Precizări conceptuale

FAMILIA este acel grup social, al cărui membrii sunt legaţi prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă
de copii (Murdock, 1949 apud Zamfir şi Vlăsceanu, 1993, p. 237 ).
DIVORŢ: modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei. Potrivit lui
Zamfir şi Vlăsceanu (1993), divorţul nu este un simplu eveniment ci un proces adesea
traumatizant ce cuprinde mai multe etape:
a. Disolupa şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea
insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. În mod obişnuit, primele semne de insatisfacţie
provin de la soţie. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sunt aproximativ aceleaşi:
infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea
fizică şi alcoolismul soţilor, iar bărbaţii invocă mai frecvent insatisfacţia sexuală şi lipsa de
afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele cu nivel mai ridicat de
instrucţie invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi absenţa camaraderiei.
b. Separarea premergătoare divorţului. Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar
majoritatea dlsoluţiilo sînt premerse de separare. Practicarea separării este în funcţie şi de
aspecte independente de relaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o
locuinţă, regimul juridic al proprietăţii familiale.
c. Disoluţia legală. Căsătoria este un contract legal între cuplu şi stat; disoluţia căsătoriei nu
se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorţ este luată
de către o curte sesizată prin petiţie de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este înaintată mai
frecvent de femei decât de bărbaţi. Acest fapt are o explicaţie de ordin istoric şi juridic. Mult
timp, reglementarea legală a disoluţiei căsătoriei s-a făcut potrivit principiului divorţului
sancţiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soţi. În conformitate cu normele
"cavalereşti" ale aşteptărilor sociale, soţul lăsa soţiei dreptul de a prezenta plingerea şi accepta
să i se atribuie vina disoiuţiei căsătoriei. După abandonarea principiului divorţului sancţiune,
a crescut ponderea bărbaţilor care solicită desfacerea căsătoriei.
d. Acomodarea în perioada de după divorţ. După disoluţia căsătoriei, foştii parteneri trebuie
să se adapteze unui nou stil de viaţă: viaţa într-o nouă locuinţă şi o nouă vecinătate,
schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea în urma
stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în cazul
femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi, pregătirea pentru o eventuală
recăsătorire.
DIVORŢIALITATEA este acel fenomen demografic ce exprimă intensitatea
divorţurilor într-o populaţie sau în anumite subdiviziuni ale ei. Indicele cel mai cunoscut este
rata brută de divorţialitate, ce se obţine împărţind numărul divorţurilor dintr-un an la
populaţia medie şi înmulţind rezultatul cu 1000. Fără a avea o valoare expresivă deosebită, dat
fiind faptul că raportarea se face la o populaţie mult mai mare decît cea expusă riscului la
divorţ, indicatorul este totuşi utilizat datorită simplităţii sale. Divorţialitatea este un fenomen
dependent de o serie de factori sociali, între care nu trebuie în nici un caz omisă legislaţia
referitoare la divorţ, foarte variabilă de la ţară la ţară. Tendinţa actuală de sporire a
divorţialităţii, mai ales în ţările occidentale, este dificil de explicat satisfăcător (şi mai ales
este greu sa se prevadă amploarea pe care o va lua); ea este pusă, cei mai adesea, pe seama
unor factori ca: urbanizarea, modificări în funcţiile familiei, creşterea gradului de emancipare
a femeii, scăderea influenţei religiei şi a altor elemente legate de tradiţie, schimbări în
atitudinea oamenilor faţă de căsătorie, creşterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii
speranţei de viaţă (Zamfir şi Vlăsceanu, 1993, p. 183).

5
 Încadrare teoretică

Familia, ca realitate socială complexă este subiect şi obiect a numeroase cercetări inter şi
multi-disciplinare, aşa cum arată I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998, p. 143), între care cele de
psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie deţin poziţii
prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode proprii de
investigare, cu virtuţi şi limite, încearcă să explice funcţionalitatea familiei.

A. Teoria structurala (dinamica rolurilor si a puterii)

Teoria structurală aduce în discuţie problema schimbărilor care intervin în interiorul

cuplului. Se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecărui partener în cuplu. Încă din
deceniul al 4-lea al sec. XX, în psihologia socială americană, se încearcă explicarea
armoniei/dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferenţelor dintre „la ce s-au
aşteptat” partenerii privitor la viaţa de cuplu şi „ceea ce-au găsit” ei în realitate, dintre rolurile
expectate şi rolurile efectiv performante. Problematica rolurilor, aşteptărilor, aspiraţiilor şi
percepţiilor de rol este profund prezenţa în cuplul conjugal. Cu privire la divizarea rolurilor
în cuplu, unii cercetători au evidenţiat tendinţa unei slabe diviziuni a rolurilor în familia
modernă, mai ales datorită integrării femeii în viaţa profesională. Cu alte cuvinte, din
perspectiva acestei teorii, divorţul este privit drept o dezamăgire provocată de prăpastia prea
mare dintre aşteptările noastre cu privire la rolurile partenerului de viaţă şi realitatea propriu
zisă.

B. Teoria conflictului

P. Iluţ (2005. p. 23-24) aduce în discuţie 2 variante ale teoriei conflictului:

a) una de sorginte marxistă şi care susţine că familia este micromediul ce reflectă

proeminent exploatarea omului şi conflictul inerent prezent în societăţile bazate pe clase cu
interese opuse. Femeile sunt exploatate de către bărbaţi şi copiii de către părinţi. În această
viziune, femeia este dublu victimizată: dacă este casnică, lucrează până la epuizare, fără ca
munca ei să fie plătită, iar când intră în câmpul muncii, câştigă mult mai puţin decât bărbatul,
chiar dacă are aceeaşi pregătire şi experienţă;

b) varianta amarxistă şi „apolitică”, larg împărtăşită de aproape toţi cei ce analizează şi

asistă familia, este că între membrii familiei apar tensiuni inevitabile. Participanţii la viaţa de
familie au profiluri psihocomportamentale diferite, aspiraţii nonconsensuale, interese opuse,
uneori, mai mult sau mai puţin majore. În societatea patriarhal-autoritară, resursele celorlalţi
membri, în afară de tată, erau limitate, astăzi însă, pe lângă legitimitate şi bani – specifice
părinţilor şi mai ales tatălui – contează şi alte resurse de putere: inocenţa copiilor, puterea dată
de dragoste, calităţile psihointelectuale deosebite etc. Nu e de neglijat nici forţa fizică,
invocată de analiştii familiali, nu doar ca ameninţare şi agresivitate în rezolvarea conflictelor,
dar şi ca satisfacere a poftelor sexuale, ca viol al soţiilor şi abuz sexual faţă de propriii copii,
mai cu seama în cazul copiilor vitregi.

6
 DIVORŢUL

Etapele şi formele divorţului

Divorţul este o „modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei” (Zamfir şi

Vlăsceanu, 1990 apud Voinea, 2005), proces care cuprinde mai multe etape:

În legislaţia europeană divorţul este privit în trei ipostaze:

1. divorţul sancţiune (din vina uneia dintre părţi)

2. divorţul faliment (legăturile sunt atât de puternic afectate încât inevitabil se ajunge la
faliment)
3. divorţul remediu (oferă posibilitatea de recăsătorire).

Potrivit lui Zamfir şi Vlăsceanu (1993), divorţul nu este un simplu eveniment ci un

proces adesea traumatizant ce cuprinde mai multe etape:
a. Disolupa şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea
insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. În mod obişnuit, primele semne de insatisfacţie
provin de la soţie. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sunt aproximativ aceleaşi:
infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea
fizică şi alcoolismul soţilor, iar bărbaţii invocă mai frecvent insatisfacţia sexuală şi lipsa de
afectivitate. Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele cu nivel mai ridicat de
instrucţie invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi absenţa camaraderiei.
b. Separarea premergătoare divorţului. Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar
majoritatea dlsoluţiilo sînt premerse de separare. Practicarea separării este în funcţie şi de
aspecte independente de relaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a găsi o
locuinţă, regimul juridic al proprietăţii familiale.
c. Disoluţia legală. Căsătoria este un contract legal între cuplu şi stat; disoluţia căsătoriei nu
se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului. Decizia de divorţ este luată
de către o curte sesizată prin petiţie de unul dintre soţi. Cererea de divorţ este înaintată mai
frecvent de femei decât de bărbaţi. Acest fapt are o explicaţie de ordin istoric şi juridic. Mult
timp, reglementarea legală a disoluţiei căsătoriei s-a făcut potrivit principiului divorţului
sancţiune, în urma stabilirii culpei unuia sau ambilor soţi. În conformitate cu normele
"cavalereşti" ale aşteptărilor sociale, soţul lăsa soţiei dreptul de a prezenta plingerea şi accepta
să i se atribuie vina disoiuţiei căsătoriei. După abandonarea principiului divorţului sancţiune,
a crescut ponderea bărbaţilor care solicită desfacerea căsătoriei.
d. Acomodarea în perioada de după divorţ. După disoluţia căsătoriei, foştii parteneri trebuie
să se adapteze unui nou stil de viaţă: viaţa într-o nouă locuinţă şi o nouă vecinătate,
schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea în urma
stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut (mai ales în cazul
femeilor), îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi, pregătirea pentru o eventuală
recăsătorire.

7
 Divorţul este un fenomen complex, ce comportă mai multe aspecte. Paul Bohannan
(„Divorce and after”, 1970, New York, Doubleday, p.23 apud Voinea, 2005, p. 179)
sintetizează următoarele aspecte ale divorţului:
• divorţul emoţional (manifestarea divergenţelor între parteneri şi deteriorarea
raporturilor afective);
• divorţul legal (pronunţarea de către o curte de jutiţie a disoluţiei căsătoriei);
• divorţul economic (divizarea proprietăţii între parteneri, separarea bunurilor casnice,
stabilirea obligaţiilor de plată a pensiei alimentare);
• divorţul părintesc (încredinţarea copiilor unuia dintre părinte şi stabilirea drepturilor
celuilalt părinte asupra copiilor minori);
• divorţul comunitar (divizarea comunităţii de prieteni şi izolarea de comunitatea de
rudenie a fostului soţ);
• divorţul psihic (dobândirea autonomiei psihice faţă de fostul partener de căsătorie).

Efectele divorţului.

Din punct de vedere social şi individual divorţul este un fenomen ambivalent: el

rezolvă o serie de dificultăţi (înlăturarea tensiunilor şi conflictelor familiale, atenuează
traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor dintre părinţi), dar creează şi altele noi (stres
psihic, dificultăţi economice). Divorţul ridică probleme serioase pentru parteneri, afectând
stabilitatea căsătoriei şi antrenând dupa sine multiple efecte demografice şi sociale negative.
Uneori el este urmat de recăsătorirea partenerului restant, cu tot alaiul de evenimente care o
reînsoţesc: apariţia unor copii din căsătoria anterioară a noului soţ, apariţia unor copii din
actuala căsătorie, schimbarea configuraţiei şi relaţiilor familiale. În prezent, divorţul nu mai
este considerat o devianţă, ci se înscrie în noua logică a mariajului. Un argument în acest sens
îl constituie rata înaltă a recăsătoririlor. Pentru unii autori prima căsătorie este de proba, iar
cea de-a doua facilitează o mai mare adaptare maritală a partenerilor. Noua relaţie beneficiază
de achiziţia şi experienţa căsătoriei anterioare. Din această perspectivă, divorţul constituie
soluţia ieşirii dintr-un eşec, o eventualitate normală în proiectul matrimonial. Concluzionând,
divorţul nu poate fi şi nici nu trebuie tratat ca un act incriminatoriu. Cu toate că această
concepţie despre divorţ s-a schimbat mult în societatea contemporană, realitatea dovedeşte că
acest proces are şi multe consecinţe negative, ce nu pot fi deloc ignorate. Consecinţele
negative pot fi atât la nivelor celor doi parteneri , cât şi asupra copiilor.

8
 Consecinţele divorţului asupra copiilor

Aşa cum arată Stănciulescu (1997, pp. 141-142), „copiii aflaţi sub incidenţa divorţului
sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi relaţionale. Reacţia lor este diferită în
funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei
trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia, climatul ce caracterizează relaţiile dintre ei în
timpul divorţului şi după separare, raporturile cu fraţii şi surorile, suportul oferit de reţelele de
sociabilitate etc.”

Pe termen scurt, copiii de vârstă mică (sub şase ani) sunt cel mai puternic afectaţi; ei par a
deveni mai dependenţi, mai neascultători, mai agresivi, mai puţin afectuoşi decât cei care
rămân în familii complete, dezvoltarea lor generală fiind bulversată. Copiii de şase-opt ani
sunt marcaţi de o mare tristeţe, de sentimente de frustrare, confuzie, anxietate, de conflicte de
loialitate, mulţi dintre ei căutând contactul cu părintele absent. La aceste vârste, băieţii sunt
mai vulnerabili: ei înregistrează mai frecvent eşec şcolar şi dificultăţi de integrare socială, se
restabilesc mai greu. Pentru copiii între 9 şi 12 ani, percepţia rupturii este mai clară,
modalităţile de manifestare mai sobre; ei sunt capabili să pună în funcţiune diferite
mecanisme de protecţie şi să lupte împotriva propriilor stări psihologice; totuşi, mulţi dintre ei
reuşsesc cu greu să-şi stăpânească anxietatea, ruşinea, durerea şi sentimentul neputinţei,
revărsându-şi furia asupra ambilor părinţi sau numa asupra celui pe care îl consideră vinovat.
Nici în adolescenţă experienţa divorţului nu este suportată fără probleme: furia, tristeţea,
sentimentul de ameninţare şi de nelinişte în legătură cu viitorul, decepţia, indignarea morală,
chiar dispreţul sunt evidenţiate de cercetători.

Reacţiile se manifestă cu cea mai mare putere în primul an după separarea părinţilor; cu
timpul, ele se atenuează, dar nu în toate cazurile(Bourguignon, Rallu, Thery, 1985; Miron,
1987 apud Stănciulescu, 1997). Potrivit investigaţiilor longitudinale ale unei echipe
americane conduse de J. S. Wallerstein (Wallerstein şi Blakeslee, 1989 apud Stănciulescu,
1997), la cinci ani după divortţ, pot fi distinse trei grupuri de copii: unii (34% dintre cazuri)
sunt complet restabiliţi; alţii (29%) au o dezvoltare medie şi un comportament comparabil cu
cel al copiilor din familiile bi-parentale, dar încearcă uneori sentimente de tristeţe; cea de-a
treia categorie, însă, continuă să manifeste insatisfacţie, depresie, solitudine, retard în
dezvoltare. La zece sau cinsprezece ani de la divorţ, un sleeper efect se face simţit: copiii de
ambele sexe au probleme relaţionale, trăiesc sentimente de anxietate şi vinovăţie, aşteaptă
atitudini de respingere din partea partenerului şi rup frecvent relaţiile cu persoanele de sex
opus; există o mare probabilitate ca mariajul lor să se încheie printr-un divorţ timpuriu.

În urma unui divorţ, copilul se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei,
reacţionează, îşi pierde încrederea în părinţi, se simte lipsit de protecţia implicită pe care i-o
ofereau aceştia şi se vede pe sine ca abandonat, slab şi vulnerabil în faţa unei vieţi din care a
luat cunoştinţă doar cu partea întunecată. Trauma divorţului părinţilor este amplă şi se poate
dezvolta impredictibil. Nici unul din părinţi nu îşi recunoaşte culpa, fapt care repercutează
asupra inteligibilităţii pentru copil a propriei situaţii. Situaţia devine şi mai dramatică atunci
când copilul este pus să aleagă între mama şi tata. Copilul nu este o fiinţă raţională, pentru că

9
nici părinţii nu sunt. El va fi de partea celui care-i oferă mai mult sau mai concret. Iar instanţa
e obligată prin lege să consemneze partajul afectiv al copilului. Cele mai importante
consecinţe s-ar putea sintetiza în: - tendinţa de stigmatizare a copilului cu părinţi divorţaţi
(mai mare în societăţile tradiţionale); - efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol,
de sex şi formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă; - fenomenul de supraprotecţie
maternă la băiatul rămas cu mama.

Iluţ, P. (2005) investighează efectele divorţului asupra copiilor şi ajunge la următoarele

concluzii: în cazul în care după divorţ copilul continuă sistematic şi pozitiv să interacţioneze
cu celălalt părinte nu există diferenţe pentru profilul psihocomportamental al copilului cu un
părinte şi cel din familia biparentală; stima de sine a copilului este afectată mai mult ( negativ)
la familiile cu conflicte decât la cele comportamentale; ca familia monoparentală să
funcţioneze bine, între părinţii divorţaţi nu mai trebuie să existe conflicte; comportamentul
social (antisocial) al copilului şi performanţele sale şcolare nu sunt afectate radical de lipsa
unui părinte, în particular a tatălui; făcând însă comparaţie între copii biparentali şi
monoparentali se observă că ultimii au performanţe şcolare mai slabe, în cazul lor existând şi
cazuri mai multe de devianţă; impactul negativ al divorţului asupra copilului depinde de mai
mulţi factori: gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a
părinţilor, densitatea reţelei sociale a actualei familii a copilului, vârsta pe care a avut-o
copilul la divorţ. În afara de sugari şi copii mici care încă nu conştientizează ce se întâmplă ,
pentru copii separarea este percepută ca pe un fenomen extrem de neplăcut: sunt îngrijoraţi că
nu ştiu ce se va întâmpla cu ei dacă îşi vor mai vedea bunicii şi rudele părintelui care nu mai
stă cu ei, dacă trebuie să schimbe şcoala şi locuinţa etc. Unii îşi asumă vina despărţirii
părinţilor, alţii îi învinovăţesc pe părinţi: pe tata care pleacă, pe mama care l-a făcut să-şi
părăsească familia. Pentru copiii din familia în care există diferite forme de violenţă, divorţul
reprezintă o eliberare. De multe ori, din exterior este vazută desparţirea ca o eliberare dar în
sufletul copiilor rămâne ca o amărăciune pentru tot restul vieţii.

Temerile copilului
De unde vine această reacţie a copiilor faţă de ideea de divorţ a părinţilor, care sunt temerile
lor cele mai cumplite?

Teama de schimbare - copilul ştie că nimic nu va mai fi ca înainte, ca pe vremea când familia
se înţelegea bine şi era unită. Mama sau tata nu va mai fi aproape de el, va pierde poate
contactul cu familia părintelui care pleacă, rutina în ceea ce priveşte masa, somnul, plimbarea,
petrecerea timpului liber, a vacanţelor se va modifica; toate acestea sunt copleşitoare.

Teama de abandon - când mama şi tata sunt separaţi sau sunt în situaţia de a divorţa, copiii
trăiesc o frică, teama reală la gândul că, dacă au pierdut deja un părinte, poate îl vor pierde şi
pe celălalt. Gândul de a rămâne singur pe lume este cu adevărat terifiant pentru un copil.

Pierderea ataşamentului - copiiii care sunt foarte ataşaţi de părinţii lor, în contextul în care
aceştia au luat decizia ruperii familiei, vor trăi temerea că vor pierde ataşamentul oricărei alte
persoane din anturaj: prieteni, animale de companie, fraţi, surori, bunici; vor încerca să se
agaţe mai mult de aceştia sau, din contră, se vor izola de ei mergând pe logică „dacă mama,
tata nu mă mai iubesc, de la ceilalţi la ce să mă aştept?“

Teama de conflicte - divorţul rareori apare „din senin“; de cele mai multe ori survine după ani
lungi de tensiuni între soţi, tensiuni care, de obicei, se amplifică înainte şi imediat după
pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Este foarte frecventă situaţia când un părinte (sau ambii)

10
încearcă, prin cuvinte sau atitudine, să atragă copilul de partea sa, în detrimentul celuilalt
părinte, ceea ce creează o situaţie groaznică pentru un copil.

Separarea părinţilor echivalează cu o condamnare educativă a copiilor?

Unele studii arată că legătura dintre eşecul şcolar al copiilor şi mono-parentalitate este
dependentă, între altele, de situaţia economică a familiei, ea însăşi dependentă de statutul
socio-profesional al mamei, care se depreciază sensibil în urma divorţului; corelaţia
menţionată(între monoparentalitate şi eşec şcolar) este prezentă în cazurile în care
(mono)parentalitatea se asociază cu un nivel scăzut al veniturilor şi cu o situaţie economică
precară, instabilă (Baca Zinn, 1990; Nezrand şi Guillot, 1988 apud Stănciulescu, 1997).
Reuşita şcolară mai slabă se asociază, de asemenea, unui nivel cultural scăzut al familiei
(Martin, 1992 apud Stănciulescu, 1997), respectiv unui nivel mai scăzut al studiilor mamei.
Un alt factor important este reprezentat de condiţiile în care se instalează
(mono)parentalitatea; cei mai afectaţi sunt copiii familiilor divorţate, iar dintre aceştia, cei ai
căror părinţi se separă într-o atmosferă puternic conflictuală: „factorul cel mai destructiv al
divorţului este, probabil, angoasa legată de conflictele care îi agită pe foştii parteneri şi care
destramă familia monoparentală” (Bourguignon, 1985, citată de Pitrou, 1944, p. 181 apud
Stănciulescu, 1997, p.145).
Un alt studiu din 1974 al lui Wallerstein şi Kelly – citat de Saxton (1990) – apud Stănciulescu
(1997), arată că modul angajării foştilor soţi în relaţia parentală după divorţ înfluenţează
situaţia copiilor. Copiii care, la cinci ani după divorţ, au depăşit în mare măsură şocul iniţial
sunt beneficiarii unei atitudini de angajare din partea ambilor părinţi, împreună sau separat
(contactele cu tatăl sunt frecvente, iar relaţiile cu ambii părinţi sunt descrise ca fiind bune).
Dimpotrivă, situaţia celor care „eşuează” reflectă un „eşec al divorţului”: copiii sunt utilizaţi
frecvent ca „paratrăsnet” al conflictelor care nu încetează între părinţi; în consecinţă, atât
relaţiile cu mama, cât şi relaţiile cu tata eşuează dupa divorţ.
În concluzie, separarea părinţilor nu are drept consecinţă în mod obligatoriu
deteriorarea situaţiei şcolare a copilului, ci acest fapt este condiţionat de o serie de factori şi
de felul în care părinţii realizează că prin modul lor de a se comporta influenţează în mod
negativ sau pozitiv situaţia copilului lor. Totul depinde de cum îşi aleg să-şi gestioneze
propria viaţă. A lor şi implicit a copiilor lor.

11
 CONCLUZII

Ei bine, separarea de partener sau de familie este o situaţie din ce în ce mai des
întâlnită în societatea noastră. Deşi pare a se banaliza prin frecvenţa de care dă dovadă,
părăsirea, fie că este ilegală sau legală, prin divorţ, antrenează o mulţime de efecte psihologice
negative asupra membrilor familiei şi asupra familiei care mai rămâne în urma acestui
eveniment, fapt dovedit în lucrarea de faţă.

De reţinut faptul că fiecare divorţ în parte este unic, fiecare copil simte în felul său
caracteristic urmările acestui proces dureros. Cu alte cuvinte, este dureros pentru oricine, dar
nu pentru oricine la fel. Aşa cum am precizat în cadrul lucrării, reacţia lor este diferită în
funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei
trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia, climatul ce caracterizează relaţiile dintre ei în
timpul divorţului şi după separare, raporturile cu fraţii şi surorile, suportul oferit de reţelele de
sociabilitate etc. Indiferent de vârsta la care se află, copilul supus stresului cauzat de
despărţirea părinţilor trebuie sprijinit pentru a putea trece cu mai multă uşurinţă peste această
situaţie. Ceea ce trebuie să suporte copilul este extrem de dureros şi de traumatizant . Pentru
ca trecerea peste acest eveniment să fie suportată cât mai uşor, părinţii trebuie să se respecte şi
să discute asemenea unor adulţi responsabili. Chiar şi în cazul unei despărţiri paşnice, nu
există o formulă magică pentru rezolvarea acestei situaţii. Fiecare copil îşi manifestă suferinţa
diferit. Maniera în care copilul simte şi exprimă această situaţie depinde de vârsta,
temperamentul, afectivitatea fiecărui copil. Reacţiile cele mai frecvente sunt: furie, închidere
în sine, tulburări de somn, probleme alimentare sau şcolare etc.

Concluzionând, fiecare cuplu are propriile motive de divorţ. Însă, indiferent de acestea, un
lucru este cert: copiii nu pot fi motiv de divorţ, iar părinţii nu renunţă la aceştia atunci când
divorţează de partener, sau cel puţin aşa ar fi normal să se întâmple.

12
 BIBLIOGRAFIE

Iluţ, P. (2005), Sociopsihologia şi antropologia familiei, Iaşi, Editura Polirom.

Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia

familiei, Bucureşti, Editura Mihaela.

Stănciulescu, E. (1997), Sociologia educaţiei familiale ( vol. I), Iaşi, Editura Polirom.

Voinea, M. (2005), Familia contemporană – mică enciclopedie, Bucureşti, Editura

Focus.

Zamfir, C. şi Vlăsceanu, L. (coord). (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti,

Editura Babel.

Gabriela Niţă, Divorţul şi implicaţiile lui, disponibil on-line:

http://www.aitc.ro/divortul-si-implicatiile-lui

Smaranda Grosu, Drama divorţului, disponibil on-line:

http://www.ultraviolet.ro/articol/drama-divortului

13