MARIA CRĂCIUN – CURSURI

Cursul I

Trăsături definitorii ale evului mediu clasic (sec. 11-13):

 d.p.d.v. economic → lume agrară ⇒ exploatarea pământului
 d.p.d.v. social → societate tripartită ⇒ imobilitate socială (împărţire în stări). Relaţiile sociale sunt constituite în jurul
relaţiilor vasalice (relaţii personale).
 d.p.d.v. politic → se întăreşte sistemul dinastic, prin conturarea monarhiilor (sec. 11): Capeţienii în Franţa şi
Plantageneţii în Anglia. Aceste două dinastii creează un sistem de guvernare clar şi distinct, spre o centralizare şi o
administraţie publică reală.
 d.p.d.v. ecleziastic → avem de-a face cu o Biserică suprastatală: „Roma universală” în competiţie cu Imperiul
German. Având această poziţie dominantă, Biserixa oferă societăţii o ideologie, o teorie despre guvernare, un model de
funcţionare al societăţii. Aceasta mai oferă:
 un model comportamental individual, implementat prin „exempla” (categorii de mici texte cu tente moralizatoare
introduse în predici sau în manualele de confesor)
 modelul de dezvoltare instituţional, prin apariţia şi evoluţia monarhieipapale ⇒ Biserica este o instituţie
centralizată, acest model fiind luat de autoritatea seculară (regalitatea). De asemenea, Biserica pune în slujba regalităţii o
serie de specialişti în administraţia statului: ex. Thomas Becket
 Europa este o lume în expansiune interioară: cucerirea „spaţiului sălbatic”, pădurea, se face prin asanare, defrişare
etc. Singura expansiune externă a Europei în această perioadă este cruciata: pregătirile acestora forţează evoluţia economică.
Elementele schimbării spre modernitate (sec. 14-16):
Specificitatea evului mediu clasic atinge un punct critic după care dezintegrându-se apar germenii schimbării. Lumea pare
dominată de angoasă (stare permanentă de război, prezenţa bolii în cotidian, nebunia regilor) ⇒ impresia generală este cea de
permanentă calamitate şi mizerie ⇒ mortalitatea este foarte riridicată, iar speranţa medie de viaţă este scăzută, din cauza:
 războaielor,
 foametei → lumea este tocită d.p.d.v. biologic, productivitatea agricolă este scăzută, tehnicile de conservare ale
hranei sunt nesatisfăcătoare.
 epidemiilor → Marea Ciumă: nu există medici, nici profilaxie ⇒ reacţie de panică şi apelarea la protecţia sfinţilor
protectori (în special Sf. Sebastian)
Sărăcia acestei populaţii este alimentată şi de impozitele crescute pentru susţînerea eforturilor militare.
Efectele psihologice sunt:
 sentimentul sfârşitului lumii, al îmbătrânirii premature
 în mişcarea erudită a epocii există o sensibilitate exacerbată a unei lumi alienante, neliniştite, culpabile şi un
sentiment acut al păcatului, datorată influenţei patristicii în teologie (Augustin – păcatul originar este nelipsit din persoana
fiecăruia). Ca urmare, apare sentimentul imposibilităţii mântuirii, a lumii de apoi, obsesia dansului macabru, a morţii.
Acest apetit este alimentat şi de spectacolul de stradă şi de literatură: producţia de manuale care te învaţă să mori („ars moriendi”).
În această perioadă se naşte ideea de purgatoriu. Există o preocupare puternică pentru mântuirea persoanei ce ajunge să
depăşească mântuirea comunitară.
Societatea exclude ereticii din rândul comunităţii ⇒ se ajunge la asumarea individuală a mântuirii de păcate. Posibilitatea
mântuirii de păcate este asociată sacrificiului cristic ⇒ se creează coordonatele unei pietăţi cristocentrice ⇒ patimile lui
Hristos sunt imitate („imitatio cristi” → specific pt. evul mediu târziu) şi contemplate pentru a fi puse în practică. Accentul
 este pus pe scenele cu Iisus copil / Iisus pe drumul crucii. Tot aceasta duce la apariţia unor noi sărbători euharistice (cultul
trupului şi sângelui lui Hristos), Corpus Christi - cult local, încurajat de beghine (Belgia) - -femei religioase laice – mişcare
de pietate populară.
În acelaşi context al obsesiei păcatului:
 se manifestă cultul fecioarei („Mater misericordiae”) şi al sfinţilor.
 ia amploarea cumpărarea mântuirii prin intermediul indulgenţelor. La înxceput acestea erau acordate de papă celor
care plecau în cruciate sau celor care donau bunuri Bisericii. Cu timpul, acestea aveau să fie acordate şi de episcopi sau abaţi (pt.
munca benevolă de ajutorare a comunităţilor monahale). Inflaţia de indulgenţe ⇒ acestea se devalorizează ⇒ oamenii îşi pierd
încrederea în puterea lor.
 sacramentul bisericii se modifică ⇒ elevaţia ostiei în actul liturgic pentru a fi văzută de credincioşi.
 femeile au viziuni euharistice, majoritatea fiind anorexice
Sentimentul foarte puternic al mâniei lui Dumnezeu îl aşează pe om singur în faţa judecăţii.
Concluzie: epoca este una a individualităţii, care se manifestă şi în pietate ⇒ se caută soluţii individuale. Pietatea personală este
centrată pe imitarea lui Hristos şi pe interioritatea trăirilor în contrast cu perioada anterioară când avea întâietate comunitatea
(riturile de trecere, marile sărbători ale sfinţilor era celebrate în comun).
Această schimbare se datorează acsensiunii civilizaţiei urbane, dominată de un model laic ce duce la contestarea regulilor de până
atunci. Are loc o dezvoltare a sportului anticlerical: laicii întră în asociaţii clericale, se implică şi doresc putere de decizie ⇒
sec. 15 se manifestă controlul statului asupra Bisericii, aceasta fiind considerată ca o instituţie ⇒ Biserica nu mai are carcater
suprastatal, nemaideţinând monopolul carităţii. Curentul minorit – curentul milenarist.
În rândul mulţimilor această evoluţie alterează formele spirituale ⇒ au loc o serie de deviaţii religioase rezultate din defectele de
înţelegere şi comunicare ⇒ înfloresc cultele locale şi predicatorii-vindecători. Papalitatea reacţionează încercând să
regularizeze actele de canonizare, totuşi, întâmpină o serie de probleme: excentricităţile flagelanţilor sau permanentizarea
penitenţelor publice.
D.p.d.v. politic războiul de 100 de ani are consecinţe asupra formării statelor naţionale. În urma acestui eveniment două state se
creează: Franţa şi Anglia, şi se delimitează sferele de influenţă. De asemenea apar atitudinile şi practicile diplomatice (ex.
Anglia folosea presiunea economică asupra Flandrei pentru a-şi colaborarea acesteia împotriva Capeţîenilor). Franţa
contrabalansează aceste acţiuni prin intervenţiile ei în Scoţia.
Anglia vroia să unifice insulele, dar Scoţia era un regat ce nu recunoştea suveranitatea Angliei ⇒ între cele două spaţii există
diferenţe remarcabile: coduri de legi diferite, lingvistica etc. Punctul culminant al luptei dintre Scoţia şi Anglia: înfrângerea
lui Eduard la Stirling Bridge, de către William Wallace şi revanşa engleză.
Războiul de 100 de ani: 4 etape
1337-1369 → caracterul unui război naţional, conflict legat de suuceesiunea la tronul Franţei
1369-1375 →
1375 – 1415 → fază calmă, atenţia fiind focalizată asupra problemelelor interne al Angliei (succesiunea la tron, schimbarea
fiscalităţii) şi Franţei (sist. Apanajelor regale)
În această fază are loc şi:
problema schismei papale ⇒ mutarea scaunului papal la Avignon ⇒ Anglia, Imperiul şi Italia sprijinăpapalitatea de la Roma, iar
Franţa, Scoţia şi Milano sprijină papalitatea de la Avignon.
problema nebuniei lui Carol ⇒ puterea este preluată de Louis de Orleans, căsătorit cu o fiică a lui Gianluigi Galleazzo
problema creşterii ducatului Burgundiei ⇒ războiul civil din Franţa
revoluţia engleză din 1399, când Richard II este înlocuit cu Henric de Lancaster, cu ajutorul Parlamentului ⇒ precedente
per5iculoase pentru monarhie: detronarea regelui de către Parlament şi electivitatea acestuia.
1415-1435 → victoria engleză de la Azincourt, episodul Ioanna d’Arc şi încoronarea lui Carol VII la Reims.
 Cursul II: Instituţiile guvernării

Unele state au evoluat spre monarhii regale, centralizate, altele şi-au păstrat structura federativă. Anglia este cel mai vechi
exemplu de stat centralizat, urmează Franţa şi regatele iberice. Multe principate provinciale îşi dezvoltă instituţiile de
guvernare. În Franţa existau particularisme judiciare, sociale.
În evul mediu târziu monarhia se instituţionalizează. Legislaţia europeană are un nucleu cutumiar în majoritatea statelor care nu au
dispărut complet. Această legislaţie cutumiară s-a combinat cu cea romană, introdusă de Biserică. Legea era responsabilitatea
regelui, pe care o împărţea cu un consiliu format din cei mai apropiaţi colaboratori. Aceştia erau nobili care primeau funcţiile
direct de la rege. Legislaţia era legată de funcţia legislativă a regelui. Activitatea judiciară era una lucrativă pentru că în acest
fel regele făcea bani. Împărţirea justiţiei nu era un atribut regal. Toţi nobili exercitau drepturile judiciare asupra supuşilor lor
⇒ efortul monarhiei de a câştiga dreptul de a-şi judeca supuşii. În Anglia, până la 1300, doar regele îşi exercita funcţia
juridică pe unh teritoriul mai extins decât propriul său domeniu. El are judecători care circulă prin comitate şi de la care se
cumpărau acte de către cei care doreau să se judece.
În Franţa nu există un astfel de sistem, aici domeniul regal fiind foarte mic ⇒ chiar dacegel era cel care legifera, acesta nu avea
controlul justiţiei pe un teritoriu atât de vast. De abia după 1300, acesta avea să aibă o extindere fulminantă. Aici existau
instituţii judiciare separate şi curţi care împart justiţia. Indivizii nu mputeau apela la justiţia regală, tocmai datorită faptului că
nu exista acel sistem al judecătorilor itineranţi ca în Anglia.
În Anglia crearea unor instituţii permanente va duce la limitarea puterii regelui în favoarea funcţionarilor respectivi. În Franţa şi
Spania, instituţionalizarea guvernării regale ⇒ curs opus celui englez. Monarhii aveau dreptul de a prelungi funcţionarea
instituţiilor. Regele nu-si mai întemeiază puterea pe posesia asupra pământului, ci pe capacitatea de a legifera.
Până în sec. 13 regii trăiesc din venituri, care le erau suficiente pe timp de pace, dar nu şi în caz de război ⇒ regele impunea
impozite extraordinare. Permanentizarea războiului ⇒ necesitatea obţinerii unor venituri şi de la cler şi nobilimea mică şi de
la orăşeni ⇒ statutul de egalitate în faţa legii, ceea ce-i facepasibili de impozitare directă.

Parlamentul. În Anglia, în 1215, regele Ioan Fără Ţară a fost nevoit să accepte magna Charta Libertatum, în care se specifica
obligativitatea aprobării consiliului înainte de a percepe taxe noi. În 1239 apare termenul de parlament, pentru a desemna
întrunirea Marelui Consiliu, pentru stabilirea impozitelor.
Al doilea act care stă la baza parlamentului englez este Provisions of Oxford (1258), prin care se cerea regelui întrunirea
parlamentului o dată pe an. Primele parlamente au fost sesiuni cu carcater regal. Ulterior parlamentul a devenit bicameral.
Acesta este un ansamblu judiciar care primeşte şi atribuţii fiscale. Taxele imp[use de rege nu erau perpetue, ci legate de un
context, de o situaţie ⇒ majoritatea parlamentelor au început să aibă ca preocupaţie principal-fiscală, numai după 1300
primind şi o funcţie legislativă.
Guvernarea regală era individuală şi personală. Regele se consulta cu cei din anturajul imediat. După 1250, regele are mai mulţi
colaboratori. Foarte multe persoane care vor să se consulte cu regele trimit reprezentanţi care să le susţină cererea. Sistemul
reprezentativ presupune apariţia corporaţiilor: un grup care funcţionează ca o unitate. Când regele era senior, acesta intra în
contac cu persoane individuale şi prin intermediul acestora cu vasalii lor. Începând din 1200, când relaţiile feudale se
deteriorează şi atunci când regele intră în contact şi cu alte categorii sociale ⇒ el se loveşte de aceste corporaţii. Nobilimea
mică şi orăşenii intră în cadrul Camerei Comunelor. Camera Comunelor şi Camera Lorzilor nu au putere egală. Camera
Lorzilor audia petiţile depuse de membrii Camerei Comunelor. Aceştia au o putere mai mare. De asemenea membrii Camerei
Lorzilor, marii nobili erau convocaţi individual de către rege, în timp ce membrii Camreie Comunelor, nobilii mici, îşi
trimiteau reprezentanţi. Important este de menţionat faptul că Parlamentul englez enu este întemeiat pe sistemul stărilor bine
definite. Clerul nu participă la întrunirile parlamentare, aceştia având o adunare separată.
Războiul de 100 de Ani a schimbat situaţîa financiară a Regatului Angliei ⇒ necesitatea unor noi impozite. Întrebarea era cine
avea să decidă pentru acestea ⇒ regele şi parlamentul intră într-o competiţie directă pentru impunerea taxelor indirecte. Cele
mai lucrative impozite erau cele pentru comerţ, pentru că acelea nu necesitau votul Parlamentului. După 1300 regalitatea a
cheltuit mult pe lucruri inutile, pe diferite spectacole legate de diferite momente din viaţa regelui. Aceasta se datora faptului
că loialitatea faţă de rege era mai uşor de stimulat dacă persoana regelui avea valoare sacră ⇒ toate momentele importante ale
vieţii regelui erau învestite cu o semnificaţie aparte ⇒ spectacolele erau menite de a hrăni imaginaţia poporului ⇒ trebuiau să
fie cât se poate de pompoase ⇒ necesitau mulţi bani.
În faţa acestor probleme Parlamentul avea o slăbiciune: nu se putea întruni, ci trebuia covocat de către rege ⇒ între 1390-1530,
acesta a fost convocat de 92 de ori. Faptul că parlamentul nu a fost convocat permanent şi constant se datorează perioadei de
linişte ⇒ nu se necesita impunerea unor noi impozite ⇒ nu era nevoie de convocarea parlamentului

Stările Generale. În Franţa adunarea reprezentativă se numea Stările Generale. Aici baza autorităţii regelui era duală:
 materială, sprijinită pe domeniul regal
 legislativă, regele emite ordonanţe cu valoare de lege valabile pe tot teritoriul regatului.
La început aceste ordonanţe aaveau doar o valoare fiscală: regele declara starea de urgenţă şi necesitatea strângerii unor noi
impozite, atunci când nevoile o cereau.
În această perioadă, nevoile regalităţii au dus la o impozitare drastică ⇒ creşte puterea adunării. Totuşi, Stările Generale nu erau
consultate în probleme politice, care nu aveau o tentă financiară. Până la mijl. sec. 14, Stările Generale se întruneau mai des,
funcţia adunării franceze fiind aceeaşi cu cea a Parlamentului englez. Acum, dacă în Anglia regii aveau nevoie de impozite
doar pe vreme de război, în Franţa nevoia creşterii acestora era permanentă ⇒de multe ori regii francezi impuneau impozite
fără acordul Stărilor Generale.
Clerul şi nobilimea considerau că aveau o funcţie importantă în societatea (unii se rugau, ceilalţi se luptau) ⇒ era firesc să fie
scutiţi de impozitele directe.

Cortesurile.
În Pen. Iberică două regate erau cele mai importante: Aragon şi Castilia. Acestea aveau amândouă adunări reprezentative
asemănătoare cele franceze, pe principiul stărilor. În regatul Castiliei, cortesurile grupau trei stări: nobilimea, clerul şi
orăşenii, având o funcţie predominant fiscală. În regatul Aragonului existau 3 cortesuri separate: pentru Aragonul propriu-zis,
pentru Catalunia şi pentru Valencia, care erau formate din 4 stări: nobilimea mare, nobilimea mică, clerul şi orăşenimea.

Landstag-urile.
În Germania, adunările reprezentative erau dietele numite Landstag. Majoritatea erau organizate peprincipiul stărilor. Imperiul
avea un Reichstag, care însă avea doar un rol consultativ, fă nici o funcţie legislativă sau financiară. În cadrul acestuia erau
convocaţi principi, clerul şi nobilimea mică.

Seim-urile.
În Polonia adunările reprezentative se numeau seimuri şi erau structurate pe acelaşi sistem de stări: cler, magnaţi şi mica nobilime.
În general adunările de stări din Europa de E aveau putere de veto ⇒ puteau bloca deciziile conducătorilor de acolo. Seim-ul
polonez nu făcea excepţie.

Dinamica instituţiilor reprezentative

 toate adunările suferă din cauza limitelor: se întruneai doar la convocarea regelui
 acestea au o agendă limitată şi nu sunt convocate permanent
  când nobilimea mică e puternică ⇒ lupte în interiorul acestor adunări
 unde existau oraşe cu forţă de muncă specializată, adunările încercau influenţarea puterii politice: Anglia, Castilia,
Aragon.
 în oraşele unde existauligi puternice, deciziile erau ratificate numai de rege, după e erau aprobate: Germania.
 în Italia de S s-au dezvoltat, de pe urma comerţului, o serie de oraşe foarte puternice.

Cursul III

Monarhia
Eşecurile guvernării s-au explicat prin lipsa capacităţii regalităţii. Nu e corect a blama anumiţi monarhi deoarece de cele mai
multe ori circumstanţele au dictat modul lor de a acţiona. Filil VI avea reputaţia de „rege învins”, fiind înbvinuit pentru
înfrângerile suferite de francezi în timpul Războiului de 100 de Ani. Eşecul însă a fost provocat de ambiţiile nemăsurate ale
unor membrii ai anturajului regal şi de anarhia instaurată. Ioan II era considerat „regele prizonier’. Acesta a fost trădat de
colaboratorii săi, pe care el însuşi şi i-a ales. Acest rege a trăi tot timpul cu ideluunei epoiapuse, trăind într-o epocă pe care nu
a înţeles-o. Carol VI era numit „regele nebun”. În cazul incap[acităţii mentale a regelui exerciţiul puterii era în pericol, odată
cu înaintarea în vârstă momentelesale de luciditate erau tot mai rare ⇒ a fost victima intrigilor anturajului de la curte ⇒
sancţiona hotărâri la întâmplare ⇒ fiecare supus se simţea îndreptăţit de a-şi face singur dreptate. Lui Carol VII, „regele din
Bourges”, i se contesta dreptul la tron, pe motiv că nu ar fi fost fiul legitim al defunctului. Acesta va fi recunoscut doar în S
Franţei, dar fără a avea un sprijin financiar sau armat ⇒ nu putea guverna. El avea o curte itinerantă şi profita de pe
bunăvoinţa unor seniori.
În toate aceste cazuri situaţia guvernării a fost permanent periclitată. De altfel, la sf. sec. 14, în general, toate monarhiile europene
erau periclitate, tocmai datorită faptului că adunările reprezentative capătă o tot mai mare importanţă. În Franţa, de exemplu,
Stările Generale se întruneau pentru a decide pacea, războiul sau impozitele, toate acestea fiind atribuţii regale.
Ordonanţa din 1413 a fost impusă de stări regelui francez. Stările s-au folosit de revoltele populare şi de ideile reformatoare ale
intelectualilor. Această ordonanţă limita puterea regelui. Era un proiect de reformă administrativă. Totuşi, această ordonanţă
a fost un ansamblu mult prea raţional pentru a putea fi pus în practică ⇒ universitarii care l-au alcătuit îşi pierduseră contactul
cu realitatea ⇒ ordonanţa a eşuat.
Un rol important în succesul restaurării autorităţii monarhice l-au avut apanajele. Apanajele regale au fost create chiar de regi
pentru a-şi asigura resurse şi pentru a-şi asigura moştenitorii. Pentru monarhie politica apanajelor a fost o soluţie de a ataşa
vechile domenii de dinastie.
După moartea lui Carol V, regenţii lui Carol VI au luat decizii mai ales pe plan personal ⇒ politica externă a
Franţei a avut un carcater oscilant ⇒ domină ideea sorţi schimbătoare, a roţii norocului, într-o atmosferă în care controversele erau
violente şi răzbunările erau la ordinea zilei. Astfel, coroana devine un simpul obiect, iar Parisul era teatrul reglărilor de
conturi, pierzându-şi astfel prestigiul pe care ar fi trebuit să-l aibă ca şi capitală. De multe ori violenţele au degenerat în
masacre.
Guvernarea depindea de finanţe, care erau asigurate de aceleaşi categorii ca înainte. Universitarii voiau să impună reformele, dar
nu reuşesc. La curte diverse persoane deţineau temporar puterea.

Economia
Evul mediu este o perioadă a crizei economice, situaţia economică fiind una fluctuantă: perioadele de criză au alternat cu cele de
creştere economică şi demografică. Această criză se explică prin faptul că până pe la 1300 lumea este covârşitor una agrară.
Pe parcursul sec. 12-13, producţia agricolă şi populaţia cresc ⇒ o extindere teritorială: asanări, defrişări ⇒ producţia sporită
 nu a fost efectul unui progres tehnic, dorinţa implementării unor inovaţii tehine apărând doar atunci când productivitatea
solului scădea simţitor. Oricum, ţărănimea era lipsită de orice fel de capital, iar mâna de lucru era una extensivă.
Următoarele 3 secole după 1300 au reprezentat un triumf al capitalismului comercial. Economia de tip capitalist s-a caracterizat
prin faptul că puţine persoane produc ce au nevoie. Ei depind de mecanismele pieţii. E echivalent cu sanctitatea asupra
proprietăţii particulare. O economie capitalistă oferă posibilitatea unei îmbogăţiri prin competiţie. Esenţa acestei economii
este investiţia, dat, totuşi, existau şi riscuri.
De la 1250, puţine state produc suficient ⇒ economia devine una în care alimentele se cumpărau ⇒ apar relaţii de piaţă care
implicau circulaţia monedelor şi un monetar. Pe la 1300, economia duce lipsă de monetar, de metale preţioase în compoziţia
monedelor, producţia minelor era scăzută, iar balanţa comerţului era negativă ⇒ Europa era în dezavantaj faţă de Levant, de
unde se aduceau produse de lux, fluxul monetar fiind unidirecţional. Totuşi, în Europa se descoperă noi surse: se deschid noi
mine, în sec. 15, cum au fost cele de pe domeniul Habsburgilor.
În această perioadă apare o reţea de schimb interrelaţional. Nu existau bani pentru tranzacţii mari ⇒ apar mecanismele de credit.
Mult mai prezentă în oraş, cu timpul această formăş economică pătrunde şi în lumea satului, unde ţăranii proprietari
speculează cu pământ. Dar cei care profită din plin de aceasta sunt tot nobili şi orăşenii, care cumpără pământ cu bani
proveniţi din alte surse de venit decât agricultura. Oricum, pământul era întotdeauna o investiţie sigură.
Munca era răsplătită printr-un salariu. În evul mediu muncitorii urbani şi cei rurali erau retribuiţi pentru tot felul de munci
prestate. Suprapopularea şi competiţia pentru slujbe ⇒ salariile reale scad până la sf. sec. 13. stăpânii de pământ nu au putut
beneficia întotdeauna de această situaţie. Aceştia aveau de a face cu 2 categorii de ţărani: cei servili, care au obligaţii în
muncă, şi cei liberi care luau un lot în arendă, în schimbul căruia trebuiau să acorde unele servicii proprietarului. După 1300,
obligaţiile în muncă sunt de multe ori înlocuite în obligaţii băneşti. Totuşi, servitutea era şi un fel de protecţie: chiar dacă nu-
şi putea îndeplini obligaţia, ţăranul servil nu era evacuat de pe lot, cum se întâmpla cu ţăranul liber. Acesta trebuia să încheie
un contract de arendare, în care erau stipulate obligaţiile. Oricum, şi aceştia aveau o protecţie, care venea în cele mai multe
cazuri de la stat.
Până către 1300, majoritatea ţăranilor nu duceau o viaţă mizeră. Preţurile produselor au crescut în beneficiul producătorilor,
suprapopularea fiind acută în zoele urbane, astfel că surplusul obţinut de ţăran putea fi valorificat în oraş. Oricum, puţini
ţărani aveau nevoie de produsele de la oraş, care erau, mîn special, produse de lux.
După marile epidemii de ciumă situaţia se schimbă. Cei care au profitat au fost marii proprietari, care până la urmă se aleg şi cu
forţa de muncă şi cu obligaţiile în produse. Aceştia de multe ori aveau domeniile dispersate, astfel că dacă unul era calamitat,
celelalte putea produce cât pentru celălalt.
Reţeaua de drumuri se perfecţionează ⇒ dezvoltarea transporturilor şi a relaţiilor comerciale. Dacă costurile de transport erau mai
mici ⇒ profitul era mai mare.
Relaţiile cu oraşul erau destul de complexe. Capitalismul are repercursiuni asupra mediului rural. Oraşele încă mai depind de acest
mediu pentru aprovizionare ⇒ ţărănimea profită de pe urma acestei dependenţe. În oraş, exista o forţă de muncă artizanală
organizată în bresle şi ghilde, afectată de scăderea cererii de produse nespecializate. Se introduce şi salarizarea, mai ales în
construcţii, stimulent absolut necesar având în vedere amploarea unor construcţii (catedralele) şi nevoia unei forţe de muncă.
Această forţă venea în special din zona rurală. Această forţă de muncă rurală mai era folosită şi în industria alimentară sau
textilă.

Relaţia stat-economie
Spre sf. sec. 13, statele sunt to mai implicate în economie, chiar dacă nu deţinea multe bunuri. Cele mmai multe reglementări în
privinţa economiei au rămas la nivel local. Prezenţa statului se face simţită. Regii încercau să trăiască din venituri de pe
domeniul regal, taxe, dar acestea devin insuficiente pentru modul lor de viaţă costisitor ⇒ impun taxe pe activitatea
comercială ⇒ regalitatea impozitează, are monopolul, impune reglementări economice. Era mai uşor să colecteze sume mari
de la puţini oameni decât sume mici de la mai mulţi. Monarhii acordau un monopol unui oraş şi percepe impozite de la
 acesta. Oraşelor li se acordă monopol pentru comerţul cu anumite produse, manufacturi, privilegii de export erau acordate
străinilor incluzând scutiri de taxe, de care autohtonii nu beneficiau ⇒ apare concurenţa. Totuşi, negustorii străini nu erau
agreaţi şi erau uşor de şantajat. De la aceştia regalitatea lua bani împrumut, pe care, însă, nu-i mai dădea înapoi.
Unele reglementări erau dictate de morive politice: comerţul cu lână al englezilor cu Flandra. Anglia era mare producătoare de
lână, pe care o exportau în mare parte în Flandra, unde existau oraşe specializate în producţia de postavuri. Când Anglia
decide să nu mai exporte o cantitate atât de mare ⇒ preţul postavului francez creste. Anglia începe o producţie de textile, dar
nu de aceeaşi calitate şi, în ciuda calităţii inferioare, aceasta este cumpărată pentru că este mai ieftină. Acest lucru se datora
faptului că englezii nu aveau probleme cu transportul pe mare şi nu existau taxe de export.

Cursul IV: Criza economică

Criza agrară
Începând cu sec. 13, rata creşterii populaţiei scade. Ascensiunea oraşului ascunde criza rurală, oferind ţăranilor o piaţă de
desfacere pentru produsele lor. Criza se declanşează din cauza unei modificări de climă - răcire a climei ⇒ consecinţe în
agricultură ⇒ Europa nu-şi mai poate hrăni populaţia. Terenurile nu mai erau fertile, iar în jurul anului 1310, obţinându-se
recolte proaste, se instalează o criză care va determina creşterea preţurilor la produsele agricole ⇒ foamete, care e urmată de
o epiemie de tifos ⇒ scăderea numărul populaţiei.
Epidemiile de ciumă
Primul val de ciumă care a devastat Europa a fost ciuma bubonică. Bacilul a fost adus din Asia, de puricii care parazitau de
şobolani. Sursa a fost China, iar mijlocul de transport a fost asigurat de navele genoveze. În 1347, ciuma ajunge în porturile
europene ⇒ se răspândeşte rapid ⇒ în 2 ani cuprinde toată Europa. În principiu boala nu era fatală dacă nu se spărgeau
bubonii, dar în condiţiile igienice medievale, acest lucru era imposibil. Al doilea val a fost ciuma pulmonară, care era mult
mai periculoasă, modul de răspândire fiind aerosol. Al treilea val a fost septicemia.
Europa a pierdut între 30-40% din populaţie, cele mai afectate zone fiind cele urbane. Populaţia s-a refăcut abia după 1450.
epidemia a fost violentă, dpdv demografic tocmai pentru că a lovit în bătrâni şi, mai ales, în generaţia tânără. Astfel, cu toate
că natalitatea a crescut, tânră generaţie a fost decimată de epidemie. În perioada anterioară Europa a fost suprapopulată si
pământul nu rămânea nelucrat, dar forţa de muncă era în plus ⇒ epidemia din 1348-1450 a adus demografia la o stare
acceptabilă.
Scăderea demografică, clima vitregă nu au dus la un nivel de viaţă mai scăzut decâtîn cazul în care acestea erau dublate de o criză
economică. Totuşi, fluctuaţiile preţurilor au înrăutăţit situaţia în mediul rural. Clima caldă înrăutăţea situaţia , provocând o
explozie a epidemiei ⇒ criză demografică ⇒ criză a producţiei ⇒ creşterea preţurilor. Marii proprietari ajungă să plătească
salarii foarte mari angajaţilor. Au fost afectaţi şi ţăranii cu ceva pământ.
Mortalitatea era mai ridicată în oraşe. În zona rurală a existat o supraproducţie de cereale care a dus la scăderea a preţului lor ⇒
ţăranii nu-şi mai puteau recupera investiţia ⇒ declanşarea crizei.
Guvernarea oraşelor a încercat să controleze situaţia, aceasta fiind ameninţată de fiecare dată când preţul cerealelor creştea ⇒ va
stoca cereale atunci când preţul este scăzut ⇒ îi permitea să menţină un preţ scăzut pentru pâine.
Comerţul la mare distanţă cu cereale se dezvoltă în Germania de N şi în E afectând piaţa. Ţărănimea era prinsă între două
dezavantaje: preţurile mici şi salariile mari ⇒ vând pământul şi se mută la oraşe ⇒ oraşele îşi revin mai uşor.
Rezultatul benefic a fost că Europa evului mediu târziu a fost mult mai urbanizată ⇒ o bună parte a populaţiei trăia la oraşe,
îndreptându-se spre marile capitale.
Scăderea preţului la cereale a afectat întreaga Europă, singura alternativă a celor păgubiţi fiind reorientarea: trecerea la cultivarea
legumelor, care avea un preţ mai ridicat. Până la 1450 se dezvoltă şi tehnica. Mulţi dintre cei lăsaţi pe dinafară s-au apucat să
 cultive plante menite pentru industria textilă sau folosite ca şi coloranţi. Creşterea animalelor devine mult mai rentabilă decât
agricultura, pentru că preţurile la carne, unt, brânză rămân ridicate. Oile erau crescute pentru lână ⇒ începe îngrădirea
câmpurilor folosite pentru hrănirea şi creşterea acestora. vitele erau crescute pentru hrană, produse din piele, îngrăşământ
natural.
Din toate acestea se trage concluzia că europeanul era mult mai sănătos: dieta lui conţine mai multe proteine ⇒ ameliorarea şi
dispariţia unor boli.

Criza urbană
Harta urbană a Europei era mai mult sau mai puţin completă până în sec. 14. apar oraşe mari: Paris – 200 000 de locuitori,
Granada, Veneţia – 100 000, Florenţa, Kent – 70 – 95 000, Koln, Neapole, Siena – 50 – 60 000.
Au existat mai multe modele de dezvoltare urbană. Multe oraşe aveau o bază preexistentă romană. Cele care apar ca oraşe
episcopale se dezvoltă în jurul unei pieţe şi nu aveau activităţi economice. După apariţia activităţilor economice, oraşul va
creşte ⇒ apar suburbiile: Milano se dezvoltă circular, de la vârful dealului cu palatul episcopal spre poalele dealului.
Oraşul avea relaţii cu împrejurimile, absorbind populaţia din jur ⇒ diversitate ocupaţională. Rata mortalităţii era mare,
gorspodăriile erau mici, din cauza densităţii. Imigraţia a creat probleme, pentru că majoritatea celor care veneau nu erau
calificaţi ⇒ au invadat piaţa slujbelor inferioare. Cele mai multe ghilde au făcut ca brevetul de meşter să fie cât mai greu de
obţinut, aceasta fiind o metodă de conservare şi de monopolizare pentru membrii familiilor lor. Unele organizaţii au facut ca
statutul de meşter să fie ereditar. Cea mai mare parte a producţiei îşi avea baza în casă, pentru cei din afară fiind nevoie de o
ucenicie formală. Cei cu ucenicie care nu puteau plăti taxa pentru statutul de meşter lucrau pentru un salar ⇒ apar societăţi
ale salariaţilor în Franţa, Germania, fiind privite cu suspiciune de autorităţi şi văzute ca revoluţionare.
Ca urmare a acestei situţaii ghildelke profesionale au ajuns să aibă o componentă tot mai aristocratică ⇒ apare o elită a
comercianţilor, care se specializează în produse care nu mai aveau nici o legătură cu ocupaţia iniţială a ghildei.
Datorită faptului că nu putea deveni meşteri, muncitorii nu aveau nici drepturi politice, pentru că ghildele aveau o funcţie politică
destul de importantă în consiliile orăşeneşti. Meşterii erau proprietarii atelierului şi aveau dreptul de a-i forma pe alţii. Au
locuriler de muncă asigurate, coordonează procesul de producţie de acasă, creează locuri de muncă. Nu asu salar, dar trăiau
din profitul ce le rămânea după plata salariilor. Ghildele acopereau o importantă parte a activităţii vieţii urbane.
Unele ghilde erau compozite având meşteri din mai multe domenii. Puteau avea un loc în consiliu. Cu cât oraşul era mai mic, cu
atât sistemul ghildelor era mai puţin rigid.
Auă apărut tipuri de ţesături noi. Unele oraşe erau specializate în produse de lux. Oraşele mai miciavea, în general, o producţie de
calitate mai inferioară. Postavul din lână nu mai domina piaţa. Se răspândesc produse mai uşoare: pânzeturi din in şi bumbac,
care ţin de existenţa unei pieţe mult mai largi (mai multe categorii sociale).
Toate oraşele importă cereale şi materii prime. Cu cât oraşul era mai mare, cu cât produsele erau mai luxoase, cu atât depindea
mai mult de import.
Slujbele ce necesitau o calitate înaltă erau puţine şi restrictive, dar erau bine plătite. Cele care nu cereau o calificare erau
abundente. Nu existau contracte de muncă decât pe termene scurte (1 zi, 1 săptămână). Daotirtă nesiguranţei locului de
muncă, o persoană împreună cu familia acesteia areu supuşi sărăciei ⇒ foametei şi epidemiei.
Unele oraşe care s-a extins prin comerţ interregional au fost afectate de industrie. Unele ghilde au impus un monopol pe piaţa
locală. S-au creat pieţe speciale pentru producţia industrială, în lumea germano-slavă.
Coimerţul a promovat industrializarea. Oraşele s-au dezvoltat ca piaţă pentru materia primă pentru industrie. Importă cereale. Au
profitat de preţurile mari ale cerealelor, dar erau ameninţate de orpirea furnizării acestoira în perioade de criză. Oraşele care
controlau zona rurală din împrejurimi nu aveau pretenţia ca pridusele agricole să fie aduse obligatoriu la ele pe piaţă.