REFERAT

Disciplina: EDUCATIE ECOLOGICA (an III IM)

Cap.1. CRIZA ECOLOGICA SI NEVOIA DE PROTECTIE A MEDIULUI

1.1.Deteriorarea relatiei om-natura si criza ecologica

1.2.Exploatarea nemiloasa a resurselor
1.3.Abordarea problemei protectiei mediului pe plan global si national
1.4 Organisme si reuniuni internationale dedicate problemei protectiei mediului
1.5.Arii protejate

Cap.2. EDUCATIA ECOLOGICA SI ETICA AMBIENTALA

2.1.Nevoia de educatie ecologica

2.2.Constiinta ecologica
2.3.Conduita ecologica
2.4.Modalitati de realizare a educatiei ecologice
2.5.Etica ambientala
2.6.Bioetica
2.7.Ecologism si ecologizare

Cap.3. PRINCIPIILE EDUCATIEI ECOLOGICE

3.1.Rolul procesului educativ

3.2.Obiectivele educatiei ecologice
3.3.Principiile educatiei ecologice
3.4.Rolul partidelor politice si ONG in realizarea educatiei ecologice

CAPITOLUL 1
 CRIZA ECOLOGICA SI NEVOIA DE PROTECTIE A MEDIULUI

1.1.Deteriorarea relatiei om-natura si criza ecologica

Cunoasterea naturii fara intelepciune a adus ignoranta fata de riscurile alterarii ei si

asupra careia se atrage astazi atentia. Echilibrul om-mediu a fost rupt de progresul tehnologic,
de dezvoltarea economica si de explozia demografica. Al Gore vorbea, in acest sens, de un
holocaust ambiental, prin ceea ce Popper considera drept efect al desconsiderarii naturii si
anume pierderea sentimentului de pietate pentru natura. Cat timp calitatea vietii umane
depinde de mediul sau natural de existenta, de mediul artificial pe care omul si l-a creat si de
interrelatiile dintre oameni (poluarea moral-anomica fiind considerata mai grava decat
poluarea naturii si care devine mai rapida decat poluarea mediului) criza ecologica, bomba
invizibila, se manifesta prin violenta asupra naturii, inclusiv asupra omului, ca si in
hedonismul omului pe seama naturii inclusiv pe seama semenului sau. Asa numitul, dupa unii,
fascism verde, trebuie eliminat prin constientizarea omenirii ca noua ordine mondiala va fi
ecologica sau nu va fi. Ceea ce Lorenz a numit neofilia societatii de consum consecutiva
intrecerii economice a omului cu sine insusi a facut ca omenirea civilizata sa se ameninte
singura cu ruina ecologica, uitand ca mana omului face parte din natura si ca instrainarea fata
de natura va determina abrutizarea etica si estetica a omului. Conceptul Kantian de
autodeterminare morala ca si acel de autonomie si demnitate umana, a fost, in realitate, pentru
Adorno, un proiect de dominare a omului asupra naturii care a dus la deriva sa actuala de
rupere a relatiei dintre natura si cultura si chiar la pierderea capacitatii omului de a reflecta
asupra riscurilor ce le creeaza naturii si lui insusi.
Manifestarile crizei ecologice actuale constau in epuizarea resurselor naturii si
cresterea vitezei de disparitie a speciilor de plante si animale (disparitia spatiilor de
biocenoza), in poluarea care incalzeste planeta si distruge stratul de ozon si in suprapopulatie,
densitatea sa facand omul incapabil de a percepe chipul semenului sau datorita anonimatului,
depersonalizarii relatiilor afective si agresivitatii inevitabile. Ori, proprietatea structurata a
sistemelor vii sunt circuitele homeostazice inerente evolutiei lor, astfel ca, lumea se intreaba
ce se va intampla cand tarile subdezvoltate vor ajunge la nivelul celor dezvoltate si cum se vor
rezolva decalajele lumii actuale dintre bogatia restransa si saracia extinsa, dintre cresterea
populatiei pe seama tarilor subdezvoltate si imbatranirea populatiei in tarile dezvoltate si
cand, inevitabil, resursele naturii fata de cresterea populatiei se vor epuiza.
Aspectele concrete ale crizei ecologice fac obiectul nenumaratelor cercetari si
publicatii.
Poluarea este considerata esenta crizei ecologice, deoarece, ceea ce este fara suflet, natura,
este mai usor de distrus si deoarece maximizarea profitului nu are obstacole dar devine
obstacol real in reconcilierea omului cu natura (Maria Furst) cat timp, pulsiunea distructiva,
dupa Freud, este inerenta omului. Faptul ca nu exista energii nepoluante, plaseaza lumea si
dezvoltarea la o serioasa raspantie.
Desertificarea solului si distrugerea stratului sau fertil (a humus-ului) manifestata prin
scaderea productivitatii agricole, apoi moartea padurilor si scaderea resurselor subsolului intr-
o civilizatie bazata pe hidrocarburi (a caror rezerve ajung pentru maximum 250 de ani) sunt
un alt aspect al crizei ecologice actuale.
Acumularea deseurilor ca pret platit pentru dezvoltarea tehnologica, depaseste
capacitatea de degradare a naturii ori acestea sunt nebiodegradabile, ceea ce este considerat
drept fata intunecata a consumului, omul fiind singura fiinta ce polueaza peste functia sa
biologica.
 Penuria si poluarea apei si mentalitatea ca apa e inca un bun nelimitat si fara valoare,
ca si poluarea atmosferei care este cea mai fragila la poluare, intregesc imaginea stiintifica a
crizei ecologice actuale.
In sfarsit, suprapopulatia care depaseste pragul zero de inlocuire a generatiilor este
cunoscuta ca deriva demografica actuala de la care nu excepteaza nici Romania. Stabilizarea
populatiei printr-o crestere zero (7 miliarde in 2015) este greu de rezolvat, cat timp, din
cresterea populatiei se face pe seama tarilor sarace si cat timp, fertilitatea, migratia si
dependenta economica a celor pasivi fata de cei activi este greu de realizat. Drepturile omului
de a aduce pe lume numarul de copii doriti si momentul aducerii lor (copii optionali) ar trebui
sa fie ajutate de societate ca singura optiune fundamentala a reproducerii si a sanatatii ei. Intr-
acelasi timp, natalitatea negativa a Romaniei care in trecut a pus natalitatea inaintea familiei
prin introducerea represiunii intr-un fenomen pur biologic, apare ca un lucru incompatibil
timpurilor actuale.
Orasul Tara Suprafata în Km2 Numar de locuitori Densitate/ km2
Tokyo Japonia 13.500 (2)35.197.000 2.610
Seul CoreadeSud 11.790 (5)22.770.000 1.996
Mexico City Mexic 4.980 19.411.000 3.898
NewYork SUA 17.405 (1)18.743.000 1.077
SaoPaolo Brazilia 8.050 18.333.000 2.277
Bombay India 4.360 18.196.000 4.206
Delhi India 1.480 15.048.000 10.360(1)
Shanghai China 3.920 14.503.000 3.700
Calcuta India 1.780 14.277.000 8.033(3)
Moscova Rusia 2.150 13.400.000 6.232(4)
Jakarta Indonezia 1.360 13.215.000 9.701(2)
LosAngeles SUA 12.562 (3)12.923.000 1.028
BuenosAires Argentina 3.680 12.550.000 3.627
Dhaka Bangladesh 1.600 12.430.000 7.850(5)
Londra Anglia 8.920 (6)11.630.000 1.303
Paris Franta 12.012 (4)11.491.000 957

In esenta, criza ecologica ce ameninta integritatea creatiei divine are origini biblice
prin aceea ca a dat pamantul in stapanirea omului si acesta a incalcat sensul de sacrament al
naturii, a incalcat adevarul ca frumusetea esentei lui Dumnezeu este dezvaluita de frumusetea
naturii. Din acest motiv, Carta mondiala a naturii consacra adevarul ca umanitatea si
civilizatia fac parte din natura iar legile consacra, la cel mai inalt nivel, dreptul omului la
mediu sanatos, drept pentru care statul trebuie sa ia toate masurile de protectie a naturii si
trebuie sa-l recunoasca si generatiilor viitoare.

Degradarea mediului uman

Este o realitate faptul ca degradarea naturii merge mana cu degradarea omului si ca

mai degraba se schimba natura decat omul. Magnitudinea violentei actuale, consumul de
droguri in cautarea unor hedonisme artificiale, bolile sociale etc., exprima, prin excelenta,
acest tip de degradare a relatiilor dintre oameni.
Drogurile sunt considerate inamicul numarul unu al omenirii in conditiile in care se
captureaza doar 10% din ce se consuma, fiind o piatra de moara legata de gatul societatilor
dezvoltate. Reactia la dezumanizarea vietii actuale artificiale si impersonale, falsa senzatie de
supravalorizare a eu-lui prin drog ca si performantele intelectuale slabe si dificultatile de
adaptare, constituie motivatii specifice mediului uman actual ce determina la consumul de
droguri.
In ceea ce priveste violenta actuala ca datorata unor cauze relationale social-culturale
si ambientale, se constituie cu pertinenta un concept si model ecologic de studiu, cu sanse mai
mari de predictie si prevenire a ei. Studiata pe niveluri relationale, comunitare si sociale,
violenta actuala urca la 30/1.000 locuitori (din care 2/3 sunt autoagresiuni, 1/3 heteroagresiuni
si 1/3 consecinte ale razboaielor), cu variatii intre 32/1.000 in tarile sarace si 14/1.ooo in tarile
dezvoltate. Saracia, somajul, solitudinea, conflictele interumane, ruperea relatiilor interumane
etc., exprima cele mai frecvente situatii la nivel individual ce fac posibila adoptarea unor
strategii de combatere bazate pe imbunatatirea etica si educativa a mediului interuman. Cum
viata individului si a societatii, ca si viitorul ei, sunt structurate pe educatie, spiritul stiintific
ecologic trebuie bazat pe interogatii permanente si pe educatie etica, mai ales astazi cand
privilegiul dezvoltarii inteligentei umane in dauna formarii sensibilitatii umane risca a genera
o logica nebuna a eficacitatii pentru eficacitate, ceea ce nu poate sfarsi decat in
autodistrugerea omului (Basarab Nicolesco). In acest sens raportul Delors la UNESCO
solicita invatarea pentru cunoastere, dar si pentru actiune si mai ales invatarea de a trai si a fi
impreuna. Inca V.Conta spunea ca tehnica (ce a generat mediul artificial de viata) trebuie
supusa spiritului iar fata de caracterul ambivalent al descoperirilor stiintifice, Lucian Blaga
cerea ca stiinta sa devina cea mai inalta forma de dezvoltare a culturii, altfel, o civilizatie pur
materiala (artificiala) poate deveni o regresie spirituala. Pretinsele determinisme ale naturii
trebuie puse deci in matricea lor socio-culturala prin educatie, asa fel ca, bazele vietii umane
sa determine lumea umana prin vointa constienta a omului (faca-se voia omului). Protectia
mediului sa se faca, in final, de dragul omului pana acolo incat, respectului pentru natura sa i
se subordoneze economia, stiinta si tehnica (Meyer-Abich). Sa se tina cont ca natura are un
sistem ecologic propriu in care nu se poate interveni fara pericole. Daca omul este predestinat
a duce creatia divina mai departe de ziua a saptea (creatia de ziua a opta a lui Berdiaev),
atunci, de la egoismul descoperirilor sale, omul trebuie sa treaca la un altruism ecologic prin a
respecta sistemele de suport ale vietii si a diminua riscurile poluarii morale a mediului sau
existential.

1.2.Exploatarea nemiloasa a resurselor

Prin resurse naturale se inteleg acele elemente materiale, existente in mediu care pot fi
utilizate de un sistem biologic. Ele sunt: geochimice, energetice, genetice si alimentare. Notiunea de
resursa naturala include elementele chimice, energia existenta pe Pamant cat si o parte din informatia
stocata sub forma de programe genetice privind utilizarea primelor 2 tipuri de resurse. Resursele
geochimice sunt regenerabile, masa si compozitia planetei fiind constante, principala resursa de
energie, cea solara este inepuizabila la scara existentei biosferei. Omul utilizeaza resursele naturale
intr-un mod specific, nu numai pentru satisfacerea nevoilor biologice dar si pentru crearea mijloacelor
de transformare a mediului, de satisfacere a cerintelor create de dezvoltarea sa sociala.
Evolutia biosferei se coreleaza cu o permanenta diversificare a informatiei genetice
care a avut ca urmare transformarea in resurse a unui numar din ce in ce mai crescut de substante si
forme de energie. Fotosinteza este transformarea luminii in resursa de energie pentru plantele verzi si
pentru toata biosfera. Respiratia aeroba transforma in resurse energetice substantele organice provenite
ca deseuri de glicoliza. Omul a extins modul de utilizare a resurselor naturale si le-a completat
substantial pe parcursul istoriei: piatra, bronzul, fierul, aluminiul. Resursele energetice din mediu au
tendinta, conform principiului al doilea al termodinamicii, sa se repartizeze uniform, ceea ce la nivel
planeta echivaleaza cu pierderea ei partiala in spatiul cosmic si imposibilitatea de reutilizare. Resursele
de energie nu se pot reutiliza, fiind nevoie de o aprovizionare care se realizeaza de la Soare, prin
intermediul energiei radiative a acestuia. Oxigenul atmosferic, apa, radiatia solara, dintr-un biotop sunt
tot resurse naturale, dar concentratia lor per ansamblu, nu mai este ca acum 6000 de ani. Exista si
resurse pe care organismele biosferei nu le pot utiliza direct, fiind utilizate pe baza unor cunostinte
dobandite in viata sociala si numai dupa o prelucrare prealabila. Sunt resurse care includ pe parcurs o
mare cantitate de munca umana, cum este cazul combustibililor fosili, a metalelor si a altora.
Oxigenul din aer este o resursa indispensabila pentru organismele aerobionte, dar gasindu-se
din abundenta in atmosfera nu este socotit ca resursa economica decat atunci cand este imbuteliat si
utilizat in diverse activitati medicale sau tehnice. In mod asemanator, apa nu constitue o resursa
economica in conditii de abundenta, dar ea se transforma repede intr-o astfel de resursa in conditii de
insuficienta, cand trebuie adusa de la distanta, sau stocata prin amenajari speciale si furnizata contra
cost.

Resursele genetice
Ecologia se afla la inceputul unor generalizari de amploare privind functiile pe care
genofondul speciilor il joaca in reteaua complicata de interactiuni din care este formata
biosfera.Genofondul speciilor si respectiv a tuturor populatiilor biologice existente pe glob alcatuiesc
genofondul biosferei, genofondul mondial sau patrimoniul genetic mondial. El se imparte in
patrimoniu genetic spontan, agricol, microbiologic. Resursele alimentare au un continut mai larg.
Resursele alimentare se diversifica in raport cu particularitatile speciilor si locul pe care ele il ocupa in
ecosistemele biosferei.
Exista doua categorii de resurse alimentare: resurse minerale, care care furnizeaza
organismelor atomii necesari edificarii propii si resurselor organice, ce contin pe langa acesti atomi si
energie stocata sub forma de legaturi chimice. Conceptul de resurse naturale are o semnificatie
profunda, incluzand toate elementele naturale indispensabile vietii omului si dezvoltarii economice.
Conservarea lor, in beneficiul urmasilor nu este posibila prin adoptarea unui program de incetinire a
progresului tehnic, ci prin orientarea acestuia, spre perfectionarea activitatii legate de gestionarea
resurselor.
Gestionarea lor are un caracter global si national, sistemul economic mondial reprezentand
cadrul real al utilizarii acestor resurse. Sa nu uitam de caracterul etic al gestionarii resurselor mondiale
prin instaurarea unei ordini economice mondiale care sa asigure conditii de viata decente pentru toti
membrii comunitatii internationale.
Pamantul suporta din ce in ce mai putin impactul ecologic al activitatilor umane. Este nevoie
de 18 luni pentru ca resursele planetei consumate intr-un an sa se regenereze, arata un studiu al unui
grup de cercetatori americani.
Datele culese dintr-o suta de tari de Global Footprint Network, un grup de protectie a
mediului, indica faptul ca umanitatea consuma resurse si produce dioxid de carbon, principalul
responsabil al gazelor cu efect de sera, intr-un ritm cu 44% mai ridicat decat natura il poate absorbi.
“Amenintarile iminente la care trebuie sa facem fata astazi, mai ales schimbarilor climatice,
dar si defrisarile, pescuitul excesiv, supra-utilizarea apei, sunt semnele unei tendinte alarmante”, scriu
autorii raportului.
Global Footprint Network, cu sediul in Oakland, California, calculeaza in fieare an de la
infiintarea sa in 2003 ceea ce numeste “amprenta ecologica” a peste 100 de tari si a umanitatii in
ansamblu asupra planetei. Acest indicator determina cantitatea de uscat si de apa necesare pentru a
produce resursele consumate de o anumita populatie si de a absorbi deseurile rezultate.
In ultimii zece ani, impactul omului asupra naturii a crescut cu 22% in timp ce bio-
capacitatea, adica cantitatea de resurse pe care o poate produce natura, a ramas constanta sau chiar s-a
diminuat, potrivit Global Footprint Network.
Datele adunate din 100 de tari de grupul de protejare a mediului arata ca omul consuma
resurse si produce dioxid de carbon (CO2), principalul gaz cu efect de sera, intr-un ritm cu 44% mai
ridicat decat cel in care natura il poate absorbi.
De asemenea, studiul mai evidentiaza si o disproportie din ce in ce mai mare intre tari in
ceea ce priveste impactul ecologic pe cap de locuitor.
Daca toti locuitorii Terrei ar trai ca un american cu venituri medii, pentru producerea
resurselor alimentare si energetice consumate si pentru absorbtia CO2 emis ar fi nevoie de
echivalentul a cinci planete. In schimb, daca toti locuitorii planetei ar consuma cat consuma un
european cu venituri medii, ar fi necesare doua planete si jumatate.
“Pericolele iminente carora le facem fata azi, in special schimbarile climatice, dar si
despaduririle, diminuarea locurilor de pescuit si suprautilizarea apei dulci, sunt simptome ale unei
tendinte alarmante”, precizeaza studiul, citat de AFP.
In ultimii zece ani, impactul omului asupra naturii a crescut cu 22%, in timp ce
biocapacitatea (cantitatea de resurse pe care natura o poate produce) a ramas constanta, ba chiar s-a
diminuat.
“Aceste tendinte arata ca este in interesul fiecarei tari sa actioneze fara intarziere pentru a
reusi intr-o lume cu resurse tot mai limitate, orice s-ar intampla pe scena mondiala”, a explicat Mathis
Wackernagel, presedinte al Global Footprint Network, facand referire la conferinta de la Copenhaga
asupra climatului.
În fiecare zi, oceanele absorb 30 de milioane de tone de dioxid de carbon care le măresc
gradul de aciditate. Numărul de “zone moarte” (arii unde oxigenul este prea puţin pentru a putea exista
viaţă) s-a dublat în fiecare decadă începând cu anii 1960.
Oceanele se încălzesc cu 50% mai rapid faţă de datele pe care le publica în 2007
Comitetul Internaţional pentru Schimbări Climatice. Volumul de gheţari din Groenlanda care s-au
topit în vara anului 2008 era de aproape trei ori mai mare decât cel din anul precedent.
Circa 36 de milioane de hectare de pădure sunt rase de pe faţa pământului în fiecare an.
Consumul populaţiei este cu 30% mai mare în raport cu capacitatea naturii de a se regenera, iar cererea
la nivel mondial s-a dublat în ultimii 45 de ani. Specialiştii se aşteaptă ca până în 2030 cererea de
energie să se dubleze.
Acestea sunt doar câteva dintre cauzele care generează mari conflicte atât de natură politică,
cât şi socială. Rata mare a şomajului şi a migrării populaţiei pe fondul situaţiei economice şi politice
actuale reprezintă altă cauză care determină schimbarea comportamentului populaţiei la nivel
mondial.Cu toate acestea, cercetătorii care au lucrat la studiul comandat de Naţiunile Unite au
demonstrat că resursele Planetei pot acoperi nevoile populaţiei, cu condiţia să fie corect gestionate şi
utilizate. Întâlnirile recente dintre oficialii Rusiei, ai Chinei şi ai Statelor Unite au avut ca scop
îmbunătăţirea strategiei în vederea unei colaborări globale pentru satisfacerea populaţiei.
Global Footprint Network calculeaza, in fiecare an, ceea ce grupul numeste “amprenta
ecologica” a peste 100 de tari si a umanitatii in ansamblu.
Acest indice stabileste care este suprafata de pamant si de apa necesara pentru producerea
resurselor pe care populatia le consuma si pentru a absorbi deseurile care rezulta de la aceasta. Aceste
date, care provin din mai multe surse, in special de la ONU (Organizatia Natiunilor Unite) si din
statisticile diferitelor guverne, arata ca, intre 2005 si 2006, impactul ecologic al omului a crescut cu
aproape 2% fata de perioada precedenta. Aceasta situatie a fost rezultatul unei cresteri a populatiei, dar
si a consumului de resurse pe cap de locuitor.
Publicata de curand, o harta a potentialelor rezerve de petrol si gaz indica faptul ca
aproape 30% din gazul neexploatat al lumii si 13% din petrol zac sub apele de la Polul Nord. Sute de
milioane de barili de petrol si miliarde de metrii cubi de gaz stau neatinse in cercul arctic, unde, pana
acum, gheata permanenta a impiedicat forarea.
Acest raport da nastere in continuare unei competitii mondiale pentru minerale, turism si
drepturi de navigare in aceasta regiune. Explorarea si forarea pentru petrol si gaz au fost facilitate de
schimbarile climatului care au fortat gheata sa se retraga, iar toate tarile din apropierea Polului Nord se
lupta pentru drepturi asupra resurselor naturale. “Ne place sau nu, limitarea explorarii, combinata cu
dezvoltarea tehnologica, face ca regiunea arctica sa fie din ce in ce mai atractiva pentru dezvoltare”, a
declarat Paul Berkman de la Institutul de Cercetare Polara Scott in cadrul Universitatii Cambridge.
Rusia si-a reclamat drepturile in acest sens catre Natiunile Unite in anul 2001, dar cererea
a fost contestata de Canada, Danemarca, Norvegia si Statele Unite ale Americii. In 2007, marinarii
rusi au utilizat un submarin pentru a plasa un steag pe fundul marii intr-o zona care fusese reclamata si
de Danemarca, datorita suverinatitatii asupra Groenlandei. Acum aproximativ o luna, Rusia a declarat
ca este dispusa sa-si utilizeze fortele armate pentru a-si proteja drepturile de la Polul Nord.
Asa cum arata astazi, concurenta acerba in domeniul resurselor energetice sau de hrana, nu
poate aduce nimic bun Terrei. Omul a reusit sa distruga echilibrul ecologic al planetei iar incercarile
de azi de a reda ceva din ce a luat, nu au succes in mare parte din cauza neintelegerilor dictate de
interesele economice sau politice.
Finalul acestei lupte pentru resurse asa cum se desfasoara acum, poate fi usor de ghicit : o
planeta golita de resurse si locuitori cu ochii spre alte planete care sa satisfaca in continuare foamea
de resurse.Sra totusi in puterea noastra sa schimbam aceste lucruri pentru a putea sa ne bucuram de
planeta Pamant verde si curata multi ani de-acum inainte: trebuie doar sa dam o lata dimensiune si o
alta masura nevoilor noastre.

1.3.Abordarea problemei protectiei mediului pe plan global si national

Analiza si întelegerea tendintelor actuale în ceea ce priveste starea mediului în raport

cu dezvoltarea sistemelor socio-economice a condus la concluzia ca civilizatia moderna
urmeaza un curs ce nu are durabilitate din punct de vedere economic si ecologic. Se considera
ca specia umana nu-si mai poate continua dezvoltarea pe bazele actuale fara a fi expusa unor
severe perturbari sociale, economice si ecologice.
De aceea sunt necesare masuri pe termen lung care sa asigure atat ameliorarea,
conservarea si protejarea tuturor formelor de viata existente cat si dezvoltarea, concomitenta,
a societatii umane. Aceste masuri trebuie sa determine încadrarea civilizatiei moderne pe o
traiectorie de dezvoltare care sa-i asigure durabilitatea în timp.
Procesul de constientizare a crizei în relatiile dintre oameni si natura a fost generalizat
prin publicarea de catre Rachel Carson (1968) a cartii “Primavara tacuta” ("Silent spring")
care a condus la cresterea atentiei si interesului factorilor politici, de decizie si a publicului
larg pentru problemele de mediu. În conceptia ei, ”controlul naturii de catre om” exprima
aroganta speciei umane si este nascut în perioda de Neandertal a biologiei si filozofiei.
Autoarea prezinta o gama larga de rezultate ce demonstreaza efectele epidemiologice si
ecologice ale unor compusi chimici toxici, în special, pesticide. Aproape în aceeasi perioada o
serie de organisme internationale au lansat proiecte de cercetare pentru identificarea si
întelegerea mecanismelor procesului global de deteriorare a naturii. Acestea au evidentiat
corelatia dintre cresterea economica si cea a efectivelor populatiilor umane, pe de o parte si
deteriorarea naturii, pe de alta parte. Rezultatele obtinute au fost analizate de catre membrii
Clubului de la Roma si concluziile au fost publicate în 1972 într-un raport intitulat sugestiv
“Limitele cresterii” ("Limits of growth"). Aceasta a fost prima încercare de a dezvolta si
analiza scenarii pe termen lung referitoare la marimea efectivului speciei umane,
accesibilitatea si ratele de utilizare ale resurselor naturale, progresul tehnologic, productia
industriala si impactul asupra naturii.
Astfel, în contextul în care se acumulau probe care demonstrau legatura dintre
deteriorarea naturii la scara globala si dezvoltarea socio-economica, în 1972, a avut loc la
Stockholm prima Conferinta mondiala a Natiunilor Unite consacrata problemelor protectiei
mediului. Conferinta s-a desfasurat sub deviza "O singura planeta" si a reunit un numar
impresionant de participanti, 113 natiuni reprezentate prin foruri politice, stiintifice, tehnice,
culturale, guvernamentale si neguvernamentale care au adus în discutie fapte, probleme, idei,
solutii.
Conferinta de la Stockholm a dovedit ca omenirea a început sa-si dea seama de
pericolul prejudicierii mediului si este hotarata în principiu sa ia masuri. Este considerata
astfel o etapa importanta în dezvoltarea miscarii globale de protectie a mediului, începutul
cooperarii internationale în acest domeniu. Dintre realizarile acestei conferinte trebuie
mentionate înfiintarea Programului Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), cu sediul la
Nairobi, si adoptarea primului plan de actiune pentru protectia mediului. Un alt document
important semnat la Stockholm, a fost Declaratia comuna care cuprinde un set de 26 de
principii. Primul principiu statueaza ca “Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate si
conditii corespunzatoare de viata într-un mediu de o calitate ce permite viata demna si
bunastarea si poarta responsabilitatea solemna de a proteja si îmbunatati mediul pentru
generatiile prezente si viitoare”. Atunci a fost declarata ziua de 5 iunie ca "Zi Mondiala a
Mediului".
Din decembrie 2009 atentia lumii a fost îndreptata spre Copenhaga, unde cele mai
mari state vor încerca sa ajunga la un acord post-2012 pentru combaterea schimbarilor
climatice. O delegatie de deputati europeni va cere în cadrul conferintei un acord ambitios,
obligatoriu. UE a adoptat deja un pachet de legi pentru combaterea încalzirii globale si este
pregatita sa creasca obiectivele în situatia în care celelalte tari vor fi de acord. Discutiile ONU
pe tema schimbarilor climatice din cadrul summitului de la Copenhaga au ajuns in stadiu
critic dupa ce liderii catorva state sarace au respins furiosi un plan de combatere a incalzirii
globale pus la punct de presedintele american Barack Obama si delegatii Chinei si ai altor
state dezvoltate.Planul propus de statele dezvoltate, asa numitul Acord de la Copenhaga,
prevedea o tinta a limitarii incalzirii globale la maximum 2 grade Celsius,  fata de perioada
preindustriala, insa fara tinte clare de reducere a emisiilor, si un fond climatic de 100 miliarde
de dolari ca ajutor financiar anual, pana in 2020 pentru statele sarace. Insa acestea din urma
au considerat insuficiente aceste obiective opunandu-se total planului propus de SUA si
celelalte tari dezvoltate.
Finantarea pentru promovarea dezvoltarii durabile si grijii fata de mediu provine
dintr-o gama de surse în cadrul UE. Fondurile structurale, de exemplu, ajuta la promovarea
unei dezvoltari socio-economice mai echilibrate în randul statelor membre, asistand regiunile
mai sarace ale Uniunii. Fondurile sunt tot mai mult utilizate pentru proiecte de îmbunatatire a
mediului, precum curatarea coastelor, porturilor si raurilor si reabilitarea zonelor industriale si
urbane degradate. Ele asista si micile afaceri în dezvoltarea tehnologiilor ecologice. Sprijinul
financiar este disponibil si din cercetare si resurse agro-ambientale.
UE cofinanteaza si masuri de stabilire a retelei, în principal prin Programul LIFE-
natura. Peste 415 milioane de euro au intrat în 300 de proiecte europene, de la regenerarea
padurilor de stejar pe coasta Atlanticului, la protejarea ursului brun în Austria. Programul
LIFE a fost lansat în 1992 si are trei ramuri: LIFE-natura, LIFE-mediu si LIFE-tarile din
lumea a treia.. Aproape jumatate din bugetul sau de 640 milioane euro pe 2000-2004 a fost
dedicat protectiei naturii.
Tarile candidate trebuie sa investigheze posibilitatile financiare oferite de cateva surse
de pre-aderare, în special LIFE – Natura, SAPARD si ISPA. LIFE este singurul instrument cu
focalizare particulara pe Natura 2000, dar poate fi combinat si cu alte instrumente.
Programul SAPARD, accesibil de la 1 ianuarie 2000, ofera sprijin pentru introducerea
masurilor agro-ambientale definite în Regulamentul 2078/92, prin care fermierii sunt
încurajati sa foloseasca metode agricole benefice pentru mediu în urmatoarele zone conectate
cu viitoarea Retea Natura 2000:
- arii protejate
- zone tampon protejate
- coridoare ecologice
- zone tampon ale retelei hidrografice
- zone de cumpana apelor.
ISPA - instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-Aderare, va opera pe baza de
proiecte si trebuie sa includa evaluarea impactului de mediu. Fondurile ISPA pot fi utilizate
pentru îmbunatatirea infrastructurii existente, precum pasaje pentru fauna.
Pe plan national se desfasoara o multitudine de dezbateri, conferinte, etc, toate menite
sa aduca in fata oamenilor problemele mediului in Romania, sa aduca in prim plan suferintele
ecosistemelor naturale, nevoia de actiuni determinante pentru a schimba pozitiv evolutia
mediului si eliminare factorilor perturbatori de mediu. Astfel pot da exemple de conferinte
care au ca scop protectia apelor si a Dunarii organizat de Comisia Internationala pentru
Protectia Fluviului Dunarea, impreuna cu Ministerul Mediului si Administratia Nationala
“Apele Romane”. Scopul conferintei a fost acela de a aduce in atentia opiniei publice si a
mediului de afaceri necesitatea parteneriatului intre organizatiile internationale, autoritatile
centrale, ONG-uri si companiile nationale, in vederea gindirii unor strategii de dezvoltare pe
termen lung privind protectia mediului si a resurselor de apa. “Pentru atingerea obiectivului
principal al Directivei Cadru pentru Apa - starea buna a apelor - este necesar sa se elimine
descarcarile de substante prioritar periculoase.
In ceea ce priveste ecosistemul Delta Dunarii actiunile cuprind toata paleta de
modalitati de actiune pentru protejarea si salvarea Deltei ,pornind de la conferinte nationale si
internationale pana la implicarea factorilor politici decizionali natinali si europeni in problema
conservarii ecosistemului ( de exemplu Conservarea Deltei Dunarii prin intermediul politicii
regionale si de protectia mediului a Uniunii Europene").
Tot in acest sens al politicilor de protejarea mediului se inscriu si actiunile de declarare a
numeroase zone naturale de interes national sau international si crearea conditiilor necesare pentru a
trece aceste zone sub protectia legii zonelor protejate.

Astfel, in cadrul legislatiei adecvate pentru protectia mediului înconjurator (prin

Tip rezervatie,
Nr Denumirea Localizare Judet
Suprafata(ha)
Comuna Sanmartin, satul Floristica
1 Tinovul Mohos HR
Lãzãresti 240,00
mixta - geologica si
Comuna Sanmartin, satul
2 Lacul Sfanta Ana HR peisagistica
Lãzãresti
240,00
Comuna Tusnad, satul Tusnadul Floristica
3 Baile Nadas HR
Nou 4,00
Geologica
4 Piatra Soimilor Orasul Bãile Tusnad HR
1,00
Mlastina Valea de Comuna Tusnad, satul Tusnadu Floristica
5 HR
Mijloc Nou 4,00
Floristica
6 Mlastina Nyirkert Comuna Tusnad HR
4,00
Floristica
7 Campul Benes Comuna Tusnad, satul Vrabia HR
4,00
Floristica
8 Mlastina Csemo-Vrabia Comuna Tusnad HR
5,00
Floristica
9 Baile Ozunca - CV
8,00
Floristica
10 Tinovul Buffogo - CV
1,00
11 Pestera Puturosu - CV Geologica -
emiterea Ordonantei de Urgenta 236/2000 privind regimul ariilor protejate, conservarea
habitatelor naturale, a flotei si faunei salbatice. Ordonanta de Urgenta a fost aprobata prin
Legea nr. 462/2001) s-au întreprins masuri pentru identificarea acelor elemente faunistice,
floristice, geologice si de peisaj asupra carora sa se instituie regimul de ocrotire. Astfel, au fost
constituite mai multe rezervatii naturale, perimetre amenintate cu degradarea sau care prezinta
un interes stiintific deosebit. Aceste rezervatii pot constitui un obiectiv turistic numai în masura
în care comunitatea locala si turistii prezinta un comportament civilizat fata de ele, iar factorii
de decizie, împreuna cu organizatiile non-guvernamentale întreprind masuri adecvate pentru o
reala ocrotire a naturii acestor locuri (placi indicatoare, împrejmuiri pentru limitarea si
controlarea accesului în rezervatie, constientizarea opiniei publice etc.

1.4 Organisme si reuniuni internationale dedicate problemei protectiei mediului

Exista un numar de tratate internationale si regionale care reglementeaza diferite aspecte

ale protectiei mediului si managementului biodiversitatii, cel mai larg instrument legal este
Conventia asupra Biodiversitatii (Rio de Janeiro,1992). Pentru a proteja diversitatea biologica,
dreptul international al mediului utilizeaza mai multe metode:
- protectia speciilor prin interdictia /limitarea prelevarilor sau a unor metode de prelevare.
Ex., Conventia relativa la vanatoarea de balene (1946), Conventia de la Washington (3 martie
1973) asupra comertului international cu specii salbatice amenintate cu extinctia, Conventia
relativa la conservarea ursilor albi (1977).
- conservarea nu a speciilor izolate, separat de mediu, ci conservarea mediului/habitatelor
acelor specii. Conventia de la Ramsar (1971) a fost prima care a vizat un habitat natural.
- Foarte natural a fost necesar a se proteja simultan speciile si mediile lor, în cadrul
aceluiasi instrument juridic. Ex., Conventia de la Alger (1968), asupra conservarii naturii si
resurselor naturale din Africa; Conventia de la Berna (1979), pentru conservarea vietii
salbatice si a mediului natural în Europa.
- Mai recent, s-u cautat sa se puna în practica instrumente mai integrate cu politicile
teritoriale, acoperind regiuni geografice particulare. Ex., Conventia asupra Antarcticii (1959),
Conventia de la Barcelona (1976) asupra Mediteranei, Conventia de la Salzburg (7 noiembrie
1991) asupra Alpilor.
Aceasta evolutie în continutul instrumentelor juridice utilizate corespunde evolutiei
strategiilor de conservare. Ex., strategia mondiala a conservarii”, pregatita de IUCN în
colaborare cu PNUE, WWF, ONU, FAO si UNESCO si publicata în 1980. Ea a fost
completata prin „strategia pentru viitorul vietii”, publicata în 1991 de catre IUCN, PNUE si
WWF. Exista rezervatii mondiale ale biosferei, situri ale patrimoniului universal, parcuri
nationale, paduri nationale, situri de interes stiintific special, sanctuare ale vanatului,
rezervatii naturale locale, zone ambientale sensibile si zone de frumusete naturala deosebita.

Conferinta de la Rio

În perioada ce a urmat, conservarea naturii a avut un caracter curativ, concentrandu-se

asupra identificarii si repararii daunelor produse acesteia. Investitiile necesare pentru a sustine
programele curative au crescut aproape exponential odata cu exacerbarea procesului de
deteriorare, transformandu-se într-o restrictie majora pentru cresterea economica în tarile în
curs de dezvoltare si chiar în cele dezvoltate. Astfel, într-un interval relativ scurt conservarea
mediului a fost perceputa de catre politicieni si populatiile umane ca un factor limitant pentru
dezvoltarea sociala si economica si pentru îndeplinirea aspiratiilor lor pe termen scurt. În
aceste conditii s-a formulat si raspandit cu usurinta idea conform careia investitiile destinate
protectiei mediului ar fi posibile numai în tarile dezvoltate si bogate si s-au neglijat aproape
complet actiunile preventive de protejare a mediului.
Urmatoarea manifestare importanta în domeniul protectiei mediului s-a desfasurat în
iunie 1992 la Rio de Janeiro. Este vorba despre Conferinta ONU privind Mediul si
Dezvoltarea. La aceasta manifestare a capatat o recunoastere universala conceptul dezvoltarii
durabile, ca o dezvoltare echilibrata atat din punct de vedere sectorial (între dezvoltarea
economica, problemele sociale si cele de protectie a mediului), cat si din punct de vedere
temporal (între generatia actuala si generatiile viitoare) sau spatial (între toate tarile lumii).
Conferinta de la Rio reprezinta evenimentul de referinta, fata de care se evalueaza progresele
înregistrate în domeniul dezvoltarii durabile.
Documentele care au fost aprobate de catre participantii la lucrarile acesteia sunt:
Declaratia de la Rio, Agenda 21 si primul set de conventii internationale care vizeaza
conservarea biodiversitatii si controlul modificarilor climatice (Conventia cadru privind
clima, Conventia privind diversitatea biologica si Conventia privind combaterea extinderii
deserturilor). Declaratia de la Rio exprima fara echivoc vointa politica a tuturor statelor
membre ONU de a lua parte la tranzitia globala catre un model de dezvoltare durabila.
Declaratia include 25 de principii fundamentale pe care se bazeaza dezvoltarea durabila.
Nerespectarea acestor principii a generat si continua sa genereze efecte care pun sub semnul
întrebarii însasi persistenta speciei umane.
Agenda 21, un program extrem de cuprinzator privind dezvoltarea durabila în secolul
XXI, trateaza aproape toate aspectele relevante din punctul de vedere al dezvoltarii:
combaterea saraciei, egalitatea între sexe, respectarea intereselor popoarelor indigene,
participarea gruparilor sociale la procesul politic, protejarea climei, protejarea speciilor,
protejarea rezervelor de apa potabila etc. Capitolul 28 este dedicat nivelului regional: Agenda
21 Locala, care promoveaza principiile dezvoltarii durabile la nivel local cu participarea
activa a societatii civile, organizatiilor non-guvernamentale si a sectorului privat la procesul
de planificare si implementare a activitatilor pe termen scurt, mediu si lung. Proiectul
promoveaza participarea tinerilor în procesul de dezvoltare durabila si consolidarea capacitatii
lor de a se implica la procesul decizional la nivel local si national.

Conventie pentru reducerea emisiilor de gaze de sera

Conventia cadru privind clima a fost adoptata de 160 de state, cu scopul de a reduce
emisiile de gaze de sera. Conventia a intrat în vigoare în 1994, fiind ratificata de 50 de state.
Ulterior, pe aceasta tema au avut loc numeroase conferinte internationale, dintre care cea mai
importanta este cea de la Kyoto din 1997. La aceasta conferinta a fost emis Protocolul de la
Kyoto, un protocol suplimentar la conventia-cadru privind clima. Contributia decisiva a
acestuia consta în faptul ca specifica obiective cu caracter obligatoriu pentru reducerea
emisiilor urmatoarelor gaze de sera: dioxid de carbon (CO2, folosit si ca valorare de
referinta), gaz metan (CH4), protoxid de azot (gaz ilariant, N2O), hidrocarburi fluorurate
halogenate partial si hexafluorura de sulf (SF6).
Statele semnatare ale protocolului se obliga ca pana în 2012 sa reduca emisiile sub
nivelul atins în 1990. Exista specificatii individuale pentru fiecare tara, în functie de nivelul
de dezvoltare economica. În ceea ce priveste statele Uniunii Europene este prevazuta o
reducere a emisiilor cu 8%, Rusia si Ucraina s-au obligat sa nu depaseasca nivelul atins în
1990, iar pentru Republica Populara Chineza, India si tarile în curs de dezvoltare, nu exista
nici un fel de limitari.
Protocolul a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, dupa ce 55 de state, care, în total,
au cauzat peste 55% din emisiile de dioxid de carbon înregistrate în 1990, au ratificat acordul.
Romania a ratificat Protocolul de la Kyoto prin Legea nr. 3/2001. Odata cu intrarea în vigoare
a acestui protocol, Romania poate vinde altor state semnatare dreptul de a emite gaze cu efect
de sera în limita cotei alocate tarii noastre. Romania are repartizata o cota de 250 milioane
tone gaze echivalent dioxid de carbon, fata de 147 de milioane de tone cat polueaza în
prezent. Diferenta de 103 milioane tone echivalent dioxid de carbon poate însemna peste un
miliard de euro. Vanzarea diferentei va trebui sa tina cont însa de dezvoltarea ulterioara a
economiei romanesti si de posibilele incertitudini asociate inventarelor efectuate. Pentru
emisiile vandute acum cu mai putin de 10 euro pe tona, companiile romanesti ar putea plati în
viitor penalizari de peste 10 ori mai mari. Ca urmare, beneficiul de a obtine în acest moment o
suma considerabila din vanzarea de emisii de gaze ar putea costa scump în viitor.
State precum SUA (responsabile pentru 25% din emisiile de dioxid de carbon la nivel
mondial si cel mai mare consumator de combustibili fosili), Australia, Croatia nu au ratificat
acest Protocol, iar unele state semnatare nu numai ca nu au redus, dar si-au crescut emisiile de
dioxid de carbon, aspecte care fac sa existe îndoieli serioase cu privire la realizarea
obiectivelor de la Kyoto.
Foarte curand dupa Conferinta de la Rio, s-a constatat ca aplicarea în practica a
conceptului de durabilitate era amenintata de interpretarea ambigua a conceptului si de
neglijarea componentei sociale. Aniversarea a zece ani de la Conferinta de la Rio a oferit
oportunitatea evaluarii procesului de implementare a politicilor de dezvoltare socio-
economica durabila si a trasarii directiilor de actiune viitoare în domeniu

Summit-ul implementarii

În 2002, Summit-ul Natiunilor Unite privind dezvoltarea durabila, desfasurat la

Johannesburg a avut scopul de a evalua progresele înregistrate în deceniul care a trecut de la
conferinta de la Rio si de a stabili planul de actiune pentru viitor, fapt pentru care a fost
declarat "summit-ul implementarii”. Principalele rezultate au fost: Declaratia oficiala a sefilor
de state si de guverne privind dezvoltarea durabila;Planul de implementare, negociat de
guverne, care detaliaza actiunile necesare în domenii precum eradicarea saraciei extreme si a
foamei, realizarea accesului universal la educatia primara, îmbunatatirea sanatatii si reducerea
mortalitatii infantile, combaterea HIV/SIDA, asigurarea durabilitatii mediului si crearea
parteneriatelor globale pentru dezvoltare.Pentru fiecare din aceste obiective au fost stabilite
sarcini concrete si indicatori de monitorizare. Evident, obiectivele, sarcinile si indicatorii
respectivi trebuie adaptati la prioritatile si contextul concret al fiecarei tari si nu utilizati ca o
directiva rigida.Pentru a aduce în atentia tuturor problemele de mediu ale oraselor, ca urmare
a tendintei de cresterea rapida a proportiei oamenilor care locuiesc în mediul urban, în 2005,
celebrarea Zilei Mondiale a Mediului a avut tema "Orase verzi". Consecintele cresterii
populatiei urbane asupra mediului sunt considerabile: orasele sunt mari utilizatoare de resurse
naturale si generatoare de deseuri, produc cele mai mari cantitati de gaze cu efect de sera,
cauzeaza degradarea calitatii apelor si poluarea aerului, reduc diversitatea biologica.
Se estimeaza ca în 2015 numarul oraselor foarte mari (megalopolisuri) va fi de 33,
dintre care 27 în emisfera sudica. În urmatoarele cateva decenii populatia va fi urbanizata în
proportie de 90% în emisfera nordica si de 70% în cea sudica.
In 2006, tema selectata pentru Ziua Mondiala a Mediului a fost “Deserturile si
desertificarea“, iar sloganul ales, “Nu desertificarii zonelor aride”, evidentiaza importanta
protejarii zonelor aride care ocupa peste 40% din suprafata terestra a planetei si gazduiesc
aproape o treime din populatia globului. Anul acesta, sloganul “Gheata care se topeste – un
subiect fierbinte?” atrage atentia asupra efectelor catastrofale ale modificarilor climatice
globale si încurajeaza populatia sa devina un agent activ al protejarii mediului si promovarii
dezvoltarii durabile si echitabile.
 1.5.Arii protejate

  Un sistem pentru definirea si clasificarea ariilor protejate a rezultat ca urmare a

activitatii desfasurata de IUCN în acest domeniu timp de aproape un sfert de secol. Acest
sistem a fost adoptat de catre guverne si explicat prin linii directoare.
    In prezent categoriile IUCN sunt raspandite in intreaga lume si sunt luate drept referinta in
orice dezbateri privind ariile protejate. Scopul acestui sistem de definire si clasificare a ariilor
protejate este acela de a contribui la cresterea gradului de întelegere a tuturor celor interesati a
diferitelor categorii de arii protejate. La baza constituirii ariilor protejate a stat in primul
randul faptul ca acestea satisfac nevoi ale oamenilor. Din necesitatea ariilor protejate au
rezultat o varietate de tipuri de arii protejate, care se diferentiaza in principal functie de gradul
de protectie (sau gradul permis al interventiei umane) si functie de scopul ariei protejate.
     S-au constituit astfel arii protejate care protejeaza cele mai naturale zone de pe glob, in
care interventia omului este aproape inexistenta, dar si zone in care interventia omului este
prezenta, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanta peisagistica si culturala
deosebita.
    Asfel, forul care si-a propus sa rezolve aceasta problema dificila a fost Uniunea
Internationala de Conservarea Naturii (IUCN – The World Conservation Union) care prin
misiunea sa  avea competenta necesara sa o faca. IUCN încearca sa influenteze, sa încurajeze
si sa asiste societatile din toata lumea pentru conservarea integritatii si diversitatii naturii si
pentru a asigura ca orice utilizare a resurselor naturale este echitabila si durabila.
Prin Comisia Mondiala asupra Ariilor Protejate (WCPA) cunoscuta in trecut sub numele de
Comisia asupra Parcurilor Nationale si Ariilor Protejate (CNPPA), IUCN a oferit pe plan
international consultanta asupra categorisirii ariilor protejate timp de mai mult de un sfert de
secol.
Scopul acestei consultante a fost:
- constientizarea guvernelor asupra importantei ariilor protejate;
- incurajarea guvernelor sa dezvolte sisteme de arii protejate a caror obiective de
management sa fie conforme cu conditiile nationale si locale;
- reducerea confuziei generate de adoptare a numerosi termeni diferiti pentru a descrie
tipuri diferite de arii protejate;
- asigurarea unor standarde internationale pentru a ajuta contabilizarea si compararea
globala si regionala intre tari;
- asigurarea unui cadru pentru colectarea, procesarea si diseminarea datelor privitoare
la ariile protejate;
- imbunatatirea comunicarii si intelegerii intre toti cei implicati in actiuni de
conservare.
In Romania noua Lege a Ariilor Protejate instituie un numar de 10 categorii de arii
protejate, din care cinci categorii de nivel national (corespunzatoare categoriilor I-V definite
de normele Uniunii Internationale pentru Conservarea Naturii - IUCN) si cinci categorii
speciale stabilite prin conventii internationale specifice. In aceste categorii vor fi incadrate pe
viitor atit ariile protejate existente, cit si cele ce se vor institui de acum incolo. Pe scurt aceste
categorii, reproducind in extras cele mai importante prevederi din lege sunt:

1) REZERVATII STIINTIFICE
Rezervatiile stiintifice sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si
conservarea unor habitate naturale terestre si/sau acvatice, cuprinzind elemente reprezentative
de interes stiintific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic
sau de alta natura.

2) PARCURI NATIONALE
Parcurile nationale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si
conservarea unor esantioane reprezentative pentru spatiul biogeografic national cuprinzind
elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic,
hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic, sau de alta natura, oferind
posibilitatea vizitarii in scopuri stiintifice, educative, recreative si turistice.

3) MONUMENTE ALE NATURII

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si
conservarea unor elemente naturale cu valoare si semnificatie ecologica , stiintifica,
peisagistica deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale salbatice rare, endemice
sau amenintate cu disparitia, arbori seculari, asociatii floristice si faunistice, fenomene
geologice - pesteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apa, cascade si alte manifestari si
formatiuni geologice, depozite fosilifere, precum si alte elemente naturale cu valoare de
patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.

4) REZERVATII NATURALE
Rezervatiile naturale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si
conservarea unor habitate si specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.

5) PARCURI NATURALE

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si
conservarea unor ansambluri peisagistice in care interactiunea activitatilor umane cu natura
de-a lungul timpului a creat o zona distincta, cu valoare semnificativa peisagistica si/sau
culturala, deseori cu o mare diversitate biologica.

6) REZERVATII ALE BIOSFEREI

Rezervatiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al caror scop este protectia si
conservarea unor zone de habitat natural si a diversitatii biologice specifice. Rezervatiile
biosferei se intind pe suprafete mari si cuprind un complex de ecosisteme terestre si/sau
acvatice, lacuri si cursuri de apa, zone umede cu comunitati biocenotice floristice si faunistice
unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea traditionala a teritoriului,
ecosisteme modificate sub influenta omului si care pot fi readuse la starea naturala, comunitati
umane a caror existenta este bazata pe valorificarea resurselor naturale pe principiul
dezvoltarii durabile si armonioase.

7) ZONE UMEDE DE IMPORTANTA INTERNATIONALA

Zonele umede de importanta internationala sunt acele arii naturale protejate al caror
scop este de a se asigura protectia si conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologica
specifica zonelor umede.

8) SITURI NATURALE ALE PATRIMONIULUI NATURAL UNIVERSAL

Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate al
caror scop este ocrotirea si conservarea unor zone de habitat natural in cuprinsul carora exista
elemente naturale a caror valoare este recunoscuta ca fiind de importanta universala.
 9) ARII SPECIALE DE CONSERVARE

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al caror scop este de a
conserva, mentine si, acolo unde este cazul, de a readuce intr-o stare de conservare favorabila
habitatele naturale si/sau populatiile speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale
de conservare sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale si a
habitatelor speciilor mentionate in anexele nr. 2 , 3 si 4 ale Legii.

10) ARII DE PROTECTIE SPECIALA AVIFAUNISTICA

Ariile de protectie speciala avifaunistica sunt acele arii naturale protejate al caror scop
este de a conserva, mentine si acolo unde este cazul de a readuce intr-o stare de conservare
favorabila habitatele specifice desemnate pentru protectia speciilor de pasari migratoare
salbatice, mai ales a celor mentionate in anexele 3 si 4 ale Legii.
Pentru organizatiile nonguvernamentale mici care au in custodie anumite
zone protejate, infiintarea Agentiei Nationale pentru Ariile Protejate ar putea sa aduca si
schimbari majore. Deoarece este posibila o regindire a modului in care aceste rezervatii in
care plante, animale sau monumente ale naturii sint protejate, o schimbare de statut. Conform
legislatiei in vigoare, exista mai multe tipuri de regiuni protejate, acestea pot fi de importanta
locala, nationala sau de importanta comunitara. Cele care sint de importanta comunitara se
regasesc, in mare parte, si in proiectul „Natura 2002“. In cadrul directiilor regionale, care ar
trebui sa devina functionale in cadrul Agentiei Nationale pentru Arii Protejate, este posibil ca
unele rezervatii naturale sa fie incluse in spatiile de importanta comunitara si sa isi schimbe in
acest sens custozii.

CAPITOLUL 2
EDUCATIA ECOLOGICA SI ETICA AMBIENTALA

2.1 Nevoia de educatie ecologica

Educatia este un transfer interpersonal de idei, abordari si date considerate a fi

fundamental relevante pentru o viata umana armonioasa; aceste informatii sunt prezentate si
preluate intr-un cadru formal (scoala, facultate) sau non-formal (discutii personale etc).
Prin educatie, în conceptia reputatului viitorolog si om de cultura Mircea Malita,
trebuie sa întelegem, în sens restrans, într-o forma sintetica, dobandirea caracterului si
însusirilor intelectuale, morale si fizice, necesare unui comportament civilizat, iar
învatamantul este procesul de baza în transmiterea si însusirea cunostintelor si educatia
individului.
Scopul educatiei ecologice, ca parte componenta a educatiei morale, trebuie sa fie acela de
a pregati tineretul pentru viata de maine în spiritul respectului absolut, pentru valorile Naturii,
ale Culturii nationale si universale si nu numai de a transmite cunostinte (R. Dottrens).
De-a lungul timpului, Educatia ecologica a primit mai multe acceptiuni: studiul naturii,
educatie în afara scolii, educatia pentru conservarea naturii, educatia pentru mediu, despre
mediu, în mediu, prin mediu. Multi autori considera Educatia ecologica mai mult decat o
disciplina scolara (chiar daca în unele tari apare ca o materie scolara obligatorie), cat si o
pregatire pentru viata si un aspect al vietii în care tinerii sa poata interveni prin actiune directa
pentru a asigura o evolutie a societatii umane în compatibilitate cu mediul natural
 Cat priveste ecologia, actualmente, ea este stiinta interrelatiilor ecosistemice dintre
organisme vii si mediul abiotic, o stiinta sintetica focalizata pe intelegerea integrata a
proceselor din mediul nostru.
Educatia ecologica devine astfel incercarea transferarii unor moduri de gandire pragmatica
privitor la ecosisteme, specii, populatii inclusiv umane, intelese in contextul lor evolutiv, in
transformarile petrecute in plan spatial si temporal.
Totodata, pe langa partea stiintifica/ eminamente pragmatica, educatia ecologica are si
aspecte filosofice, legate de etica, moralitate, axiologie etc, toate acestea contribuind la
pozitionarea individului uman in cadrul societatii, in cadrul larg al civilizatiei si al ecosferei.
Educatia ecologica este o simbioza intre
1. abordari stiintifice hiper-rationale, de genul biologiei, chimiei, fizicii, geografiei,
geologiei, paleontologiei, demografiei etc,
2. abordari legate de societatea umana in aspectele sale istorice, politice, sociale,
economice, totodata integrand
3. moduri de abordare filosofica si artistica.
Prin educatia ecologica se contribuie la o intelegere mai profunda a conexiunii dintre
actiunile noastre (individuale sau de grup, la nivel social), si schimbarile mediului nostru de
viata (actual si in viitor).
In cadrul activitatilor de educatie ecologica, pe langa intelegerea fenomenelor derulate
in ecosisteme, a interrelatiilor dintre om si mediul de viata, este necesar a se insista asupra
dezvoltarii capacitatii analitice si sintetice, a gandirii critice rationale, a utilizarii
argumentatiei logice, a capacitatii de analiza a datelor si de rezolvare de probleme, a
creativitatii si independentei in gandire, a dezvoltarii capacitatii de comunicare, a muncii in
echipa, a simtului artistic/ estetic si a fundamentului etic/ moral etc. Se intareste astfel
capacitatea de analiza, sinteza, constientizare a problemelor si incercarea gasirii de solutii la
problemele de mediu.
Trebuie sa existe o intrepatrundere intre activitatile teoretice si cele practice, care sa
se sustina reciproc, pentru a putea progresa rapid in intelegerea naturii si in regandirea
abordarii noastre fata de natura si societate. Educatia ecologica formala si nonformala trebuie
sa fie fundamentata in sistemul de invatamant obligatoriu, dar ea trebuie sa continue de-a
lungul existentei individuale. Diversitatea modurilor de realizare este extraordinar de mare, de
la orele din invatamantul obligatoriu la transferul informatiei prin mass-media, cursuri/
traininguri, activitati artistice, ecoturism etc.
Actualitatea ecologiei este data de problemele majore cu care civilizatia umana
globalizata se confrunta in ultima perioada, mai cu seama cele legate de 1. cresterea
exponentiala a populatiei umane, 2. cresterea impactului de mediu produs de o economie din
ce in ce mai mare. Problema resurselor finite, atat a materiilor prime, cat a energiei fosile
accesibile, problema poluarii de diferite tipuri, a schimbarilor climatice, a declinului
biodiversitatii globale, a desertificarii, a scaderii suprafetelor acoperite de padure, samd, toate
sunt chestiuni fundamentale in dezbaterea privind viitorul civilizatiei noastre.
Ar fi bine sa ne amintim de spusele lui Albert Einstein: “Avem nevoie de o modalitate
de gandire substantial diferita, pentru ca omenirea sa supravietuiasca.” We shall require a
substantially new manner of thinking if mankind is to survive”.
Educatia ecologica are o serie de functii informative si formative, cum ar fi cele
privind transmiterea cunostintelor stiintifice în scopul asigurarii unor atitudini individuale si
colective bazate pe motivatii, pe conceptii si teorii, opinii menite sa modifice comportamentul
ecologic precar, deficitar si chiar reprobabil, favorizand, în acelasi timp, hotarari si actiuni,
care, sa determine în perspectiva, o conduita ecologica optima, responsabila cel putin a
majoritatii membrilor societatii.
 În cadrul educatiei ecologice, ca si a celei generale, clementele formative,
comportamentele ocupa o pondere prevalenta, deoarece, dupa cum se subliniaza si-n
Concluziile Simpozionului de la Montreal, consacrat educatiei adultilor, ''educatia nu consta
în a învata pe cineva ce anume trebuie sa gandeasca, ci a-i forma modul în care trebuie sa
învete a gandi".

2.2 Constiinta ecologica

În conditiile crizei ecologice mondiale, cu care se confrunta omenirea, la fel ca celelalte

forme ale constiintei sociale, un rol important revine si constiintei ecologice, care trebuie sa
contribuie la formarea unei culturi ecologice a personalitatii umane. Cultura ecologica,
presupune cunoasterea profunda a legitatilor dezvoltarii naturii si societatii, a interdependentei
omului cu mediul înconjurator, constientizarea necesitatii de a ocroti natura, a prognoza
fenomenele ce au loc în natura, a folosi cat mai rational si eficient resursele naturale.
Într-un mod sintetic, constiinta ecologica poate fi definita ca o forma a constiintei sociale,
care consta în reflectarea corelatiei dintre societate si natura, a actiunilor omului asupra
Naturii si consecintele acestor actiuni, precum si în fundamentarea cailor si mijloacelor de
protectie a Naturii, a mediului.
Constiinta ecologica cuprinde doua componente distincte, si anume: una cu caracter
practic si cealalta cu caracter stiintifico - teoretic.
Constiinta ecologica cu caracter practic se formeaza spontan, ca rezultat al activitatii
practice a oamenilor. Ea reprezinta forma primara de percepere de catre om a locului si rolului
sau în raport cu mediul înconjurator.
"Constiinta ecologica stiintifico - teoretica, reprezinta un sistem de idei, conceptii si teorii
cu privire Ia formele de interactiune dintre societate si natura, care au fost supuse elaborarii
creatoare si sistematizarii rationale. Aceste idei si teorii largesc si aprofundeaza baza
spirituala a conceptiei ecologice, care reflecta caracterul si scopul activitatii ecologice" (Apud
Ecologia umana si constiinta ecologica).
Între constiinta ecologica si cultura ecologica exista o relatie intima, indisolubila, de
interdependenta. Cultura ecologica reprezinta fundamentul constiintei ecologice a individului.
Este incontestabil faptul ca, într-o societate moderna, unde valorile culturii sunt larg
raspandite, difuzate si însusite de catre demos, vom întalni si o constiinta ecologica elevata.
Regretatul Prof. univ. dr. doc., Alexandru Tanase cel mai prolific si competent filozof al
Culturii nationale din perioada postbelica, sublinia argumentat faptul ca, cultura constituie "un
mod de viata în care valorile îsi realizeaza functia lor moral-formativa, devenind reguli si
imperative ale existentei si activitatii". La randul sau, R. Linton afirma ca, membrilor oricarei
societati, cultura le ofera un ghid indisolubil în toate împrejurarile vietii, pe baza unor modele
culturale, ce au obtinut aprobarea sociala si permit influentarea membrilor societatii, care
adera la ele. De aceea, consideram ca, modelele cultural-ecologice sunt, în fapt, normele
ecologice capabile, susceptibile a apara si conserva Natura, Mediul înconjurator, respectiv
atitudinea fata de agresiunile împotriva Naturii, modul de protectie a acesteia, de promovare a
unor masuri, de prevenire, profilactice si, totodata, terapeutice, curative atunci cand
degradarea mediului, respectiv a aerului, padurilor, solului, subsolului, deja s-a produs.
Formarea si dezvoltarea culturii ecologice, se poate realiza cu succes numai într-o societate
ecologica, care are ca obiectiv sau scop final optimizarea si armonizarea interactiunilor dintre
Societate, Om si Natura.
"Cultura ecologica trebuie sa se bazeze atat pe tabloul obiectiv al lumii, pe cel natural,
biosferic, cosmic, cat si pe cel subiectiv al lumii, pe tabloul lumii launtrice, spirituale a
omului".
 Deci, în conditiile societatii contemporane, cand asistam la dizarmonia dintre societate si
natura, se impune, cu imperiozitate formarea unei constiinte ecologice, a unei atitudini
întelepte si rationale fata de conditiile naturale ale vietii si fata de activitatea de productie a
oamenilor, în vederea sporirii bogatiilor naturale, de valoare inestimabila, fara a produce
poluare.
În consens cu eco-sociologii din Republica Moldova, consideram ca, prin Cultura
ecologica trebuie sa întelegem gradul conceperii constiente de catre om a convietuirii cu
natura. Cultura ecologica presupune spiritualitate si activitate creatoare, responsabila atat fata
de destinele societatii cat si ale naturii, ale mediului ambiant. Stabilirea unor relatii optime
între societate si natura este o cerinta primordiala, de solutionarea careia depinde nu numai
prezentul, ci si viitorul tarii, al natiunii.
Formarea culturii si a constiintei ecologice se bazeaza, în viziunea talentatei
cercetatoare Eugenia Fonari, de la Chisinau, pe urmatoarele elemente: (Cf. Eugenia Fonari,
Cultura ecologica a tineretului studios, în vol. Ecologia, Etica, Morala, Chisinau, 2002, p.60-
61).
1. Pe cunoasterea legilor naturii si societatii, pe actiunea stiintific-fundamentata a omului
asupra mediului înconjurator;
2. Pe respectarea Constitutiei, a dreptului fiecarui om la mediul înconjurator neprimejdios
din punct de vedere ecologic pentru viata si sanatate, precum si la produse alimentare si
obiecte de uz casnic inofensive;

3. Pe protectia mediului înconjurator, conservarea si ocrotirea monumentelor istorice;

aceasta reprezinta, în conceptia autoarei, o obligatie sacra si fundamentala a fiecarui cetatean;
4. Pe asigurarea materiala a ocrotirii naturii, pe baza unui Program national judicios,
sustinut, în primul rand, din fondurile bugetului public national si diverse donatii private;
5. Pe desfasurarea unei informari sistematice si operative a populatiei, întreprinderilor,
organizatiilor nonguvernarnentale, umanitare, privind starea mediului, prognozarea
eventualelor crize, accidente si catastrofe ecologice (aici, autoarea pune accent pe necesitatea
activitatilor preventive si protectioniste, care trebuie sa prevaleze, în raport cu strategiile asa-
zise curative ale mediului).
6. Pe realizarea obiectivelor educationale: implantarea responsabilitatii si respectului fata
de mediul ambiant, formarea constiintei ecologice la tanara generatie, în toate institutiile de
învatamant, inclusiv cel universitar;
7. Pe crearea unui sistem judicios de instruire si educatie ecologica a populatiei,
constientizarea problemelor majore ecologice si antrenarea demosului, în actiuni concrete de
ocrotire a naturii.
8. Autoarea considera, pe buna dreptate, ca, formarea culturii ecologice a omului
contemporan ar fi imposibila fara o reflectie filosofica si o întelegere a esentei si importantei
Stiintelor ecologice.
Nicolai Berdeaev, în lucrarea "Destinul omului în lumea actuala", face urmatoarele
consideratiuni, demne de reflectat asupra lor: "La început, masina fusese chemata sa elibereze
omul de natura si sa-i usureze truda, dar ea n-a facut, la urma urmei, decat sa-1 supuna la o
noua sclavie si sa-1 despoaie de ultimele sale bunuri, transformandu-l în somer".
Aceste asertiuni au o anumita tenta pesimista, defetista, în realitate, masinismul ca si
automatizarea si cibernetizarea au fost în mod predominant benefice pentru om. Viata a
demonstrat ca omul este capabil sa se protejeze si sa-si creeze destinul sau, chiar în conditiile
R.S.T. În aceasta privinta, Ficher consemna: "Omul va continua sa se dezvolte. El va dori,
totdeauna, sa fie mai mult decat ceea ce poate sa fie, se va revolta totdeauna împotriva
limitelor naturii sale, se va stradui, totdeauna, sa se depaseasca, si va aspira tot timpul la
nemurire". Pe marginea acestor asertiuni, putem adauga ca, destinul atat al naturii, cat si al
umanitatii depinde de societatea propriu-zisa, de constiinta si ratiunea ei.
Societatea, pentru a evita cataclismele, dezastrele ecologice, este obligata sa-si modifice
spiritul, intelectul, constiinta. Altfel spus, ea are nevoie de o purificare spirituala, de o noua
constiinta nonegocentrista, individualista.
Astazi, mai mult ca oricand, este necesar ca fiecare tanar cetatean al tarii, indiferent de
specialitate, sa cunoasca realitatile ecologice si sa tina seama de acestea în activitatea sa,
"întrucat natura tarii este o mare bogatie a întregului nostru popor, nu numai a generatiei
actuale, ci si a celor viitoare". (Victor Tufescu, Mircea Tufescu, Ecologia si activitatea umana,
Editura "Albatros", Bucuresti, 1981, p. 14).
Constientizarea ecologica a omenirii si in special al tinerilor reprezinta o speranta a
faptului ca, Secolul al XXI-lea ar putea deveni un secol ecologic, ceea ce ar determina
lichidarea Crizei ecologice mondiale si promovarea unei dezvoltari armonioase, durabile a
societatii umane, pe baza unui echilibru constant al relatiei dintre Om si Natura.

2.3 Conduita ecologica

Simultan cu ivirea şocului ecologic s-a impus atenţiei teoreticienilor şi exponenţilor

opiniei publice faptul ca mai mult, sau acumularile crescute din sfera economicului, nu se
converteşte automat sau de la sine în mai bine, adica în ameliorarea efectiva a traiului pentru
toţi membrii societaţii.
Într-un sistem economic mondial în care mor anual milioane de copii ca urmare a
epidemiilor, malnutriţiei, saraciei, ciumei sau razboiului şi în care sute de specii pe an devin
extincte prin distrugerea habitatelor, ne întrebam daca avem nevoie de ajustari minime sau de
schimbari de structura? Complementaritatea dintre protejarea diversitaţii biologice şi
îmbunataţirea vieţii oamenilor se poate realiza printr-o legislaţie riguroasa, amenzi şi
monitoring de mediu. Aceasta complementaritate ar duce la schimbarea valorilor
fundamentale ale societaţii noastre profund materialiste şi depersonalizate.
Exista numeroşi factori care genereaza efecte de distrugere asupra mediului. Totul pleaca
de la principii sau mai bine zis, de la lipsa lor şi se continua cu o înlanţuire de elemente care
îşi sporesc gravitatea şi au un impact negativ asupra mediului în modul cel mai direct posibil.
Aceşti factori sunt:
a. Lipsa de raspundere a cercetarii - dorinţa de a obţine profit sau dorinţa de
recunoaştere umbresc efectele unei mari realizari şi conştiinţa se trezeşte când este prea târziu;
b. Cursa înarmarilor - chiar daca la ora actuala se duce o cursa a dezarmarilor, în special a
celei de natura nucleara, riscul declanşarii unui razboi nuclear va exista atâta timp cât armele
nucleare vor exista;
c. Tehnologia - acest fapt înseamna un consum mai mare de energie, totul duce la slabirea
mediului. Un exemplu care arata ritmul covârşitor cu care tehnologia avanseaza este din
domeniul informatic. Pe de alta parte, acest progres va ajuta la gasirea unor metode noi de
reducere a consumului şi de perfecţionare a celor existente deja;
d. Religia - credinţa creştina spune ca singura raţiune de a fi a naturii este sa îl slujeasca pe
om. Societaţile occidentale, în special, promoveaza un astfel de principiu materialist;
e. Lipsa educaţiei ecologice - principiile protejarii mediului nu sunt cultivate aproape deloc
în mediile de învaţare ale copiilor şi adolescenţilor. Educaţia ecologica ar trebui predata în
special în instituţiile universitare cu profil economic, pentru ca absolvenţii lor vor fi printre
cei care vor avea puterea de a decide soarta mediului natural;
f. Supradezvoltarea şi supraconsumul - acesta este principalul factor care genereaza
distrugeri asupra mediului, creşterea consumului ameninţa sa distruga resursele naturale şi sa
duca la o creştere fara precedent a nivelului poluarii;
g. Lipsa responsabilitaţii sociale a firmelor. Acest factor constituie subiectul principal
urmarit în aceasta lucrare. Prin strategii eficiente de managementul mediului, afacerile vor
deveni profitabile fara sa fie nevoie de o administrare lipsita de bun simţ a resurselor limitate
ale planetei. Prin schimbarea mentalitaţii, în primul rând şi pe baza acestui factor, prin
adoptarea unor modele eficiente de minimizare a costurilor şi riscurilor şi de creşterii a
calitaţii şi profitului, o firma va reuşi sa faca faţa unui mediu de afaceri care se vede nevoit sa
se schimbe. Condiţiile actuale obliga la o regândire a strategiei firmei, care alaturi de
elementele deja existente trebuie sa le includa şi pe cele de managementul mediului.
O întreprindere trebuie sa ia în considerare toate aspectele legate de problemele
mediului. Unele pot avea efect direct asupra activitaţii şi trebuie tratate cu interes maxim,
altele pot fi destul de îndepartate şi pot fi privite ca efecte asupra furnizorilor, clienţilor sau
ale economiei în general. Consultarea specialiştilor va crea o baza buna de plecare pentru
noua strategie. Problemele de mai sus sunt reale şi din ce în ce mai presante, deci trebuie
tratate cu seriozitate. Se va crea astfel un cadru în care managerii pot sa gândeasca atent
dezvoltarea strategiei şi sa ştie cum sa faca faţa ameninţarilor, dar şi oportunitaţilor. Numai în
acest fel poate fi creat avantajul ecologic.

Pe acest plan se poarta disputele cele mai aprinse, iar corporaţiile multinaţionale sunt
primele incriminate, deoarece distrugerile de mediu, soldate cu numeroase victime, produc
efecte grave, adesea ireversibile, nu numai în ţarile unde se produc, ci afecteaza global clima,
calitatea apei şi a aerului la scara planetara. Cauzele distrugerilor ecologice sunt aceleaşi ca şi
în cazul protecţiei insuficiente a salariaţilor la locul de munca: legislaţia foarte permisiva,
gradul scazut de competenţa tehnologica şi de conştientizare a pericolelor la care se expune
populaţia locala, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante etc.
Conduita în protecţia mediului este vizibila prin acţiunile de responsabilitate sociala atât
a societaţii la propria iniţiativa, cât şi prin intermediul corporaţiilor prin programele propuse
de acestea. În acest sens, în capitolul urmator, am prezentat o serie de exemple de pe plan
internaţional, dar şi naţional.
Responsabilitatea sociala este obligaţia unei firme, dincolo de obligaţiile legale sau de
cele impuse de restricţiile economice, de a urmari obiective pe termen lung care sunt în
folosul societaţii. Firmele responsabile social se simt obligate nu numai faţa de acţionari, ci şi
faţa de toţi cei interesaţi de activitatea lor. Scopul urmarit de firme în susţinerea unui
comportament responsabil este, pe de o parte, îmbunataţirea imaginii şi, pe de alta parte,
promovarea managementului bazat pe valorile raspândite în cadrul organizaţiei.
În viitor, vom avea şi în România din ce în ce mai multe campanii cu iz social. Pe de o
parte, pentru ca probleme sociale exista şi vor exista. Pe de alta parte, pentru ca din ce în ce
mai multe organisme internaţionale şi companii private militeaza pentru ceea ce, în ţarile
vestice, este cunoscut sub numele de corporate social responsability (CSR) sau corporate
citizenship.
 2.4 Modalitati de realizare a educatiei ecologice

Educatia ecologica studiaza influenta activitatilor umane asupra mediului inconjurator.

In acest context, studiaza in mediul natural si cel artificial, vietuitoarele, inclusiv omul si
contribuie la intelegerea circuitului energiei si materiei. Ea trebuie sa ii ajute pe oameni
maturi si copii sa inteleaga influenta comportamentului lor asupra calitatii mediului. Educatia
ecologica se bazeaza pe cunostinte referitoare la sistemele sociale si ecologice, dar are si o
componenta afectiva: domeniul responsabilitatii, sistemul de valori, atitudinile necesare
construirii unei societati durabile, de aceea consider absolut necesara introducerea acesteia in
programa scolara. Studiul problemelor de mediu nu se realizeaza doar pe baza informatiilor
stiintifice ci trebuie sa se tina cont si de factori istorici, culturali, sociali. Mediul inconjurator
nu cuprinde numai elementele naturii ci si cladiri, autostrazi, termocentrale, fapt pe care
trebuie neaparat luat in consideratie la organizarea activitatilor de educatie ecologica.

Principii de urmat in educatia ecologica:

 Abordarea mediul in totalitatea lui: natural si artificial, tehnologic si social, economic

si politic, cultural si istoric, mural si estetic. Educatia ecologica este un proces
continuu, incepand cu varsta prescolara si continuand cu toate stadiile formale si
nonformale;
 Explorarea problemelor ecologice majore din perspectiva locala, regionala, nationala,
internationala, astfel incat elevii sa cunoasca factorii de mediu si din alte regiuni
geografice.
 Axarea pe problemele de mediu actuale si potentiale, luand in considerare evolutia lor
istorica;
 In prevenirea si rezolvarea problemelor de mediu, promovarea valorilor si necesitatile
locale, nationale si cele internationale ;
 Descoperirea simptomelor si cauzelor reale ale problemelor de mediu;
 Promovarea invatarii prin cooperare.

Scopul educatiei ecologice este de a crea atitudini pozitive fata de mediul inconjurator.
educatia ecologica are urmatoarele obiective:

 Cultivarea dragostei pentru Terra si a tuturor elementelor care intra in componenta ei:
ape, plante, animale, etc;
 Cresterea dorintei de a ocroti, respecta si proteja natura prin implicarea copiilor in
activitati cu caracter experimental si demonstrativ ;
 Dezvoltarea aptitudinilor de cercetare, explorare, investigare a mediului;
 Cunoasterea fiintelor si fenomenelor din mediul inconjurator si caracteristicile
acestora;
 Imbogatirea vocabularului activ cu cuvinte din domeniul ecologic;
 Insusirea unor norme de comportament necesare pentru a asigura echilibrul dintre
sanatatea individului, a societatii si a mediului;
 Cunoasterea plantelor si animalelor ocrotite de lege;
  Cercetarea modalitatilor de reabilitare a starii mediului inconjurator prin antrenarea
elevilor in activitati de ingrijire a spatiilor verzi, de reciclarea a deseurilor, de
salubrizare a localitatilor etc.;
 Constientizarea necesitatii de a economisi apa, energia electrica, lemnul, etc. (toate
resursele naturale);
 Formarea unei atitudini dezaprobatoare fata de cei care incalca normele si legile
ecologice.

Mesajul educativ trebuie sa fie receptat, înteles si acceptat înainte de a induce modificarea
comportamentului. Întelegerea mesajului depinde de valorile, standardele, convingerile,
interesele si cunostintele personale. Pot aparea diferente între sensurile ce se vor a fi
comunicate de catre sursa si între interpretarile pe care le realizeaza receptorul.
Cele mai obisnuite modalitati de comunicare se refera la transmiterea unidirectionala a
informatiei (publicitate, popularizare, etc); informatia oferita ca parte unui dialog; educatie
(proces de lunga durata de transmitere a cunostintelor, dar si a atitudinilor si valorilor).
Transmiterea mesajelor legate de conservarea naturii se confrunta cu o serie de obstacole,
cum ar fi: tendinta de a ignora individualitatea persoanelor si a grupurilor tinta, alegerea unor
metode unidirectionale de transmitere a informatiei, în detrimentul cailor interactive sau
comunicarea între grupuri ce nu au aceleasi scopuri si obiective.
Mediul a fost prezent în programele de educatie dintotdeauna pentru ca oferea un
bogat continut informational, ce poate fi utilizat pentru majoritatea disciplinelor scolare. Se
poate considera ca multe aspecte ale naturii, de la cele estetice pana la cele practice, care pot
fi încadrate cu usurinta în domeniul Educatiei ecologice, sunt regasite în lucrarile lui Aristotel
sau J.J.Rousseau care subliniaza importanta integrarii omului, si mai ales a tanarului în natura,
astfel încat sa se asigure o dezvoltare deplina a potentialitatilor sale bio-psiho-sociale.

2.5 Etica ambientala

Etica protectiei mediului reprezinta o disciplina în cadrul eticii aplicate, care se ocupa cu
analiza din punct de vedere moral a modului în care „actorii” (firmele, acţionarii, angajaţii,
cumparatorii etc.) acţioneaza asupra mediului înconjurator.Etica mediului a aparut ca o noua
disciplina care alatura valori etice lumii naturale (Van de Veer şi Pierce, 1994, Armstrong şi
Botzler, 1998). Etica mediului a aparut şi dezvoltat ca disciplina academica, care alatura
valori etice lumii naturale. Daca societatea contemporana adera la principiile eticii mediului,
protecţia mediului înconjurator şi menţinerea diversitaţii biologice vor deveni prioritaţi
fundamentale, ştiut fiind faptul ca etica societaţii încurajeaza responsabilitatea personala şi
utilizarea eficientaa resurselor naturale asigurând o dezvoltare durabila a mediului
Succesul politicilor de conservare a naturii depinde de abilitatea noastra de a dezvolta
perceptii adecvate asupra naturii. Chiar si persoane cu o constientizare ecologica nu pot
percepe întotdeauna realitatea profunda a naturii. Ele pot avea grija de natura pentru motive în
principal utilitare, precum protectia surselor pentru medicamente, hrana, placere estetica,
cadru de vacanta.
Arne Naess (1973) spunea ca provocarea adevarata pentru conservarea naturii nu este
sa aprofundeze cunoasterea naturii, ci sa schimbe mentalitatea oamenilor. Trebuie sa
aprofundam constientizarea noastra ecologica. Trebuie înlocuita atitudinea “ecologiei
superficiale” cu cea a “ecologiei profunde” (activiste), care respecta natura de dragul ei însasi.
Edward Wilson (1996) spunea ca definirea unei bune atitudini fata de natura nu este o
chestiune de perceptie, ci de biologie. Conform lui, capacitatea omului de a trai în armonie cu
natura, ca si comportamentul sau social în general, s-a conturat în sute de mii - milioane de
ani de evolutie a speciei. Ar trebui reintrodusa natura în mediul uman tehnologizat în prezent.
Cat de multa natura necesita oamenii si cat îsi pot permite sa piarda? Michael
Thompson (1990) explica ca aceasta este o chestiune mai mult culturala decat biologica.
Modelele ecologice propuse de el corespund celor patru “prototipuri sociale” intalnite în
fiecare societate: individualisti, ierarhisti, egalitarieni si fatalisti. O buna politica de
conservare a naturii trebuie sa tina seama de acest pluralism si sa desemneze reglementarile si
practicile de management al naturii corespunzatoare.
Natura reprezinta parti selectate din peisaj sau totalitatea peisajului? Ar trebui sa
protejam numai zonele naturale sau sa includem ecosistemele seminaturale sau antropogene?
Conferinta “Parcuri pentru oameni” (EUROPARC 98) de la Mallorca (1998) a pus accentul
pe integrare, adica protectia întregului peisaj în moduri diferentiate.
Un lucru este corect (dupa Aldo Leopold), daca tinde sa conserve integritatea si
stabilitatea comunitatii biotice. Altfel este gresit. De aici rezulta doua aspecte: ca ecosistemele
exista atat în salbaticie cat si în sprijinul culturii, si ca ele trebuie sa existe atat pentru ce
reprezinta în sine cat si modificate prin cultura.
Etica ambientala trebuie sa fie orientata spre ecosisteme. Preocuparea trebuie sa fie
pentru unitatea fundamentala de supravietuire. Ex., restaurarea populatiei de lupi – varful
piramidei trofice – pentru a reface completa integritate, stabilitate si frumusete a Parcului
national Yellowstone, în ciuda suferintelor pe care le vor suferi prazile (elani etc.); la fel ca
focul necesar reluarii succesiunii vegetale în padure.
Etica ambientala trebuie sa treaca de granita asezata de unii conservatori între
organismele “reale” si ecosistemele “nominale”. Spre deosebire de animalele superioare,
ecosistemele nu au experienta; spre deosebire de plante, nu au un centru organizat, un genom.
Nu se apara singure împotriva ranirii sau mortii.
Nu exista valoare instrumentala si nici intrinseca pentru ecosisteme. Trebuie introdusa
o a treia categorie: valoarea sistemica. Mai demult, etica ambientala afirma ca ecosistemele au
valoare deoarece contribuie la experientele animale sau la viata organismica. Mai tarziu,
viziunea mai profunda, mai conservativa si mai radicala vede ca stabilitatea, integritatea si
frumusetea comunitatilor biotice sunt cele ce trebuie conservate în mod fundamental
Orice extinctie este un fel de supraomor. Ucide forme (specii) în afara de indivizi.
Ucide ”esente” în afara de “existente”. Ucide colectiv, nu doar distributiv. În practica, ultima
provocare a eticii mediului este conservarea vietii pe pamant. În principiu, ultima provocare
este o teorie a valorii suficient de profunda pentru a sprijini aceasta etica.
Trebuie sa avem o evidenta a valorii purtate de natura, si o etica care respecta acele
valori. Valorile purtate de natura apartin tot atat biologiei istoriei naturale (biogene), cat si
psihologiei experientei umane (antropogene). Nu exista valoare fara evaluator, dar vitalitatea
sistemului natural nu sta simplu în rolul de resurse, sprijin pentru cultura sau stimulatori de
experienta umana. Posibilitatea evaluarii este întreprinsa pentru noi de istoria naturala
evolutionista si ecologica.
În etica ambientala, credintele cuiva despre natura, care se bazeaza pe, dar depasesc
stiinta, au legatura stransa cu credintele despre datorie. Noi ne modelam valorile în masura
semnificativa în acord cu notiunea noastra despre felul universului în care traim, iar aceasta
conduce simtul nostru al datoriei. Modelul nostru de realitate implica un model de conduita.
Pentru o etica ambientala avem nevoie de o metafizica legata de natura, de o metaecologie.
 2.6 Bioetica

Conceptul de ecofilie trebuie sa determine o noua constiinta etica fata de mediu,

constiinta care sa umple golurile sitei legislative, a normelor legale care, desi impuse si
imperative, nu au totdeauna finalitatea dorita. Desi legea proclama dreptul la mediu sanatos si
ofera si caile sale de sustinere (accesul la informatii privind calitatea mediului, dreptul de
asociere in societati civile de protectie a mediului, dreptul de consultanta in luarea deciziilor
de mediu, pana la dreptul de a se adresa justitiei si dreptul la indemnizare), o etica ecologica
(in realitate o bioetica a viului) se impune ca necesitate (Derrida). Simtul genetic al dreptului
ca reactie prescrisa contra atitudinilor asociale in domeniul mediului, desi se bazeaza pe un
mod instinctiv de reactie si pe mobbing (un fel de ?justitie prin linsaj), instrainarea omului de
armonia naturii ca si fragilitatea discernamantului sau fata de natura, obliga la recucerirea
sentimentelor de pietate fata de maretia si frumusetea unei creatii ce ii este superioara si care
nu se poate face decat prin educatia constiintei etice, in conditiile in care o lume umana ideala
a fost si este dintotdeauna speranta si poate chiar utopia omului. Caci intotdeauna, evolutia
relatiilor omului cu natura ca si cu semenii sai trebuie sa fie o problema de constiinta si
responsabilitate. Numai acest demers va genera schimbarea de comportament general si
individual si va reactualiza valorile morale in relatiile omului cu natura, determinand chiar o
etica noua a stiintelor vietii (bioetica) cu valoare de etica aplicata. Aceasta bioetica ecologica
se bazeaza pe faptul ca bunurile naturii nu sunt doar ceea ce sunt ci si ceea ce ele semnifica si
ca golirea de sens a naturii si a lumii umane nu are alta solutie decat educatia etica si estetica
de respect a naturii si de transformare a acestui respect intr-un adevarat act de ecolatrie.
Numai bioetica poate conferi vietii ecologice premizele unui umanism al viitorului fata de
natura, pana la reactia etica fata de agresiunile naturii, ca un adevarat act de legitima aparare
morala. Intr-o societate deschisa,institutionalizarea criticii etice si solutiile bioetice oferite,
constituie premiza bioeticii aplicate, in care, principiile lui Binbacher de excludere a oricaror
periclitari ale existentei omului in viitor si a oricaror riscuri ce ar genera evolutii imprevizibile
si ireversibile, se impun cu necesitate educativa si morala (a se vedea raportul Singer-
Cavalieri la Consiliul Europei).
Bioetica si educatia ecologica va promova respectul pentru mediu si va combate
nihilismul moral in domeniu prin aceea ca va fi:
- universala si convingatoare, drept baze ale respectului moral;
- va fi neambivalenta in sensul ca in conduita morala trebuie stimulata latura solara, de
respect a mediului si combatuta latura tenebroasa, de indiferenta fata de mediu;
- va fi neaporetica prin solutionarea oricaror contradictii cu aparenta de nesolutionare;
- va fi echilibrata intre autonomia personala si heteronomia normei morale impuse
constiintei si se va baza pe viziuni la distanta nu atat pe proximitatea nevoii de respect a
naturii.
In mod concret, plecand de aici, o etica si educatie ecologica se va baza pe urmatoarele
principii de incorporat in constiinta omului fata de natura, principii dupa care,
- istoria pamantului exprima o coevolutie a tuturor elementelor mediului, inclusiv a
omului;
- pamantul este un organism complex ale carui feedback-uri trebuie prevazute la timp;
- pamantul este un sistem dinamic ce nu se reduce numai la sistemele sale
componente, totul in natura fiind interdependent si nu autonom;
- pamantul este dat omului spre pastrare si ingrijire si nu spre stapanire;
 - respectul naturii este un principiu etic cu valoare universala, ceea ce trebuie sa
conduca de la conceptul de antropocentrism la cel de biocentrism, de la egoismul de specie
umana la altruismul ecologic. Altfel spus, nu numai omul devine un scop in sine in natura ci
tot ce exista in natura este un scop in sine, adica natura nu este un mijloc pentru om ci un scop
in sine. Aceasta pentru ca omul, desi este natura, fata de alte specii este dotat cu constiinta de
sine care nu pot legitima atitudinile despotice asupra naturii.
- educatia morala are sarcina de a determina trecerea de la egoismul de specie la
altruismul si responsabilitatea fata de comunitatea bioetica a naturii in devenirea sa durabila.
O noua etica a predictiei si prevenirii riscurilor fata de actiunile omului in natura va fi
astfel mai eficace decat etica progresului si perfectiunii de atins pe seama naturii, mai ales
prin biotehnologiile actuale lipsite deseori de semnificatiile etice umane.
Bioetica ecologica are sarcina de a da raspuns la tot ceea ce stiinta si tehnologia fata
de natura risca a duce la bioputere nestavilita, de a da sens descoperirilor stiintifice din natura
prin preocuparile sale de biotehnologie si bio securitate si de a devansa legea, prin biodrept,
realizandu-si astfel functia sa de punte intre stiinta, valorile omului si drept. Astfel, inainte de
a face un nou pas in actele sale asupra naturii, omul este obligat a face, in prealabil, doua
reflectii bioetice.

2.7 Ecologism si ecologizare

ECOLOGÍSM s.n. teorie şi practica ce subliniaza importanţa problemelor ecologice;

mişcare pentru ocrotirea mediului ambiant. (< fr. écologisme) (DEX roman)
Ecologismul este o modalitate seculara de raportare la frumos si bine. Valorile
prioritare pe agenda ecologistului autentic sunt frumusetea naturii si binele acesteia. Prin
raportarea la frumos ecologismul lasa deschisa posibilitatea revelarii sacrului, prin mijlocirea
naturii, trairii lui într-o modalitate neinstitutionalizata. Prin promovarera binelui naturii
ecologismul sustine cunoasterea ei, inclusiv stiintifica, pentru ca nu poti face bine fara sa
cunosti. Nu este nimic rau cu ecologismul prin prisma valorilor fundamentale pe care le
promoveaza. Ecologistii sunt din specia celor pentru care nu este lipsit de sens sa spuna ca
„iubesc natura”, doar o parte a ei („iubesc muntii”), sau o iubesc cu tot cu oamenii si cultura
asociate unei parti a ei („iubesc tara”). Daca cei care îsi iubesc tara sunt „adolescentini”,
atunci si ecologistiii sunt.
Dar, desi criteriul de identitate al ecologismului este unul valoric si, feneomenologic
vorbind, ecologismul este esentialmente privat, presupozitiile ontologice si asumarile etice
care îl însotesc pot antrena sau nu o angajare publica, un ecologism public. În aceste
împrejurari optiunea existentiala poate deveni tolerabila, sau nu, în functie de consecintele
sale pentru ceilalti. Daca ecologistul privat are presupozitii care îl împing catre dorinta de a
impune tuturor propriile sale optiuni de viata, atunci va fi si un ecologist public
fundamentalist ale carui luari de pozitie vor genera contrareactii justificate. Daca
presupozitiile sale vor duce la consecinte mai putin excesive, va fi un ecologist public
rezonabil, care îsi apara interesele de grup în limitele jocului politic acceptabil si care nu pote
genera decat contrareactii nejustificate, politicianiste. Relatia dintre ecologismul public
rezonabil si cel fundamentalist este asemanatoare relatiei dintre ideologia socialista si cea
comunista. În timp ce comunismul nu are un loc legitim pe piata politica, pentru ca o anuleaza
ca piata, socialismul îl are.
O analiza completa a formelor publice ale ecologismului ar presupune o analiza a
presupozitiilor ontologice adoptate, a tipului de etica practicat si a cuplajelor inter-ideologice.
Între cele trei elemente mentionate exista numeroase si subtile relatii. Nu îmi pot propune asa
ceva aici, dar ve voi ilustra situatia cu o incursiune în disputa dintre ecocentrism si
antropocentrism în etica mediului, una dintre dimensiunile cele mai importante ale
ecologismului.
Etica mediului este construita în mod explicit pentru depasirea crizei de mediu actuale;
nu este o etica aparuta organic, ca o forma de viata, cel putin în civilizatia occidentala.
Conceptul cheie este cel de valoare intrinseca .
El este aplicat fie unor entitati individuale (animale, oameni) fie unor întregi
(ecosisteme, societati) în diferite variante, dupa care se deduc consecinte morale cu privire la
atitudinea fata de animale/ecosisteme, fie care resurse (instrumental, în care caz avem de a
face cu un antropocentrism), fie ca avand valoare intrinseca (în care caz avem de a face cu un
ecocentrism. Majoritatea argumentelor contra ecocentrismului sunt prin consecintele teoretice
ale presupozitiilor eticii mediului. De exemplu, daca omul face parte din natura si natura ca
întreg e un bun, atunci sunt bune atat durerea cat si moartea. Alte argumente pot veni pornind
de la consecintele institutionale ale eticii mediului în unele variante ale ei. De exemplu, unii
autori cu presupozitii holiste (acceptand valoarea intrinseca a naturii si prioritatea ei
ontologica în fata omului) afirma ca doar putini (o elita) sunt cei care ar fi constienti de solutia
rezolvarii problemelor de mediu si ofera si solutii practice pentru implementarea sistemelor
sociale ecocentrate: “the army might give additional support to the project {de instalare a eco-
socialismului}, but would not be decisive”,“it must begin with a change in values”, “the
alternatives are: either eco-socialism or barbarism”. Alti autori, de data aceasta cu presupozitii
individuliste, gasesc solutia protejariii mediului la polul opus celui etatist, si anume prin
desfiiintarea statelor .
Proiectele ample de ecologizare, tehnologiile avansate ce vizeaza protectia mediului,
politicile ambientale – toate au rostul lor. Dar, pana una-alta, la baza unui trai mai verde
pentru toti, stau tot actiunile si optiunile noastre in viata de zi cu zi: marunte, nespectaculoase,
dar nespus de importante pentru noi toti, conforme cu nemuritoarea deviza “Nimeni nu poate
face totul, dar fiecare poate face ceva.” Cu alte cuvinte, ecologismul incepe acasa.
In concluzie, ca orice optiune valorica existentiala, ecologismul nu poate fi decat
fundamental, pentru propria persoana, dar nu neaparat fundamentalist, cu pretentii de a fi
asumat de catre toate persoanele. În particular, ecologismul poate fi si de dreapta, daca este
asumat în context crestin si poate exista si exista ecologism rezonabil, supus însa continuu
unei presiuni deturnare fundamentalista sau politicianista.

Ecologizare

Aşa cum este cunoscut, ecologia reprezintă ştiinţa biologică de sinteză care
studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă. Datorită caracterului său
interdisciplinar, ecologia a determinat apariţia unor mari domenii ştiinţifice, cum ar fi:
ecologia terestră, ecologia marină, ecologia vegetală, ecologia animală sau ecologia umană
(cu subdiviziunile: materială, socială şi spirituală).
Aceste ramuri ştiinţifice utilizează, pe lângă o serie de concepte proprii, şi unele
concepte comune, între care se poate menţiona cel de ecologizare. Dacă, în sens general,
acesta se referă la menţinerea calităţilor optime ale elementelor mediului înconjurător, pentru
ecologia umană termenul de ecologizare are în vedere totalitatea măsurilor de menţinere a
condiţiilor de mediu necesare asigurării vieţii şi sănătăţii omului.
În condiţiile actuale, de creştere a nivelului de poluare datorită activităţii
antropice, noţiunea de ecologizare a localităţilor presupune acţiuni complexe de asigurarea
calităţii aerului, apei, solului şi vegetaţiei. Un rol important revine, în acest sens, şi unor
servicii publice, cum ar fi cele de alimentare cu apă, de canalizare sau de salubritate, prin care
se realizează dreptul omului de a trăi într-un ambient curat, care să nu-i afecteze sănătatea şi
activităţile cotidiene, dreptul de a fi ocrotit împotriva poluării mediului.
Deşi termenul de ecologizare are, aşa cum se vede, o semnificaţie complexă, există
tendinţa tot mai frecventă de a fi utilizat pentru desemnarea acţiunii de realizare şi menţinere a
curăţeniei unei localităţi, prin colectarea şi îndepărtarea deşeurilor urbane. Cu acest sens a fost
preluat termenul si folosit in paralel cu cel de salubrizare.
Având în vedere creşterea anuală a cantităţilor de reziduuri şi îngrijorarea pe care
aceasta o produce comunităţii mondiale, în continuare accentul a căzut pe problematica
deşeurilor în relaţie cu calitatea vieţii, sub toate cele trei aspecte ale sale: ecologice,
economice şi sociale.
Ecologizarea localitatilor, inteleasa, in general, ca activitate de salubrizare, are in
vedere realizarea si mentinerea igienei unei asezari (urbane sau rurale), de care depind,in buna
masura, calitatea vietii populatiei. In conformitate cu legislatia actuala din tara noastra (Legea
nr.139/2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr.87/2001 privind serviciile publice de
salubrizare a localitatilor), salubrizarea este un serviciu public local de gospodarire comunala,
organizat, coordonat, reglementat, condus, monitorizat si controlat de autoritatile
administratiei publice locale (art.2). Atributiile acestui serviciu au in vedere (art. 4):
precolectarea, colectarea, transportul si depozitarea reziduurilor solide, cu exceptia deseurilor
toxice, periculoase si a celor cu regim special; nfiintarea si administrarea depozitelor
ecologice de reziduuri si producerea de compost; incinerarea si producerea de energie
termica; maturatul, spalatul cailor publice, ntretinerea spatiilor verzi si a parcurilor; curatarea
si transportul zapezii de pe caile publice si mentinerea n functiune a acestora pe timp de polei
sau nghet; preselectarea si organizarea reciclarii deseurilor.
Privita prin prisma principiilor sale de organizare si functionare (protectia sanatatii
publice, responsabilitatile fata de cetateni, nediscriminarea si egalitatea tuturor
consumatorilor, conservarea si protectia mediului inconjurator, dezvoltarea durabila etc.),
ecologizarea/salubrizarea localitatilor apare mai mult decat termenul de ecologizare,
semnifica totalitatea masurilor de mentinere a conditiilor de mediu necesare asigurarii vietii si
sanatatii omului, exista, in mod frecvent, tendinta de a fi utilizat pentru desemnarea actiunii de
realizare si pastrare a curateniei unor spatii sau localitati.
Ecologizarea industriala ridica cele mai mari probleme, poate si datorita faptului ca
unele dintre industriile energofage nu pot fi ecologizate. Exista insa posibilitatea abandonarii
acestor tehnologii industriale in favoarea unor tehnologii performante neconsumatoare de
energie.
O alta metode de ecologizare a industriei este legata de reciclarea materialelor.
Biotehnologiile reprezinta calea mai curata de obtinere a unor substante sau reactivi
chimici cu ajutorul microorganismelor.
In ceea ce priveste agricultura chintesenta reecologizarii consta in gasirea unor noi
metode de obtinere a produselor necesare traiului omului prin mijloace mai putin poluante
fara a pierde insa avantajul industrializarii. In acest fel se va mentine neperturbata atat
calitatea solului cat si calitatea produselor obtinute.

Ecologizarea ştiinţelor

• În prezent se poate vorbi despre o ecologizare a ştiinţelor, în contextul dezvoltarii durabile,

care îmbină nevoile de progres cu:
• exploatarea raţională a resurselor;
• protejarea ecosistemelor naturale;
• conservarea biodiversităţii.
• Mediul în general şi ecosistemele în special sunt afectate de activitatea umană.
• Activitatea antropica se orienteaza în principal pe direcţii ca: domeniul energetic, domeniul
alimentar, domeniul habitatului şi cel spiritual.
Factori ecologici, factorii de mediu
• componentele =factori ecologici in masura in care influenteaza organismele vii.
• se pot clasifica dupa felul in care are loc actiunea in :
• -directi (cum este cazul raportului elementelor C si N
• -indirecti (cum este de exemplu latitudinea)
• -endogeni (cand intervin din interior)
• -exogeni (cand intervin din exterior ex.vantul, precipitatiile).
• Dupa tipul componentelor implicate : vii (biotici) sau lipsite de viata, (abiotici). Factorii
abiotici sunt deci cei geografici, geologici, fizici si chimici. In ceea ce priveste modul in care
actioneaza factorii ecologici, ei pot prezenta constanta, periodicitate sau neregularitate.

Bibliografie:
Aligica, D. P., 2007, Pe culmile încalzirii, Idei în dialog, 3, 26-28
Ungureanu, T., 2006, Antiraţionalismul ecologic: o mâna spala pe alta şi împreuna
creierul, Idei în dialog, 12, 3-4
Sober, E., 1995 (în rom.), Etica mediului, în A. Miroiu, editor, Etica aplicata, Ed.
Alternative, 195-217
Sarkar, 1999, Sarkar, S., 1999, Eco-socialism or eco-capitalism? A critical analyses
of humanity’s fundamental choices, Zed Books, London, p224, 272, 278.
Carter, A., 1999, A radical green political theory, Routledge, London

CAPITOLUL 3
PRINCIPIILE EDUCATIEI ECOLOGICE

3.1 Rolul procesului educativ

Sistemul educaţional actual din România se caracterizeaza prin lipsa acuta a unei
preocupari organizate, coordonate, sistematizate pentru problemele legate de educaţia pentru
mediu. În ciuda faptului ca se vorbeşte tot mai mult, în majoritatea domeniilor, despre
abordarea ecologica a problematicii lumii contemporane, materialul bibliografic referitor la
aceste aspecte, publicat în ţara noastra este extrem de limitat.
De modernizarea învaţamântului românesc depinde posibilitatea de a alege, în viitor,
între un mediu curat şi sanatos, un public informat şi educat, care conştientizeaza rolul sau în
dinamica societaţii sau un mediu degradat sub acţiunea antropica şi un public care ignora şi
este indiferent la aceste probleme.
Fiecare dintre noi vine pe lume cu un bagaj comportamental care se vadeşte pe masura
ce creştem. Pentru a nu se transforma în defecte, calitaţile înnascute trebuie sa fie îndreptate
catre ceea ce poate sa faca fiecare. Educaţia ajuta ca aceste calitaţi sa iasa la vedere, iar
învaţatura aduce completarea necesara ştiinţei noastre, îmbogaţindu-ne cunoştinţele acolo
unde este necesar, fara a ne deforma însa ca persoana şi ca viitoare personalitate.
 Educaţia instituţionalizata se face de cele mai multe ori şablon, la fel pentru toţi. Nu se
încearca depistarea, prin metode psihologice, a tipului de personalitate în devenire, care ar fi
trebuit ajutat sa se desavârşeasca. Iar învaţatura este obligatorie pentru toţi la fel, fara sa
testeze dorinţele, înclinaţiile, pasiunile copilului sau tânarului. O atitudine umana care sa
protejeze natura are ca punct de plecare educaţia. Un om care va proteja natura o va face
pentru ca înţelege aceasta, pentru ca este educat în acest spirit.
Mediul a fost prezent în programele de educaţie dintotdeauna pentru ca oferea un
bogat conţinut informaţional, ce poate fi utilizat pentru majoritatea disciplinelor şcolare. Se
poate considera ca multe aspecte ale naturii, de la cele estetice pâna la cele practice, care pot
fi încadrate cu uşurinţa în domeniul Educaţiei ecologice, sunt regasite în lucrarile lui Aristotel
sau J.J.Rousseau care subliniaza importanţa integrarii omului, şi mai ales a tânarului în natura,
astfel încât sa se asigure o dezvoltare deplina a potenţialitaţilor sale bio-psiho-sociale.
De-a lungul timpului, Educaţia ecologica a primit mai multe accepţiuni: studiul
naturii, educaţie în afara şcolii, educaţia pentru conservarea naturii, educaţia pentru mediu,
despre mediu, în mediu, prin mediu. Mulţi autori considera Educaţia ecologica mai mult decât
o disciplina şcolara (chiar daca în unele ţari apare ca o materie şcolara obligatorie), cât şi o
pregatire pentru viaţa şi un aspect al vieţii în care tinerii sa poata interveni prin acţiune directa
pentru a asigura o evoluţie a societaţii umane în compatibilitate cu mediul natural
Beneficiile introducerii Educaţiei ecologice în şcoala, indiferent de modalitatea de
aplicare aleasa, sunt evidente, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, deoarece aceasta
presupune mai multe avantaje:
Prezinta caracter de atractivitate pentru elevi, implicând aspecte actuale, critice,
relevante;
Permite o abordare interdisciplinara, ca şi îmbinarea tratarii sectoriale a problemelor
(pe discipline cum ar fi biologie, chimie, geografie);
Stimuleaza desfaşurarea lucrului în echipa;
Contribuie la dezvoltarea creativitaţii şi gândirii (prin identificarea şi rezolvarea
problemelor).
Încurajeaza participarea la acţiuni sociale, civice concrete şi luarea deciziilor în funcţie
de valori morale conceptualizate.
În crearea conceptelor se porneşte de la crearea unei stari de conflict între noile noţiuni
şi cele aduse prin modelare, automatism, validare.
În acest context, pentru realizarea Educaţiei ecologice, implicit pentru mediu, în
şcoala, trebuie sa se parcurga mai multe etape: formularea scopurilor şi obiectivelor
educative, stabilirea conţinuturilor, alegerea mijloacelor şi metodelor de învaţamânt adecvate,
stabilirea tehnicilor de evaluare.
Pornind de la recomandarile Conferinţei de la Tbilisi, obiectivele Educaţiei ecologice
pot fi structurate astfel:
- Sensibilizarea faţa de natura şi creşterea responsabilitaţii la problemele de mediu prin
informarea opiniei publice.
- Cunoaşterea aprofundata a aspectelor esenţiale ale mediului în totalitatea sa (natural,
construit, tehnologic).
- Formarea de priceperi şi deprinderi de observare, experimentare şi cercetare.
- Formarea unei etici ecologiste (atitudini, principii, convingeri).
- Crearea de noi comportamente individuale, grupale şi sociale care sa reflecte
preocuparea faţa de menţinerea calitaţii mediului şi capacitatea de acţiune directa, concreta în
luarea deciziilor cu impact asupra mediului.
Oamenii trebuie sa simta ca fac parte din natura şi sa-şi dezvolte simţul
responsabilitaţii faţa de aceasta. De asemenea, ei trebuie sa aiba alternative şi posibilitatea de
a alege şi trebuie sa fie penalizaţi pentru comportamente neadecvate faţa de natura.
 Primul pas trebuie facut prin educaţia formala, educaţia ecologica nu trebuie limitata la
studiul ştiinţelor biologice. Educaţia adulţilor este bine sa se focalizeze pe o mai buna
înţelegere a problemelor de mediu şi a faptului ca practicile destructive pentru natura sunt
inacceptabile într-o societate moderna.

3.2 Obiectivele educatiei ecologice

Pornind de la recomandarile Conferinţei de la Tbilisi, obiectivele Educaţiei ecologice

pot fi structurate astfel:
- Sensibilizarea faţa de natura şi creşterea responsabilitaţii la problemele de mediu prin
informarea opiniei publice.
- Cunoaşterea aprofundata a aspectelor esenţiale ale mediului în totalitatea sa (natural,
construit, tehnologic).
- Formarea de priceperi şi deprinderi de observare, experimentare şi cercetare.
- Formarea unei etici ecologiste (atitudini, principii, convingeri).
- Crearea de noi comportamente individuale, grupale şi sociale care sa reflecte
preocuparea faţa de menţinerea calitaţii mediului şi capacitatea de acţiune directa, concreta în
luarea deciziilor cu impact asupra mediului.

Educaţia ecologica are urmatoarele obiective:

 Cultivarea dragostei pentru Terra şi a tuturor elementelor care intra în componenţa ei:
ape, plante, animale, etc;
 Creşterea dorinţei de a ocroti, respecta şi proteja natura prin implicarea copiilor în
activitaţi cu caracter experimental şi demonstrativ ;
 Dezvoltarea aptitudinilor de cercetare, explorare, investigare a mediului;
 Cunoaşterea fiinţelor şi fenomenelor din mediul înconjurator şi caracteristicile
acestora;
 Îmbogaţirea vocabularului activ cu cuvinte din domeniul ecologic;
 Însuşirea unor norme de comportament necesare pentru a asigura echilibrul dintre
sanatatea individului, a societaţii şi a mediului;
 Cunoaşterea plantelor şi animalelor ocrotite de lege;
 Cercetarea modalitaţilor de reabilitare a starii mediului înconjurator prin a ntrenarea
elevilor în activitaţi de îngrijire a spaţiilor verzi, de reciclarea a deşeurilor, de salubrizare a
localitaţilor etc.;
 Conştientizarea necesitaţii de a economisi apa, energia electrica, lemnul, etc. (toate
resursele naturale);
 Formarea unei atitudini dezaprobatoare faţa de cei care încalca normele şi legile
ecologice.
Obiectivele educaţiei ecologice vizeaza în egala masura cunoştinţele, achiziţia de
atitudini, clarificarea valorilor şi demersul practic.
Ca orice proces educaţional, educaţia ecologica este caracterizata de obiective
generale şi obiective strategice. Obiectivele generale ale educaţiei ecologice sunt:
(1) Îmbunataţirea şi menţinerea calitaţii vieţii;
(2) Informarea şi sporirea cunoştinţelor despre mediu;
(3) Conştientizarea rolului populaţiei in crearea şi prevenirea problemelor de mediu; (4)
Sensibilizarea faţa de natura;
(4) Învaţarea unor deprinderi de viaţa care reduc impactul negativ asupra mediului;
(5) Cercetarea modalitaţilor de reabilitare a starii mediului înconjurator prin antrenarea
comunitaţii în activitaţi de îngrijire a spaţiilor verzi, de reciclare a deşeurilor, de salubrizare a
localitaţilor etc.;
(6) Creşterea dorinţei de a ocroti, respecta şi proteja natura prin implicarea în activitaţi
cu caracter experimental şi demonstrativ;
(7) Promovarea unor atitudini pozitive de ocrotire a mediului înconjurator.
Obiectivele strategice reprezinta obiective de referinţa pentru dezvoltarea unor sisteme
viabile şi durabile de educaţie şi instruire ecologica. Acestea sunt :
(1) Creşterea calitaţii şi a efica-citaţii sistemelor educaţionale, pentru a ridica standardul
învaţarii - esenţiale pentru o societate competitiva şi dinamica;
(2) Sistemele de educaţie şi instruire ecologica trebuie sa fie uşor accesibile şi capabile
sa atraga atât adulţii cât şi tinerii;
3) Sistemele de educaţie şi instruire ecologica trebuie sa devina mai deschise, în sensul
de a facilita mobilitatea, schimburile şi cooperarea la nivel internaţional.

3.3 Principiile educatiei ecologice

Familia este prima scoala. Aici invatam prima oara ca relatiile dintre oameni sunt nu
numai un lant nesfarsit de drepturi, ci si obligatii reciproce.
Al doilea colectiv omenesc este scoala,in care profesorii si elevii au un ideal comun:
formarea pentru viata a tinerilor .
Educaţia ecologica se poate realiza prin orice tip de activitate: şcolara, extraşcolara,
activitaţi ştiinţifice, literare, artistice, plastice, sportive etc. Formele de realizare sunt
diversificate: observaţii, experimente, povestiri ştiinţifice, desene, activitaţi practice, plimbari,
drumeţii, excursii, vizionari de diapozitive, jocuri de mişcare, distractive, orientari turistice,
labirinturi ecologice, colecţii, expoziţii, spectacole, vizionari de emisiuni TV, expediţii, tabere
etc.
In abordarea educatiei ecologice principiile care stau la baza acesteia sunt:
 mediul este abordat în totalitatea lui: natural şi artificial, tehnologic şi social,
economic şi politic, cultural şi istoric, mural şi estetic. EE este un proces continuu,
începînd cu vîrsta preşcolara şi continuînd cu toate stadiile formale şi nonformale;
 problemele ecologice sunt explorate sau examinate majore din perspectiva locala,
regionala, naţionala, internaţionala, astfel încît elevii sa cunoasca factorii de mediu si
din alte regiuni geografice
 concentrarea pe problemele de mediu actuale şi potenţiale, luînd în considerare
evoluţia lor istorica;
 În prevenirea şi rezolvarea problemelor de mediu, sunt promovate valorile şi
necesitaţile locale, naţionale şi cele internaţionale ;
 Descoperirea simptomelor şi cauzelor reale ale problemelor de mediu;
 Promovareaa învaţarii prin cooperare.

În perspectiva şcolara, elevul trebuie ajutat:

• sa obţina cunoştinţe de baza necesare soluţionarii problemelor mediului sau
imediat;
• sa judece responsabilitaţile individuale şi colective, sa se angajeze în obţinerea
cooperarii pe linia rezolvarii unor probleme;
• sa înţeleaga ca omul este inseparabil de mediul sau şi ca efectele negative ale
acţiunilor sale se repercuteaza asupra lui însuşi;
• sa dezvolte instrumente de analiza, reflecţie şi acţiune pentru a înţelege, preveni
şi corecta neajunsurile provocate mediului.
In educatia de la nivel universitar, studentii trebuie sa cunoasca functionarea fluxului
de energie din ecosisteme, tehnicile de analiza a sistemelor, inclusiv implicatiile economice si
sociale ale protectiei mediului.
In ceea ce priveste invatamantul agricol daca se porneste de la considerentul ca terenul
agricol este un agroecosistem care permite modernizarea muncii in acest sector de activitate
fara folosirea excesiva a agentilor poluanti a ingrasamintelor chimice, a noilor tehnologii de
crestere si dezvoltare a plantelor si animalelor fara afectarea mediului ambiant, atunci,
educatia ecologica si-a atins scopul.
Formarea si pregatirea sau conversia personalului educativ este necesar sa se faca din
doua persepctive:
1) problemele mediului in contextul dezvoltarii umane in general
2) problemele mediului in contextul dezvoltarii social economice nationale in care este
necesara multiplicarea activitatilor de seminar si activitati practice in asocierea profesorilor de
la mai multe discipline.
Traditia romaneasca in educatia ecologica este redutabila nume ca Grigore Antipa,
Emil Racovita, G.Cobalcescu, Alex.Borza, C. Mota, Emil Pop, N.Salageanu sunt
binecunoscute si sunt legate si de problematica mediului fiind permanent in centrul
procuparilor contemporane despe mediu.

3.4 Rolul partidelor politice si ONG in realizea educatiei ecologice

Organizatiile neguvernamentale sunt persoane juridice, asociatii sau fundatii,

infiintate in baza Legii nr. 21 din 1924 (sau mai nou a Ordonantei 26/2000), care au un scop
public, obiective, statut si regulamente interne de functionare. Ele sint asociatii sau fundatii
nonprofit (adica nu ofera profituri asociatilor/membrilor de pe urma activitatilor desasurate,
eventualele venituri fiind investite in activitatile organizatiei).
Beneficiul pe care organizatiile neguvernamentale (numite si ONG) il aduc societatii este
concurent cu cel al institutiilor publice, ONG-urile putând suplini o mare parte din lipsurile pe
care aceste institutii le au in domeniul organizatoric, al relatiilor, al activitatilor practice si al
promovarii. Influenta ONG-urilor asupra publicului este de asemenea un factor pozitiv in
conditiile in care acestea pot contribui la formarea unei atitudini civice responsabile si
promova solutii pentru dezvoltarea societatii.
ONG-urile - Organizatiile Neguvernamentale reprezinta cele mai active forme prin
care societatea civila isi poate exprima interesul pentru protectia mediului.
După revoluţia din 1989 şi în România a crescut numărul de ONG -uri ca rezultat al
libertăţii de asociaţie nou-dobândite, cât şi ca un rezultat al disponibilităţii fondurilor străine.
Actualmente, conform statisticilor, se observă – din păcate – o scădere a numărului de ONG –
uri din cauza politicii fiscale cât si din cauza legilor care nu sunt bine elaborate.
La ora actuală sunt înmatriculate un număr de aproximativ 27.000 de ONG – dar nu se
poate şti exact câte sunt active şi care este contribuţia acestora la dezvoltarea societăţii. Este
cunoscut faptul că multe astfel de organizaţii au apărut doar pentru a beneficia de diversele
scutiri de taxe şi impozite .
În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor
naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în
1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu –
„Strategia Naţională de Protecţia Mediului, reactualizată în 1996 şi în 2002. Strategia este
structurată în două părţi:
- o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea
economică şi calitatea factorilor de mediu,
- strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului, priorităţile,
obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung.
Caracteristicile ONG-urilor sunt in mare prezentate mai jos:
- ONG-urile sunt excelenti formatori de opinie, gestioneaza si promoveaza o imagine
in comunitate,poate modela perceptii – o dimensiune intangibila.
- ONG-urile incurajeaza participarea si initiativa – valorile unei societati democratice
sanatoase.
- ONG-urile se pot constitui in institutii sau grupuri de lobby – pot deveni un suport in
atingerea obiectivelor de interes national.
- ONG-urile au o arie de expertiza specifica, relativ bine dezvoltata – orientata pe un
domeniu concret (mai usor de conceput o strategie pe termen mediu) – caracterizate prin
elaborare si implementare de proiecte, capacitate de a atrage si capitaliza resurse de toate
tipurile.
ONG-urile de mediu in Romania se afla in plin proces de evolutie, reusind sa-si faca
simtita prezenta cu succes in cadrul eforturilor generale pentru crearea unui cadru natural
sanatos, depoluat fizic si moral. Numarul in crestere al acestora este dovada interesului pe
care publicul il acorda rezolvarii problemelor de mediu.
In ceea ce priveste informatiile de mediu, ONGurile reprezinta una dintre sursele
eficiente prin care informatiile pot fi obtinute, prelucrate si folosite. Satisfacerea intereselor
ONGurilor de mediu presupune o foarte buna informare a acestora, in acest sens mecanismele
de obtinere a informatiilor pe care acestea le folosesc sint mult mai eficiente. Oferta adresata
publicului este si ea in crestere, ONGurile de mediu tinzând ca prin natura activitatii si
numarul de membri si simpatizanti sa reprezinte un segment tot mai mare al intereselor
publicului, cu efecte uneori remarcabile asupra procesului de luare a deciziilor.
Nu in ultimul rind organizatiile neguvernamentale de mediu sint un cadru propice
dezvoltarii unui caracter eco-civic in rindul generatiei tinere si, de ce nu, un grup de prieteni.
Iata de ce credem ca ar fi utila prezentarea unei liste cu cele mai active organizatii de mediu
din Cluj.
In Romania activeaza inregistrate oun numar mare de ONG uri:
ANTREC, Asociatia Rangerilor din Romania, Clubul ecologic UNESCO Pro Natura ,
Centrul Regional de Supraveghere Ecologica "Muntii Apuseni", Asociatia Turistica Sportiva
si Ecologista Clubul de Cicloturism Napoca, Federatia Romana de Speologie, GESS - Grupul
de Explorari Speologice Subacvatice, HERO (Health Environmental Regional Organisation
Clubul pentru Protectia Naturii , toate activand dezinteresat in scopul ecologizarii activitatilor
industriale, a curatirii mediului, a crearii unui viitor <<verde>> pentru urmasi.