevilor din clasă este relativ mare, 20-30,

5
posibilităţile de decizie ale profesorului – manager în ceea ce priveşte alegerea strategiei
şi a metodelor sunt destul de restrânse, deşi informaţiile de natură psihologică şi didactică
sunt indispensabile în acest caz. Specialiştii recomandă ca în astfel de situaţii cadrele
didactice să-i stimuleze pe elevi să formuleze întrebări şi să răspundă la toate întrebările
puse de aceştia. Activitatea didactică în clasele cu un număr mare de elevi poate fi
organizată sub formă de concurs, profesorul/învăţătorul selectând în prealabil probleme şi
întrebări cu un grad mai ridicat de dificultate, pe care le aduce şi le oferă spre rezolvare
elevilor în timpul orei. Se pot folosi de asemenea şi metoda muncii în echipă,
brainstormingul sau alte metode şi procedee didactice, derivate din tehnicile de stimulare
a creativităţii.
În cazul fiecărei şcoli, modernizarea propriului management al clasei vine în
întâmpinarea unei nevoi obiective de perfecţionare şi eficienţă a activităţii învăţătorului.
Fiecare învăţător are un stil propriu , bazat pe personalitate şi experienţă. Stilurile
pot varia de la cel foarte autoritar până la cel participativ.
Managerul poate decide ce stil să abordeze pentru a avea succes şi pentru a începe
modernizarea, schimbarea efectivă a activităţii în clasă.
El trebuie să aibă abilităţi de concentrare, să gândească logic şi să fie motivat.
Trebuie să înţeleagă obiectivele, sarcinile, greutăţile, potenţialul fiecărui elev al clasei şi
al grupului ca un tot, dar şi să-i motiveze pentru a beneficia la maximum de pe urma
forţei lor.
Desigur am putea să ne întrebăm : ,,Ce să facem pentru creşterea calităţii
propriului management?’’
În ceea ce mă priveşte, am urmărit câteva efecte care să se facă simţite în clasă:
organizarea cât mai bună a spaţiului astfel încât să uşureze comunicarea, acţiunea pe
grupe, cooperarea, prin care elevii să-şi manifeste libertatea de expresie, dar şi crearea
unui climat de preocupare, de rezolvare a problemelor prin exprimarea propriilor opinii.
În cadrul clasei am stabilit împreună cu elevii câteva reguli :
- nu întrerupem atunci când cineva vorbeşte sau pune întrebări;
- ascultăm cu atenţie când ni se comunică ceva;
- comentariile trebuie să fie la subiect;
- respectăm opiniile celorlalţi.

6
 Preocupaţi prea mult de conţinutul ce urmează a fi ,, probat’’ uneori uităm de
elevi, de nevoile şi de drepturile lor, de personalitatea lor. Îmbunătăţirea calităţii
propriului management al clasei presupune ,,ascultarea’’ elevilor cu răbdare, cunoaşterea
opiniilor, nevoilor şi intereselor pe care le au. În cele din urmă este vorba de o
repoziţionare a rolului şi statutului elevului în procesul educaţional.
Relaţia învăţător-elev trebuie să fie o relaţie democratică. Învăţătorul are rol de
organizator, îndrumător, consilier, participant, manager al procesului educaţional. El
poate înlesni apariţia unor noi relaţii şi activităţi care se desfăşoară în grup. Didactica
modernă plasează copilul în centrul procesului educaţional, prin realizarea echilibrului
dinamic între joc, învăţare muncă şi creaţie, în funcţie de specificul situaţiilor de învăţare.
Învăţătorul modern trebuie să fie în permanenţă orientat spre elev şi spre mediul
socio-cultural în care acesta se formează şi se dezvoltă. El lucrează împreună cu ceilalţi
colegi, proiectează programe şi proiecte de activitate, alege mijloace de învăţământ şi
instrumente de evaluare adecvate, promovează performanţa şi competiţia.
Ca manager competent, fiecare dascăl ar trebui să fie trup şi suflet devotat
elevilor săi şi învăţării realizate de aceştia, preocupat pentru a face accesibile
cunoştinţele, acţionând cu convingerea că toţi elevii pot învăţa, tratându-i echitabil pe
toţi, cunoscând diferenţele individuale care îi disting şi luându-le în considerare în
activitatea cotidiană şi nu în ultimul rând, ajutându-i pe elevi să-şi dezvolte capacităţile
cognitive şi respectul pentru învăţătură.
Cel care educă, deci învăţătorul, este responsabil pentru management şi calitatea
acestuia. El este model pentru elevii săi, inspirând onestitate, cinste faţă de semeni.
Angajat în învăţarea continuă, îi încurajează pe elevi să aibă o perspectivă asemănătoare.
Provocările tot mai numeroase şi dinamica instituţiilor de învăţământ ,
problemele cu care se confruntă întreaga societate românească au determinat ca
activitatea de conducere, statutul şi rolul managerul şcolar să fie tot mai complexe. În
general, toate instituţiile de învăţământ au nevoie de manageri calificaţi. Deciziile,
activitatea organizatorică, optimizarea procesului instructiv-educativ, armonizarea triadei
elev – părinte - educator îl obligă pe manager la o instruire temeinică, la asumarea rolului
de conducător. Pe de altă parte, managerul şcolar trebuie să aibă astăzi capacitatea de a

7
înţelege politicile educaţionale la nivel macrosocial, tendinţele de integrare ale
învăţământului românesc cu cel european.
Managerul este un cetăţean participativ, angrenat în relaţii de coordonare,
subordonare sau supraordonare cu numeroase instituţii ţi organizaţii. Capacitatea de a
conduce eficient este influenţată de personalitatea managerului, de structura sa
intelectuală, volitivă şi comportamentală. Managerul în general, iar managerul
educaţional cu atât mai mult, este un model. Întreaga sa conduită, toate atitudinile sale
sunt ,,monitorizate’’ de cei din jur şi, în mare măsură, imitate. Practic, în momentul în
care intri într-o instituţie de învăţământ, respectiv într-o clasă de elevi, îţi poţi da seama
despre calităţile şi structura de personalitate ale managerului. Performanţele şcolare ale
elevilor, precum şi performanţele metodologice şi profesionale ale dascălilor sunt
influenţate de activitatea globală a managerului şcolar. Aceasta este motivaţia pentru care
selectarea, pregătirea şi promovarea conducătorilor din domeniul învăţământului
reprezintă activităţi prioritare de maximă importanţă.
Eficienţa activităţii manageriale se realizează şi datorită folosirii unor strategii
adecvate( metode, mijloace, procedee, tehnici) de investigaţii, acţiune, analiză,
evaluare.În acest context, pot fi luate în considerare unele strategii metodologice generale
cum sunt : brainstormingul, metoda Delphi, studiul de caz, modelarea, simularea,
cooperarea, metodele de creativitate, dialogul, discuţia, schimbul de experienţă, masa
rotundă şi altele.
Succesul managementului în general şi a celui educaţional în special, pot fi
sporite de acţiunile inteligente ale managerilor şi de realizarea a mai mult şi mai
performant, cu mai puţin, acestea referindu-se la timp, resurse materiale şi financiare,
resurse umane, eforturi, etc.
Pentru a fi eficient, managementul are nevoie de adaptare continuă la nou şi la
schimbări, având ca bază inovaţia şi spiritul creator.

8
BIBLIOGRAFIE :

Orţan, Florica, 2003, Management educaţional, Editura Universităţii din Oradea

Revista învăţământului primar ,revistă dedicată cadrelor didactice, nr. 2-4 , 2004,
Editura Miniped

Bontaş, Ioan, 2001, Pedagogie – tratat, Editura BIC-ALL, Bucureşti