Am neles pcatul ce apas peste casa mea

Am neles pcatul ce apas peste casa mea

ca un muchi strmoesc.
O, de ce am tlmcit vremea izodiile
altfel dect baba ce-i topete cnepa n bal ?
De ce am dorit alt zmbet dect al pietrarului
ce scapr scntei n margine de drum ?
De ce am rvnit alt menire
n lumea celor apte zile
dect clopotarul ce petrece morii la cer ?
D-mi mna ta, trectorule i tu care mergi,
i tu care vii.
Toate turmele pmntului au aureole sfinte
peste capetele lor.
Astfel m iubesc de-acum :
unul ntre muli,
i m scutur de mine nsumi
ca un cne ce-a ieit dintrun ru blestemat.
Sngele meu vreau s curg pe scocurile lumii
s-nvrt roile
n mori cereti.

Sunt tremur de fericire :

ziua ntreag deasupra mea
puterile psreti au artat n triunghiuri
spre inte luminoase.

Poezia "Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea", face

parte din volumul de poezii "In marea trecere, in 1924, la Editura
"Radio Cluj. Poezia aceasta ajuta la interpretarea mai nuantata a
metaforei "trecerii". Ideea centrala este aceea a pacatului
cunoasterii intelectuale, a "talmacirii" prin "semne" a realitatii
elementare, a asumarii altui destin decat cel anonim al "babei cesi topeste canepa n balta". Desi poetul a ocolit constient acest
tabu (vezi "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"), acesta apasa
peste "casa" omului, peste ntreaga stirpe, ca un blestem de
neocolit (vezi comparatia, deosebit de revelatoare, "ca un muschi
stramosesc"). Cuvantul este blamat ca "talmacire" (citeste:
rastalmacire, deformare de sensuri originare) a ceea ce era doar
fiintare pura si trecere catre moarte.
Cenzura transcendenta nu accepta nici o oprire din afara a
trecerii. Lexicul poeziei subliniaza ideea de trecere prin: "drum",
"a petrece", "trecatorule", "mergi", "vii", "rau", "a curge",
"rotile" etc. Pentru a nu se situa n pacat omul ar trebui sa
accepte aceasta necurmata trecere nscrisa n "vreme" si n
"zodii" cu semnele transcendentale care guverneaza destine din
afara omului si fara amestecul acestuia ; sa nu ncerce sa-i dea un
semnificat, sa se situeze de buna voie n afara propriei
individualitati, n anonimat, "unul ntre multi". Aceasta acceptare
echivaleaza cu autodistrugerea, o antrenare voita n roata "morii"
de sensuri transcendentale, care se nvarte fara tinta, un
martiriu: "Sangele meu vreau sa curga pe scocurile lumii, / sa-

nvarta rotile / n mori ceresti. Acceptarea "marii treceri" implica

n cele din urma un sens pozitiv, impus pe cale voluntara: "Sunt
tremur de fericire" va proclama poetul, supunandu-se unor
imperative ce se afirma si-si fac jocul deasupra capului sau.
Remarcabila este si coincidenta de expresie ntre poezia de
fata si aceea care deschide volumul ("Catre cititori"). "Casa"
poemului (simbol al subiectului liric, al emitentului de cuvant)
este situata n drumul "trecatorilor", carora el li se adreseaza de
fiecare data. Receptorii mesajului liric fac parte si ei din "marea
trecere" de sensuri, implicati fiind n drama poetului, luati de
acesta ca martori. El oscileaza ntre refuzul initial al cuvantului
("De unde sa-ncep ?") si acceptarea conditiei celor care "trec":
"Da-mi mna ta, trecatorule, si tu care mergi, / si tu care vii"...
"Turmele" acestei mari migratii de semeni si de sensuri sunt de
data aceasta divinizate: "Toate turmele pamantului au aureole
sfinte / peste capetele lor".
Poetul accepta pentru moment sa treaca peste propria-i
individualitate, sa se regaseasca n multime. Acelasi sens l are si
poezia "Lucratorul", care urmeaza imediat n ierarhia cronologica
a volumului. Acesta (lucratorul) se istoveste si el de buna voie n
preajma "masinilor" (sinonime aici ale marilor mecanisme
cosmice de sens), acceptndu-si fara problematizare destinul: |"Te
istovesti n ncordari de arc / langa rotile mari de otel". Poetul
ntrevede faptul ca singura solutie a dramei sale ar fi aceea de a
accepta conditia de "lucrator" (cu alte cuvinte, de piesa
infinitezimala ntr-un urias mecanism ce-i depaseste puterile de
ntelegere), de izvoditor de "lucruri", si nu de nume. Drama
individuala nu se opreste nsa aici. Staruie apasatoare o stare de
nstrainare ce tulbura importurile firesti ale eului cu lucrurile si cu
semnele lor ca si cum un "blestem" straniu ar umple lumea ; se
simte n aer o deteriorare a speciei de "talmacitor", o negatie a
oricarui orgoliu de creator pentru a prefera statutul lucratorului
anonim: "Nu te cunosc, nu ma cunosti, / dar o lumina aluneca / de

pe fata ta pe fata mea, / fara sa vreau m-alatur bunei tale vestiri /

si-o strig n sfintele vnturi".