Psalm(sun vinovat c am rnvit)

Sunt vinovat ca am ravnit

Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea in cetate
Si am pradat-o-n somn si-n vis,
Cu bratu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur tacut,
Calca lin, ca-n lut,
Steagul noptii, desfasat cu stele,
Adapostea faptele mele
Si adormea strajerii-n uliti
Razimati pe sutiti.
Iar cand plecam calare, cu trofee,
Furasem si cate-o femee
Cu parul de tutun,
Cu duda (atii neagra, cu ochii de lastun.
Ispitele usoare si blajine
N-au fost si nu sunt pentru mine.
in blidul meu, ca si in cugetare,
Deprins-am gustul otravit si tare.
Ma scald in gheata si ma culc pe stei,

Unde da bezna eu framant scantei,

Unde-i tacere scutur catusa,
Dobor cu lanturile usa.
Cand ma gasesc in pisc
Primejdia o caut si o isc,
Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,
Ducand in carca muntele intreg.
Pacatul meu adevarat
E mult mai greu si neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri, imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria.
Dar eu ravnind in taina la bunurile toate,

Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate.

Confruntarea poetului Tudor Arghezi cu divinitatea dezvaluie

cel mai deslusit titanismul fiintei sale. Ipostaza aceasta a eului
arghezian este expresia individualismului exacerbat al unui ins
romantic, dublat de spiritul contradictoriu al omului modern,
pentru care, adesea, revendicarea de ordin mistic ia un caracter
demonic" (Marcel RaymonD). incercand sa-l concureze si, prin
aceasta, sa-l nege pe Dumnezeu, poetul atotputernic", cel care
crede a avea leacul mare-al mortii tuturor", devine omul unei

religiozitati in raspar" (Nicolae Balota). Psalmul ce se deschide cu

versul Sunt vinovat ca am ravnit" este ilustrativ pentru aceasta
atitudine lirica. Desi a fost inclus in volumul din 1927, Cuvinte
potrivite, prin viziune si prin limbaj acest text ar putea figura
foarte bine printre piesele din Flori de mucigai. Autoportretul
psalmistului exploateaza indeosebi sugestii ale mitologiei pagane,
cum ar fi cele legate de figurile lui Prometeu, Sisif ori Atlas, desi
nu este strain nici de anumite referinte biblice la pacatul adamic
(Facerea 3, l-l5) sau la caderea lui Lucifer (Isaia 14, 12; Luca
10,18).

Arghezi refuza starea paradiziaca, fiind ispitit de una voluptuospaman-teasca. Psalmistul nu e misticul supus frenatiunilor, ci un
individ preauman, e acel talhar de ceruri" care violenteaza cerul
metafizic. El se lasa imbiat de placerea tuturor concupiscentelor si
nu renunta la universul material, ce-i ofera infinit mai multa
desfatare decat orice transcendenta:
Sunt vinovat ca am ravnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea in cetate
Si am pradat-o-n somn si-n vis,
Cu bratu-ntins, cu pumnu-n-chis.
Pasul pe marmur, tacut,
Calca lin, ca-n lut,
Steagul noptii, desfasat cu stele,
Adapostea faptele mele
Si adormea strajerii-n uliti
Razimati pe suliti.
Iar cand plecam calare, cu trofeie,
Furasem si cate-o femeie

Cu parul de tutun,
Cu duda tatii neagra, cu ochii de lastun.
Ispitele usoare si blajine
N-au fost si nu sunt pentru mine.
In blidul meu, ca si in cugetare,
Deprins-am gustul otravit si tare.
Ma scald in gheata si ma culc pe stei,
Unde da bezna, eu framant scantei,
Unde-i tacere, scutur catusa,
Dobor cu lanturile usa".

Arghezi nu poate depasi, in procesul cunoasterii lui Dumnezeu,

nivelul excitatiilor provocate de elementele lumii sensibile,
anulandu-si astfel posibilitatea de a accede la contemplatia
extatica. Aceasta neputinta e, de fapt, cauza esecului mistic al
poetului modern, in general; ea se dovedeste a fi benefica insa in
plan estetic. Poetul nu se poate desprinde de lucruri, scrie Marcel
Raymond. N-are voie s-o faca, daca vrea sa ramana poet Doar
placerile carnii si indra-girea voluptuoasa a senzatiilor ei ii vor
ingadui sa-si insamanteze memoria si sa pregateasca in taina
recolta de imagini ce-i vor popula opera." Daca, pentru
credinciosul autentic, ascetismul si mistica sunt modalitatile de
transcendere a lumii si intrare in absolut, pe poet doar Poezia il
apropie de Dumnezeu. Fapt semnificativ, pradarea cetatii" se
face 'n somn si-n vis", deci intr-un spatiu imaginar, propriu
poeziei. Numai aici poetul se poate masura cu Domnul, prin
negarea ratiunii sacre a lumii:
Cand ma gasesc in pisc
Primejdia o caut si o isc,
Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,

Ducand in carca muntele intreg".

Ca o sfidare adresata divinitatii, muntele urcusului spiritual este
nu escaladat, ci purtat pe umeri. Povara isi insufleteste eroul;
psalmistul arghezian, asemeni miticului Atlas, este dinamizat de
munte. Aceasta e limita maxima a suferintei voluntare si, implicit,
a frondei lui Tudor Arghezi. in opinia lui Gaston Bachelard,
muntele realizeaza cu adevarat Cosmosul strivirii. in metafore, el
joaca rolul unei striviri absolute, iremediabile; el exprima
superlativul nefericirii apasatoare si fara leac".
Reiterand ispravile altor titani, ca Prometeu sau Sisif, Arghezi
impinge actul blasfemator catre un gest de o cutezanta extrema:
Cercasem eu, cu arcul meu,
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri, imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria." Si aici, tragerea cu arcul devine
un mijloc simbolic de transcendenta" (Gilbert DuranD). Arghezi a
trait permanent cu fascinatia Vanatului suprem, dar permanent
elanul sau s-a frant in fata aceluiasi zid:
Dar eu, ravnind in taina la bunurile toate,
Ji-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate".
Drama lui e drama unei constiinte ce nazuieste sa cunoasca pe
masura atotcunoasterii divine. Ultimele versuri dau poemului
nuanta de confesiune a unui invins.