POVESTEA LUI STAN PATITUL - analiza literara de Ion

CREANGA
Ion CREANGA POVESTEA LUI STAN PATITUL
Ceea ce surprinde, la diferite lecturi, pe cititorul avizat al basmelor lui Creanga este, mai
inainte de orice, realismul lor, caracterul de nuvela (in intelesul vechi al cuvantuluI) din viata
taraneasca de altadata. Ceea ce in Amintiri scriitorul povesteste, asa-zicand, in plan real poate
fi gasit in Povesti, laolalta cu fabulosul. Din acest punct de vedere Povestea fui Stan Patitul este
una din bucatile cele mai caracteristice.
Mai ales la inceput, Povestea se desfasoara in pagini de curata nuvela. E vorba de un flacau
statut, pe care il chema Stan, zis si Ipate, trecut de treizeci de ani. Nemernicind el pe la unii si
pe la altii, inca din copilarie, izbutise acum a-si inchipui o avere, stare foarte asemanatoare cu
a oricarui gospodar din Humulesti: o casuta, putine parale, cateva oi, un car cu boi si o
vacusoara cu lapte; in aceasta situatie, ca oricare om de la tara, Stan se gandeste sa se
insoare. insa Stan e un barbat chitit si se hotaraste cu greu, insuratoarea devenind pentru el o
adevarata problema, la aceasta varsta si in mediul taranesc. Situatia e tot atat de tipica, de
obisnuita, cat si comentariul povestitorului, de o extraordinara oralitate: un torent de vocabule,
exclamatii si gesturi, care ne fac sa uitam cu desavarsire ca ne aflam in basm:

"Si, ba s-a insura la toamna,/ ba la iarna,/ ba la primavara,/ ba la vara,// ba iar la toamna,/ ba

vremea trece, flacaul incepe si el a se trece, mergand tot inainte cu burlacia, si insuratoarea
ramanea balta. Si apoi este o vorba: ca pana la 20 de ani se insoara cineva singur; de la 20-25
il insoara altii; de la 25-30 il insoara o baba, iar de la 30 de ani inainte numa dracu-i vine de
hac."

Cu literatura lui Creanga se intampla un fenomen ciudat la prima aparenta. Cititorul surprins
de ineditul ei este tocmai specialistul in arta cuvantului si absolut deloc insul de rand, sa zicem
un taran din preajma Humulestilor. Pasajul citat, pus la inceput si pregatind atmosfera intregii
naratiuni, surprinde prin perfecta fluenta a debitului verbal, data de acel (sI) ba, coordonator si
iterativ, de predicatul 5-a insura (la prezumtivul viitoR) pronuntat o singura data pentru cinci
propozitii, cu complementele circumstantiale de timp in topica fixa si, ca atare, in ordinea
fireasca, stiuta (la toamna, la iarna, la primavara, la vara, iar la toamnA), cu, in continuare,
verbul trece, aplicat vremii (scurgerea generala a timpuluI) si totodata flacaului (planului
individuaL), cu expresia a ramane balta (un continut semantic exact opus verbului trecE)
aplicata insuratorii. Culmea este ca, la atata expresivitate, cititorul nici n-apuca sasi dea cu
parerea asupra chestiunii, pentru ca povestitorul isi asuma el insusi aceasta sarcina intr-un
chip cu totul neasteptat, comentand situatia particulara a lui Stan cu vorba generala care
spune ca omul se insoara singur numai pana la 20 de ani, ca peste aceasta varsta il insoara
altii, o baba dincolo de 25 de ani si numai dracul dupa 30.
Ca atare, devine acum foarte clar ca lui Stan ii va fi dat sa-si mai rotunjeasca averea si sa-si
implineasca si aceasta ultima dorinta, insuratoarea cu o fata cumsecade, in urma unui fel de
pact cu diavolul.
S-ar zice ca e vorba de vechiul motiv faustic, daca lucrurile n-ar capata in versiunea lui
Creanga o interpretare taraneasca, profund originala si locala. intamplarea lui Stan ar voi parca
sa ilustreze cunoscutul proverb: "Fa-te frate cu dracul pana treci puntea". Ori, dupa cum reiese
din dialogul dintre Stan si Chirica, cu dracul deghizat:

" - Da stii c-ai chitit-o bine, mai Chirica!? Tot cu draci esti tu, bine zic eu.

- Apoi da, stapane, in ziua de azi, daca nu-i fi cu draci oleaca, apoi cica te fura sfintii, si iar nu-i
bine."
Elementul de basm, in Povestea lui Stan Patitul, e minim si consta numai in seceratul miraculos
al lui Chirica si in operatia chirurgicala asupra nevestei lui Stan, careia acelasi Chirica trebuie
sa-i extraga coasta de drac prisoselnica*. insa, dupa cum in Ivan Turbinca Dumnezeu si Sfantul
Petre sunt coborati cu umor pe pamant, in chip de mosnegi oarecari, si dupa cum in aceeasi
poveste, ca si in Danila Prepeleac, dracii sunt facuti sa sufere omeneste, si in Povestea lui
Stan Patitul dracul e vaduvit de puterile lui, umanizat. Calitatea de drac se formeaza, nu se
mosteneste, nu este un dat. Dracul cel mic si fara experienta tremura de frig, e hamesit de
foame, nu stie cum sa indeplineasca porunca Tartorului si mananca bucata de mamaliga pusa
de Stan pe o tesitura de copac, o mananca in nestire, ca un prost si un flamand oarecare.
Trebuind sa ispaseasca aceasta greseala de neiertat, Chirica-dracul vine sa se bage argat la
Stan pe trei ani. Aparitia lui la poarta gospodarului e o scena din viata cotidiana a satului:
" -Tiba! Hormuz! na, Balan! nea, Zurzan! dati-va-n laturi, cotarle! Da de unde esti tu, mai tica?
Si ce cauti pe aici, spaima cainilor?
- De unde sa fiu, badica? la, sant si eu un baiet sarman si vreu sa
intru la stapan."
Ajutat de Chirica, Stan isi sporeste averile. Povestitorul le insira cu placere de perfect
cunoscator, in totala contradictie cu economia basmului popular autentic, care nu are in
vedere niciodata amanunte de ordin gospodaresc taranesc. Torentul de vorbe, inventarul averii
lui Stan, constituie o alta sursa a farmecului oralitatii:
"Ce garduri stresinite cu spini, de mai nici vantul nu putea razbate printre ele! Ce suri si ocoale
pentru boi si vaci; perdea pentru oi, poieti pentru paseri, cotete pentru porci, sasaiac pentru
papusoi, hambare pentru grau, si cate alte lucruri de gospodarie, facute de mana lui Chirica,
cat ai bate din palme!"

Venind vorba de insuratoare, dialogul dintre stapan si sluga e cu totul in firea lucrurilor:
"-Stapane, sa nu banuiesti, da am sa zic si eu o vorba: de ce nu te insori? Ca mane-poimane
te-i trezi c-ai imbatranit si nu-ti ramane nici un urmas. Dupa viata este si moarte. De unde stii
ce se intampla, fereasca Dumnezeu! si-atunci, cui ramane atata avere?
- Ce vorbesti tu, mai Chirica? Daca nu m-am insurat cu cand am fost de insurat, apoi la vremea
asta t-ai gasit sa ma insor? Pe semne vrei sa-si faca dracul ras de mine?
- Da ia lasa-ma la pardalnicul, stapane, ca-i sparie oamenii cu voitele d-tale. Nu te mai face asa
de batran, ca doar nu ti-i vremea trecuta
Odata insurat, Stan urma sa incerce taria de caracter a sotiei, ce se dovedeste a fi destul de
precara, desi avea - aleasa fiind de Chirica - numai o singura coasta de drac, si nu trei, cum au
cele mai multe. Deghizat de diabolica lui sluga, Stan merge la baba mijlocitoare. Aceasta e rea
din cale-afara, ca toate babele din povestile lui Creanga, e un talpoi de baba, capabila de
lucruri ingrozitoare. Pe ea o va lua Chirica drept simbrie pentru cei trei ani de slujba, caci
Scaraoschi ii atrasese atentia ca trebuie intarita una din fundatiile subrede ale iadului.
Personajul se defineste cu o claritate extraordinara prin oralitatea limbajului. Luand din mana
lui Stan punga cu bani, spre a mijloci intalnirea cu pro-pria-i nevasta, baba se bate cu mana
peste gura, mimeaza greutatea intreprinderii, se caina ca-i plesneste obrazul de rusine si,
ipocrita, promite numai pe jumatate:

"- Om bun, manca-te-ar puricii, sa te manance! Eu stiu ce vrea sa zica durerea de inima, bat-o

pardalnica s-o bata!.. Nu stiu, zau, cum a sta si asta; imi plesneste obrazul de rusine, cand
gandesc cum am sa ma infatosez inaintea femeii celeia cu vorbe de acestea Ma duc si eu intrun noroc, sa vedem, si de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iara de nu, mi-i crede si d-ta, ca
stiu cum se fac de greu trebile acestea si rar le scoatem la capat."

Memorabila ramane si aici, ca peste tot in opera lui Creanga, oralitatea, nu numaidecat aceea
a personajelor, inteleasa de la sine, cat aceea a povestitorului insusi. Ca si in Soacra cu trei
nurori, Capra cu trei iezi, Danila Prepeleac, Ivan Turbinca, iluzia realitatii taranesti este intarita
si intretinuta tot timpul de verva, jovialitatea si umorul spuitondui, care se adreseaza cititorului
ca unui spectator, de pe o scena imaginara.
Cuvintele-gest si expresiile populare din graiul viu nu sunt atat de "regionale" pe cat s-ar
crede, pentru ca scriitorul nu a copiat vorbirea humulcstenilor, ci, prin geniul sau, a selectat
materialul verbal si 1-a ordonat in contexte menite a sugera viata autentica; ele se impun de la
sine, fara dictionar, intelegerii cititorului. Cuvintele si expresiile oralitatii cotidiene, care apar in
aceasta scriere a lui Creanga - ca de altfel in toata opera sa - sunt, in marea lor majoritate,
perfect inteligibile, chiar in afara contextului. Aceasta se datoreste faptului ca expresiile
verbale predomina si ca ele circula, de regula, pe intregul spatiu locuit de romani. in cele din
urma, opera lui Creanga insasi a contribuit la reimprospatarea lor in limba romana .
Tot asa proverbele si zicalele. Povestitorului ii lipseste facultatea de a caracteriza personaje si
situatii cu cuvintele lui si apeleaza totdeauna la sacul fara fund, la arsenalul lingvistic si
paremiologic pe care il are la indemana, gratie unei memorii din cale-afara de prodigioase si
unei eruditii in materie cu totul iesite din comun. Astfel, pentru a arata cum omul harnic,
asezat la casa sa, precum Stan, prinde oarecare avere, zice: Vorba ceea, si piatra prinde
muschi, dacasede mult intr-un loc. Situatia barbatului caruia i s-a urat cu burlacia: Vorba
cantecului: De urat ma duc de-acasa/ si uratul nu ma lasa./ De urat sa fug in lume,/ Uratul fuge
cu mine. La varsta lui, matura, Stan se gandeste la neajunsurile casatoriei cu o femeie
capricioasa. Exista si pentru aceasta imprejurare o zicala, comentata de povestitor cu umor
echivoc: Uniia zic asa - ca femeia-i sac fara fiind. Ce-a mai fi si asta? Dupa plecarea lui Stan cu
carul de lemne din padure s-a starnit un vifor cu lapovita: Mania lui
Dumnezeu era afara; sa nu scoti un caine din casa Referitor la aspectul firav al lui Chiricadracul, venit sa se bage argat,
Stan se exprima tot printr-o zicala: Apoi bine-a zis cine-a zis ca vrabia-i tot pui, dar numai
dracul stie de cand ii Un cioflingar, ratacit candva prin sat, e caracterizat tot printr-o vorba
cunoscuta de toata lumea: Cu antereu de canavata/ Ce se tine numa-n ata,/ Si cu nadragi de
Anglie/ Petece pe el o mie, in modul acesta Stan reediteaza opinia lui Stefan a Petrei
Ciubotariul despre surtucari: Logofete branza-n cui/Lapte acru-n calamari/ Chiu si vai prin
buzunari. Gospodarul abia 1-a putut scoate pe Chirica din gura cainilor. Vorba ceea: As veni la
voi, dar mi-e rusine de caini. Pe seama numelui stapanului - cu care se ia la intrecere din
cimilituri, chip de a-si pune la
incercare istetimea, - dracul-argat are la indemana un cantec, nu mai putin generic, vechi de
cand lumea: Ipate care da oca pe spate/ Si face cu mana sa-i mai aduca una. La randul lui,
Stan propune lui Chirica o cimilitura de tot pitorescul: Lata - peste lata, peste lata - imbujorata,
peste imbujorata - cracanata, peste cracanata - maciulie, peste maciulie - limpezeala, peste
limpezeala - galbcneala si peste galbeneala - hudulet, atat de hermetica in formularea ei
metaforica, incat n-ar putea fi dezlegata nici chiar de un drac impelitat. Toata lumea de la tara
stie insa ca e vorba de facerea mamaligii si Creanga isi ofera placerea de a o impartasi
carturarilor oraseni. insa un fapt ramane evident deocamdata: nu e nevoie sa consultam macar
o culegere de folclor pentru ca sa ne dam seama ca proverbele si zicalele de mai sus, ca si
altele, nu sunt ale lui

Creanga. Povestitorul ia din bunul comun al limbii si intelepciunii obstesti ceea ce ii convine.

Personal, nu are - asa zicand - un stil individual si individualizator. Prin el se exprima un grup
etnic. in cazul povestitorului humulestean, insa, avem de-a face cu un exemplar de geniu,
deloc anonim si impersonal, in modul cum cuvintele, expresiile populare, zicalele si proverbele
sunt configurate in contextul povestirii. Numai materialul nu este al lui, edificiul operei ii
apartine in intregime. Aici Creanga atinge chiar culmea originalitatii literaturii romane si ar fi o
greseala grava daca am vedea in el un pasionat de folclor si in opera lui o culegere, macar cat
de cat. Ca orice mare clasic - in chiar spiritul lui Boileau - Creanga pare ca a avut un model:
arta folclorica a cuvantului romanesc. Un model pe care, mare maestru fiind, si-a propus sa-1
intreaca. Si 1-a intrecut! La toti clasicii nostri se poate vorbi de pasiunea si dragostea pentru
folclor si limba populara, de influenta folclorului exercitata in opera lor. La Creanga insa nu. Ar
fi o tautologie, un fel de nonsens, un pleonasm, sa afirmi influenta populara sau existenta
elementelor folclorice in opera humulesteanului. El nu s-a aplecat, ca un intelectual, catre
popor, ci, impreuna cu personajele sale, a rasarit din popor, indiferent la elementele
constitutive ale operei sale, din lipsa termenului de comparatie. Creanga lasa impresia neta ca
nici macar nu face distinctia, livresca, intre limba, zicala, proverb, snoava, poveste etc. Opera
lui se inalta spontan - ca valul din apa marii - din toate aceste elemente confundate cu lumea
taraneasca insasi. in fond, expresiile, zicalele, proverbele, cimiliturile etc. devin componente
ale mijlocului de comunicare care in inteles larg se cheama limbaj si care, privit abstract, este
un univers cu legi ascunse, un labirint in vesnica miscare si metamorfoza, unde artistul trebuie
sa gaseasca firul Ariadnei, in felul lui cel mai propriu. Si Creanga 1-a descoperit in chip genial.
Stilist abundent, dar fara nici o urma de incarcaturi greoaie, Creanga gaseste intotdeauna
expresia cea mai potrivita, cu o usurinta extraordinara, sustinand totul cu verva lui rustica,
printr-o gesticulatie care se ghiceste din inflexiunile limbii, prin excelenta vorbita, uneori chiar
fara transmiterea unui continut notional anume, precum aceste expresii pantomimice: Da,
Toate ca toate, Ia, Apoi da, Amu, Da ia lasa-ma, De cole pana cole, hat si bine etc.
Creatorul Povestilor si al Amintirilor nu numai povesteste, ci si arata, cuvintele deictice fiindu-i
foarte caracteristice, in modul cum transpune artistic specificul limbii romane vorbite.

In aceeasi ordine de idei merita o atentie deosebita sintaxa frazei lui Creanga, care contribuie cum de altfel s-a observat de mai multe ori - poate cel mai mult la realizarea oralitatii. Ne
marginim la numai cateva exemple, extrase din povestirea de fata. Astfel, foarte caracteristica
stilului lui Creanga este introducerea principalei prin numai ce, principala precedata de obicei
de subordonata temporala introdusa, la randul ei, prin iterativul Si tot, Si cum, Si cand ere:
"Si tot mai cercand el ba ici, ba colea, inspre sara, mimai ce da de o partie"
"Si cum sta el pe ganduri, posomorat si bezmetic, numai iata ca vede pe o tesilura un bot de
mamaliga."
"Si canii colo, numai ce iata ca-1 vazu dormitand pe varful unei girezi."
"si cum vorbeau ei, numai ce iaca si Chirica pe usa."
Din aceeasi categoric fac parte si exemplele:
"Si numai iaca ce vede ca se rapad cainii, sa rupa omul nu altaceva". "Si unde nu ti-o insfaca
pe sus."
Locutiunile adverbiale, prezente si in alte contexte decat exemplele de mai sus (numai ce,
numai ce iata, si unde nu etC), pun in relief intonatia frazei si volutele subordonarii, accentul
de intensitate maxima cazand intotdeauna pe ele.
Tot in vederea oralitatii, predicatul urmeaza a cadea sub accentul principal si se asaza inaintea
subiectului, care apare exprimat ca atare, prin pronume, desi normele limbii n-o cer
numaidecat:
"in sfarsit isi ia el inima-n dinti si se duce la curte". "Si asa traiau ei de bine si se iubeau unul

pe altul ca niste hulubasi." "Ipate, ca cel cu grija-n spate, se framanta el cu mintea" "Atunci
odata incep ele a se boci".
Uneori propozitia exclamativa prezinta elipsa predicatului.

Suplinirea se face prin mimica povestitorului:

"lpate, auzind acestea,//parerea lui de bineV
E de banuit numaidecat ca suprimarea predicatului se face prin o anume intonatie asupra
cuvantului parerea, ca si printr-un gest semnificativ al povestitorului. Gestul povestitorului mai
poate fi banuit si in parantezele comunicarii, paranteze care au intotdeauna caracterul unor
determinari modale si sunt exprimate prin locutiuni zicale, ca in exemplul:
"Atunci Chirica, nici una, nici doua, scoate o funie cu care era incins, leaga bine gireada, cum
stie el, o ia in spate si pe ici [i-i drumul"
Mai sus remarcasem placerea lui Creanga de a insira, intr-o enumeratic abundenta, inventarul
gospodariei lui Stan, insa fara o intentie descriptiva propriu-zisa. Densitatea frazei si
repeziciunea epica orala se mai realizeaza la dansul si prin abundenta verbala, ca in pasajul
acesta, in al carui final remarcam din nou paranteza povestitorului:
"Unii (dracI) secerau, altii legau snopi, altii/aceau clai si suflau cu narile .sa se usuce, altii
carau, altii durau girezi, ma rog, claca dracului era! Ce sa spun mai mult?"*
Sau ca in acesta:
"Si cand ajunse (StaN) acasa, Chirica treierase, vanturase, macinase, in sfarsit, pusese toate
trebile la cale. Si Ipate, cand a vazut si asta, nu mai stia ce sa zica; mai ca-i venea a crede ca si
el are a face cu dracul".
Sau:

"Atunci Ipate odata mi t-o insfaca de cozi, o tranteste la pamant s-o tine bine. Iara Chirica
incepe a-i numara coastele din stanga, zicand: una, doua, trei si, cand la a patra, pune dalta,
tranteste cu ciocanul, o apuca cu clestele s-o da afara. Apoiasaza pielea la loc, pune el ce pune
la rana, si pe loc se tamaduieste."

Povestea da impresia ca e spusa acum, dar si ca a fost spusa de nenumarate ori inainte de a fi
asternuta pe hartie. Frazele au capatat astfel rotunjime, cadenta si alunecare clasica. De aceea
ele se pot descompune in unitati ritmice, precum inceputul povestii, facut simplu prin intrare
directa in subiect:

"Era odata un flacau statut pe care-il cherna Stan.

Si flacaul acela din copilaria lui se trezise prin straini, fara sa cunoasca tata si mama, si fara
nici o ruda care sa-1 ocroteasca si sa-1 ajute.
Si ca baiet strain ce se gasea, nemernicind el de colo pana colo pe la usile oamenilor, de unde
pana unde, s-a oplosit de la o vreme intr-un sat mare si frumos."

Diferitele paragrafe constitutive ale povestii sunt introduse prin formulele orale cunoscute.
indaratul iterativelor se banuieste pantomima povestitorului, mimarea din ochi, clatinarea din
cap, aratarea cu degetul etc: "Amu, intr-una din zile; Si tot incercand el ba ici, ba colea; Si cum
sta el pe ganduri; in sfarsit, ce spun ei, ce nu spun" etc.
Aceleasi paragrafe sunt apoi incheiate, rotunjite, prin alte formule, orale de asemenea, asanumitele clausule, foarte caracteristice si acestea stilului lui Creanga. Ele constau adesea din
cate o vorba ceea - din care am citat unele, mai inainte -, dar si din anume imbinari de cuvinte,
precum: si cate alte bazaconii si nazbatii de care iscodeste si vrajeste dracul; si din ziua in care
s-a tocmit Chirica la Ipate, norocul ii curgea garla din toate partile; Acum vazuse Ipate ce poate
Chirica, si-i era drag ca ochii din cap.
Asadar, nu numai frazele, dar si naratiunea insasi, in intregul ei, se constituie din valuri ritmice,
prin acele formule orale care deschid si inchid fiecare flux si reflux epic. Prezenta povestitorului
in cadrul relatarii este marcata stilistic chiar si prin unele referinte directe la propria-i
persoana: Dar ce stau eu sa va spun Sa nu spun minciuni etc.
Uneori povestitorul constata ca trebuie - spre completarea relatarii - sa reia firul epic din alt
punct si, in acest scop, atrage atentia auditoriului inchipuit: Acum sa ne intoarcem iar din
urma. Finalul povestii se adreseaza direct cititorului-spectator, intr-o formula bufa, complet
gratuita, ritmata si rimata de atata spunere:
"Si iaca asa, oameni buni, s-a izbavit Ipate si de dracul si de baba, traind in pace si cu nevasta
si cu copiii sai.
Si dupa aceea, cand ii spunea cumva cineva cate ceva de pe undeva, care era cam asa si nu
asa, Ipate flutura din cap si zicea:
- Ia, paziti-va mai bine treaba, si nu-mi tot spuneti cai verzi pe pereti, ca eu sant Stan Patitul.