Originea şi dezvoltarea limbii române

1. Familii de limbi:
Diversitatea lingvistică a lumii a determinat clasificări ale limbilor în funcţie de 2 criterii:
a. în funcţie de limba de origine, atestată (latina) sau reconstruită (slava comună, germanica), cele mai
cunoscute familii de limbi sunt: limbi indo-europene (ramuri: romanică, germanică, slavă, baltică,
celtică, iraniană, albaneză, armeană, greacă, toharică, anatoliană), fino-ugrice, caucaziene, nigero-
congoleze, chino-tibetane.
b. În funcţie de particularităţile lingvistice, distingem limbi izolante (ale căror cuvinte sunt invariabile,
raporturile fiind exprimate prin mijloace sintactice şi de intonaţie, de ex. Chineza) şi limbi
neizolante, care pot fi aglutinante (ataşează după radical afixe, fiecare cu un singur sens, de ex.
Maghiara) sau flexionare (limba română).
Limba română face parte din familia limbilor romanice, având la bază latina populară/vulgară.
Alte limbi care mai fac parte din această familie sunt: franceza, provensala (S Franţei), spaniola,
catalana (provincia Catalunya din Spania), italiana, sarda (insula Sardinia, Italia), romanşa sau
retoromana (Elveţia), portugheza, dalmata (coasta dalmată a Croaţiei, nu se mai vobeşte de la
sfârşitul secolului al XIX-lea). Un element ce individualizează limba română este faptul că este
singura limbă latină vorbită în S-E Europei.

2. Definiţia limbii române (Al. Rosetti, 1968):

„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală Imperiului
Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Moesia Superioară şi
Inferioară, Dardania), din momentul pătrunderii latinei în aceste provincii şi până astăzi”.
„Se poate afirma că româna este o limbă romanică rezultată dintr-o foarte veche, constantă şi
încrâncenată language loyalty (fidelitate lingvistică), care i-a asigurat identitatea în timp şi spaţiu,
dar şi dintr-o cultură marcată de mai multe rupturi, după fluxul şi refluxul latinităţii în această zonă
orientală a Europei, zguduită de vicisitudini şi acoperită de tăcerile istoriei”. (Al. Niculescu –
Individualitatea limbii române între limbile romanice)

3. Latina clasică/latina vulgară:

Naşterea unei limbi este un proces îndelungat şi nu poate fi datat cu exactitate. Nu se poate
spune când a început transformarea limbii latine în limbă română. Se consideră că procesul de
formare a limbilor romanice a durat până în secolul al IX-lea. Pentru limba română s-au emis mai
multe ipoteze, una dintre teoriile ştiinţifice fiind că, la năvălirea popoarelor migratoare în secolul al
VI-lea, structura limbii române era deja fixată, ceea ce a împiedicat dizolvarea ei în contact cu
influenţa slavă.
În urma cuceririi dacilor de către romani, începe procesul de romanizare a populaţiei
autohtone, care a constat în asimilarea rapidă a civilizaţiei, a culturii şi a limbii din Imperiul Roman.
Acest proces nu s-a întrerupt odată cu Retragerea Aureliană (271-273 d.Chr.), ci a durat, după unii
specialişti, până în sec.al VIII-lea; cum Traian a colonizat Dacia cu oameni „ex toto orbe romano”
(Eutropius), o populaţie atât de diversă nu se putea înţelege decât cu ajutorul latinei, pe care încep să
o vorbească şi băştinaşii.
Latina clasică este varianta scrisă a limbii latine, folosită începând cu sec. al III-lea î. Chr,
până în sec. VI-lea d. Chr. Ca limbă oficială a Imperiului sau ca limbă vorbită de păturile culte,
respectă riguros regulile lingvistice, se păstrează ca limbă literară în operele autorilor clasici.
Începând cu sec. al VI-lea, latina clasică supravieţuieşte ca limbă culturală medievală în toată
Europa, în opere ştiinţifice, în corespondenţa dintre cărturarii vremii, în cancelariile imperiale sau ca
limbă de cult a creştinilor din Apus.

1
 Latina vulgară (populară) este varianta orală, spontană a latinei clasice, fiind folosită în
vorbirea familiară, ignorând aspectele normative şi acceptând inovaţiile. Este limba de comunicare
dintre diversele populaţii ale Imperiului Roman şi suportă modificări din partea vorbitorilor
autohtoni cuceriţi, în fiecare provincie altele, astfel încât începe crearea limbilor romanice.
Dacă latina clasică era bine cunoscută, latina vulgară, care stă la baza formării limbilor
romanice, este reconstituită după o serie de izvoare: autori clasici latini (Plaut, Cicero, Horaţiu) în
ale căror opere pătrund forme de limbă vorbită, traducerea Bibliei (Vulgata – adresată clor fără o
instrucţie deosebită), inscripţiile de la Pompei (oraşul acoperit de lava vulcanului Etna), lucrări
lexicografice precum Appendix Probi (listă datând din sec. al III-lea d.Chr, cuprinzând 227 de
cuvinte populare însoţite de cuvinte din latina clsică: oculus non oclus, auris non oricla), gramaticile
latineşti care semnalau greşeli de pronunţare sau de morfologie, metoda comparativ-istorică de
studiere a limbilor romanice, prin care se refac forme neatestate la un moment dat pe baza
corespondenţelor (de ex. forma coda din latina vulgară este refăcut după rom. coadă, it.coda, sp.
coza, fr. queue).

4. Substrat dacic – este fondul autohton, limba părăsită de populaţia dacă în urma cuceririi de către
romani. Cea mai consistentă parte a moştenirii dace se observă la nivelul lexicului, deşi nu s-au
păstrat mai mult de 200 de cuvinte:
• Nume proprii: Argeş, Cerna, Criş, Dunăre, Iaşi, Jiu, Lotru, Oituz, Olt, Siret,
Someş, Timiş, Turda, Bucur;
• Substantive comune: abur, baci, balaur, barză, brad, brânză, brâu, buză, ceafă,
cioară, copil, gard, fluier, groapă, grumaz, mazăre, mânz, moş, mărar, pârâu, raţă, scrum,
stână, strungă, şopârlă, ţap, ţarc, urdă, vatră, viezure, zer.
• Verbe: a ciupi, a băga, a se bucura, a cruţa, a scăpăra.
• Sufixe: -esc, -eşte, -andru, -ăni.
Unele aspecte din fonetică şi morfo-sintaxă sunt atribuite ipotetic substratului autohton: în
fonetică – consoanele h, ş, vocala ă, iar în morfologie – formarea numeralelor prin adiţiune (de la 11
la 19).
Nu s-au păstrat documente scrise în limba dacilor, fapt explicat fie printr-o posibilă interdicţie a
scrisului, legată de credinţe religioase, fie prin ideea unei culturi de tip tradiţional, bazate pe
oralitate. Izvoarele scrise sunt puţine şi nesigure: nume de plante medicinale, nume proprii de
persoane, localităţi, râuri menţionate în inscripţii, dar şi pe vase sau monede.

5. Stratul - Limba română îşi dovedeşte caracterul latin la nivel fonetic, gramatical şi lexical.
A. Transformări fonetice în trecerea de la latină la română:
• Căderea consoanelor finale m, n, s,t: caput> capu>cap;
• Transformarea consoanei duble –ll- în l: callis>calle;
• Transformarea lui l intervocalic în r (rotacism): solem>soare;
• Căderea lui b intervocalic: caballus>cal;
• Căderea lui h în poziţie iniţială: herba>iarbă;
• Grupul consonantic ct a devenit pt: lactem>lapte;
• Grupul consonantic cs a devenit ps: coxa>coapsă;
• A urmat de consoanele m, n devine â: campus>câmp, canis>câine;
• O accentuat devine diftongul oa: porta>poartă;
• A neaccentuat în poziţie finală devine ă: lana>lână;
• Vocala o, urmată de e,a se diftonghează: molam>moară.

2
 • Transformarea lui a în e când este precedat de consoanele c, g sau de vocala i: clavis>cheie,
inglaciare>a îngheţa, taliare> a tăia.
• Trecerea lui e la i când set urmat de m, n: bene>bine, dentem>dinte;
• Trecerea lui o la u, când este urmat de n: bonus>bun, frontem>frunte
• Transformarea lui gn în mn: lignum>lemn;
• transformarea lui t, în faţa unui hiat, în č: fetiolus>fecior, rogationem>rugăciune;
• schimbarea scvenţelor qu şi gu în p şi b, înaintea lui a: aqua>apa, lingua>limbă;
• modificarea lui d, s, t urmate de i în z, ş, ţ: decem>zece, dico>zic, dies>zi, viridia>varza,
negotium>negoţ, scortea>scoarţă, teneo>ţin, sedeo>şed.
B. La nivel gramatical, româna preia 3 din cele 5 declinări ale substantivelor latineşti, cele 3 genuri,
cele 4 conjugări ale verbelor, modurile şi timpurile, pronumele, mare parte a numeralelor,
numeroase adverbe, dar mai ales prepoziţii şi conjuncţii.
C. La nivel lexical, vocabularul fundamental al limbii noastre este în proporţie de 60% de origine
latină: părţi ale corpului omenesc (cap, creier, dinte, braţ, faţă, inimă, mână), gradele de rudenie
(socru, frate, părinţi, nepoţi, cumnaţi, fini), termeni religioşi (biserică, cruce, a se ruga), zilele
săptămânii, termeni agrari (pământ, sapă, arătură, semănătură, seceră), verbe care indică acţiuni
esenţiale (alerga, aduce, auzi, bate, cădea, cânta, cunoaşte, fi, judeca, lua), obiecte de uz casnic,
elemente ale vegetaţiei (arbore, ceapă, codru, munte, pădure), animale domestice şi sălbatice (arici,
bou, cal), unităţi ale timpului (an, azi, diminaţă, iarnă, lună, noapte, zi, săptămână), fenomene
meteorologice (vânt, ceaţă, fulger, ger).
Latinitatea limbii române a fost semnalată mai întâi de cărturari străini (Papa Pius al II-lea,
1405-1464), apoi de cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, sec. XVII) şi
de cărturarii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior) la sfârşitul sec. al XVIII-lea.

6. În prima fază a dezvoltării ei, limba română veche este denumită româna comună (sau româna
primitivă, străromâna, protoromâna, traco-romanica), respectiv limba care se vorbea de strămoşii de
la N şi S de Dunăre, din care s-au desprins cele patru dialecte ale limbii noastre: daco-româna,
megleno-româna, istro-româna şi macedo-româna sau aromâna. Dialectele prezintă trăsături
gramaticale şi lexicale asmănătoare, comune limbii latine, dar şi diferenţe, determinate de spaţiul de
formare, substratul de limbă (geto-dacic în cazul daco-românei, la N de Dunăre) şi adstratul
(elementele împrumutate din pecenegă, cumană, tătară, maghiară, limbile slave, greaca bizantină,
neogreacă, germană, engleză etc.).

7. Teritoriul de formare a limbii române:

Există trei teorii legate de teritoriul de formare a limbii române:
a. teoria formării limbii române exclusiv la N de Dunăre, susţinută de D. Cantemir, Petru Maior, B.P.
Hasdeu, care este infirmată de existenţa dialectelor româneşti de la S de Dunăre;
b. teoria formării limbii române exclusiv la S de Dunăre, susţinută de lingvişti străini (Sulzer, Roesler)
sau de savanţi români recum Ov. Densusianu sau Al. Philippide, conform căreia după retragerea
aureliană s-ar fi produs o migraţie masivă de populaţie din spaţiul fostei Dacii. Teoria imigraţionistă
este infirmată de bogatele mărturii arheologice prin care se demonstrează persistenţa populaţiei
dacice în teritoriul de baştină, de obiectele de cult creştin, cu inscripţii latineşti sau de persisitenţa
unor cuvinte latineşti numai în V României (ai, june, nea, păcurar).
c. Teoria formării limbii române la N şi S de Dunăre, susţinută de Şcoala Ardeleană şi de majoritatea
lingviştilor români (A.D. Xenopol, Al. Rosetti, N. Iorga, Sextil Puşcariu).

8. Influenţa slavă asupra limbii române:

3
 O importantă influenţă asupra limbii române începe cu mijlocul sec. al V-lea, odată cu
migraţia slavilor pe teritoriile de la S de Dunăre (unde asimilează populaţia autohtonă sau o dislocă
spre sud) şi pe cele de la N fluviului, convieţuind cu daco-romanii şi treptat fiind asimilaţi. Procesul
este activ în perioada sec. VII-X şi are drept consecinţe bilingvismul slavo-român, reorganizarea
Bisericii şi oficierea slujbei după model slav, în limba slavonă, precum şi organizarea statală în
cnezate şi voievodate. Şi după sec. al XIII-lea, în diferite etape istorice, limba română a recurs la
împrumuturi slave prin intermediul limbilor vecine (bulgara, rusa, uraineana, sârbo-croata).
Influenţa slavă se manifestă asupra românei ca idiom deja format. Din slavă provin cuvinte
ce constituie serii semnatice: părţi ale corpului omenesc (gât, gleznă, obraz), vieţuitoare (cocoş,
curcă, dihor, gâscă, veveriţă, vidră), relaţii umane (nevastă, rudă, prieten, vrăjmaş), unelte (ciocan,
cleşte, greblă), natură (iaz, crâng, izvor, dumbravă), termeni bisericeşti (mucenic, monah, pomană,
schit, sfânt, slavă), noţiuni abstracte (duh, milă, muncă, noroc, nevoie, silă), la care se adaugă
antroponime (Bogdan, Dan, Dragomir, Dumitru, Mihai, Mircea, Vlad, Vlaicu, Nicolae) sau
toponime (Cozia, Ialomiţa, Ilfov). De asemenea, sunt de origine slavă verbe (citi, dărui, hrăni, iubi,
logodi, munci), adjective (drag, mândru, prost, viteaz, voinic), sufixe (-ac, -alnic, -anie, -aş, -că,
-ean).

9. Influenţa greacă veche: se exercită asupra limbii române în sec. VII-VIII, datorită relaţiilor cu
Imperiul Bizantin. Sunt din limba greacă termeni bisericeşti ortodocşi (acatist, apostol, canon,
călugăr, chilie, evanghelie, icoană, liturghie, patriarh, potir, smirnă) sau termeni din ierarhia
feudală (chelar, despot, pitar, grămatic).

10. Influenţa maghiară se manifestă după stabilirea maghiarilor în Transilvania, la începutul sec. al X-
lea. Multe cuvinte sunt arhaisme (birău, nemeş, pârgar), altele sunt regionalisme (boldă=prăvălie,
uiagă=sticlă), altele aparţin registrului popular (aldămaş, beteag, cătană, chezaş).

11. Influenţa germană se datorează stabilirii saşilor în Transilvania în sec. XII, dominaţiei austriace în
Bucovina până în 1918, impactului tehnicii şi ştiinţei în ultimele două secole, adoptării modelului
cultural german în epoca marilor clasici şi în perioada interbelică. Limba română a împrumutat din
germană cuvinte din următoarele domenii: alimentaţie (cartof, chiflă, griş, şniţel şvaiţer),
îmbrăcăminte (stogă, şorţ, şnur), comerţ şi transporturi (şlep, buştean, chelner, rabat), tehnică (bliţ,
boiler, cocs, diesel, duză, electrocar, fasung, glazvand, ştecăr, ventil, wolfram).

12. Influenţa turcă – împrumuturile turceşti din limba română sunt atribuite populaţiilor de origine
turco-tătară, stabilite în regiunile carpato-dunărene: pecenegii (sec IX), cumanii (sec XI). Influenţa
turcă s-a maniferstat mai ales în timpul îndelungatei suzranităţi turceşti de aproape 5 veacuri (sec.
XV-XIX). Cuvintele de origine turcă se referă la domenii variate legate de casă şi locuinţă,
mâncăruri şi băuturi, comerţ: acaret, babalâc, baclava, băcan, berechet, belea, bucluc, basma,
cafea, caimac, caşcaval, ciubuc, ciulama, cusur, divan, dovleac, dud, duşumea, iatac. Un sufix de
provenienţă turcă este –giu, alături de –lâc: chiulangiu, cafegiu, caraghislâc, şiretlic.

13. Influenţe moderne asupra limbii române:

a. Împrumuturi latineşti – prima influenţă modernă asupra limbii române este cea latină savantă, în sec.
XVII, prin operele cronicarilor, apoi prin reprezentanţii Şcolii Ardelene. Dintre dubletele
etimologice frupt/fruct, băşică/vezică, femeie/familie, bătrân/veteran, arină/arenă, primul este

4
 moştenit, al doilea este împrumutat. Multe dintre neologismele împrumutate au o etimologie
multiplă, acestea fiind preluate din italiană sau franceză.
Coştiinţa noutăţii determină frecvent explicarea, în text, a cuvinelor recent achiziţionate: „boala ce-i
zic dezenterie, adecă deznodarea vintrelui”, „cometa, adică stiaoa cu coadă” (Miron Costin), „pilulă-
gugoaşă, bubuşlie care dau doftorii de înghit pentru leacul” (Dimitrie Cantemir).
Alte exemple: C.V., mass-media, erată, addenda, item, bonus, audit, literă, biblie, a omite, pictură,
premiu, probă, rege, pueril, fabulă, a elibera.
b. Influenţa neogreacă – paralelă cu influenţa turcă modernă, atinge punctul maxim în impul domniilor
fanariote (sec. XVIII-Începutul sec.XIX). Ea este o urmare a contactului cu o civilizaţie superioară.
Aceste împrumuturi se referă la următoarele domenii ale vieţii materiale şi spirituale: administraţie
(anafora=raport faţă de domn, a agonisi, catapultă, epitrop=împuternicit, magherniţă=magazin mic),
şcoală (alfavită=abecedar, agramat, dascăl, filadă=caiet, vivlion=carte, vivliotecă=bibliotecă), religie
(agheazmă, pronie), ştiinţe şi arte (arhitecton, dispnee=dificultate respiratorie, melos=cântec,
molimă).
14. Primul etimon de limbă română: torna, torna, fratre
Cele mai vechi mărturii şi semne de limbă română sunt controversate şi legendare. Torna, torna,
fratre este enunţul admis sau contestat ca aparţinând românei în curs de constituire. Fraza este citată de
cronicarul bizantin Teophanes Confessor în pasajele de relatare a unei expediţii armate bizantine din 587
d.Chr. Cele trei cuvinte ar fi fost rostite de un soldat în limba „părinţilor”, cu intenţia de a semnala unui
camarad pierderea bagajului; receptată şi de ceilalţi soldaţi recrutaţi din populaţia romanizată sud-
dunăreană, adresarea a fost înţeleasă ca semnal de retragere.
Majoritatea istoricilor şi a filologilor sunt dispuşi să accepte ipoteza că Torna, torna, fratre ar putea
fi cel mai vechi eşantion de limbă română în devenire, datând din sec. al VI-lea.
15. Primele referiri la texte în limba română: mărturii indirecte şi fragmente disparate indică
existenţa unor texte scrise în limba romămâ la sfârşitul sec. al XV-lea, însă lipseşte atestarea prin
documente: 1482 sau 1492 – Udrişte Năsturel foloseşte întro scrisoare o formulă de adresare Bunilor
i cestitem în locul expresiei consacrate Dobrem i cestitem, apoi 1485- jurământul de vasalitate rostit
de Ştefan cel Mare la Colomeea, în faţa lui Cazimir, regele Poloniei, ar fi fost tradus din română în
Polonă.
16. Primul document atestat în limba română este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către
Johannes Benkner din Braşov, datând din 1521, prin care este anunţată o invazie a turcilor.
Scrisoarea păstrează protocolul de epocă, având formule iniţiale şi finale preluate din limba slavonă.

5
6