Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Freud Doliu Si Melancolie
Freud Doliu Si Melancolie
Anul 3, zi
Doliu si melancolie
Grupa 5
Dar cum este posibil ca unele subiecte trec printr-o melancolie in locul de a trece printr-o faza
de doliu, care este normal (se presupune)? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Freud
introduce doua catalizatori: ambivalenta si narcisism.
Relatia melancolicului cu obiectul sau de iubire se caracterizeaza printr-o ambivalenta imensa.
Pe de o parte, il iubeste in mod profund, pe de alta parte a fost dezamagit si/sau jignit de catre
obiectul iubit. Combinarea intre momente intense de dragoste si momente intense de ura au
dus la aceasta ambivalenta. Dar teza asta nu a fost acceptata de multi studenti ai lui Freud.
Mai degreaba, majoritatea a presupus ca ambivalenta apare numai atunci cand obiectul este
deja pierdut. Pe scurt, fiecare doliu implica o anumita ambivalenta (fata de pers.pierduta).
In eseul Ganduri pentru timpul pe razboi si moarte (in partea 2 Atitudinea noastra fata de
moarte, 1915) Freud zice ceva despre proverbul latin: De mortius nil nisi bonum (Despre
cei morti, nimic decat bun)
Aceasta consideratie pentru cei morti, pe care ei de fapt nu mai au nevoie, este mult mai
importanta pentru noi decat adevarul, si, pentru majoritatea dintre noi, este cu siguranta mai
importanta decat consideratie pentru cei vii.
Acest proverb compenseaza ostilitatea originala a persoanei opusa, care ne-a parasit, cu
exceptia faptului ca in melancolia aceasta ostilitate nu este indreptat impotriva obiectului
pierdut. Subiectul melancolic se identifica cu obiectul sau iubit, care este motivul pentru care
se dezlantuie impotriva propriului eu, in loc de a fi suparat cu obiectul pierdut. Sulita devine
un bumerang care se opune propriului eu.
Aici trebuie sa fim atenti: Melancolicul nu se arunca pe sine intreg in praf, ci doar pe propriul
eu. Aceasta diferenta intre sinele si eul este crucial. Melancolicul este chinuit de catre eului,
deoarece eul a luat locul celuilalt. Din aceasta cauza noi am trebui sa intrebam pe subiect:
Impotriva cui sunteti deprimat?
Melancolicul isi directioneaza furia, pe care o are fata de obiect pierdut, pe eul propriu. El
acuza in mod constant propriul eu pentru fiecare slabiciune si infrangere. Putem spune ca este
propriului tap ispasitor.
Astfel, melancolia declanseaza o discrazie, adica o stare generala de rau (un dezechilibru),
care putem gasi in fiecare fiinta umana: Divizarea subiectivitatii.
In sindromul melancolic, o parte a subiectivitatii o ataca in mod sadic o alta parte a
subiectivitatii, si anume eul, si apare ca un reclamant. Reclamatiile sunt, de fapt, acuzatii,
spune Freud.
In melancolia, obiectul nu este neaparat mort. Deci, pierderea este mai mult de natura
idealista. Obiectul nu a murit realmente, ci a fost pierdut ca obiect de dragoste. Deseori
subiectul stie pe cine l-a pierdut, dar nu stie exact ce a pierdut in acest obiect. Melancolia se
refera la o pierdere inconstienta, in timp ce la doliu stim exact si constient cine a murit.
In procesul de doliu, lumea poate pare goala si saraca, dar la melancolie este si propriul eu
care este gol si sarac. Melancolicul are tendinta de a se degrada pe sine fata de altii, autoacuzatiile sale sunt retrograde. El spune ca nu a fost niciodata mai bine. Are o iluzie de
micime, asteapta pedeapsa si expulzare, se vede pe el ca fiind condamnabil d.p.d.v. moral.
Inhibitiile si lipsa de interes gasim si la doliu si pentru ca ambele stari presupun o anumita
munca interioara, inhibitiile apar si la melancolie. Problema este ca nu putem sa vedem cauza
pentru care subiectul este atat de absorbit.
Pe langa auto-critica si saracirea eului intalnim si alte simptome: Insomnia, respingerea
alimentelor si o atitudine negativa generala asupra vietii (vgl.lebensverneinend = de a nega
viata). In aceasta atitudine negativa se gaseste cauza pentru riscul crescut de suicid la
melancolici.
Aici devine interesant: Freud spune ca nu are rost sa ne opunem subiectului in auto-critica.
El trebuie sa aiba dreptate in vreun fel si sa descrie ceva ce se petrece asa cum ii apare lui.
Trebuie sa afirmam anumite puncte! El este, intradevar,fara interes si incapabil de dragoste si
de performanta. Poate ca bolnavul poate intelege mai bine adevarul despre el insusi. Poate ca
el s-a apropriat la o auto-cunoastere mai profunda.
Dar oricum, cineva care are o astfel de auto-evaluare este, dupa Freud, bolnav. Nu conteaza
daca are dreptate cu auto-critica sau nu. Freud a observat ca la melancolici lipseste
remuscarea normala, lipseste rusinea fata de altii. Chiar exista o necesitate de a comunica, de
a-si exprima ura fata de sine, care isi gaseste satisfactia in auto-expunerea.
Aici apare o contradictie: Dupa ce am facut analogia cu doliu, trebuie sa concluzionam ca
melancolicul a suferit o pierdere de obiect, dar afirmatiile bolnavului se refera la o pierdere de
catre eului propriu.
Aceasta contradictie este afirmata prin faptul ca, in mare parte, auto-acuzatiile nu se potrivesc
la propria sa persoana. Dar, cu niste modificari mici, se potrivesc la o persoana importanta din
viata bolnavului.
Cheia tabloului patologic este urmatoara: Acuzatiile impotriva sa sunt, in realitate, acuzatiile
directionate spre obiectul de iubire, dar sunt proiectate departe de obiect spre sine insusi.
De aceea, bolnavul nu simte nici o smerenie autentica, ci este jignit, ofensat, ca si cum s-ar fi
intamplat o mare nedreptate.
Putem sa ne intrebam: De ce isi directioneaza melancolicul furia spre sine insusi, decat spre
cel care l-au dezamagit? Raspunsul gasim in narcisism.
Narcisism freudian nu este un termen clar definit si poarta o oscilatie criptica in sine.
Narcis este baiatul tanar si frumos, care se indragosteste cu propria sa reflexie in apa si se
ineaca in ea, pentru ca el nu mai este capabil sa recunoasca ca el este doar propria sa
imagine. Narcisismul nu este pur si simplu iubirea de sine sau egoism. El este, in primul rand,
dragostea pentru o imagine, care nu este recunoscuta ca o imagine de sine. Deci, nu e vorba
de dragoste pentru sine, ci de dragostea pentru o imagine de un sine, care nu este aceeasi ca si
sinele real (sondern das Bild, welches die andere Person uns von uns selbst gibt).
Narcissist se pierde intr-o alienare completa.
Libidoul bolnavului a avut o legatura stransa cu obiectul de iubire, dar a suferit o
dezamagire/jignire reala, care a dus la o mare ruptura in relatia de obiect. Libidoul nu s-a gasit
un nou obiect de iubire, ci s-a retras in propriul eu. Aici, dupa ce a ajuns in eul, indeplineste
functia de a stabili o identificare de catre eu cu obiectul pierdut.
Persoana iubita este inlocuita de o instanta umbra. Din aceasta noua pozitie, umbra poate
Daca reunim cele 2 puncte de sprijin: In manie, Eul trebuie sa fi depasit pierderea obiectului
(sau doliul dupa pierderea sau, poate, obiectul insusi), intregul cuantum de contrainvestitie, pe
care suferinta melancoliei o scosese din Eu si o legase de Se, devenise disponibil. Maniacul ne
demonstreaza intr-un mod inconfundabil eliberarea sa de obiectul din cauza caruia a suferit,
cautand ca un infometat noi investitii obiectale.
Acum, se mai pune intrebarea, in si intre care dintre sistemele psihice se intampla activitatea
melancolica. Imaginea inconstienta asupra obiectului este abandonat de catre libidoul. Aceasta
imagine este alcatuita din mai multe amintiri de situatii, adica detasarea libidoului este un
proces lung si greu (ca si la doliu).
Daca obiectul nu are pentru Eu o semnificatie foarte mare, consolidata printr-o legatura
inmiita, atunci pierderea sa nici nu va fi inclinata sa provoace un doliu sau o melancolie.
Am deja inteles ca melancolia este mult mai complicata decat doliu si ca este caracterizata
printr-o multime de conflicte individuale de ambivalenta - intre iubire si ura, intre detasarea si
pastrarea - cu obiectul iubirii. Aceste conflicte, Freud este sigur, vin din sistem preconstient,
in taramul a urmelor de memoria de fapt. Acolo se declanseaza si procesul de doliu, dar la
doliu nu exista nici o bariera care poate opri trecerea proceselor de la preconstient la
constient. Acestea cale este inchisa in melancolie, probabil ca urmare a unei multitudine de
cauze sau din cauza interactiunii acestora. Ambivalenta constitutiva apartine reprimatului,
experientele traumatice pot activa alte amintiri reprimate. Astfel, lupte de ambivalenta nu sunt
constiente pana cand nu are loc iesirea caracteristica pentru melancolie.
[] investitia libidinala amenintata abandoneaza in cele din urma obiectul, insa doar pentru
a se retrage pe locul Eului din care a provenit. Astfel, prin fuga ei in Eu, iubirea s-a sustras
suprimarii. Dupa aceasta regresie a libidoului, procesul poate deveni constient, reprezentanduse in constiinta in calitate de conflict intre o parte a Eului si instanta critica.
In cazul melancoliei, scopul lui Freud a fost cel de a descrie melancolia intr-un mod care
porneste de la imposibilitatea de a separa cauza si vina.
Sunt depresiv pentru ca am suferit o pierdere (cauza), dar si pentru ca sunt narcisista, adica
sunt si eu intr-un fel vinovat (sens, semnificatie).