PROBLEMATICA OMULUI

Se poate afirma că orice demers filosofic gravitează în jurul problematicii umane. O

caracteristică importantă care defineşte omul este conştiinţa de sine; iar atitudinea
autoreflexivă a omului îl conduce pe acesta la întrebarea asupra diferenţei dintre sine şi
celelalte entităţi: în ce constă diferenţa dintre un om şi un lucru sau un animal? Mai mult,
există vreo diferenţă între mine şi ceilalţi semeni?
Astfel de interogaţii ce ţin de natura umană încearcă să cuprindă acel set de atribute
specifice doar naturii umane. Omul poate fi privit din două mari perspective:
1. TEORIA POLITICĂ încearcă să explice existenţa omului prin capacitatea sau
incapacitatea acestuia de a trăi în mod social.
2. TEORIA METAFIZICĂ tratează gândirea şi capacitatea acesteia de reflectare
asupra lumii ca element distinctiv al naturii umane.

MĂREŢIA OMULUI
Blaise Pascal (sec. XVII) – „Cugetări”

Blaise Pascal consideră că ceea ce îl defineşte pe om este capacitatea sa de a raţiona („…

gândirea este aceea care defineşte omul. Nimeni nu-l poate concepe fără ea.”). De
asemenea, observă contradicţiile uimitoare ce se găsesc în om: judecător al tuturor
lucrurilor-imbecil vierme de pământ, depozitar al adevărului-îngrămădire de incertitudine
şi eroare, mărire a Universului-lepădătură a Universului. Totuşi, faptul că se ştie toate
acestea, îl face mai măreţ (conştiinţa de sine): raţiunea se impune oricât de mult s-ar
opune restul Universului.
Omul este o trestie cugetătoare, este fragil; însă raţiunea îl conduce către cunoaşterea de
sine şi, astfel, către cunoaşterea universului.

***OMUL – IMAGINEA LUI DUMNEZEU

Fericitul Augustin (sec. IV-V) – „Confesiuni”

Omul, în concepţia creştină, a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul
este o imagine a Trinităţii: a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.
Omul are însă şi o parte carnală. Augustin distinge astfel între omul interior şi omul
exterior. Omul interior este sufletul şi facultăţile sale care îl conduc pe acesta către
cunoaşterea ideilor eterne. Omul exterior este carnalul, ceea ce este perisabil în om.
Aşadar, omul interior (sufletul şi facultăţile sale) este cel care reflectă divinitatea. De
asemenea, ceea ce defineşte omul este omul interior, sinele, ca imagine a lui Dumnezeu.
Cele trei atribute ale omului sunt: existenţa, cunoaşterea şi voinţa (eu sunt, eu cunosc, eu
vreau), ca imagini ale Trinităţii.

***OMUL – ANIMAL SOCIAL

Aristotel (sec. IV) – „Politica”

1
Aristotel are o viziune teleologică cu privire la om. Teleologismul ne spune că natura
nu creează nimic fără un scop; aşadar, existenţa oricărui lucru se explică
raportându-l la un altul, care îi serveşte drept scop. De aici pornind, Aristotel ajunge
la concluzia că viaţa omului are un scop, acela de a trăi laolaltă cu semeneii săi în vederea
unui vieţi bune. Viaţa bună nu poate exista decât în cadrul unui stat. Prin urmare, pentru
a-şi îndeplini scopul existenţei sale, omul trebuie să convieţuiască în cadrul unui stat;
omul este un animal politic („zoon politikon”). Astfel se poate spune că statul este
anterior valoric (ca valoare) omului. Este anterior valoric deoarece omul nu poate exista
în absenţa statului şi doar în cadrul statului existenţa individului îşi are împlinirea,
desăvârşirea. Şi aşa cum un corp poate exista în absenţa membrelor, tot aşa şi statul poate
exista în absenţa indivizilor care nu au contribuit la îndeplinirea scopului propriu
oricăruia; aceştia nefiind astfel decât, fie fiare, fie supraoameni.
„Aşadar, din natură există în toţi instinctul pentru asemenea comunitate; iar cel dintâi
care a orânduit-o a fost autorul celor mai mari bunuri. Căci, după cum omul, în
perfecţiunea sa, este cea mai nobilă dintre fiinţe, tot astfel, lipsit de lege şi de dreptate,
este cea mai rea dintre ele”.

NATURĂ ŞI RAŢIUNE
(BUNUL SĂLBATIC ŞI PERVETIREA SOCIETĂŢII)
J.-J. Rousseau (sec. XVIII) – „Discurs asupra inegalităţii dintre oameni”

O dată cu sfârşitul Evului Mediu, omul ca fiinţă socială este pus sub semnul întrebării la
modul cel mai serios. Începând cu Montaigne, o serie de alţi filosofi încep să afirme că
omul nu este o fiinţă socială. Acelaşi lucru se întâmplă şi la Rousseau. El consideră că în
cadrul societăţii sufletul omului este transformat, modelat. Asta ar trebui să ne ducă la
întrebarea: este oare trecerea de la starea naturală un fapt benefic pentru om?
Omul lui Rousseau este „bunul sălbatic”, omul în starea primitivă, nepervertit de
societate. Bunul sălbatic se conduce după două principii: a) unul care ne face să fim
puternic interesaţi în bunăstarea şi conservarea noastră şi b) altul care ne inspiră repulsie
naturală în faţa pieirii sau suferinţei oamenilor. Doar pe asemenea principii ar trebui să se
pună bazele unei societăţi. Din păcate, societatea are la bazele sale dorinţa de a deţine tot
ceea ce vine de la natură. De aici apar tot felul de inegalităţi politice, tot felul de diferenţe
sociale.

ABSURDUL ŞI SENSUL VIEŢII

MITUL LUI SISIF

Albert Camus (sec. XX) – „Mitul lui Sisif”

Care este sensul vieţii? Pentru ce trăim? Credincioşii (şi chiar şi cei necredincioşi) ar
putea răspunde că relaţia om-Dumnezeu oferă răspuns la aceste întrebări. Alţii ar spune
că omul trăieşte pentru a crea cultură. Alţii spun că trăim pentru a ajunge împreună, în
cadrul unei societăţi sau în afara ei, la fericire. Dar dacă nu avem valori după care să ne

2
conducem viaţa, unde ajungem? Ajungem la existenţialism. Existenţialismul reprezentat
de Nietzsche, Albert Camus sau Jean-Paul Sartre, susţine că oamenii se pot regăsi după
„moartea lui Dumnezeu” sau după „absurd”, creând propriile valori şi semnificaţii.
Trebuie să avem curajul de a ne accepta locul, ca o parte a lumii naturale. Putem ajunge
la o viaţă fericită şi în absenţa lui Dumnezeu..
Camus, ca de altfel toţi existenţialiştii, afirmă că sentimentul absurdului este cel care
caracterizează raportarea omului la lume. Absurdul apare ca rezultat al unui conflict între
lumea în care ne aflăm şi noi înşine. Dar putem să ne aflăm sinele chiar în această
conştiinţă perpetuă a existenţei conflictului şi chiar în sentimentul de revoltă împotriva
absurdului lumii. Prin simplul fapt de a te revolta faţă de ceea ce consideră lumea că este
corect, găseşti un sens al vieţii. „Absurdul se naşte din această confruntare dintre
chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii”. Sisif este un om fericit deoarece, în ciuda
absurdului la care este supus (aceea de a împinge la infinit un bolovan în susul unui
munte), acel absurd este al lui. Iar revolta sa constă tocmai în a-şi urca piatra care cade
mereu. Simplul fapt de a te revolta împotriva unui absurd îţi conferă valoare, şi astfel
oferă un sens vieţii.

***
CAPITOL DOAR PENTRU SPECIALIZAREA ŞTIINŢE SOCIALE
***

OMUL – FIINŢĂ CULTURALĂ

HOMO FABER
Henri Bergson (sec. XIX-XX) – „Evoluţia creatoare”

Inteligenţa presupune inferenţă, adică prelucrarea experienţei trecute în vederea celei

prezente. Bergson încearcă să considere inteligenţa drept punct de plecare în încercarea
de a defini omul. Despre orice animal se poate spune că dispune de un anumit grad de
inteligenţă. Unele animale recunosc un obiect fabricat de om, iar altele se pot folosi
ocazional de obiecte artificiale, fără a ajunge însă să le fabrice.
Omul poate fi deosebit de animale, nu prin inteligenţă pur şi simplu, ci prin faptul că el
fabrică obiecte, ceea ce presupune desăvârşirea inteligenţei. De asemenea, se poate
considera că uneltele fabricate sun şi cele care îi relaţionează pe oameni, fiind folosite şi
de alţi oameni contemporani cu inventatorul şi transmisă de la o generaţie la alta. Omul
nu mai este „homo sapiens” ci „homo faber” (omul meşteşugar).

***EXISTENŢA ÎNTRU MISTER ŞI PENTRU REVELARE

Lucian Blaga (sec. XX) – „Geneza metaforei şi sensul culturii”

3
Lucian Blaga încearcă să contrazică teoriile evoluţioniste apărute la sfârşitul sec. XIX şi
începutul secolului XX, care consideră că omul nu constituie decât o etapă superioară a
dezvoltării animale; omul, afirmă evoluţioniştii, nu reprezintă decât o diferenţă graduală
(nu calitativă) faţă de celelalte animale.
Omul, spune Blaga, este capturat de un destin creator; spre deosebire de animal, omul
este creator de cultură. Omul s-a despărţit de simpla sesizare a imediatului şi de
asigurarea securităţii, el având o existenţă întru mister şi pentru revelarea acestuia prin
creaţiile de cultură. Omul depăşeşte condiţiile imediatului şi ale securităţii prin aceea că
este capabil să îşi jertfească propria existenţă pentru a crea cultură.

***