m


 mm

 Schisma occidentală reprezintă unul din evenimentele istorice
cele mai complexe, foarte greu de clarificat chiar şi pentru
istoricul cel mai imparţial. Printre numeroasele dificultăţi, cum
ar fi de exemplu, validitatea sau invaliditatea alegerii unui
papă, se numără şi aceea de a defini natura acestei schisme,
care poate fi înţeleasă ca o contrapunere a ideilor şi a
persoanelor referitoare la identitatea persoanei care deţine
această putere instituţională. Aşadar schisma poate fi
interpretată ca o incertitudinea referitoare la persoana papei.
Õ
 

 
 
 
 



   
 
 
 

  


  
 

   
 !
  " 

! 
  "#

  
 



  


 $

 
 




  

%
&

 ' !()*+(,-,"



  !(,-,(,-."
/ ' !(,-.(,(0"




 





  
 



%



1
!(,(,(,(*"

 
&

 Abia sosit la Roma, după o pauză de
aproape 70 de ani, timp în care reşedinţa
papală a fost la Avignon, Grigore al XI-lea
moare la 27 martie 1378
1378. După moartea
sa, poporul roman, agitat, furios chiar,
iese pe străzile oraşului şi strigă că
doreşte un papă roman. Cardinalii cer
autorităţilor oraşului să ia măsuri
împotriva eventualelor tulburări ale
maselor pentru ca astfel să fie liberi în
alegerea noului papă.
 Äa Roma, atmosfera nu
era calmă, deşi capii
administrativi ai oraşului
dăduseră Curiei garanţii
că ordinea publică va fi
asigurată în cartierul
Borgo printr-un grup de
locuitori aflaţi sub
comanda căpitanilor
tuturor cartierelor, care
juraseră să-şi facă
datoria.
Populaţia şi-a făcut totuşi auzită vocea, strigând la trecerea cortegiului
care se îndrepta spre sala conclavului: ŗ

 
  
º
strigătele au continuat pe toată durata conclavului.
Cardinalii au hotărât să aleagă
un italian, dar acesta nu era
roman. La 8 aprilie
aprilie, a fost ales
Bartolomeo Prignano,
arhiepiscop de Bari, un mare
teolog, născut la Napoli în
1318.

Cardinalul Orsini anunţă poporului că alegerea a fost făcută şi pronunţă

ÅBariµ, poporul înţelege doar ÅBarµ, care fusese un curialist al lui Grigore
al XI-lea. Furioasă, lumea asaltează zidul sălii conclavului şi pătrunde
înăuntru. Înfricoşaţi, cardinalii înscenează întronizarea unui alt cardinal
italian, Francesco Tebaldeschi. Poporul este mulţumit cu acest Åalesµ.
 În urma acestei false
întronizări, cu excepţia lui
Tebaldeschi, toţi cardinalii fug,
fiecare unde poate: şase se
refugiază în castelul Sant-
Angelo, patru fug în afara
Romei, iar cinci se retrag în
propriile case. Conform
obiceiului, romanii jefuiesc
casa lui Tebaldeschi.

Bătrânul cardinal va încerca în zadar să explice mulţimii agitate că fusese

ales un altul. În sfârşit, mulţimea se va linişti iar în ziua următoare,
magistratul oraşului cere scuze cardinalilor şi îi asigură că acum toţi ştiau
că nu fusese ales Tibaldeschi, ci Prignano.
 Pe 9 aprilie Bartolomeo Prignano vrea să
fie sigur de alegerea sa şi pentru aceasta
îi cheamă pe toţi cardinalii fugiţi.
Exceptându-i pe cei fugiţi în afara
Romei, toţi ceilalţi sosesc în Vatican. în
total erau 12. Votează încă o dată şi, în
unanimitate, îl realeg pe Prignano. După
întronizare şi cântarea Œ
 -ului,
numele celui ales este anunţat poporului
care-l aclamă.

Pe 17 aprilie şi cardinalii fugiţi în afara

Romei prezintă omagiile noului ales.

Pe 18 aprilie Bartolomeo Prignano este încoronat cu ceremonialul obişnuit

şi îşi ia numele de Urban al VI-lea.
Unul dintre punctele principale ale
reformei îl ocupa cel legat de
[   



, unul dintre
păcatele frecvent întâlnite la
timpul respectiv. Se caracteriza
prin intervenţiile făcute de
cardinali pe lângă papa pentru a
obţine beneficii pentru protejaţii
regilor, ai principilor etc. În
schimbul acestor servicii,
cardinalii primeau gratificaţii şi
pensiuni din partea suveranilor.

Urban al VI-lea luptă în primul rând pentru evitarea acestor cumulări de

beneficii pentru aceasta cere să fie indicată valoarea beneficiului cerut,
ca şi cea a beneficiilor posedate deja
 În Urban al VI-lea există convingerea,
manifestată deseori, a unei alegeri
divine a persoanei sale 
  
.
Modul alegerii sale reprezintă pentru
dânsul un adevărat miracol. Ca şi
Vicar al lui Cristos şi reprezentant al
lui Dumnezeu pe pământ, el
reprezintă prima persoană a lumii
(papa este 


 

).


conferă



  

îi
puterea să decidă deasupra sau chiar
împotriva normelor canonice.

Cu această convingere a alegerii divine şi cu puterea supremă în mână,

papa intenţionează să reformeze Biserica începând de la curia romană.
Tocmai în cadrul acestui program, papa va declanşa conflictul fatal cu
cardinalii.

În acest fel papa micşora
puterea cardinalilor, iar aceştia
cu trecerea timpului au început
să se gândească cum să o
micşoreze pe cea a papei.
Noul ales intenţionează să-i
separe pe cardinali de suverani,
să-i transforme din avocaţi ai
regilor şi principilor în
colaboratori ai săi. Aceasta
însemna să-i priveze de
Ådarurileµ primite de la aceştia
pentru serviciile făcute pe lângă
curia romană.
Raporturile care există între grupul
cardinalilor şi papă pot fi mai bine
evidenţiate de decizia papei de a
reduce numărul Åfamilieiµ
cardinalilor: de la 30 sau 40 câte
erau, la 14 persoane de a reduce
numărul enorm al beneficiilor.
 Pe fondul dubiului ce plana
asupra validităţii alegerii papei
Urban precum şi a
nemulţumirilor şi deziluziilor
pentru beneficiile sau
promovările respinse, au început
să se facă simţite în rândurile
cardinalilor murmurări sau chiar
unele sentimente de regret cu
privire la alegerea acestuia.

Toate aceste nemulţumiri i-a determinat pe cardinali să se distanţeze de

suveranul pontif, cauzând tot odată mari diviziuni între dânşii. Cei
francezi s-au împărţit în două tendinţe: extremiştii, care voiau cu orice
preţ să scape de papa, şi alţii, mai moderaţi sau nedecişi. Italienii se
opun măsurilor extremiste şi formulează diferite propuneri de aplanare a
conflictului.
 La data de 2 august la Anagni, cardinalii francezi publică o relatare
parţială a alegerii din 8 aprilie 1378 a papei Urban al VI-lea şi-i cer
acestuia să abdice, deoarece nu este un papă adevărat mai mult, este
un Åanticrist, apostat şi tiranµ.
La numai o săptămână mai târziu,
pe 9 august în mod solemn, în
catedrala din Anagni, papa este
declarat Åexcomunicatµ, un
Åintrus în papalitateµ şi le este
prezentat tuturor ca atare,
somândul tot odată să abdice
pentru a nu cădea în pedepse
canonice şi mai grave.

Această declaraţie a cardinalilor este trimisă principilor cu scrisoarea

Ú 





[
 din 20 august.
 La 18 septembrie Urban al VI-lea
creează, prea târziu însă, 29 de
cardinali, între care erau şi doi
francezi. Prea târziu pentru că la 20
septembrie cardinalii francezi îl aleg
pe Robert de Geneva ca papă, ce îşi ia
numele de Clement al VII-lea. Italienii,
simţindu-se trădaţi, nu participă la
vot. Astfel începe marea schismă
occidentală, care va dura 39 de ani.

Pe 31 octombrie, noul ales, antipapa Clement al VII-lea, este încoronat în

prezenţa trimişilor reginei Ioana de Neapole.
 Între timp, naţiunile creştine începeau să
se divizeze: Statul papal, Ungaria, Polonia,
Ţările scandinave, Anglia, Irlanda şi
Corsica vor rămâne cu papa Urban al VI-
lea regatul de Neapole, Franţa, Spania şi
Scoţia se vor alătura lui Clement al VII-lea.
Portugalia va fi mai întâi cu Clement, apoi
cu Urban. Pe teritoriul Imperiului german,
adeziunea pro-urbană şi cea pro-
clementină variază de la o regiune la alta.
Deseori, chiar diecezele erau divizate la
fel se întâmpla cu ordinele religioase. Însă
apartenenţele la un papă sau la altul se
schimbau în funcţie de interese. Această
delimitare a adeziunii pentru papa Urban
sau pentru antipapa Clement se va contura
pe parcursul a aproximativ 11 ani.
Pentru creştinătate era foarte greu să decidă de partea cui era dreptatea.
Alegerea lui Urban al VI-lea avusese loc în circumstanţe neobişnuite.
Martorii interesaţi, care erau electorii înşişi, declaraseră că acţionaseră
sub violenţa şi constrângere. Clement al VII-lea, ales de majoritatea
cardinalilor, îşi va stabili reşedinţa la Avignon, unde creştinătatea era
obişnuită de mai bine de două generaţii să-şi caute papii.
 Această stare de lucruri era mai mult
decât tristă, şi cu timpul va sfârşi prin a
dăuna Bisericii. Totuşi, nu trebuie să ne
imaginăm că daunele imediate ar fi fost
excesiv de grave. Credincioşii nu
credeau în învăţăturile greşite nu
apăruseră erezii şi nici rebeliuni
împotriva autorităţii bisericeşti. Nimeni
nu se îndoia de faptul că unitatea
Bisericii se baza pe comuniunea cu
succesorul lui Petru, numai că nu se
ştia care din cei doi era adevăratul
succesor al apostolului.

Cel puţin în acele regiuni în care diecezele nu erau divizate, acolo viaţa
pastorală mergea înainte în mod regulat, fără mari probleme. Este clar
însă că, cu timpul, aspectele negative se vor simţi mai mult, mai intens.
 Ludovic de Anjou şi fratele lui,
Carol al V-lea al Franţei, au avut
un rol important atât în
declanşarea schismei, cât şi în
crearea Åascultării avignonezeµ.

Nu ei au avut iniţiativa acestei

schisme, ci cardinalii totuşi, ar
fi fost foarte dificil pentru
aceştia să ajungă la această
decizie fără sprijinul moral,
financiar şi militar (ordinele
date mercenarilor bretoni din
Toscana şi Umbria) oferit de cei
doi suverani. Acest ajutor este
oferit indirect (prin Onorato
Caetani şi Ioana de Neapole).
 După alegerea lui Clement, ei îl
vor sprijini prin toate
mijloacele posibile: financiare
(Carol al V-lea le va oferi
20.000 de florini, iar Ludovic
de Anjou, 35.000 de franci),
diplomatice şi propagandistice.

Motivele? Nu le putem afla din documentele oficiale, deoarece acestea

repetă doar raţiunile cardinalilor schismatici. între motivele probabile
intră rudenia lui Ludovic de Anjou cu familia conţilor de Geneva reşedinţa
de la Avignon, cu a cărei abandonare curtea regală nu putea să se
liniştească după ce încercase să împiedice decizia lui Grigore al XI-lea de a
se transfera la Roma. Celelalte naţiuni Åclementineµ au aderat la schismă
pentru motive politice (alianţe, înrudiri, clientelism) şi mai puţin pentru
motive juridico-bisericeşti (invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea).
 Alături de cauzele politice se află
cele de natură politico-
bisericească: favorurile acordate
de papii avignonezi diferiţilor
suverani (Clement al V-lea concede
lui Carol al V-lea decima timp de
trei ani şi numirea a 100 de
beneficii).

Să nu uităm apoi beneficiile date de papi persoanelor Bisericii, beneficii

pe care aceştia le-ar fi pierdut dacă suveranii ar fi trecut la o altă
ascultare recompensele promise şi apoi acordate ecleziasticilor care se
angajaseră în propaganda pentru recunoaşterea lui Clement al VII-lea
(pălării de cardinal, privilegii acordate diecezelor etc).
 Adeziunea împăratului Carol al IV-lea şi a
fiului său Venceslau este dictată de motive
bisericeşti. Urban al VI-lea le trecuse cu
vederea unele greşeli. Raţiunile politice au
o mică importanţă în decizia Angliei,
deoarece atât curtea regală, cât şi
persoanele Bisericii nu se ocupă prea mult
cu analizarea motivelor juridice ale
alegerii, cât mai mult cu analiza refuzului
cardinalilor de a accepta reforma
bisericească voită de Urban.
Ei văd motivele profunde ale
rebeliunii lor în
neacceptarea acestei
reforme.
 La Florenţa par să prevaleze
raţiunile validităţii alegerii lui
Urban, alegere care este apărată în
mod decis, chiar dacă este
acceptată ideea unui conciliu
pentru găsirea unei soluţii
definitive.

Acceptarea validităţii alegerii provine şi din soluţiile

acestui [  oferite de jurişti italieni de faimă
internaţională: Giovanni da Legnano (Bologna), Baldo
degli Ubaldi (Perugia), Bartolomeo da Saliceto
(Bologna), jurişti care se pronunţaseră în favoarea
validităţii alegerii. Raţiunile politice prevalează în
Carlo di Durazzo, în baronii sicilieni (până în 1392),
ca şi în regii portughezi.
 În rândul ordinelor
călugăreşti efectele
schismei se pot vedea mai
ales în cazul ordinelor
mendicante, care sunt
centralizate şi împărţite în
provincii circumscrise de
graniţele naţiunilor.

Nu lipsesc excepţiile acelor episcopii care, într-o naţiune clementină, sunt

urbani, iar într-o naţiune urbană, sunt clementini. Acest aspect se verifică
în primii ani ai schismei sau atunci când o ţară îşi schimbă ascultarea. Cu
timpul, în cadrul naţiunilor, episcopatul se adaptează deciziilor propriilor
principi. Situaţia este mai puţin clară în regiunile de graniţă, unde se
verifică numiri duble de episcopi, fapt care atrage lupta pentru cucerirea
efectivă a episcopatului, luptă care nu exclude violenţa.
 Franciscanii, care sunt cei mai numeroşi şi
mai răspândiţi, se împart în două generalate
(iar după conciliul din Pisa - 1409 în trei).
Ministrul general Leonardo de Rossi (un
neapolitan), probabil la cererea Ioanei de
Neapole, aderă la Clement. Urban al VI-lea îl
numeşte Vicar General pe Ludovico Donati.

Papii, pentru a şi-i menţine fideli, le-au

acordat multe privilegii personale mai
ales în ceea ce priveşte ascultarea şi
sărăcia, contribuind astfel la decăderea
lor religioasă.
 Mai degrabă sau mai târziu, şi dominicanii vor
ajunge la doi sau chiar trei Maeştri Generali.
Pentru Clement se vor declara provinciile de
Castilia, Aragon, Tolosa şi Franţa. Pentru Urban
vor rămâne celelalte, ca şi o parte a
conventurilor din Aragon, aceasta până când
regele nu le va impune ascultarea clementină. În
Italia, din impunerea ducelui de Savoia, vor
trebui să adere la Clement unele conventuri din
Piemont şi cele din partea superioară a
Lombardiei.
Decadenţa religioasă (sărăcia, viaţa comună,
studiul şi predica) se va accentua în ascultarea
clementină. În cadrul celeilalte ascultări, se
verifică acţiunea de reformă stimulată de
ecaterinieni şi de Raimondo de Capua. În
conventurile elveţiene asistăm şi la alungarea
fraţilor clementini din partea celor urbani.
 Augustinienii, din cauza configuraţiei
geografice a provinciilor, vor simţi mai puţin
efectele schismei. Un număr de 18 provincii
se găsesc în cadrul ascultării clementine, iar
18, în cea urbană (majoritatea din provincii
erau în Italia). După dispariţia Ioanei de
Neapole de pe scena politică neapolitană, în
Italia adeziunea urbană va deveni din ce în ce
mai compactă. Iar în cadrul acestei ascultări
urbane va începe reforma ordinului, la fel
cum se va verifica cu dominicanii.

După conciliul din Pisa, ordinul nu se va împărţi în

trei generalate dimpotrivă, se va ajunge la
unificarea lui graţie priorului general al ascultării
avignoneze care devine General al întregului ordin
până în 1418.
Pentru carmeliţi Schisma va împarte ordinul în
două generalate. Fiecare din cele două
generalate va respecta organizarea şi viaţa
structurală a ordinului: proprii provinciali,
propriile capitluri generale, propria legislaţie.

Conciliul din Pisa readuce unificarea

ordinului, întrucât Alexandru al V-lea îl
numeşte pe Jean Legros (Grossi) prior
general al întregului ordin. Acesta este
reconfirmat de capitul general de la
Bologna, din 1411. În această funcţie va
rămâne timp de 20 de ani.
 O situaţie identică o găsim în rândul
cistercienilor, legaţi de Citeaux, chiar dacă nu
au o structură întrutotul centralizată. Nu se pot
ţine obişnuitele capitluri anuale de la Citeaux,
iar Urban al VI-lea autorizează capitluri
naţionale şi internaţionale autonome de
Citeaux. Din punct de vedere juridic, aceasta
era posibil deoarece majoritatea mănăstirilor
din afara Franţei erau afiliate centrului de la
Clairvaux şi Morimond.

Consecinţele negative au venit, ca şi

pentru alte ordine, din privilegiile
acordate de papi pentru a-şi păstra
fidelitatea diferitelor mănăstiri, fapt care
a cauzat, implicit, decadenţa lor
religioasă.
 În loc să se gândească la îndepărtarea
schismei, papa Urban al VI-lea are ca idee
fixă lupta împotriva regatului de Napoli.
Drept urmare o excomunică pe regina
Ioana, intenţionează să pornească chiar o
Åcruciadăµ împotriva ei, şi-l determină pe
vărul acesteia, Carlo di Durazzo, să-i
declare război. După ce acesta ocupă
Napoli, papa rupe legăturile cu Carlo şi-l
excomunică.

Cardinalii înşişi se ridică împotriva sa, iar

papa va executa pe mai mulţi dintre ei. În
anul 1389, Urban moare la Roma, plâns
de puţină lume.
 Urban al VI-lea a fost îngropat într-un
sarcofag ocupat deja de un cuplu
căsătorit (a cărui portret este sculptat
pe partea din spate). Lipsit de înscripţie
a fost mai mulţi ani expus la haosul de
şantier a bazilicii noi. Acesta a fost
recunoscut şi salvat de Giacomo
Grimaldi, notarul bazilicii, care l-a
plasat în grote în 1606.

Pe partea din faţă este reprezentat

Urban îngenunchiat, îmbrăcat în
veşminte papale şi purtând Tiara, în
actul de a primi două chei mari din
partea Sfântului Petru. Se mai pot
vedea sculptate însemnele papei:
vulturul cu aripile deschise încoronat
cu Tiara.
 La 2 noiembrie 1389, a fost ales
napolitanul Pietro Tomacelli, cardinal la
S. Anastasia, care a fost consacrat în ziua
de nouă a aceleiaşi luni, sub numele de
Bonifaciu al IX-lea.

Primele sale măsuri pontificale au fost

cele de calmare a certurilor provocate de
Urban al VI-lea în sânul Curiei, acestea
aducând după ele căderea în dizgraţie a
tronului roman pe plan politic. A graţiat
pe mulţi dintre cei condamnaţi de
predecesorul său, le-a redat titlul de
cardinal celor cărora le-a fost luat abuziv
şi a făcut pace cu regatul Neapolelui prin
recunoaşterea regelui Ladislau, fiul
defunctului Carol al III-lea.
 La moartea lui Bonifaciu al IX-lea, Roma a
căzut imediat pradă tulburărilor, alimentate
în principal de cei din familiile Orsini şi
Colonna, reveniţi în prim-plan, la conducerea
taberelor adverse. Cei dintâi susţineau
Capitoliul, care se afla în mâinile unui frate al
defunctului papă, ceilalţi pledau pentru o
reîntoarcere la idealurile democratice,
cerând intervenţia lui Ladislau de Napoli
pentru o rezolvare democratică a conflictului.
În această atmosferă încordată, cardinalii
s-au reunit în conclav şi, sub ameninţarea
apropierii regelui Neapolelui, s-au grăbit
să-l aleagă ca papă, la 17 octombrie
1404, pe Cosimo Migliorati. Născut la
Sulmona la 1336, fost arhiepiscop de
Ravenna şi apoi episcop de Bologna, era
din 1389 cardinal la Santa Croce.
Noul ales şi-a luat numele de Inocenţiu al
VII-lea, dar a trebuit să aştepte aproape
o lună pentru a fi încoronat de fapt,
chiar dacă fusese ales ca suveran pontif
al Romei, nu era stăpân nici la Vatican,
nici în Capitoliu şi nici la Sant-Angelo,
toate controlate de răsculaţi, în plus,
populaţia refuza să-i jure credinţă, astfel
încât Ladislau s-a simţit însărcinat, ca
vasal al papei, şi cu restabilirea ordinii şi
autorităţii pontificale.

Încoronarea sa a avut loc în bazilica

Sfântul Petru, la 11 noiembrie.
A murit la 6 noiembrie 1406 şi a fost
înmormântat în bazilica Sfântul Petru.
Cardinalii prezenţi la Roma în momentul morţii
lui Inocenţiu al VII-lea au încheiat, înainte de a
intra în conclav, o înţelegere care-l obliga pe
noul ales să renunţe la tronul pontifical, îndată
ce papa de la Avignon ar fi făcut acelaşi lucru.
Papa apărea, practic, ca un personaj care
apăra interesele Bisericii, ceea ce era un
aspect pozitiv, dar autoritatea sa era
potenţial îngrădită de cea a colegiului
cardinalilor, cel puţin pe o perioadă de
cincisprezece luni, după care avea libertatea
de a acţiona din proprie iniţiativă.

Conclavul s-a reunit la 18 noiembrie 1406 şi, în

data de 30 a aceleiaşi luni, a fost ales
cardinalul veneţian Angelo Correr, patriarh
latin de Constantinopol: a fost încoronat la 19
decembrie, sub numele de Grigore al XII-lea.
 Cardinalii prezenţi la Roma în momentul
morţii lui Inocenţiu al VII-lea au încheiat,
înainte de a intra în conclav, o înţelegere
care-l obliga pe noul ales să renunţe la
tronul pontifical, îndată ce papa de la
Avignon ar fi făcut acelaşi lucru.

Papa apărea, practic, ca un

Conclavul s-a reunit la 18 noiembrie
1406 şi, în data de 30 a aceleiaşi luni, a
fost ales cardinalul veneţian Angelo
Correr, patriarh latin de Constantinopol:
a fost încoronat la 19 decembrie, sub
numele de Grigore al XII-lea.
personaj care apăra interesele
Bisericii, ceea ce era un
aspect pozitiv, dar autoritatea
sa era potenţial îngrădită de
cea a colegiului cardinalilor,
cel puţin pe o perioadă de
cincisprezece luni, după care
avea libertatea de a acţiona
din proprie iniţiativă.
 În vârstă de optzeci de ani, foarte înalt şi foarte
slab, numai Åpiele şi osµ, după descrierea unui
cronicar al epocii. Avea o înfăţişare şi un spirit
ascetic, după cum o dovedeşte şi tonul Åbiblicµ
al expresiilor folosite de el în apelul adresat lui
Benedict al XIII-lea şi întregii creştinătăţi, prin
care îşi exprima dorinţa vie de pace, chiar şi cu
preţul unei abdicări. Se declara gata s-o imite pe
acea mamă care, conform judecării lui Solomon,
a preferat să-şi dea copilul pe mâini străine
decât să-l vadă mort, hotărât să realizeze
unitatea Bisericii Åîntr-o barcă de pescar şi cu
toiagul de pelerinµ.

Erau cuvinte înălţătoare, care au impresionat clerul şi suveranii din

întreaga lume, punându-l pe Benedict al XIII-lea cu spatele la zid. Dar
papa Grigore nu a reuşit să ducă la îndeplinire planul său de abdicare în
favoarea lui Benedic din cauza rudelor sale care îşi vedeau afectate toate
interesele în cazul abdicării acestuia.
 Primele încercări de refacere a unităţii bisericeşti au fost cele ale
forţei şi violenţei. După câteva încercări care au rămas fără nici un
rezultat (Clement al VII-lea, conducător de trupe, va încerca să
cucerească Roma cu ajutorul mercenarilor bretoni în februarie ²
aprilie 1379), ideea îndepărtării schismei prin violenţă a fost
abandonată. Se pare că şi de această dată ideea convocării unui
conciliu rămâne calea cea mai potrivită pentru îndepărtarea schismei
Prin ambasadori, Benedict al XIII-lea şi Grigore al XII-lea încep tratativele
la Marsilia în 1407, pregătind calea unei întâlniri personale. Iniţiativa va
eşua, cu daune asupra reputaţiei amândurora, deoarece începeau
îndoielile asupra bunăcredinţei lor

La sfârşit, reprezentanţii
ambilor pontifi, ca şi marea
parte a principilor, se vor
sustrage ascultării faţă de
ei şi vor decide pentru anul
1409 o adunare universală
a Bisericii la Pisa. Practic,
prelaţii din toată lumea
creştină erau invitaţi la un
sinod care trebuia să-i
oblige pe cei doi adversari
să abdice sau, dacă nu, să-i
demită.
 La 25 martie 1409, într-un
climat deloc favorabil, s-au
deschis lucrările conciliului de
la Pisa care, până la urmă a
crescut în importanţă, pentru
că toţi suveranii se
convinseseră că era necesar să-
şi trimită câte un reprezentant,
putându-se astfel conta pe
prezenţa a 10 cardinali din
anturajul lui Benedict, a 14 din
cel al lui Grigore, a 4 patriarhi,
a 80 de episcopi, şi a 27 de Încă din prima zi au fost citaţi în faţa
stareţi, precum şi a numeroşi conciliului cei doi papi absenţi,
doctori în teologie şi drept aşteptaţi zadarnic până la 30 martie şi
canonic. apoi declaraţi nesupuşi faţă de
hotărârea conciliului.
 Poziţia lui Grigore a fost apărată de Robert, regele Germaniei. El a atras
atenţia asupra nulităţii unui conciliu care nu era convocat de papă,
precizând că o eventuală demitere a pontifului ar fi fost ilegală. Carlo
Malatesta l-a apărat şi el pe Grigore, încercând să convingă adunarea să-şi
mute locul de desfăşurare a lucrărilor într-un oraş mai convenabil pentru
pontiful roman. Nu li s-a dat ascultare conciliul a fost declarat ca fiind
(impropriu spus) ecumenic şi a avut loc fuziunea celor două grupuri de
cardinali într-un singur colegiu al cardinalilor, acesta refuzând să se supună
atât lui Benedict, cât şi lui Grigore.
 La 5 iunie, patriarhul din Alexandria a
dat citire sentinţei care îi declara pe
Pedro de Luna şi pe Angelo Correr
demişi din funcţia lor pontificală ca
schismatici, fiind excluşi din
comunitatea Bisericii, motiv pentru
care Sfântul Scaun trebuia considerat
vacant. La zece zile după aceea, cei 24
de cardinali au intrat în conclav şi, la 26
iunie, era ales în unanimitate ca papă
arhiepiscopul de Milano, Pietro Filargis
din Creta. Acesta a fost consacrat în
catedrala din Pisa, la 7 iulie, luându-şi
numele de Alexandru al V-lea.
Situaţia din cadrul lumii creştine s-a înrăutăţit acum. Acum erau trei papi,
fiecare din ei având susţinători în rândurile clerului şi printre suverani.
Grigore al XII-lea era susţinut de Italia, Germania şi Europa de Nord,
Benedict al XIII-lea de Spania, Scoţia, Sardinia, Corsica şi de o parte din
Franţa iar Alexandru al V-lea de cea mai mare parte din Franţă şi de
numeroasele ordine religioase susţinătoare ale reformei care se lăsa, încă,
aşteptată.
Roma se afla sub controlul lui Ludovic al II-lea de
Anjou, pe care conciliul de la Pisa îl recunoscuse
ca rege al Neapolelui în locul lui Ladislau. În felul
acesta, în primăvara lui 1410, Alexandru al V-lea
putea intra în Roma, unde a fost ovaţionat de
populaţia oraşului ca pontif roman. Gloria lui a
durat însă puţin. Cel care trăgea sforile în politica
papei Åde la Pisaµ era, în realitate, cardinalul
napolitan Baldassare Cossa, care avea funcţia de
legat al lui Alexandru al V-lea la Bologna. Acesta
uneltea tot felul de intrigi pentru a-i lua locul.
A fost uşor pentru el să-l atragă la Bologna,
unde, la 3 mai, Alexandru al V-lea murea
otrăvit, probabil, de Cossa. Acesta, printr-un
conclav reunit în grabă la 17 mai, era ales ca
succesor al papei. A fost consacrat în ziua de 25
a aceleiaşi luni sub numele de Ioan al XXIII-lea
şi, după un an, s-a instalat în Roma, la Vatican.
După eşecul sinodului din Pisa, în urma căruia,
în loc de doi papi, erau acum trei, neştiindu-se
care este cel adevărat, situaţia devenise total
insuportabilă. Dificultăţile cele mai mari în
refacerea unităţii Bisericii nu veneau atât din
partea antipapilor, cât mai mult din situaţiile şi
conjuncturile politice, ce nu favorizau
nicidecum o refacere a unităţii bisericeşti.
Confuzia cauzată de schismă persista toţi
credeau că unica speranţă o reprezenta doar un
conciliu general. La 30 octombrie 1413, regele
Germaniei Sigismund, în numele creştinătăţii
declara că situaţia existentă, cu trei papi care nu
aveau o autoritate concretă, nu mai putea fi
tolerată, a convocat în mod oficial suverani,
cardinali, episcopi, stareţi şi patriarhi la un
conciliu ecumenic care se va deschide la
Konstanz, la 1 noiembrie 1414.
 Invitaţia se extindea şi la cei trei
papi, reuniunea propunându-şi să
rezolve schisma, să condamne noile
erezii şi să reformeze Biserica. Ioan
al XXIII-lea şi-a însuşit iniţiativa lui
Sigismund (în calitate de papă
Ålegitimµ) pentru a da o orientare
ecleziastică evenimentului şi, la 9
decembrie, a anunţat convocarea
conciliului printr-o enciclică,
precizând că el trebuia considerat ca
o continuare a celui de la Pisa.
Grigore al XII-lea a refuzat să
recunoască validitatea unei
asemenea convocări iar Benedict al
XIII-lea l-a imitat întocmai
Conciliul s-a încheiat prin depunerea lui Ioan al XXIII-lea, prin
abdicarea lui Grigore al XII-lea şi declararea ca schismatic şi
eretic a lui Benedict al XIII-lea.

Cardinalii intră în conclav pe data de 8

noiembrie 1417 iar trei zile mai târziu îl aleg
papă pe cardinalul ² diacon Otto Colonna,
născut la Genazzano în 1368, numit cardinal
de Inocenţiu al VII-lea, intervenise în conciliul
de la Pisa, susţinându-l apoi pe Ioan al XXIII-
lea. Titularizat imediat preot şi consacrat
episcop, la 21 noiembrie a fost încoronat în
catedrala din Konstanz sub numele de Martin
al V-lea. În felul acesta, după 39 de ani,
Biserica îşi restabilea unitatea sub un singur
suveran pontif.
 Marea Schismă a fost rezolvată ² cu
toate că în viitor se întrevedea o nouă
problemă. Un conciliu a depus trei
papi. Înseamnă aceasta că conciliile
erau superioare papilor?

La o serie de astfel de întrebări,

precum şi de alte câteva probleme care
au apărut legate de această refacerea a
unităţii Bisericii s-au ocupat numeroşi
teologi care s-au situat fie de partea
conciliului şi implicit de puterea
acestuia de a destitui pe papă, fie
împotriva conciliului, situându-se de
partea papei.
 Cel mai clar se exprimă în acest sens decretul [ 
[

[, din 6
aprilie 1415, emis de Conciliul de la Konstanz:












[





[
[




 





[

 














 

  

[


 
[


[ 



 



  


[




 


[




 


 



 



 






   


[





 
 
[  


 

 [
   







[
[ 







[

 









[




[
[






  





[
[ 
[

  

 
  


 [




 

[




[





[






 
 










[
[


 

[ 






 
[









 



 
 [



  


[




 


[





 


Tabel cronologic în care am încercat să reprezint perioadele în
care papii s-au aflat la cârma Bisericii în perioada Schismei.