Socialitate, sociabilitate, socializare

- Referat -
 Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă
grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice: să piară sau să se
dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se
constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen şi
anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii
şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează „capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui
grup de oameni de a se integra în societate”.1
G. Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale
socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate
fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce
sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii („a formelor de inter-existenţă umană”)
socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De aceea, conchide autorul mai sus
citat, pentru a cunoaşte societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea.
Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau
participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii.
Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: „Societatea este imposibilă fără
oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o
strânsă legătură.”2 El analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de
pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează asocierea
dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de
sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de
uniformitate, mila şi cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine
fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă
reprezintă procesul prin care organismul biologic „Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă
socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de
transmitere - asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de
comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale.
B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi
previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin
intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii
care acţionează în societate”.3 În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul
dobândeşte o anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert,
pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieţii sociale, de
asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi
funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care
individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu
standardele grupului din care face parte”.4
Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner şi E. Sapir
au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum şi cea de
1
I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Buc., 1990, p. 23.
2
Vilfredo Pareto, Traite de sociologie generale, apud. I. Ungureanu, p. 30.
3
Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975, p. 223.
4
Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV. ed., N.Z., 1968, p. 107-111, apud Dan Banciu, Sorin Rădulescu, M.
Voicu, p. 16.

2
“socializare” cu cea de “enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie (de învăţare), socializarea
este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi date ce facilitează
conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile şi
normele sociale).
“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin
trei factori:
a) procesul de internalizare a normelor;
b) faptul că, adeseori, individul nu este “conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri
alternative de comportament;
c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp
ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.”5
Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii conformităţii prin
socializare, există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ, dinamic al acestui proces în
cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul social.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de
asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează
şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare.
Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”,
de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai
societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de
personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.6
În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de
învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare
perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.
Socializarea are o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică şi, în
acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul intrinsec al
conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor şi
motivelor sociale (semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a drepturilor
şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică), precum şi la internalizarea valorilor
şi a normelor unei culturi (semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste
dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul
adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o situaţie de
interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a
elementelor unei societăţi, culturi, organizaţii etc.)”7

Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei sociale

Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru
sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură
versus educaţie”. Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul
instinctelor. McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune
înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de
experienţele individului”. Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte
ca fiind cauze ale comportamentului social: de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ”
(constituirea societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită

5
Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Ed. Şt. şi Enciclop., Buc.,
1985, p. 15-16.
6
Ibidem, p. 18.
7
Ibidem, p. 19.

3
din două motive: pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere”
un instinct pentru a o explica ; în unele societăţi, comportamentele considerate instinctive fie
nu au fost găsite, fie erau reversul la ceea ce se aşteptase.
B. Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină
comportamentele umane. Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.
Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale
extreme de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate
în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi control total asupra
mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele
dorite de el.
“Daţi-ne un copil de 8 ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”, afirma Lenin în
1923, într-o cuvântare în faţa comisarilor educaţiei. Pe scurt, conform acestor teorii,
moştenirea biologică a indivizilor este nerelevantă, doar lumea lor socială (educaţia) le
determină comportamentul. Pe această teorie s-au bazat statele socialiste atunci când au
adoptat şi instituţionalizat o nouă pedagogie, care a luat forma sistemului naţional de
reeducare. Noua pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe următoarele două axiome:
1. Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci
metode educaţionale inadecvate. În concluzie, terapia “educaţională” a statului era nu numai
posibilă, ci chiar şi indicată.
2. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. Nu există educaţie individuală. Educaţia se
face în şi prin colectiv. De aici, în locul tezei individualităţii, a personalităţii umane a fost
pusă cea a omogenizării sociale.
C. Corelarea celor două puncte de vedere: natura şi educaţia
Astăzi există un consens general că atât natura cât şi educaţia contribuie la dezvoltarea
individului. Descoperiri recente în ştiinţele vieţii evidenţiază faptul că biologia joacă un rol
important în dezvoltarea umană. A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea
alcoolismului. Dar nu toţi oamenii care au această genă specială devin alcoolici, ea creează
doar predispoziţia către alcoolism. Dacă această predispoziţie se va obiectiva sau nu, aceasta
depinde de controlul social.

Perspective teoretice

De-a lungul timpului socializarea a fost examinată din următoarele 3 perspective

principale: psihanaliză, teoria cognitivă şi interacţiunea simbolică.

A. Psihanaliza – S. Freud a apreciat ambii factori (natură şi educaţie) în formarea

personalităţii.
Necesităţile umane universale (impulsurile) modelează comportamentul uman : Eros
(“instinctul vieţii”) explică nevoia oamenilor de afecţiune iar Thanatos (“instinctul morţii”),
explică înclinaţia spre agresivitate. Ele se află adesea în opoziţie. Drama existenţei umane este
consecinţa acestui conflict. În viziunea lui Freud, personalitatea are 3 instanţe: id-ul (sinele),
supraeul, eul. Interacţiunea lor reprezintă substanţa vieţii mentale. Id-ul (sinele) magazia cu
impulsurile noastre universale; este inconştient în mare măsură. Operează pe baza
“principiului plăcerii”. Sinele este o componentă biologică a personalităţii, reprezentant al
influenţelor ereditare, exponent al lumii interioare şi al experienţei subiective. Din această
perspectivă, sugarul reprezintă un id.
Supraeul (super-ego) este expresia existenţei individului în societate, este purtătorul
normelor etico-morale, este similar cu “conştiinţa”.

4
 Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse conpilului de părinţi. Pe
măsură ce creşte, contribuţiile la supraeu cresc. Rolul lui este să încerce să refuleze
impulsurile Id-ului, mai ales când acestea sunt de natură instinctivo-afectivă sau agresivă.
Id-ul şi supraeul se aseamănă mult : sunt exigente, inflexibile, deseori lipsite de contact
cu realitatea. Deseori sunt în opoziţie : Id-ul vrea ceva, iar supraeul, din cauza normelor
sociale, îl constrânge. Sarcina de a media acest conflict îi revine eul-ului.
Eul este acea parte a personalităţii care se află în contact cu realitatea. El mediază între
pretenţiile deseori nerealiste ale id-ului şi cerinţele restrictive ale supraeului, încearcă să le
adapteze pe amândouă la realitatea socială.
În esenţă, personalitatea conţine în ea (id-ul şi supraeul) acelaşi conflict care există între
individ şi societate, între natură şi educaţie.
Dezvoltarea personalităţii trece prin anumite serii de stadii succesive numite
“psihosexuale”. Ele sunt determinate de fixarea libidoului (energia sexuală derivată din
instinctul vieţii) pe diferite părţi ale corpului.
1. Stadiul oral: 1 an: sugarul caută plăcerea prin activităţi orale (suptul, muşcatul);
2. Stadiul anal: 2 ani: controlul intestinelor şi la vezicii urinare ;
3. Stadiul falic: 3-5 ani: conştientizarea sexuală iniţială. Este un moment integrat în
dialectica complexului lui Oedip: tendinţa copilului spre un ataşament puternic faţă de
părintele de sex opus şi de a dezvolta o rivalitate ostilă faţă de celălalt. Conflictul se rezolvă
prin identificarea cu părintele de acelaşi sex.
4. Stadiul latenţei: 5 ani – pubertate: sexualitatea scade în importanţă, creşte dezvoltarea
fizică şi intelectuală.
5. Stadiul genital: revenirea la viaţă a energiilor sexuale (schimbările hormonale). În
contrast cu stadiul falic, scena este acum pregătită pentru o sexualitate mai matură, implicând
împărtăşirea cu altcineva.

B. Teoria cognitivă: J. Piaget. În timp ce S. Freud s-a concentrat aproape exclusiv pe

aspectul afectiv al socializării, J. Piaget (1896-1980) a fost preocupat de zona dezvoltării
cognitive. Punctul lor de vedere comun este că procesul de dezvoltare se realizează continuu
printr-o serie de stadii universale, care-şi au rădăcinile în biologie. Piaget susţine că
dezvoltarea cognitivă are loc în 4 stadii:
1. Stadiul senzorial - motor: 1- 18 luni
- copiii învaţă prin simţuri, prin contactul fizic cu lumea ; lumea lor este cea a
experienţelor fizice directe a mediului înconjurător ; nu folosesc simboluri, nu se pot angaja
într-o gândire superioară.
2. Stadiul preoperaţional: 18 luni – 7 ani
- acum se dezvoltă capacitatea de a folosi simboluri (îndeosebi limbajul) ;
- încep să întâlnească lucruri pe care nu le văd sau nu le ating ;
- poate face tot mai mare deosebiri între realitate şi fantezie ;
- totuşi au o perspectivă egocentrică: le este greu să vadă din perspectiva altuia (a
înţelege că un prieten plânge pentru că nu vrea să-i dea o jucărie este greu, pentru ei, aproape
imposibil).
3. Stadiul operaţional concret: 7-11 ani.
- se dezvoltă capacitatea de a folosi logica şi de a aprecia perspective alternative;
- logica le permite înţelegerea cauzelor şi a efectelor;
- gândirea tinde să rămână mai mult legată de concret decât de idei abstracte;
- încep să înţeleagă şi perspectiva altora, puncte de vedere alternative, este un pas
înainte în dezvoltarea socială.
4. Stadiul operaţional formal (12 ani )
- încep să gândească abstract;

5
 - nu numai că pot compara posibilitatea punctelor de vedere alternative, ci îşi şi pot
imagina care sunt acelea;
- încep să depăşească limitările timpului şi ale spaţiului, pentru a vizualiza cu exactitate
un viitor şi locuri pe care nu le-au văzut.
Piaget a crezut că vârstele exacte la care copiii trec prin aceste stadii variază de la un
copil la altul şi de la o societate la alta.

C. Interacţiunea simbolică – Fondatorul aceste perspective este G.H. Mead (1863-

1931), şi împărtăşeşte, în general, acelaşi punct de vedere ca şi Watson. Mead şi-a numit
metoda “behaviorism social” şi spre deosebire de cel dintâi, acordă o pondere însemnată
înţelegerii proceselor cognitive care duc la comportamentul vizibil. Mead a explorat
dezvoltarea şi organizarea sinelui. L-a interesat rolul acestuia în polarităţi ca libertate-control,
schimbare-stabilitate, creativitate-comportament. Sinele este trăsătura centrală a modului de
abordare simbolic - interacţionist al socializării.
Dezvoltarea sinelui (sentimentul de sine). Sinele se dezvoltă din experienţa socială
datorită capacităţii individului de a-şi vedea acţiunile din perspectiva altora. Acest lucru este
posibil datorită limbajului care ne permite să fim atât obiectivi cât şi subiectivi în acelaşi timp.
În timp ce vorbim cu alţii, ne auzim ce spunem (aşa cum se aud şi ei) şi putem reacţiona la
acele afirmaţii (aşa cum reacţionează şi ei). În acele situaţii suntem atât subiectul (persoana
care “acţionează”) cât şi obiectul acţiunii (una din persoanele care “recepţionează”).
În esenţă, susţine Mead, noi dezvoltăm un sine prin luarea rolului celuilalt şi prin
reflectarea asupra noastră ca obiecte. Aceasta părere despre sine pune accentul principal pe
contextul social în raport cu biologia.
În contrast cu Freud şi Piaget, Mead nu a văzut acest proces producându-se printr-o
serie de stadii legate de vârstă. El a văzut devenirea sinelui spre o tot mai mare complexitate
ca rezultat al cercului experienţei sociale care se extinde tot mai mult. Totuşi, el distinge între
dezvoltarea care are loc înainte şi după folosirea limbajului.
În perioada preverbală, interacţiunea este rudimentară. Copiii nu fac distincţii între ceea
este sine şi ceea ce nu este. Comunicarea depinde de alţii, care “interpretează” (atribuie
sensuri) acţiunile copilului mic şi le etichetează cu ajutorul simbolurilor verbale.
Perioada verbală se caracterizează prin dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi a folosi
comunicarea simbolurilor. Facultatea cognitivă se dezvoltă tot mai mult prin interacţiunea
socială. Joaca este prima formă a acestei interacţiuni. Prin joc, învaţă să ia rolul altuia, învaţă
că există diferite roluri sociale, fiecare având o perspectivă diferită. Mai târziu, prin
intermediul jocului organizat, se dezvoltă facultatea de a înţelege legăturile între roluri
multiple şi de a-şi considera propriile roluri ca parte a unui sistem. (Ex. : echipa de fotbal)
Copiii învaţă să ia rolurile altora şi să reflecteze la propriile acţiuni din perspectiva acestui rol.
Într-un stadiu superior, “celălalt generalizat”, copiii reuşesc să se privească pe ei înşişi
nu numai din poziţia avantajoasă a unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva
“comunităţii” ca întreg. Jocurile îi învaţă pe copii ce sunt regulile şi ce importanţă au ele
pentru buna desfăşurare a jocului, pregătindu-i pentru asimilarea şi respectarea valorilor şi
normelor acceptate social.
Perspectiva”celuilalt generalizat” ne determină să facem mai degrabă ceea ce credem
noi înşine că este bine, corect, decât ceea ce crede un părinte, prieten (ne eliberează de sub
influenţa altora).
Cooley (1902) vorbeşte despre “sinele oglindă”, concepţia noastră despre noi înşine,
care îşi are originea reacţia noastră la ceea ce credem noi că sunt percepţiile altora despre noi.
Mead susţine că sinele are două forme (faze) de manifestare : “mine” şi “eu”.
Simbolismul este, în esenţă, un dialog între “eu” şi “mine”. Mine este faza socială a sinelui, el
este ordinea socială, care include valori, norme, ordine ce promovează stabilitatea şi controlul

6
social. Eul este faza creatoare, liberă, greu previzibilă a sinelui : “mine” este un produs social,
pe când “eu” are o relaţie neclară cu experienţa socială. Sinele, aşadar, este un produs al
interacţiunii dintre individul unic şi contextul social. Fiecare dintre noi percepe şi
interpretează diferit realitatea, contextul social. Realitatea socială a unei persoane diferă de
realitatea socială a unei alte persoane. Eu şi mine explică sinele ca subiect (eu) şi ca obiect
(mine), ca manifestare a libertăţii (eu) şi a controlului (mine), a schimbării (eu) şi a stabilităţii
(mine).
Tipuri de socializare

Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în

consideraţie atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale, respectiv modul
personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile
influenţelor sociale. Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de
realizare a persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica
după mai multe criterii în funcţie de finalitatea urmărită şi se distinge între socializarea
adaptativă (integrativă) şi anticipatoare. Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor
capacităţi care facilitează integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un
cadru instituţional dat . Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori
care facilitează integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea poate conduce individul la
situaţii de conflict valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton, este
determinată de “conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă, diferit de grupul
de apartenenţă”. El consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste” şi cele “activiste”
asupra socializării pare să se întemeieze pe o falsă problemă şi, pentru a demonstra aceasta,
sociologul american a elaborat paradigma socializării anticipative.
Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul de
referinţă. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiţii:
1. Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă.
2. Ei înşişi se definesc ca membrii ai grupului.
3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de asemenea, ca membrii ai grupului.
Grupul de referinţă reprezintă “punctele de comparaţie la care se referă o proporţie suficient
de importantă de indivizi care aparţin unei categorii sociale, cu scopul de a defini situaţia care
caracterizează respectiva categorie socială”.8
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de la un
stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii … Corelate ale socializării
sunt procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară).
Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane, ruperea ei de
contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile
adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite.
Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării
sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament compatibile cu
tabla de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator. Eficacitatea ei depinde nu numai
de receptivitatea individului, ci şi de intensitatea controlului social exercitat de noua agenţie
de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor gratificării anteriori.
Resocializarea poate fi:
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind
înlocuirea identităţii, a valorilor cu unele noi, schimbarea comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) şi
presupune instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).

8
R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965, p. 240.

7
 Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare şi remodelare a
personalităţii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită
socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul şi conduita
individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea” ) altuia, prin
dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în
societate.9
Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra
individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni şi mijloace punitive etc.
Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează schimbarea
normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor dezirabile din
punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale
comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la
dispoziţie, în afara aşa-numitelor sancţiuni punitive.
În literatura de specialitate, întâlnim şi opinii care susţin că în adevăratul sens al
termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul vieţii sale, fiecare individ este expus
unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei şcolare, profesiuni, grupului
de prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorită acestor
influenţe variate, individul achiziţionează treptat norme şi reguli de comportament, astfel
încât el se socializează oricum, dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente
dezirabile.10 În esenţă, “resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite,
atunci când la anumiţi indivizi socializarea a fost stagnată şi iniţial, greşit orientată”.11
Nevoia de socializare după copilărie rezidă în faptul că, pe parcursul vieţii :
1. obţinem noi şi diferite statute, jucăm noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie
să învăţăm cerinţele noilor roluri;
2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie să învăţăm noile norme
(exemplu, rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani) ;
3. între teoria normelor, valorilor (învăţată în copilărie) şi practica acestei teorii este o
distanţă care trebuie înţeleasă, învăţată.
Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă la autonomie şi apoi
influenţă asupra altora (Goodman).
Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare şi libertate. Ei s-au
întrebat mai întâi dacă o socializare reuşită reduce gradul de libertate al individului.
Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate anihila
libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunţă la o oarecare libertate, dar câştigă
avantajul relaţiilor sociale. “Eu” şi “mine” (aflaţi în interiorul sinelui) reprezintă un echilibru
între nevoile societăţii şi nevoile individului. Perspectiva interacţionist-simbolică este că eu şi
mine nu sunt inerent în conflict (aşa cum sugera perspectiva psihanalitică despre “id” şi
“supraeu”). Una nu reduce automat şi complet libertatea celeilalte. Oamenii combină în mod
personal diferite experienţe de socializare. Socializarea nu poate înnăbuşi complet libertatea
individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între diverse alternative. Socializarea presupune nu
numai adaptarea la norme, valori. Omul este capabil şi să schimbe valorile, normele perimate.

Agenţii socializării

Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere

este totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se
realizează prin intermediul mai multor “agenţi” aşa cum ar fi: familia, şcoala, grupul de
9
L. Broom, Ph. Selznick, Sociology, IV ed., N.Y., p. 117.
10
H. Nufer, Sozial Pedadogische Thesen zur Freiheitsstafen, apud. D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, p. 25.
11
T. Bogdan, Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale resocializării în timpul detenţiei, apud. D.
Banciu, S. Rădulescu, M Voicu, op. cit., p. 25.

8
prieteni, diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea
începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale
(socializare primară) şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de
statusuri şi roluri succesive (socializare continuă).
În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de
prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor
completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).
1. Familia este prima şi o continua lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime,
durabile, ea îl învaţă limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a
copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Şansele generale în viaţă (sănătate,
educaţie, profesie, sunt influenţate de familie). Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea
între părinte şi copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le
insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale diferite.
2. Şcoala este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru
societate. Azi ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de
rolul pe care îl are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale;
profesorul este cel care supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul” ; uneori, şcoala
este o experienţă nouă şi dificilă pentru aceştia din urmă. În şcoală învaţă multe deprinderi de
interacţiune interpersonală, învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se
compare cu egalii lor.
3. Grupa de vârstă (egali în statut : vârsta, statutul social general). Poziţia socială în
familie este automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în
şcoală, socializarea este planificată, gândită ; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare.
Într-un fel, şcoala şi grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial
atotcuprinzătoare); ele asigură modele suplimentare (uneori alternative, pentru
comportamente, uneori valori , norme …).
4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul
interactiv şi personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată.
Televiziunea are cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în
discuţie referitor la diferite probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de
informare, divertisment, culturalizare, formare de opinii etc. În prezent, există o mişcare
pentru a marca discursurile şi casetele potenţial dăunătoare pentru procesul de socializare a
copiilor şi al tinerilor.
Oamenii nu se comportă întâmplător : în anumite situaţii se comportă într-un anume fel,
în altele, în alt fel. Putem vorbi despre existenţa unui tipar al comportamentelor noastre.
Acesta este determinat nu numai de specificul cultural, ci şi de elementele structurale ale
societăţii, respectiv statutul, rolul, grupurile, organizaţiile, instituţiile sociale şi comunitatea.
Conceptele care delimitează elementele structurale ale societăţii nu sunt în mod riguros
separabile de noţiunile care privesc funcţionarea grupurilor umane. Opoziţia dintre o statică
socială şi o dinamică socială, prezentată adesea ca fundamentală de către sociologi a fost
catalogată, pe drept cuvânt, ca artificială şi chiar periculoasă, în măsura în care ea tinde să
inducă ideea că ar putea exista societăţi pur inerte, a căror punere în mişcare ar fi – în acest
context – pur aleatorie. Aşadar, este evident că una din proprietăţile principale a universului
uman este continua evoluţie.

9
 BIBLIOGRAFIE

1. I. Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Humanitas, Bucureşti, 1990

2. Basil Bernstein, Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit, 1975
3. Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
4. R. Merton, Elements de theorie et de methode sociologique, Paris, Plan, 1965
5. T. Bogdan, Literatura ştiinţifică actuală şi problemele teoretice şi aplicative ale
resocializării în timpul detenţiei, E.D.P., Bucureşti, 2000
6. Doina Elena Nedelcu, Repere sociologice, Editura V&I Integral, Bucureşti, 2005
7. Lucian Culda, Procesualitate socială, Editura Licorna, Bucureşti, 2006

10