Psalm

"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat,
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.

Pentru credinta sau pentru tagada,

Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, eel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Ca-n oglindirea unui drum de apa,

Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
Te-ntrezarii in stele, printre pesti,
Ca taurul salbatec cand se-adapa.

Singuri, acum, in marea ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor,
Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»"

    Tudor Arghezi (1880 - 1967), pe numele sau adevarat Ion N. Theodorescu, si-a luat pseudonimu), dupa cum
marturiseste insusi poetul, de la numele vechi al Argesului, Argesis.
    Ca poet, publica la varsta de 16 ani in revista lui Al. Macedonski, "Liga ortodoxa", poezia "Tatalui meu", sub
pseudonimul Ion Theo. Primul volum de poezii apare foarte tarziu, in 1927, la varsta de 47 de ani, avand un titlu
sugestiv - "Cuvinte potrivite"-, care-l impune definitiv in literatura romana.
    Lirica existentiala a lui Arghezi este ilustrata de "Psalmi". Definit ca poet afiat "intre credinta si tagada", Tudor
Arghezi a creat -intre anii 1927-1967 - 16 psalmi, publicati in mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din
volumul de debut, "Cuvinte potrivite", iar ceilalti din volumele "Frunze", "Poeme noi", "Silabe", "Noapte". Acest
fapt demonstreaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru problematica filozofica a relatiei omului cu
Dumnezeu, fiind definita ca lirica existentiala, ca o poezie "monumentala si grea a zborului sufletesc catre
lumina". (G.Calinescu)
    Definite: Psalmul este o specie lirica, prin care poetul inalta un imn religios divinitatii, exprimandu-si
sentimentele de smerenie si lauda pentru maretia si atotputernicia lui Dumnezeu. Cuvantul psalm vine de la
grecescul "psalmos", care inseamna compunere poetica biblica, avand caracter de rugaciune, oda, elegie sacra.
    Raportul spiritual dintre om si Divinitate, definirea omului si a Divinitatii, precum si relatia dintre acestia sunt
exprimate de Arghezi tntr-o viziune complexa asupra legaturii sufletesti dintre om si Dumnezeu. In Psalmi, poetul
are atitudini foarte variate privind atat omul, cat si Divinitatea. Dumnezeu este vazut ca spirit justitiar, necrutator,
care se manie pentru nelegiuirile oamenilor, dar si darnic si milostiv. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de catre om,
acesta fiind facut anume limitat in simtire si inteligenta ca nu poata ajunge la El. De la credinta la tagada, de la
resemnare la cutezanta, Arghezi strabate o cale lunga a indoielii, a cautarii lui Dumnezeu.
    Psalmul "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere" a fost publicat in primul volum de poezii al lui Tudor Arghezi,
intitulat sugestiv "Cuvinte potrivite", din 1927.
    Structura, compozitie si limbaj poetic
Psalmul este structurat in patru catrene si este reprezentativ pentru atitudinea filozofica a lui Arghezi, intre
credinta si tagada, ilustrand lirismul subiectiv.
    Tema psalmului o constituie tocmai aceasta pendulare a poetului intre a crede neconditionat in Dumnezeu si a
tagadui existenta Divinitatii, izvorata din nevoia de certitudine a poetului, care cauta dovezi palpabile, contactul
direct cu El.
    Strofa intai exprima indoiala poetului privind existenta lui Dumnezeu, pe care il cauta si il pandeste demult:
"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere / Si te pandesc in timp, ca pe vanat". Comparatia din ultimul vers citat
ilustreaza dorinta arzatoare a poetului de a avea o dovada concreta, reala a existentei lui Dumnezeu. Nevoia de
certitudine a eului liric este reliefata in continuare prin intrebari filozofice, ceea ce inseamna ca a meditat indelung
la atotputernicia divinitatii, maretie sugerata de metafora "Soimul": "Sa vad: esti soimul meu cel cautat?".            
Incertitudinea eului liric exprima o cutezanta impresionanta, deoarece el se intreaba, printr-o interogatie retorica
de natura filozofica - "Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere." -, in sensul ca, in sufletul sau ar putea muri credinta
sau, dimpotriva, ar putea deveni smerit, cerand indurare in genunchi.
    Strofa a doua incepe cu crezul filozofic al lui Arghezi - "Pentru credinta sau pentru tagada" - sugerand
pendularea eului liric intre a crede
neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii. Poetul cauta cu infrigurare dovezi palpabile pentru
gasirea Atotputernicului - "Te caut darz si fara de folos" - dar esecul il face neincrezator, credinta ramane pentru
el numai un vis frumos, pe care nu cuteaza sa-l alunge: "Esti visul meu, din toate, cel frumos/ Si nu-ndraznesc sa
te dobor din cer gramada".
    Strofa a treia evidentiaza iluzia descoperirii lui Dumnezeu, idee sugerata prin comparatia "Ca-n oglindirea
unui drum de apa", care exprima totodata si preocuparea meditativa, de reflectare profunda a eului poetic privind
relatia omului cu Divinitatea. Indoiala despre existenta lui Dumnezeu este accentuata in versul "Pari cand a fi, pari
cand ca nu mai esti", printr-o adresare explicita, psalmistul folosind repetitia verbului "a parea", care exprima
incertitudinea, nesiguranta. Credinta ca Dumnezeu a facut lumea este exprimata metaforic, prin simbolul cosmic
"stele" si elementele terestre "pestii", "taurul salbatec", psalmistul folosind tot un verb al incertitudinii "te-
ntrezarii", sugerand ca omul este apt pentru a crede ca El se gaseste pretutindeni in univers.
    Ultima strofa este ilustrativa pentru esenta credintei religioase, raspandite prin povestea bibiica a
crestinismului. Psalmistul nu renunta la setea de cunoastere, la cautarea certitudinilor care sa ateste, in conceptia
sa, existenta lui Dumnezeu. Cutezanta lui nu este manata de orgoliu, nu din ambitie umana doreste sa se masoare
cu Dumnezeu - "Raman cu tine sa ma mai masor / Fara sa vreau sa ies biruitor" -, ci din aspiratie filozofica.
    Cautarea de certitudini, de dovezi palpabile, care sa ateste existenta lui Divinitatii, este ilustrata explicit in
ultimul vers al psalmului: "Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!". Disperarea si nadejdea totodata, care-l framanta pe
poet toata viata si care strabate ca o axa intreaga creatie lirica, sunt aici accentuate de verbul auditiv "urlu", iar
izbanda credintei este evidentiata prin cel mai definitoriu verb care ar putea exprima "existenta" divind: "Este!".
    In concluzie, relatia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanenta pendulare intre a crede si a tagadui
existenta Lui, o continua cautare de certitudini si dovezi palpabile, ceea ce denota framantarea interioara si
nelinistea fara sfarsit, de care poetul a fost tulburat intreaga viata.
Limbajul artistic. Stilul psalmilor arghezieni este inspirat atat din literatura religioasa crestina, cat si din limbajul
popular si din mitologia autohtona.

    In acest psalm predomina limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare, exprimate mai ales prin verbe - "te
dramuiesc", "sa te dobor", "sa ma mai masor", "sa te pipai", "sa urlu", pentru a da oralitate stilului, sugerand
capacitatea poetului de a comunica in mod firesc si direct cu Dumnezeu.
    Ca figuri de stil, se intalnesc epitete - "te caut darz", "visul meu [...] eel frumos", "taurul salbatec", "marea ta
poveste", "sa ies biruitor", comparafii - "si te pandesc in timp, ca pe vanat", "Ca-n oglindirea unui drum de apa",
"Ca taurul salbatec cand s-adapa", care accentueaza indoiala filozofica, precum si metafora de factum populara
"Soimul meu cel cautat", care sugereaza Divinitatea.
    In raportul omului cu Dumnezeu, in viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza, in Psaimi, urmatoarele
atitudini esentiale: nelinistea, lauda, ironia, revolta, acuza, nadejdea credintei.