UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

MASTERAT STUDII DE SECURITATE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

TEMA:
“ TERORISMUL ŞI MASS-MEDIA -
MANIPULARE SAU SIMBIOZĂ”

COORDONATOR: AUTOR:

Prof. Univ. Dr. Ionel Nicu Sava Marius Toma

1
 Bucureşti
2006
CUPRINS
ARGUMENT ................................................................................................................................3

CAPITOLUL I. TERORISMUL – DIMENSIUNI ACTUALE

1. Definirea funcţională şi normativă a terorismului.........................................................5
2. Tipuri de terorism – particularităţi şi factori determinanţi............................................15
3. Caracteristici şi modalităţi de manifestare a fenomenului terorist................................23
4. Teroristul între mit şi stereotip......................................................................................27
5. Perspective de evoluţie..................................................................................................32
5.1 Neo-terorism........................................................................................................32
5.2 Terorismul catastrofic..........................................................................................34

CAPITOLUL II. TERORISMUL ŞI MASS-MEDIA – INTERDEPENDENŢE, CONDIŢIONĂRI,

PERSPECTIVE DE ABORDARE
1. Libertate şi securitate – tendinţe actuale.......................................................................38
2. Mass-media – arme politice ale terorismului................................................................47
2.1 Teoriile Impactului mediatic................................................................................47
2.2 Principiile de selecţie şi ierarhizare a informaţiilor...........................................51
2.3 Manipularea media în scopul propagării terorii.................................................55
2.4 Media ca ţinte ale terorismului............................................................................58
3. Mass-media şi combaterea terorismului...................................................................... 60
3.1 Dreptul la informare – limite legale şi deontologice..................................................61
3.2 Modelul “serviciu public”...................................................................................65
3.3 Competenţă şi profesionalism..............................................................................67

CAPITOLUL III. LOCUL TERORISMULUI ÎN REALITATEA CONSTRUITĂ SOCIAL. INFLUZENŢA

MASS-MEDIA
1. Reprezentări sociale......................................................................................................70
1.1 Paradigma reprezentărilor sociale......................................................................70
1.2 Teoria Nucleului Central.....................................................................................77
1.3 Teoria Principiilor Organizatoare.......................................................................80
1.4 Dinamica reprezentărilor sociale........................................................................81
2. Reprezentări mediatice..................................................................................................84
2.1 Rolul media în structurarea şi dinamica reprezentărilor sociale........................84
2.2 Mecanisme implicate – sociologia receptării......................................................88
2.3 Particularităţile reprezentărilor mediatice. Relaţia imagine – reprezentare......91
3. Particularităţi teoretice aplicabile pe conceptul de terorism.........................................95

CONCLUZII.................................................................................................................................99
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................103

2
ARGUMENT
Autopromovat pe lista problemelor fundamentale ale actualităţii, terorismul constituie
o temă recurentă a studiilor sociologice, politologice şi de securitate. În ciuda numeroaselor
abordări, ale căror concluzii sunt cuprinse, în parte, şi în prezenta lucrare, complexul
motivaţional, cauzal şi acţional înglobat de acest substantiv abstract continuă să genereze
evenimente şi evoluţii pe cât de tragice pe atât de imprevizibile. Crizele profunde – conflictul
israeliano-palestinian, războaiele din Afganistan şi Irak, devastatoarele atentate teroriste din
Rusia, Turcia, Spania – şi efectele economico-sociale dezastruoase ale acestora probează
faptul că sistemul social global se confruntă cu probleme grave. Tendinţa de a asocia atât
cauzele cât şi soluţiile acestor probleme fenomenului terorist (asociere neconformă cu
realitatea) impune o caracterizare a mecanismelor care favorizează transformarea terorismului
într-un passe par tout, împins în faţă ori de câte ori rezolvările întârzie să apară.
În era globalizării, în care cultura dominantă este cea occidentală, “vatra satului” este
reprezentată de mijloacele societăţii informaţionale – reţelele IT&C. Prin urmare, deţinând un
cvasi-monopol al acestor mijloace, entitatea instituţionalizantă (generatoare de instituţii) este
Occidentul, în ocurenţă, Statele Unite în poziţia celui mai puternic reprezentant al acestuia. La
nivel global, pe lângă această entitate instituţionalizantă există o minoritate, opusă cultural şi
ideologic Occidentului şi insuficient dotată pentru modelul societăţii informaţionale, care
loveşte în centrul de putere, în mod simbolic prin natură şi catastrofic prin efecte. În sistemul
socio-politico-economic global în care România este pe cale să se integreze, minoritatea (ce
prezintă vădite tendinţe de unificare împotriva Occidentului) beneficiază de o voci şi
portavoci partizane, are drepturi legitime pe care le reclamă şi dispune de mijloacele necesare
pentru susţinerea acţiunilor violente asimetrice. Prin urmare, fenomenul terorist devine o
adevărată mişcare insurgentă la nivel global. Raportându-ne la aceşti parmaetri, constatăm că
instituţiile sunt încă incomplet structurate – echivalentul unei slabe administraţii la nivel statal
– iar media sunt neomogene din punct de vedere al valorilor (de altfel un lucru „sănătos” într-
un sistem non-totalitar).
În consecinţă, din punct de vedere al studiilor de securitate, devine foarte importantă,
pe temen lung, măsura în care “satul global” poate realmente exista în condiţiile în care circa
o treime din populaţia lui i se opune din motive identitare şi culturale. Mergând mai departe,
dacă “puternicii momentului” au considerat că este posibil, ridicăm întrebarea, intuită de
Samuel Huntington, dacă realizarea acestui deziderat nu implică subordonarea autoritară sau
chiar eliminarea la nivel cultural şi civilizaţional a minorităţii rezistente pe clasicul model al

3
luptei pentru resurse. Chiar şi în această eventualitate, şansele de reuşită ale civilizaţiei
occidentale nu sunt certe, în condiţiile în care respectiva minoritate este caracterizată de o
explozie demografică şi se foloseşte de mijloace asimetrice (de fapt singurele accesibile)
pentru a-şi impune punctul de vedere. Privind situaţia din această perspectivă, gestionarea
fenomenului terorist este numai o componentă a gestionării situaţiei geopolitice globale şi
exclude din start orice considerente etice şi juridice. Totul se joacă pe terenul pragmaticului.
În acest context, România aspiră la o încadrare cât mai avantajoasă în mecanismele
globalizării de tip occidental reprezentând un actor important în geopolitica bazinului Mării
Negre. Prin urmare, sistemul reprezentaţional legat de problematica terorismului constituie un
element central în evaluarea strategiei şi politicii de securitate autohtone care, indiferent cât
de clare şi justificate ar părea pentru factorii de decizie, nu pot fi implementate în condiţii
democratice decât cu acordul şi întreaga susţinere a populaţiei. Luând în considerare aspectele
de mai sus, prezenta lucrare se constituie într-o tentativă de caracterizare a acestui sistem
reprezentaţional prin prisma deţinătorilor legitimi ai puterii simbolice – a se citi mass-media -
precum şi o propunere de iniţiere a unor demersuri fundamentate, atât metodologic cât şi
practic, pentru determinarea şi caracterizarea reprezentărilor sociale cu privire la terorism, la
nivelul întregului sistem social.
Concret, studiul urmăreşte caracterizarea formelor de comunicare a informaţiilor şi
implicit a structurării reprezentărilor sociale care iau naştere în raporturile de comunicare
dintre cei care controlează universul simbolic şi consumatorii acestor informaţii. Plecând de la
această caracterizare se poate acţiona pentru identificarea conţinutului reprezentării mediatice
a terorismului pentru intuirea unor scenarii de comportament al actorilor sociali şi emiterea de
concluzii privind factorii de care trebuie să se ţină cont în gestionarea unei crize teroriste. La
nivel decizional aceste demersuri pot fi concretizate în măsuri pentru minimizarea efectelor
negative şi maximizarea celor pozitive pe care le prezintă acoperirea mediatică a acestui tip de
evenimente la nivelul opiniei publice: tendinţa de recurs la acţiunea armată în detrimentul
agenţiilor de securitate şi a forţelor de ordine, discreditarea şi blamarea serviciilor de
informaţii şi securitate pe fondul unor eşecuri în gestionarea crizelor teroriste, tendinţe
panicarde exacerbate ce transformă publicurile într-o masă de manevră uşor manipulabilă şi
influenţabilă cu rezultate devastatoare pentru acestea.
În acest scop, am prezentat succint conţinutul conceptual şi principalele trăsături ale
fenomenului terorist, am caracterizat relaţia între mass-media şi terorism la nivelul sistemului
social şi, particularizând delimitările teoretice şi mecanismele reprezentărilor sociale pentru
noţiunea de reprezentare mediatică am încercat formularea unor concluzii cu privire la

4
raportul (uneori „cerc vicios”) terorism Æ mass-media Æ opinie publică Æ decizie politică
Æ terorism ş.a.m.d.

CAPITOLUL I
TERORISMUL – DIMENSIUNI ACTUALE

1. Definirea funcţională şi normativă a terorismului

Nu poate exista justificare pentru terorism. Totuşi,(...) prevenirea pe termen lung a

terorismului trebuie să includă o înţelegere corespunzătoare a rădăcinilor sale
sociale, economice, politice şi religioase. Dacă aceste probleme sunt tratate adecvat
pot submina serios bazele sprijinului şi recrutării pentru reţelele teroriste.
Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, nr.1258 / 24.09.2001
privind democraţiile faţă în faţă cu terorismul, pct. 8

Natura volatilă şi profund subiectivă a complexului de elemente motivaţionale,

caracteristice şi acţionale reunite sub conceptul abstract de “terorism” a condus numeroasele
studii şi cercetări dedicate domeniului la concluzia comună că acestui concept nu i se poate da
o definiţie satisfăcătoare şi utilă din punct de vedere epistemic. Cu atât mai puţin se poate
vorbi de o definiţie juridică exhaustivă a fenomenului, aplicabilă direct în strategiile şi
tacticile de tratare a sa în mod unitar. În consecinţă, în ceea ce priveşte abordările teoretice,
singura cale de urmat este cea a unei delimitări conceptuale cât mai stricte a terorismului de
numeroasele alte modalităţi de exercitare a violenţei, pe criterii de motivaţie, metode şi
practici utilizate, actori implicaţi, finalitate, ţinte predilecte. Pe latura juridică, un demers cu
adevărat eficient, cel puţin în conjunctura instituţională şi normativă actuală, presupune
abordarea terorismului în termeni strict operaţionali, defalcat pe acţiuni specifice, pe regiuni şi
arii culturale particulare.
Pentru a fixa, totuşi anumite repere în ceea ce priveşte aria de cuprindere a
conceptului, vom considera terorismul drept
“...ameninţarea cu violenţa sau folosirea violenţei în scopuri politice de către indivizi sau grupuri
de indivizi, indiferent dacă acţionează pro sau contra autorităţii guvernamentale existente, când
aceste acţiuni au intenţia de a şoca, intimida, sau consterna un grup-ţintă mai larg decât victimele
imediate. Terorismul este relaţionat cu indivizi sau grupuri de indivizi, care urmăresc răsturnarea
regimurilor politice, corectarea unor deficienţe sociale percepute de grupările respective sau
erodarea ordinii politice internaţionale”1.
Aparent cuprinzătoare şi clară, prezenta definiţie (elaborată în 1980), asemeni sutelor
ce au precedat-o sau i-au urmat, prezintă inevitabile lacune şi generalizări, dacă o supunem

1
James Adams, apud Vasile Simileanu, 2003, 92

5
unei analize comparative sincronice şi diacronice. Un asemenea demers2, aplicat pe 109
definiţii date terorismului în diferite perioade, a dus la identificarea unor elemente recurente:
violenţă, forţă – 83,5%; act politic – 65%; teamă accent pe teroare – 51%; ameninţare – 47%;
efecte psihologice şi reacţii anticipate – 41,5%; discrepanţă între ţinte şi victime – 37,5%;
caracter deliberat, planificat, sistematic, acţiune organizată – 32%; metode de luptă, strategii,
tactici – 30,5%. Definiţia propusă este utilă, însă, prin faptul că impune o primă delimitare a
terorismului de forma proximă de exercitare a violenţei: teroarea de stat.
Mai întâi ne vom referi la elementul principal comun celor două fenomene. “În sens
fundamental, prin violenţă se înţelege aducerea de prejudicii oamenilor prin ucidere, mutilare
sau cauzare de suferinţe. Accepţiunea cuvântului poate fi lărgită astfel încât să acopere şi
ameninţarea cu astfel de acte şi să cuprindă nu doar vătămarea fizică, ci şi pe cea psihică”3. În
cultura politică şi juridică occidentală, orientată către democraţia liberală, violenţa nu este de
dorit, dar este legitimată, în anumite cazuri, pentru atingerea unor obiective politice:
♦ statul se foloseşte în mod legitim de violenţă pentru menţinerea ordinii sociale în
condiţiile legii şi ale democraţiei;
♦ răzvrătirea violentă a populaţiei este justificabilă atunci când se manifestă împotriva
tiraniei;
♦ războaiele sunt legitime când este vorba de apărarea siguranţei naţionale sau de
susţinerea anumitor principii de drept internaţional.
Independent de legalitatea şi legitimitatea cadrului în care este exercitată, violenţa
poate avea două forme: instrumentală – atunci când este orientată raţional spre atingerea unor
obiective specifice, prin provocarea de daune inacceptabile sau prin efectul de descurajare – şi
expresivă – ca formă de exprimare individuală sau colectivă, fiind un scop în sine, evaluabilă
prin prisma eroismului manifestat şi nu după rezultatele efective obţinute prin ea.
Separarea celor două categorii de practici şi stabilirea anumitor diferenţe structurale
este absolut necesară pentru fundamentarea teoretică a prezentului studiu întrucât ele sunt
două noţiuni total diferite deşi funcţionează după aceleaşi principii. Teroarea, definită
generic, reprezintă o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură şi paralizează raţiunea,
reflexele şi implicit acţiunea coerentă. Terorizarea induce o asemenea teamă colectivă prin
practica ameninţării cu violenţa sau prin folosirea demonstrativă a acesteia. Terorismul
reprezintă forma cea mai organizată de teroare – este o teroare sistematică4. Conform
concluziilor specialiştilor în ştiinţe politice, teroarea “este pur şi simplu o tactică, o metodă

2
Alex P. Schmidt şi Albert I. Jongman în lucrarea Terorismul Politic, apud Boaz Ganor, 2001, 2
3
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, 2000, 737

6
violentă arbitrară ce poate fi la fel de bine folosită de un individ deranjat psihic [vezi cazul
lunetistului ucigaş din SUA] sau de un stat [vezi teroarea stalinistă]. Terorismul, însă, este o
formă distinctă a acţiunii politice moderne, destinată a ameninţa capacitatea unu stat de a
asigura securitatea membrilor săi”5.
Teroarea ca practică represivă a statului totalitar este bazată ca şi terorismul pe
exercitarea abuzivă şi nelegitimă a violenţei instrumentale conform principiului “motorul
psihologic al omului este frica - metus”6. În această ordine de idei, există trei nivele
funcţionale ale terorii de stat7:
♦ intimidarea – pentru descurajarea opoziţiei şi dezaprobării, a exercitării dreptului de
petiţionare;
♦ conversia coercitivă – pentru schimbarea şi controlul stilului de viaţă (ex.:
“reeducarea” prin muncă a intelectualilor specifică regimului stalinist);
♦ genocid – exterminarea deliberată a unei întregi clase, etnii etc. (ex.: holocaustul
nazist).
În arealul practicilor specifice violenţei politice există şi fenomenul terorismului de
stat diferit de noţiunea definită mai sus, dar asupra acestui tip de terorism vom discuta la
punctul al doilea. Pentru a delimita aria conceptuală în care se încadrează prezentul studiu
vom spune că teroarea de stat este produsul violenţei represive arbitrare şi masive a puterii
pentru menţinerea statu quo-ului, în timp ce terorismul este un produs deliberat ţintit de
violenţă demonstrativă folosită pentru a ameninţa. Primul tip s-a auto-eliminat ca alternativă
net inferioară democraţiei, cel de-al doilea se manifestă ca un efect pervers al acesteia, fiind
de totală şi imperativă actualitate. Sintetizând, deşi ambele forme se bazează pe terorizarea
unor entităţi din sfera civilă pentru realizarea de scopuri politice, actorii, funcţiile şi
modalităţile de manifestare sunt total diferite. În cazul terorii statale, subiecţii activi sunt
cunoscuţi aflându-se în poziţia de deţinători ai puterii, în timp ce în cazul terorismului aceştia
se bazează pe faptul că nu sunt cunoscuţi şi identificabili8. De asemenea, regimul totalitar care
exercită teroarea de stat îşi impune monopolul asupra mijloacelor de comunicare în masă,
cenzurând orice mesaj care contravine intereselor regimului. Actorii terorismului se situează
pe o poziţie total diferită, parazitând sau manipulând media aşa cum vom încerca să ilustrăm
în capitolul următor. Din punct de vedere istoric, teroarea de stat a constituit adesea un
antecedent sau chiar o cauză a recursului la violenţă sub forma terorismului sub-statal, în

4
Gh. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. Niţă; 1997, passim
5
Semil Khilnani, apud Charles Townshend, 2002, 5
6
Thomas Hobbes – Leviathan, apud MS Encarta World English Dictionary, 2001
7
Charles Townshend, 2002, 40-41

7
modalităţi specifice mişcărilor revoluţionare şi de eliberare de sub dominaţie străină.
În acest punct, se impune o altă delimitare conceptuală, adesea vag formulată şi subiect
de controversă între diferite foruri cu interese specifice în problemă. Demersul – comun unor
instanţe politice cât şi unor foruri ştiinţifice – de a aşeza termenii de terorism şi luptă pentru
libertate pe acelaşi palier pentru a determina gradul în care se confundă sau se deosebesc,
eludează o regulă de bază a logicii formale: respectarea principiului clasificator. “Terorismul
este esenţialmente o strategie bazată pe impactul psihologic”9, în timp ce lupta pentru libertate
este o cauză căreia i se pot subordona o mulţime de strategii. Prin urmare, cele două noţiuni
nu se exclud reciproc: se poate lupta pentru libertate fără a folosi metode teroriste la fel cum
se pot folosi metode teroriste fără a lupta pentru libertate şi, în ultimă instanţă, se pot folosi
metode teroriste în cadrul luptei pentru libertate. Legitimitatea unei numite cauze de genul
luptă pentru autodeterminare, pentru independenţă etc., nu legitimează per se folosirea
violenţei în manieră teroristă, în special împotriva persoanelor nevinovate. Cauza legitimă nu
înlătură, indiferent de circumstanţe, caracterul terorist al faptelor.
În varianta extremă în care opresiunea statală sistemică neagă drepturile omului şi
cetăţeanului, folosindu-se de instrumentele sale specializate şi dotate pentru exercitarea
violenţei, singura variantă practică a celor oprimaţi este recursul la metode asimetrice, în
ocurenţă şi la metode teroriste. Aici apare în viziunea unor analişti noţiunea de “terorist
bun”10 – acela ale cărui acţiuni sunt justificate de opresiunea sistemului căruia se opune.
La nivel teoretic, delimitarea pare a fi clară, dar în realitatea disputei politice şi mai
ales a celei violente ea este imposibil de aplicat. De exemplu, cine sunt cei oprimaţi în
conflictul israeliano-palestinian? Noile administraţii instituite de Statele Unite în Afganistan
sau Irak pot fi văzute de localnici – prin prisma culturii şi religiei proprii – drept represive? În
optica acestor întrebări mai poate fi văzut terorismul ca o strategie de eliberare?
Dacă toate statele ar fi guvernate permanent într-un mod decent, oricine ar încerca să răstoarne
prin forţă un guvern existent ar fi un hostis humani generis, dar când guvernarea este prin sine
una teroristă, cred că o persoană care acţionează pentru a o răsturna prin singurele mijloace
disponibile nu va fi privită ca terorist11.
Este poziţia unui oficial britanic ce nu poate fi contrazisă cu argumente viabile în
spaţiul occidental. Cine poate garanta, însă, că un cetăţean de bună credinţă al Afganistanului,
de pildă, sau al Chinei, au aceeaşi reprezentare a noţiunii de “guvernare decentă” ?
O formă specifică a luptei pentru eliberare naţională sau a luptei de rezistenţă este cea

8
vezi şi Walter Laqueur, 1987, 146
9
Teorismul, 2001, 37
10
Charles Townshend, 2002, passim
11
ibidem. 22

8
a războiului de guerilă care nu poate fi, sub nici o formă, sinonim cu terorismul, deşi recurge
de multe ori la tactici şi metode specifice acestuia. În primul rând este necesară diferenţierea
actelor teroriste de actele organizaţiilor teroriste. În esenţă “nu toate acţiunile unei organizaţii
teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu
săvârşite de organizaţii teroriste”12. Esenţa războiului de guerilă este practica stabilirii de foci
– zone eliberate (de obicei rurale) – şi organizarea unor mici unităţi militare care vor creşte
gradual în forţă, număr şi dotare pornind de la comando-uri la companii, regimente şi, în final,
divizii şi armate13. În zonele eliberate, guerilele stabilesc propriile instituţii care conduc
propaganda şi se angajează în activităţi politice deschise.
Există o serie de autori şi numeroşi jurnalişti care tratează termenii de terorism şi
război de guerilă în termeni de sinonimie parţială sau completă. Această perspectivă nu se
justifică decât prin aceea că ambele forme se folosesc de arme pentru a-şi atinge scopurile
politice în manieră asimetrică – unii prin atacuri inopinate şi hărţuirea inamicului într-un
teritoriu ostil, iar ceilalţi prin atacuri arbitrare şi impredictibile fie asupra onor elemente-
simbol, fie asupra civililor. Natura celor două activităţi este însă, diferită: dacă terorismul
foloseşte o strategie de presiune psihologică asupra adversarului prin teroare fără a avea
perspectiva învingerii sau eliminării totale a acestuia, ci doar în vederea obţinerii unor
avantaje de orice natură, războiul de guerilă loveşte în primul rând forţele combatante ale
inamicului şi are ca scop eliminarea sau înlăturarea acestuia de la putere. Strategia teroristă nu
se poate baza pe instituirea unor zone controlate în spaţiul inamic pentru că şi-ar pierde
singurul avantaj pe care îl deţine asupra adversarului: anonimatul. Singurul mediu care poate
oferi acoperire bazelor operaţionale ale teroriştilor este cel urban. În altă situaţie, orice
identificare a unui loc în care aceştia s-ar afla ar atrage după sine măsuri imediate de
suprimare.
Întrucât guerila este specifică mişcărilor de eliberare sau de rezistenţă, iniţiatorii
acesteia se pot baza pe obţinerea facilă şi rapidă a adeziunii şi spijinului populaţiei civile care
se află în ipostaza de victime ale represiunii totalitare sau ale ocupaţiei străine. Această
situaţie oferă un plus de legitimitate şi motivaţie luptătorilor dedicaţi cauzei. În funcţie de
scopurile şi contextul social-politic, mişcările de guerilă pot recurge la practici teroriste, la fel
cum, în anumite situaţii, organizaţiile teroriste pot adopta tacticile războiului de guerilă (de
exemplu tactica organizaţiei Al Qaida în Afganistan).
Fenomenul terorist prezintă mult prea multe variabile ce diferă în funcţie de contextul

12
Gh. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. Niţă; 1997, 66
13
Walter Laqueur, 1987, 147

9
socio-cultural în care se manifestă, iar formele sale sunt cel mai adesea interpretate în mod
diferit de părţile implicate/afectate. Tratarea sa în ansamblu este, din aceste considerente,
contra-productivă şi ineficientă din toate punctele de vedere. În locul acestei abordări tendinţa
actuală este de a defini anumite criterii în funcţie de care putem sau nu vorbi de acte teroriste.
În acest sens, “orice act de violenţă sau ameninţare cu violenţa împotriva unei persoane sau
grup de persoane neangajate într-un rol militar (paramilitar) cu scopul de a manipula politic
populaţia sau guvernul satisface definirea de act terorist”14.
Decizia Cadru pentru Combaterea Terorismului, adoptată de Consiliul Europei pe data
de 13 iunie 2002, nu conţine o definiţie anume a terorismului conţinând, în schimb, criteriile
de bază pentru caracterizarea delictelor teroriste. Acestea sunt acele acte care “pot prejudicia
în mod grav un stat sau o organizaţie internaţională atunci când sunt comise cu scopul de a:
♦ intimida populaţia,
♦ constrânge în mod nejustificat un guvern sau o organizaţie internaţională să înfăptuiască sau să
se abţină de la înfăptuirea oricărui act,
♦ destabiliza în mod serios sau distruge structurile politice, constituţionale, economice sau
sociale fundamentale ale unui stat sau organizaţii internaţionale...”15
În sensul aceluiaşi document, acţiunile care, întrunind una din condiţiile de mai sus,
constituie delicte teroriste, sunt definite punctual şi enumerate exhaustiv.
Instrumentele dreptului internaţional prezintă o abordare similară, tratând delictele
teroriste punctual şi pe măsură ce acestea se impun realităţii politice globale. Este de notat că
nici o convenţie sau protocol de aplicare a acesteia nu conţine o definiţie explicită a
terorismului, toate prevederile referindu-se la acţiuni specifice şi circumstanţe de săvârşire a
acestora care dau caracterul terorist al faptelor.
În cercurile dedicate studierii teoretice şi normative a terorismului apar două subiecte
de dispută vizavi de natura acestuia şi de modul cum ar trebui tratat. Un prim punct este cel al
naturii politice a demersului terorist. Majoritatea conceptualizărilor identifică, sub o formă sau
alta, scopul politic drept caracteristică principală a unui act terorist. Mai mult decât atât,
“terorismul nu este doar uzul violenţei pentru scopuri politice, nu doar violenţă exagerată, nu
doar violenţă a celor înarmaţi contra celor neînarmaţi; este conceput ca o strategie politică
decisivă, suficientă şi de sine stătătoare”16. Obiectivul teroristului este de a exercita prin
violenţă o presiune politică sau geopolitică17 pentru a slăbi un inamic via opinia publică. Prin
urmare terorismul este o formă extremă de comunicare ce se raportează la un sistem de

14
G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niţă, 2002, 45
15
Decizia Cadru a Consiliului Europei pentru Combaterea Terorismului, în N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu,
2003, 426
16
Charles Townshend, 2002, 15
17
M.Wieviorka, D. Wolton, 1987, passim

10
referinţă radical ireconciliabil cu cel al comunicării politice în societăţile democratice18.
Totuşi, legislaţia internaţională specifică în mod clar că actul terorist nu poate fi sub nici o
formă calificat drept delict politic. Motivaţia acestui fapt o regăsim formulată explicit în
Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001 - Ameninţări la Adresa Păcii şi
Securităţii Internaţionale Provocate de acte Teroriste în care, la punctul 3.g) se impune
statelor membre “asigurarea că statutul de refugiat nu este folosit de organizatorii / făptuitorii
actelor teroriste şi că pretextele politice nu sunt acceptate ca bază a respingerii cererilor de
extrădare”19. În această logică, toate instrumentele internaţionale şi regionale au prevederi
asemănătoare. De exemplu, art. 2 pct. b) al Convenţiei Organizaţiei Conferinţei Islamice
privind Combaterea Terorismului Internaţional (Ouagadougou – 1 iulie 1999) stipulează că
“nici una dintre infracţiunile teroriste (...) nu va fi considerată delict politic”20.
Delictul politic reprezintă un “act declarat de un stat care implică existenţa unei
ameninţări pentru siguranţa sau existenţa sa, cum ar fi trădarea sau subminarea, sau declarată
a constitui o intruziune în organizarea şi procesele guvernării, cum ar fi mituirea oficialilor
publici. Asemenea infracţiuni se disting de cele de drept comun care afectează ordinea
publică, cum ar fi omuciderea, incendierea sau tâlhăria, dar nu sunt îndreptate împotriva
guvernării”21. În timpurile moderne, tendinţa este de a trata infractorii politici în mod
indulgent, în afara celor vinovaţi de trădare, cu excepţia unor regimuri totalitare cum ar fi cel
din Germania (1933-1945), Italia (1922-1945), a URSS şi a altor ţări comuniste în care
activităţile contra-revoluţionare, terorismul şi spionajul erau infracţiuni politice pedepsite cu
moartea. Odată cu prăbuşirea comunismului a rezultat o libertate mai mare a disidenţilor
politici. În Marea Britanie şi Statele Unite, persoanele acuzate de infracţiuni politice nu sunt
incluse în tratatele de extrădare. Persoanele care părăsesc o ţară din cauza fricii de pedeapsă
pentru o crimă politică sunt în general primite ca refugiaţi (azil politic) şi protejaţi de ţara
care-i primeşte. Iată motivele pentru care terorismul, deşi din punct de vedere al elementului
material constituie un delict politic, nu este tratat ca atare în normele juridice.
Un al doilea punct problematic este reprezentat, în special prin prisma reacţiei
provocate de evenimentele din 11 septembrie 2001, de stabilirea punctelor de tangenţă ale
terorismului cu războiul sub diferitele sale forme. Terorismul şi războiul sunt legate prin
faptul că au un efect terifiant asupra populaţiei civile. De cele mai multe ori, efectul terifiant

18
ibidem, 57
19
Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001; Ameninţări la Adresa Păcii şi Securităţii
Internaţionale Provocate de acte Teroriste, în N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, 2003, 316
20
Convenţia Organizaţiei Conferinţei Islamice privind Combaterea Terorismului Internaţional (Ouagadougou –
1 iulie 1999), ibidem, 165
21
Microsoft ® Encarta ® Encyclopedia 2002

11
al războiului este de ne-egalat şi poate constitui chiar un obiectiv primordial. Principala
diferenţă dintre cele două modalităţi de realizare a unor obiective politice prin violenţă este
aceea că războiul est o formă de conflict reglementată de dreptul internaţional ce implică două
părţi combatante. În conformitate cu prevederile Cartei ONU “statul care declanşează un
război de agresiune împotriva altui stat, precum şi acela care face o declaraţie de război sau dă
un ultimatum comite o crimă contra păcii, care este considerată cea mai gravă infracţiune
internaţională”22. Posibilităţile de folosire legală a forţei conform Cartei ONU sunt limitate la:
♦ măsuri de constrângere (art. 42)
♦ formă de legitimă apărare (art. 51)
♦ prin autorizarea unei organizaţii regionale pentru aplicarea măsurilor de
constrângere (art. 53, 54)
În toate situaţiile rolul Consiliului de Securitate este primordial.
Delimitarea fundamentală constă, deci, în faptul că războiul ţine de apanajul statului,
iar terorismul este recursul celor care sunt prea slabi pentru a se opune statului în mod
deschis. Cei slabi pot adopta, aşa cum arată istoria, o strategie de rezistenţă ce nu presupune
terorizarea civililor: războiul de guerilă, deşi este un război neconvenţional, funcţionează după
logica militară a coliziunii dintre două forţe active.
În cazul terorismului vorbim despre coliziunea între o forţă activă şi o masă inertă,
incapabilă de luptă, sau care, deşi s-ar putea pregăti pentru luptă, nu este avizată. Cuvântul
care defineşte procesele războiului este lupta. Esenţa terorismului este negarea luptei23,
întrucât ţintele sunt atacate în maniere ce exclud posibilitatea autoapărării. “În altă ordine de
idei, teroriştii nu au calitatea de combatanţi, nici legali, nici ilegali, ei nefiind în slujba unui
anume stat”24.
În acest punct, întrucât instrumentele juridice internaţionale tratează actele de terorism
punctual, sub aspectul unor acte infracţionale de o maximă severitate, iar delimitările
conceptuale abstracte indică faptul că nu se poate vorbi despre un război terorist în sensul
legal al noţiunii, apare problema legitimităţii unui război antiterorist. Comediantul Terry Jones
a fost primul care a pus în mod public şi explicit întrebarea dacă “este posibil să declari război
unui substantiv abstract”25. Din moment ce terorismul nu este o invazie, poate constitui
subiectul unei acţiuni militare? Aceste întrebări, mai exact caracterul lor retoric, constituie
principalul motiv pentru care Consiliul de Securitate al ONU nu a putut autoriza nici

22
I. Cloşcă, C. Vlad, I. Suceavă, 2003, 70
23
Charles Townshend, 2002, 7
24
I. Cloşcă, C. Vlad, I. Suceavă, op. cit., 83
25
Terry Jones, apud Charles Townshend, op. cit., 121

12
“războiul antiterorist” al Israelului nici intervenţia militară a NATO în Kosovo, nici pe cea
unilaterală a SUA în Afganistan. Autorizarea acestor represalii ar fi însemnat negarea
fundamentelor din care a luat naştere ONU şi instituţiile dreptului internaţional: Carta ONU şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Pentru fiecare dinte cazuri, părţile iniţiatoare au
fost nevoite să se plaseze în afara legilor existente pentru a putea face faţă ameninţării. În
cazul Israelului, s-a recurs la conceptul de “război împotriva infrastructurii teroriste”, în
Kosovo, aliaţii au îmbrăţişat cauza “războiului umanitar”, iar în Afganistan şi Irak Statele
Unite au promovat idea unui “război preventiv”. Nici una dintre cele trei concepte pseudo-
legitimante nu-şi găseşte corespondent în vreo normă de drept, şi fiecare poate fi demontată
prin argumente raţionale. De exemplu, Uri Avneri, co-fondator al grupului de pace Gush
Shalom a calificat strategia guvernului israelian de ţintire a infrastructuri teroriste drept un
nonsens: “infrastructura teroristă există în sufletele a milioane de palestinieni”26. Referitor la
intervenţia NATO în Kosovo, fostul preşedinte al Comitetului Internaţional pentru Crucea
Roşie, Cornelio Sommaruga declara:
Chiar dacă motivul principal al unui război este acela de a pune capăt violărilor grave ale
drepturilor omului sau ale dreptului internaţional umanitar, el nu este suficient pentru a-l
transforma într-un război umanitar. Noi ştim prea bine: orice război produce vărsare de sânge,
orice război provoacă victime. Oricare ar fi motivele invocate, la drept vorbind, nu poate exista
un război umanitar27.
Fenomenul terorist, prin caracterul său asimetric, forţează mâna decidenţilor politici şi
strategici să iasă din sfera dreptului şi a eticii pentru a face faţă provocării. De fapt, singura
definiţie universal-valabilă a terorismului este aceea de a se plasa în afara oricăror reguli şi în
afara oricărei ierarhii. Inteligenţa este, în esenţă, o superioară capacitate de adaptare.
Terorismul are, înainte de toate, un caracter a-moral, este inteligenţa umană pusă în slujba
realizării unor scopuri prin specularea slăbiciunilor mecanismelor social-acceptate. El este
imposibil de definit nu pentru că societatea nu dispune de capacitatea analitică şi epistemică
de a o face, ci pentru că imediat ce este inclus într-o definiţie şi i se atribuie, implicit, anumite
metode de control, prin însăşi raţiunea sa organizatoare, terorismul va ieşi din limitele acelei
definiţii şi norme pentru a supravieţui şi a continua să-şi realizeze scopurile.
Terorismul este asimetric nu numai pe terenul de luptă armată şi ideologică ci şi pe cel
teoretic şi normativ. În exercitarea forţei, în general partea care are dotarea tehnică şi
materială superioară sau cea care beneficiază de o strategie superioară se impune în faţa părţii
mai slab pregătite. Terorismul are ca unică raţiune ocolirea luptei egale, acţionarea în afara şi
împotriva regulilor în aşa fel încât să se poată depăşi superioritatea adversarului. Dacă regula

26
Uri Avneri, apud ibidem
27
Cornelio Sommaruga, apud I. Cloşcă, C. Vlad, I. Suceavă, op. cit., 82

13
corectă din punct de vedere etic şi politic al sistemului social axat pe modelul democraţiei
liberale capitaliste este supravieţuirea celui mai puternic (cu alte cuvinte majoritatea, mai
puternică prin natură, se impune în faţa minorităţii), singura regulă după care acţionează
teroristul, singura lege pe care o respectă, este legea evoluţiei biologice – legea junglei:
supravieţuirea celui mai adaptat. Cu alte cuvinte, dacă nu poţi învinge majoritatea, fie i te
alături, fie o sabotezi în unicul mod posibil: prin eludarea regulilor jocului – de aici asimetria.
Pentru a ilustra foarte simplu şi concludent acest mecanism al terorismului asimetric, vom
aplica a analogie cu legea universală a compunerii forţelor. Pe axa xy ce reprezintă cadrul legal, norma
socială şi etică, vom considera obiectul S ca un complex format din statul de drept, societatea
democratică, asupra căruia acţionează un vector d – democraţie, libertate, pluralism, caracterizat
printr-o forţă egală în modul cu capacitatea de coerciţie a statului, cu punctul de aplicaţie S, direcţia
xy şi orientat ca sens către un punct S1 – siguranţă naţională, ordine socială (conform fig. 1). De
asemenea, vom lua în considerare mulţimea de vectori ti caracterizaţi de direcţii diverse, toate diferite
de cea a axei xy, sensuri aleatoare, forţe diverse, dar nici una mai mare în modul – violenţă – cu cea a
vectorului d şi care au ca puncte de aplicaţie diferite ipostaze ale aceluiaşi obiect S în evoluţia sa către
punctul S1.

t2
S
d S1

x s1 ti y
t3
t1

Figura 1. Asimetria fenomenului terorist – model matematic

Aşa cum arată figura de mai sus şi în conformitate cu principiile compunerii analitice a
vectorilor, este evident că, dacă oricare din vectorii din mulţimea ti s-ar situa pe aceeaşi direcţie cu
vectorul d, (adică pe axa normei sociale şi a legii) obiectul S – societatea, statul – ar ajunge în punctul
S1 – securitate, ordine socială – cu o viteză mai mică (în funcţie de diferenţa raportului de forţe), dar
sigur va ajunge, întrucât forţa coercitivă exercitată de stat este mult mai puternică decât forţa violentă a
oricărei organizaţii teroriste. Prin, urmare, dat fiind faptul că singurul scop realizabil a terorismului
este de a împiedica sistemul social să ajungă la o stare de securitate deplină, acesta nu are nevoie decât
de o forţă minimă, dar care să se afle în afara legii. Rezultatul astfel obţinut va fi devierea lui S de pe
traiectoria care să-i permită atingerea punctului S1.

14
 Situaţia este problematică din perspectiva sistemului social: pentru a se menţine pe direcţia pe
care a plecat, societatea şi statul trebuie să fie ajutate de anumiţi vectori si care să fie capabili să se
plaseze pe aceeaşi axă cu ti (deci în afara normelor sociale şi juridice) dar într-un sens contrar şi cu o
forţă perfect egală în modul. Aceşti vectori nu pot fi decât serviciile de siguranţă, securitate şi ordine.
Pericolul cel mai mare în această eventualitate, este acela al nerespectării principiului proporţionalităţii
reacţiei, întrucât în momentul în care contra-forţa opusă vectorilor terorişti este disproporţionată,
aceasta va contribui ea însăşi la devierea sistemului de pe axa legală (vezi conflictul israeliano
palestinian).

2. Tipuri de terorism – particularităţi şi factori determinanţi

Experienţa ne spune că, dacă oamenii nu pot lupta pentru o cauză dreaptă
pentru că acea cauză a ieşit învingătoare într-o luptă anterioară, atunci ei
vor lupta împotriva acelei cauze juste.
Francis Fukuyama

Caracterizarea globală a fenomenului terorist este, după cum am arătat, un demers fără
utilitate operaţională şi prilej de nenumărate controverse. Pentru înţelegerea cuprinzătoare a
mecanismelor implicate este utilă o caracterizare sumară şi particularizată pe diferite tipuri de
terorism. Bibliografia dedicată acestui subiect oferă o sinteză a demersurilor realizate în acest
sens.
Terorismul revoluţionar îşi are rădăcinile într-o ideologie politică, cel mai adesea de
stânga, căutând răsturnarea unui guvern constituţional (mişcare insurgentă) ca parte a unui
program de transformare socială. Fondatorii terorismului revoluţionar ca principiu au fost
iacobinii, care au practicat violenţa fizică şi ameninţarea în scopul creării unei noi ordini
sociale. După cum arată istoria revoluţiei franceze, recursul la teroare pus în slujba înlăturării
regimului autocrat s-a transformat în teroare de stat ca instrument de suprimare a opozanţilor
şi eliminare a indezirabililor regimului. Adevăraţii terorişti revoluţionari, în accepţiunea
curentă a termenului, au fost socialiştii ruşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care aveau ca
principală metodă de acţiune ceea ce ai numeau “propaganda prin fapte”. Revoluţia reprezintă
“încercarea de a dobândi puterea politică de la regimul aflat în exerciţiu, cu scopul de a
provoca o schimbare socială şi politică fundamentală”28. În situaţia în care ideologia
revoluţionară este una la care aderă majoritatea populaţiei, rezultatul fiind o revoltă populară
globală faţă de regim, metodele teroriste nu sunt necesare. Situaţia nu impune adoptarea unor
practici asimetrice întrucât, în momentul în care ideologia revoluţionară cuprinde masa
cetăţenilor, elita conducătoare devine minoritară şi se vede forţată să cedeze puterea aşa cum

28
Charles Townshend, 2002, 54

15
s-a întâmplat în cazul “revoluţiilor de catifea” din Sud-Estul Europei din anul 1989, sau în
cazul mai recent al Georgiei. Atunci când ideologia revoluţionară este un pretext pentru
manifestări ale violenţei expresive subordonate principiului propagandă prin fapte, vorbim
despre manifestări plenare ale terorismului anarhic.
Există, însă, contexte în care, prin capacitatea represivă a regimului, ideologia
revoluţionară este ţinută sub control şi populaţia civilă nu are forţa necesară să înlăture
guvernarea autoritară sau totalitară, mai ales când aceasta recurge la practici specifice terorii
de stat. În această situaţie, terorismul nu poate constitui o strategie viabilă de sine stătătoare.
Instituţiile dreptului internaţional prevăd posibilităţi de rezolvare a acestui gen de probleme,
dar, istoric vorbind, punerea lor în practică este deficitară şi implică riscul declanşării unor
conflicte internaţionale.
Terorismul naţionalist-separatist – formă a extremismului de dreapta – are ca scop
răsturnarea elitei conducătoare prin intimidarea, panicarea publicului şi se subordonează unei
iniţiative de insurgenţă. Exemplele cele mai accesibile sunt oferite de Armata Republicană
Irlandeză – IRA, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi forţa din spatele acesteia – Al-
Fatah cu numeroasele sale mişcări disidente, sau sionismul - “acţiune de restaurare a
trecutului glorios pentru poporul evreu pe pământul lui Israel”.29 Această formă de terorism a
debutat în epoca modernă prin luptele pentru decolonizare materializate într-un val de
campanii teroriste insurgente în Africa Subsahariană şi de Nord, Asia de Sud şi Sud-Est,
Orientul Mijlociu. Deşi numărul entităţilor care au recurs la practici teroriste pentru atingerea
propriilor obiective este foarte mare, singurele strategii bazate pe terorism care au dat, într-o
mai mică sau mai mare măsură, rezultate apropiate de aşteptările iniţiatorilor au fost grupurile
insurgente de eliberare de sub dominaţia colonială. Acestea au fost de fapt, singurele cazuri în
care motivaţia teroriştilor era mai puternică decât cea a organelor statale (motivaţia puternică
şi potenţialul propagandistic ridicat sunt principalele caracteristici ale acestui tip de terorism).
Din acest motiv, organizaţiile teroriste naţionalist-separatiste au nevoie de foarte puţini
indivizi pentru a duce o campanie, dispreţul adânc faţă de putere constituind un factor
motivant esenţial. Fără adeziunea puternică în cadrul naţiunii sau comunităţii pe care o
reprezintă, teroriştii nu pot spera la un succes în schimbarea statu quo-ului întrucât, pentru
aceasta este nevoie să se adopte, de la un anumit punct, tactici specifice luptei de guerilă în
care organizaţie să instituie controlul asupra unor zone şi să emane structuri militare sau
paramilitare stabile, capabile să apere noua ordine (în măsura în care se reuşeşte răsturnarea
celei vechi).

29
Marian Oprea; Schimbarea la faţă a Israelului, în Lumea, nr. 2 / 2004, pag.1

16
 După sfârşitul războiului rece s-a conturat un nou val extremist de dreapta în care
terorismul a constituit un “instrument al epurării etnice pe scară largă în Balcani, Caucaz şi
Africa Centrală”30. Exemplele oferite de atacurile teroriste repetate ale forţelor cecene
împotriva armatei, instituţiilor şi populaţiei civile ruseşti, precum şi amploarea pe care a luat-o
conflictul israeliano-palestinian, dovedesc faptul că motivaţia etnică şi naţionalistă este o
sursă prolifică de violenţă a actualităţii. O particularitate cu efect evident asupra securităţii şi
stabilităţii este reprezentată de faptul că mişcări politice, în general de dreapta, sau ale unor
minorităţi, generează adesea facţiuni extremiste care recurg la teroare când politica legitimă şi
constituţională se dovedeşte a fi ineficientă pentru scopurile lor. Exemplele, sub acest aspect,
sunt numeroase şi includ teroriştii Sikh, Mişcarea pentru Libertate şi Patria Bască – ETA, IRA
–Aripa Provizorie.
Terorismul anarhist este prin excelenţă o manifestare a violenţei expresive, fără un
scop şi fără o cauză, subordonându-se unor diferite pretexte, şi abordând unica strategie a
propagandei prin fapte. Anarhismul reprezintă o teorie politică a cărei esenţă rezidă în
respingerea oricărei forme de guvernare, considerând că “cea mai înaltă realizare a umanităţii
este libertatea individului de a se exprima, fără a fi constrâns de vreo formă de represiune sau
control din afară”31. Din perspectiva statului de drept această viziune este evident
inacceptabilă, şi deci, orice iniţiativă de propagare a ei, mai ales prin mijloace violente,
constituie un atac direct asupra sistemului social în sine. Vorbind despre practica terorii ca
instrument de propagare a anarhismului, cel mai raţional şi uman dintre anarhiştii ruşi
considera că aceasta “dincolo de toate, trezeşte spiritul revoltei; cultivă îndrăzneala. Curând
devine evident că ordinea existentă nu are puterea adesea presupusă (...) oamenii observă că
monstrul nu este atât de teribil precum credeam”32.
Terorismul anarhist este îndeosebi periculos pentru că implică o anumită doză de
fanatism, recurgând la practica atacării în mod arbitrar a unor ţinte din sfera civilă. Deviza
anarhistului francez Emile Henry, spre exemplu, era ”nu există nevinovaţi”33. În aceeaşi sferă
motivaţională se înscriu nihiliştii care urmăresc distrugerea tuturor formelor şi structurilor
sociale.
Terorismul de stat presupune implicarea directă sau indirectă a guvernului în practici
de natură teroristă. Prima modalitate în care guvernul subordonează violenţa asimetrică şi
ilegală propriilor scopuri este exercitarea terorii de stat, care nu face obiectul prezentei lucrări

30
Paul-Grigoraşi Lungu, 2001, 116
31
Microsoft® Encarta® Encyclopedia 2002.
32
prinţul Piotr Alexeevici Kropotkin, apud Charles Townshend, 2002, 56
33
Emile Henry, apud ibidem

17
din raţiunile descrise la punctul 1.
Statele pot fi implicate în fenomenul terorist în diferite moduri: de la nivele diverse de
sprijin general pentru organizaţii teroriste, la asistenţă operaţională, iniţierea şi conducerea de
atacuri, până la înfăptuirea de atacuri teroriste de agenţii oficiale ale statului. Statele care
recurg la una sau mai multe forme de implicare în operaţiuni teroriste sunt de obicei
categorisite drept “state teroriste” sau “state-sponsor ale terorismului”. Această etichetă a
căpătat un caracter de armă politică, fiind atribuită reciproc de către state rivale sau folosită de
organizaţii teroriste împotriva unor state care acţionează împotriva lor:34
Domnule ambasador, consideraţi Hezbollahul o organizaţie teroristă?
Da, [Ariel] Sharon este un terorist.
Domnule ambasador, nu aceasta a fost întrebarea. Doresc să vă referiţi la operaţiunile
Hezbollah care au ca ţintă şi omoară civili inocenţi. Cum apreciaţi Hezbollahul?
Cu siguranţă, teroristul Sharon a omorât mii şi mii de civili. El este cel mai rău terorist din
regiune.
Domnule ambasador, vă rog să-mi răspundeţi la întrebare. Consideraţi Hezbollah o
organizaţie teroristă, da sau nu? Sunteţi împotriva asasinatelor comise asupra civililor inocenţi?
Bineînţeles că sunt împotriva asasinării civililor inocenţi. Dar trebuie precizat ce se înţelege
prin civili inocenţi. Teroristul Sharon a omorât mii şi mii de civili inocenţi şi o face şi în acest timp cât
noi stăm de vorbă.
Dar Hezbollah? Vreţi să spuneţi că Hezbollah nu a ucis niciodată civili sau nu a complotat
niciodată în vederea uciderii de civili inocenţi?
Hezbollah este o mişcare de rezistenţă. Ea are locul său în parlamentul libanez; luptă pentru
justiţie şi pentru o cauză nobilă. Dacă sunt atinşi civili în cadrul acestei lupte, îi putem considera ca
victime imputabile războiului. Hezbollah nu vizează în mod deliberat ţinte civile, contrar lui Sharon
pentru care unicele ţinte sunt civilii, inclusiv copii!...
Domnule ambasador, vreţi să spuneţi că susţineţi atentatele sinucigaşe?
Nu susţin acţiunile criminalului de război Sharon.
Domnule ambasador, vă rog, nu vă eschivaţi de la întrebările mele, răspundeţi-mi direct.
Susţineţi atentatele sinucigaşe?
Nu sunt de acord cu asasinarea civililor nevinovaţi, dar trebuie mai întâi definit cine e un civil
nevinovat şi cine nu!...Când un kamikaze palestinian omoară un grup de soldaţi israelieni care comit
atrocităţi împotriva populaţiei palestiniene fără apărare, consideraţi aceşti soldaţi ca civili nevinovaţi?
Domnule Abboud, recunoaşteţi dreptul la existenţă al statului Israel?
Recunosc dreptul la existenţă al Palestinei35.
În încercarea de a caracteriza probleme terorismul sponsorizat de stat s-a realizat o
delimitare a statelor în funcţie de nivelul lor de implicare în terorism36:
♦ state care sprijină acte teroriste – oferă suport financiar, ideologic şi asistenţă militară
sau operaţională;
♦ state care conduc acte teroriste – iniţiază, dirijează şi desfăşoară activităţi teroriste
prin grupuri plasate în afara instituţiilor proprii;
♦ state care înfăptuiesc acte teroriste – desfăşoară activităţi teroriste în afara graniţelor

34
Boaz Ganor, 2001, 18
35
extras dintr-un interviu realizat de canalul de televiziune Fox News cu Farid Aboud, ambasadorul Libanului în
Statele Unite, publicat sub titlul Cine sunt teroriştii ?, în Lumea, nr. 2 / 2004, pag. 29
36
Boaz Ganor, 2001, 18

18
prin propriile organizaţii şi membri oficiali ai serviciilor de securitate sau de informaţii sau
agenţii lor direcţi. Cu alte cuvinte, state care atacă în mod intenţionat civili ai altor ţări pentru
a atinge scopuri politice, fără a declara război.
Deşi asociat regimurilor autoritare, recursul direct la practici teroriste sau sprijinirea
indirectă a acestora a fost abordată ca strategie şi de state democratice, mai ales în situaţii de
represalii şi reacţie armată la acte teroriste înfăptuite de entităţi ostile statului respectiv. În
această ordine de idei apare ceea ce în literatura de specialitate recentă a fost numit terorismul
antiterorist. Aparent este un concept paradoxal, dar practica constituirii unor “echipe ale
morţii care judecă sumar pe cei pe care liderii lor îi consideră terorişti”37 este comună multor
ţări indiferent de forma de guvernare. Asemenea echipe sunt constituite şi sprijinite mai mult
sau mai puţin acoperit de către reprezentanţi ai puterii de stat, iar acţiunile lor se plasează
undeva la graniţa între legal şi ilegal, dar întotdeauna în sfera secretului de stat. Exemplul cel
mai concludent este oferit de grupul operaţional Kidon din cadrul Mossad – Serviciul de
Informaţii Israelian. Conform spuselor unui expert în servicii de informaţii, acest grup
dispune de “circa 40 de asasini foarte bine antrenaţi, dintre care cel puţin patru femei. Aceştia
operează în întreaga lume, acolo unde există vreo ameninţare potenţială sau reală la adresa
intereselor Israelului şi locuitorilor lui”38. Membrii Kidon şi-au asumat misiunea suprimării
fizice a teroriştilor palestinieni bănuiţi a fi implicaţi în masacrele comise în timpul Jocurilor
Olimpice de la München (1972). Serviciile speciale israeliene nu sunt singurele care apelează
la asemenea metode. În Marea Britanie se vorbeşte, de exemplu, de Escadronul 22 al SAS
însărcinat cu operaţiuni executive care ar fi responsabil, după unele surse, pentru asasinarea în
Gibraltar a trei membri ai Armatei Republicane Irlandeze – IRA39.
Tendinţa şi tentaţia de a recurge la metode simple şi eficiente de suprimare a unor
elemente considerate a fi un pericol real pentru securitatea statului, în condiţii ce exclud
exerciţiul dreptului constituţional şi general uman la o judecată dreaptă, pe baza unor
informaţii care nu pot constitui unic temei juridic pentru fundamentarea legală a unor astfel de
practici, prezintă un potenţial ridicat de erodare a instituţiilor statului de drept. “În momentul
în care oamenii decid că toate mijloacele posibile sunt permise pentru lupta împotriva răului,
binele lor devine indisociabil de răul pe care vor să-l distrugă”40.
Terorismul punctual reprezintă, în absenţa unui termen definitoriu mai elocvent,
acţiuni ale unor grupuri dedicate rezolvării unei probleme specifice, care, în viziunea lor, este

37
Cindy C. Combs, 2003, 49
38
Gordon Thomas, apud Dinu Moraru, 2004, 36
39
ibidem
40
Christopher Dawson, apud Cindy C. Combs, 2003, 207

19
iminentă pentru societate într-o măsură ce reclamă acţiune imediată inclusiv prin metodologia
specifică terorismului. Actele violente sunt justificate prin superioritatea morală a cauzei
susţinute, cauză care, de cele mai multe ori, este una importantă şi legitimă, dar care nu
justifică sub nici o formă încălcarea legii. Asemenea iniţiative provin din partea activiştilor
ecologişti, celor care susţin drepturile animalelor, grupurilor anti-avort, activiştilor anti-
globalizare şi altora asemenea.
Terorismul religios reprezintă, în prezent, cea mai radicală formă de exercitare a
terorii prin faptul că este rezultatul unor orientări fundamentaliste, fanatice care conferă
dogmelor religioase interpretări şi conotaţii ce legitimează cele mai brutale manifestări
violente. “Nu am nici un regret. Am acţionat de unul singur la ordinele lui Dumnezeu”41 –
este declaraţia tânărului extremist evreu care l-a asasinat pe Yitzhak Rabin, laureat al
premiului Nobel pentru pace şi singurul premier al Israelului care a făcut paşi reali către
soluţionarea conflictului israeliano-palestinian.
În prezent, aproximativ un sfert din grupările teroriste active fac parte din categoria
celor motivate religios42. De asemenea, numărul de victime produse de actorii organizaţilor
teroriste religioase este în continuă creştere, mai ales pe măsură ce se manifestă din ce în ce
mai puţine reţineri în ceea ce priveşte folosirea unor arme cu potenţial distructiv ridicat. Un
prim aspect ce trebuie subliniat, având în vedere proeminenţa pe care a căpătat-o în ultimii ani
un anumit tip de terorism religios, este că recurgerea la terorismul bazat pe imperative
religioase nu este apanajul unei singure religii. Cu alte cuvinte, identificarea acestuia exclusiv
cu fundamentalismul islamic este nu numai inexactă dar şi contraindicată din punct de vedere
al posibilităţilor de gestionare a fenomenului. Atentatul cu bombă asupra unei clădiri federale
din Oklahoma City – 19 aprilie 1995 – soldat cu 168 de morţi şi peste 500 de răniţi, a fost
înfăptuit de Timothy McVeigh, un fundamentalist creştin, membru al mişcării patriotice de
dreapta, mişcare ce lupta împotriva “opresiunii” instituţiilor guvernamentale. La momentul
respectiv, atentatul constituia cel mai sângeros eveniment terorist desfăşurat pe teritoriul
Statelor Unite şi a fost depăşit, din punct de vedere al consecinţelor doar de atacurile din
septembrie, 2001.
Terorismul nu aparţine nici unei religii, fie ea creştină, iudaică sau islamică, ci este produsul unui
nucleu de extremişti aflaţi în imposibilitatea de a-şi atinge obiectivele în mod paşnic şi
democratic43.
Violenţa nihilistă şi transcedentală, extremismul milenarist sunt relevante pentru
studiul terorismului numai ca motivaţie. Ele nu sunt specifice unei anumite religii, iar

41
Yigal Amir, apud Webster’s World Encyclopedia, 2003
42
International Encyclopedia of Terrorism, 1997, 222

20
amploarea pe care o capătă în cadrul unui sistem social depinde exclusiv de modul în care
respectivul sistem integrează individul şi impune acestuia mecanismele de control social
adecvate. În era post război rece, prăbuşirea comunismului conjugată cu nerealizarea
promisiunilor capitalismului, au creat un vid ideologic care a determinat întoarcerea către o
altă naraţiune centralizatoare – religia – ca sferă de azil pentru frustrare materială, spirituală
sau de orice altă natură. Fundamentalismul islamic capătă o dimensiune proeminentă ca sursă
a terorismului prin faptul că lumea arabă în sine reprezintă un spaţiu al anomiei sociale, al
sărăciei amplificate de ecartul (real şi perceput) faţă de sistemul social occidental. Aici se
manifestă din plin efectele nefaste ale unei istorii a sistemului bipolar în care resursele
naturale, teritoriul şi populaţia au fost folosite şi manipulate având ca unic scop eliminarea
adversarului. Aceste efecte constituie surse ale frustrării şi revoltei care conduc inevitabil
individul către extremism şi fundamentalism religios.
Analizând stadiul actual de evoluţie a fenomenului terorist şi a modului cum este
acesta perceput, Bruce Hoffman, director al biroului din Washington al Rand Corporation,
conducător al echipei de cercetare privind terorismul şi fost director al Centrului pentru
Studiul Violenţei Politice din Scoţia, a identificat în lucrarea Inside Terrorism (1998) trei
particularităţi44 ale terorismului religios:
♦ are preponderent o funcţie transcedentală şi nu una politică – este un răspuns direct la
un imperativ teologic;
♦ contrar teroriştilor seculari, teroriştii religioşi caută adesea eliminarea unor categorii
larg definite de duşmani şi nu ţin cont de consecinţele politice contra-productive ale uciderii
nediscriminatorii (nu se tem de represalii);
♦ nu încearcă să recurgă la alte entităţi decât cea proprie.
Punctul nevralgic al religiei este dat de faptul că autorităţile clericale fie ayatollahi,
rabini, mullahi, preoţi, pastori etc. pot interpreta textele religioase astfel încât violenţa să fie
nu numai justificată ci să devină chiar o datorie superioară oricărei alte raţiuni. Drept urmare,
liderii spirituali capătă un rol primordial, iar grupurile unite pe criterii religioase sunt
imprevizibile şi foarte greu de penetrat. De asemenea, ca particularitate ce delimitează acest
tip de altele şi dă măsura potenţialului său catastrofic, violenţa religioasă este condiţionată în
primul rând de fanatism. Indiferent de filonul dogmatic din care-şi trage valorile
fundamentale, nici o religie recunoscută oficial nu îndeamnă la vătămarea semenilor.
Dimpotrivă. Interpretarea extremă, fundamentalistă, străină de valorile iniţiale ale unei

43
G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niţă, 2002, 201
44
în Charles Townshend, 2002, 90

21
anumite religii, constituie condiţia sine qua non a recurgerii la violenţă. Normele sociale sunt
desconsiderate din start, iar raţionalitatea acţiunilor, fie se raportează la valori străine de
acestea, fie lipseşte cu desăvârşire. Deşi poate fi întâlnit şi la alte forme de terorism,
fanatismul este un element central al motivaţiei atentatorului sinucigaş sau al celui care este
dispus să folosească arme chimice pentru exterminarea semenilor. În această logică teroarea
nu mai constituie un mijloc asimetric de obţinere a unor avantaje prin practici ilegale ci
devine un scop în sine – “Fanatismul înseamnă să-ţi dublezi eforturile atunci când ai uitat
scopul”45.
Strategia Naţională pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului, document-cadru
elaborat de autoritatea naţională în domeniu, identifică în Secţiunea a II-a – Repere pentru o
abordare sistemică a fenomenului terorist, la punctul II.3 următoarele tipuri de terorism după
criteriul resortului motivaţional de bază:
™ terorism explicit politic – vizează, implică în mod direct factori şi structuri de autoritate, având
ca forme de exprimare:
¾ terorismul partizan – vizează dobândirea, prin utilizarea mijloacelor şi metodelor
teroriste, a puterii de stat de către entităţi cu veleităţi politice, concurente în raport cu autoritatea
constituită;
¾ terorismul ideologic – motivat de doctrine politice radicale/extremiste;
¾ terorismul autonomist-separatist, respectiv terorismul integrist – structurate în jurul
unor repere identitare etnice, religioase, regionale etc., care vizează modificarea configuraţiilor
teritorial-administrative ale unuia sau mai multor state;
¾ terorismul de stat – un stat sau instituţii ale acestuia angajează, planifică, execută sau
sprijină nemijlocit acte teroriste care vizează modificarea comportamentelor unor entităţi-ţintă interne
şi/sau externe, considerate că afectează interesele satului respectiv ori ale autorităţii politice constituite
la nivelul acestuia;
™ terorismul implicit politici – vizează/implică în mod indirect factori şi structuri de autoritate
după cum urmează:
¾ terorismul rasist/şovin/xenofob/intolerant religios – în baza reperelor identitare
respective, vizează nemijlocit grupuri cu alte repere din cadrul aceleiaşi societăţi şi, implicit,
modificarea sistemului politico-social intern;
¾ terorismul protestatar – angajat de indivizi sau grupuri motivate de frustrări de ordin
economico-social sau de altă natură;
¾ terorismul mafiot – angajat de grupuri ale crimei organizate împotriva
factorilor/structurilor de autoritate, vizând influenţarea, în conformitate cu propriile interese, a
deciziilor şi acţiunilor acestora;
¾ terorismul deviant – generat de comportamente anomice/anarhice ori, respectiv,
patologice, cu exprimări de înaltă violenţă, centrate pe idei şi concepţii cu semnificaţii/implicaţii
politice şi vizând direct sau indirect factori/structuri de autoritate.

45
George Santayana, apud Encarta World English Disctionary 2001

22
 3. Caracteristici şi modalităţi de manifestare a fenomenului terorist
Puterea potenţială a acestor grupuri pare că rezidă nu în ameninţarea cu răsturnarea
sistemului social prin forţa armelor per se, ci în abilitatea lor de a simboliza fragilitatea şi
vulnerabilitatea ordinii sociale şi în forţarea acelei ordini să se răstoarne pe sine prin
erodarea valorilor liberale şi democratice pe care îşi fundamentează propria legitimitate.
Ralf Perl

Economic vorbind, terorismul este o investiţie foarte profitabilă. În cazul atentatelor

din 11 septembrie, de exemplu, cu o investiţie de maxim 500.000 $ s-au provocat pagube de
miliarde de dolari, iar prin efectele pe termen lung cheltuielile din partea Statelor Unite sunt
infinit mai mari. În ceea ce priveşte mediatizarea evenimentelor, spaţiul dedicat acestora
constituie cea mai ieftină publicitate făcută vreodată în scopul reprezentării intereselor unui
grup. Retransmiterea în lanţ a atentatelor cu bombă de la Jocurile Olimpice de la Atlanta a
oferit o publicitate enormă acestei acţiuni: “
...pentru câţiva dolari cheltuiţi cu fabricarea unei bombe primitive, teroriştii arătau timp de mai
multe zile în Mondovision incapacitatea Statelor unite de a-şi asigura securitatea internă. Sub
acest aspect, mass-media acordă teroriştilor ceea ce niciodată nu ar fi acordat unei întreprinderi
comerciale – o publicitate gratuită46.
Din punct de vedere al pagubelor provocate şi al publicităţii obţinute, terorismul este,
de departe cea mai ieftină strategie politică. Acestei strategii i se subordonează o panoplie
diversă de mijloace şi tactici de exercitare a violenţei47 alese în funcţie de avantajele pe care le
oferă şi riscurile pe care le implică:
♦ atentate cu bombă – cea mai uzuală tactică a terorismului contemporan, aproximativ
50% din totalul actelor teroriste, prezintă cel mai avantajos raport costuri-efecte: maximizarea
numărului de victime cu un consum minim de resurse (chiar şi în atacurile sinucigaşe
organizaţia pierde un singur individ), efect de şoc puternic;
♦ incendiere – în jur de 14%, necesită mijloace de realizare foarte ieftine cu efecte
uneori devastatoare mai ales din punct de vedere al pierderilor materiale;
♦ luările de ostatici şi răpirile – permite actorilor maximizarea publicităţii
evenimentului şi a manipulării media, folosite pentru realizarea unor obiective strategice –
eliberarea unor membri ai organizaţiei, obţinerea de fonduri. Implică numeroase riscuri pentru
iniţiatori întrucât aceştia scapă cu greu măsurilor de securitate;
♦ asasinate şi ambuscade – ţintele sunt de notorietate şi au valoare simbolică, folosite
fie în scopul propagării unei teorii politice ce oferă legitimitate acţiunilor făptuitorului, fie pur
şi simplu pentru eliminarea unui personaj incomod. De multe ori este şi rezultatul acţiunilor
unor cazuri patologice care ucid din nevoia de atenţie;
♦ deturnările aeriene – maximizare a şocului, aceleaşi avantaje şi riscuri ca şi în cazul
luării de ostatici, dar folosite în scop distructiv ca în cazul septembrie 2001, produc efecte
catastrofice;
♦ ameninţare, intoxicare – costuri foarte scăzute, eficiente în combinaţie cu alte tactici
violente;
♦ atacuri cu arme de distrugere în masă (arme chimice, biologice, nucleare) – cel mai
46
Jean-Luc Marret, 2002, 169
47
Cindy C. Combs, 2003, 112 şi următoarele

23
ridicat potenţial distructiv, condiţionat de obţinerea mijloacelor necesare, care nu sunt foarte
accesibile48.
O caracteristică fundamentală a fenomenului terorist este aceea că actele individuale
nu pot fi susţinute şi nu îşi ating scopul decât în măsura în care sunt realizate într-un cadru
organizat care să permită acumularea de resurse şi informaţii, recrutarea şi instruirea
indivizilor şi o orientare strategică. Există numeroase exemple de acte teroriste săvârşite de
indivizi izolaţi, de cele mai multe ori cazuri patologice, dar sentimentul de insecuritate şi
teroare sistematică nu poate fi atins decât printr-o strategie teroristă ce ţine de acţiunea unui
grup. Organizaţia teroristă ca “întreprindere politică”49, oferă cadrul propice aplicării unei
strategii ducând la specializare, diviziunea muncii şi profilând un eu colectiv. Prima variabilă
a oricărei organizaţii este mărimea, iar în evoluţia unui grup terorist aceasta are un rol
fundamental. “Cu cât un grup este mai mic cu atât este mai omogen şi mai eficient – în
limitele posibilităţilor sale de acţiune. Cu cât este mai mare cu atât este mai eterogen şi mai
fărâmiţat în diferite curente”50. Structurarea organizaţiilor teroriste poate fi piramidală, pe
modelul ierarhiei militare, sau pe celule cu efectiv restrâns. Primul tip de structură prezintă
avantajul transmiterii rapide a deciziilor şi un control maxim asupra elementelor componente.
Pe de altă parte, riscurile implicate de capturarea unor indivizi din lanţ sunt majore, întrucât
structura este cunoscută de toţi membrii, iar eliminarea unei verigi presupune ruperea, cel
puţin temporară a lanţului şi blocarea activităţilor curente. Structura pe celule este mult mai
uşor de utilizat, fiecare element funcţionând autonom şi independent, dar pentru realizarea
unui scop comun. De asemenea, în momentul în care membrul unei celule este capturat sau
activitatea respectivei celule este blocată, celelalte continuă să acţioneze fără a fi afectate în
vreun fel.
Acolo unde s-a impus o ierarhizare rigidă grupările s-au divizat din cauza unor
disensiuni privind obiectivele organizaţiei şi mai ales căile de atingere a acestor obiective.
Grupări ca Al Fatah, IRA, ETA au fost scindate de dizidenţe în momentul în care s-a pus
problema unor schimbări de strategie, negocieri cu partea adversă sau renunţare la practicile
teroriste. Tendinţele actuale converg către unificarea grupărilor teroriste atât la nivelul
operaţional (prin suport logistic reciproc) cât mai ales la nivelul conducerii strategice (prin
elaborarea de strategii concertate şi coordonate). Semnalele în sensul confirmării acestei
tendinţe vin atât pe linia informării publice – vezi informaţiile oferite de ziarul arab Al-Qods
al Arabi, citând surse palestiniene, privind o asemenea unificare a grupărilor Hamas şi Jihadul

48
vezi şi International Encyclopedia of Terrorism, 1997, 223 şi următoarele
49
Jean-Luc Marret, 2002, 50
50
ibidem 59

24
Islamic51 - cât şi pe cea a agenţiilor de informaţii şi securitate.
Ameninţarea teroristă este [reprezentată de] o reţea structurată flexibilă, transnaţională,
capacitată de tehnologia modernă şi caracterizată de interconexiuni libere atât intra cât şi inter-
grupuri. În acest context, teroriştii cooperează în finanţare, împărtăşirea de informaţii, instruire,
suport logistic, planificare şi executarea atacurilor. Grupări teroriste cu obiective de atins într-o
anumită ţară sau regiune pot atrage forţe şi sprijin din partea unor grupări din alte ţări sau regiuni.
De exemplu, în 2001, trei membri ai Armatei Republicane Irlandeze au fost arestaţi în Columbia,
fiind suspectaţi de instruire a FARC [Forţele Armate Revoluţionare din Columbia] pentru
conducerea unei campanii de atentate cu bombă în mediul urban. Conexiunile dintre Al-Qaida şi
grupări teroriste din Asia de Sud-Est subliniază această realitate. Ameninţarea teroristă este astăzi
difuză şi regeneratoare din cauza structurii sale de reţea dinamică de sprijin mutual52.
Se pare că evoluţia recentă a structurii organizaţiilor teroriste este marcată de găsirea
unei modalităţi fiabile de a beneficia de avantajele pe care le prezintă extinderea
dimensiunilor prin coalizare, conjugându-le cu cele oferite de structurarea pe celule. Cel mai
elocvent exemplu este oferit de organizaţia Al Qaida cu o structură de tip reţea care permite
nu numai supravieţuirea în condiţii foarte ostile ci şi contra-atacuri devastatoare care par a
anula cu totul succesele obţinute în războiul împotriva terorismului, dovedind încă o dată
avantajele adoptării metodelor de luptă asimetrice: “teroriştii pot inversa efectele oricărei
victorii contra-teroriste cu o singură bombă bine plasată”53. La data de 1 mai 2003, George W.
Bush declara sfârşitul războiului din Irak cu victoria Statelor Unite. Preţul era un total de 139
de militari americani căzuţi la datorie de la declanşarea conflictului. A urmat o campanie
asiduă de atacuri asupra forţelor armate americane în urma cărora, numai până în luna
decembrie a aceluiaşi an, au fost ucişi 240 de militari americani. Deşi aceste atacuri ţin mai
degrabă de practicile mişcărilor de rezistenţă, ele au fost rezultatul sprijinirii indivizilor fideli
vechiului regim – puţinii rămaşi în viaţă sau în libertate după invazie – de către militanţii
islamişti ai reţelei teroriste Al Qaida. Au urmat cascade de atentate asupra forţelor aliate ale
SUA soldate cu pierderi omeneşti considerabile care sprijină afirmaţia de mai sus. Michael
Pillsbury, consultant pe probleme de antiterorism al Pentagonului, a comparat evoluţia
grupurilor teroriste cu procesul de fuziune al unor corporaţii.
În noua logică structurală a reţelei de tip umbrelă teroriştii atribuie funcţii specifice
unor diferite cercuri ale reţelei54. Astfel cercul I, cel mai restrâns şi cel mai activ, are în
sarcină acţiunea; cercul II se ocupă de sprijin activ obţinând fonduri, informaţii, armament şi
asigurând legătura între celule; cercul III este însărcinat cu sprijinul pasiv prin găzduire,
închirieri de locuinţe şi autovehicule, contribuţii în bani. Cu cât se apropie mai mult de cercul
operaţional cu atât structura este mai descentralizată pe celule, iar ca regulă de bază a

51
Hamas şi Jihadul Isalmic îşi unesc forţele; Adevărul, luni, 15 decembrie, 2003, pag. 13
52
USA National Strategy for Combating Terrorism, (Strategia Naţională a SUA pentru Combaterea
Terorismului) February 2003, http://www.usinfo.state.gov/
53
Charles Townshend, 2002, 118

25
activităţii teroriste, oricare funcţie poate fi asumată în cadrul celulei de fiecare membru al său
respectiv în cadrul reţelei de fiecare celulă. Rezultatul este o maximă flexibilitate care permite
derularea operaţiunilor teroriste chiar în timpul combaterii acestora şi care fac prevenirea
aproape imposibilă .
Vorbind despre terorism ca formă specială de violenţă politică, M. L. Sondhi (Consiliul
Indian de Cercetare în domeniul Ştiinţelor Sociale) identifică 5 caracteristici ale acestuia55:
♦ este premeditată şi urmăreşte crearea unui climat de teamă şi teroare extremă;
♦ este direcţionată către o audienţă şi un obiectiv de mai mare amploare decât victimele
imediate ale violenţei;
♦ implică atacuri împotriva unor ţinte întâmplătoare şi simbolice, inclusiv împotriva
civililor;
♦ considerate anormale de societatea în care se produc, sparg normele sociale, cauzând
astfel un sentiment de groază;
♦ în general folosit pentru a încerca influenţarea comportamentului politic într-un
anumit mod.
Aşa cum am subliniat şi la punctul 1, esenţa terorismului este folosirea violenţei de
către cei înarmaţi împotriva celor neînarmaţi, sau aşa cum este definit în raportul anual al
Departamentului de Stat American, “violenţă premeditată motivată politic înfăptuită
împotriva unor ţinte non-combatante de grupuri sub-naţionale sau agenţi clandestini, de obicei
cu intenţia de a influenţa un public”56. Din perspectiva publicului, sentimentul vulnerabilităţii
asociat cu cel al nevinovăţiei formează elementele cruciale în ceea ce se poate numi procesele
terorii – procese prin care violenţa generează efecte politice şi care se desfăşoară în trei
etape57.
Primul pas este – cel mai direct – constă în captarea atenţiei prin şoc, oroare, teamă.
Nevoia de ordine a sistemului social determină stabilirea unor limite ale posibilităţilor de
exercitare a violenţei coercitive. Când aceste limite sunt depăşite, în special prin atacarea
celor lipsiţi de apărare, anxietatea legată de insecuritate este amplificată dramatic, iar şocul
este pe măsură. Următoarea etapă reclamă perceperea mesajului iniţiatorilor, a intenţiilor şi
mobilurilor teroriştilor. În funcţie de modul de percepere a mesajului se va contura, în ultima
etapă, răspunsul sub forma luptei sau a fugii din faţa pericolului. O percepţie amplificată,
supra-evaluată a ameninţării se va traduce într-o reacţie panicardă şi alarmistă a publicului
care va legitima contraofensiva şi represaliile. Rezultatul pe termen mediu şi lung, dincolo de
satisfacerea pornirii instinctuale către răzbunare, va fi o spirală a violenţei din care toate
părţile implicate vor ieşi în pierdere. Pe acest efect se bazează teroristul atunci când ucide fără

54
Jean-Luc Marret, 2002, 73
55
M. L. Sondhi, apud Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, 195-196
56
Patterns of Global Terrorism 2002; 30 aprilie 2003; http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/

26
discriminare: strategia provocării este singura care-i permite instituţionalizarea violenţei ca
formă de expresie politică în aşa fel încât, fiind incapabil de orice altă iniţiativă acceptabilă
din punct de vedere social, să mute disputa pe unicul teren pe care este capabil să evolueze.
Pusă în faţa acestei realităţi, autoritatea statală are de rezolvat o situaţie fără ieşire: pe
de o parte reacţia violentă va duce la pierderea sprijinului politic şi a legitimităţii morale (a se
vedea recentele sondaje de opinie din Satele Unite privind adeziunea populaţiei la susţinerea
războiului împotriva terorismului sau modul în care atentatele din capitala Spaniei au
răsturnat opţiunile electorale ale populaţiei), pe de altă parte “o ţintă care este incapabilă să
răspundă la teroare, este ameninţată să-şi piardă credibilitatea şi încrederea în sine pentru a
lupta contra terorismului”58.

4. Teroristul dincolo de mit şi stereotip

Omul este un animal credul şi are nevoie să creadă în ceva, în absenţa unor
bune temeiuri, va fi mulţumit cu unele rele
Bertrand Russel

Persoana şi personalitatea teroristului, individ obscur, inaccesibil, pasional şi ipso facto

pasionant, este o dimensiune a fenomenului terorist care, deşi este cea mai importantă şi stă la
baza tuturor celorlalte, este cel mai distorsionat şi vag percepută de publicurile ce pot constitui
la un moment dat victime ale unui atac terorist. Tendinţa generală este de a atribui teroristului
etichete din sfera patologicului, maleficului, şi chiar misticului. Terorismul este de obicei
rezultatul unor factori cauzali multipli – nu numai psihologici ci şi economici, politici,
religioşi, sociali. S-a vehiculat chiar ipoteza că ar exista şi anumite cauze fiziologice ale
comportamentului orientat către terorism.
Există abordări ştiinţifice care tratează această latură din mai multe puncte de vedere,
în funcţie de motivaţiile individuale. O ipoteză globală atribuie comportamentul terorist unui
calcul raţional cost-beneficiu, în urma căruia teroriştii ajung la concluzia că violenţa este cea
mai bună cale de acţiune în condiţiile sociale existente. Privind problema din perspectiva
societăţii per ansamblu, dacă respectivele condiţii conduc la idea că violenţa este cea mai
bună cale de acţiune, toţi membri comunităţii vor recurge la ea şi atunci vorbim despre
revoluţie sau război civil la nivel naţional şi despre război declarat la nivel internaţional.
Această dimensiune priveşte mai degrabă motivaţia organizaţiei teroriste ca întreg.
Din punctul de vedere al motivaţiei individuale s-au emis ipoteze derivate din teorii ale

57
Charles Townshend, 2002, 8 şi următoarele
58
G. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. Niţă, 1997, 43

27
psihologiei sociale. Un prim punct în acest sens este ipoteza frustrare-agresiune care
presupune că orice frustrare duce la o formă de agresiune şi orice act agresiv este rezultatul
unei frustrări prealabile. “Pre-condiţia necesară în conflictul civil violent este privarea
relativă, definită ca percepţia unui ecart între aşteptările cu privire la valori ale actorilor şi
posibilităţile aparente pe care le prezintă mediul. Această frustrare poate fi individuală sau
colectivă”59. Ipoteza este considerată relativ simplistă de către specialiştii domeniului prin
aceea că spune prea puţin despre psihologia socială a prejudecăţilor şi a urii sau despre
fanatism, toate având un rol major în încurajarea violenţei extreme. “terorismul politic nu
poate fi înţeles în afara contextului dezvoltării ideologiilor, credinţelor şi stilurilor de viaţă
teroriste sau potenţial teroriste60.
O altă ipoteză este cea a identităţii negative care sugerează că teroriştii politici îşi
asumă în mod conştient o identitate negativă ce implică o respingere vindicativă a status-
rolului socialmente dezirabil. În această ordine de idei, teroriştii se angajează în activităţi
violente ca rezultat al sentimentelor de furie şi neputinţă provocate de lipsa de alternative. În
esenţă este o altă faţetă a ipotezei precedente. O ultimă abordare o constituie ipoteza furiei
narcisiste care vede în terorist un individ afectat psihic şi afirmă că, în cazul în care formele
primare ale narcisismului sub forma unui self megaloman nu sun neutralizate de contactul cu
realitatea, acestea produc indivizi sociopaţi, aroganţi şi fără nici o urmă de recunoaştere a
semenilor. În mod similar, dacă imaginea idealizată de către părinţi a ego-ului individual nu
este reglată prin acelaşi contact cu lumea exterioară, se vor crea condiţiile unui defetism
neajutorat, iar autoapărarea narcisistă a selfului duce la reacţii de furie şi dorinţa de a distruge
sursa ameninţării percepute (care este societatea în ansamblu). Terorismul este, în această
viziune, o încercare de a dobândi şi menţine puterea sau controlul prin intimidare, iar “marile
idei pline de sens” ale grupurilor teroriste “protejează membrii grupului de la a experimenta
ruşinea”61.
Explicaţiile pur psihopatologice nu sunt suficiente pentru a caracteriza ansamblul
motivaţional al comportamentului terorist.
“...cauzele revoluţiei şi violenţei politice în general sunt şi cauzele terorismului. Acestea includ
conflictele etnice, conflictele religioase şi ideologice, sărăcia, stresul vieţii moderne, inechităţi politice,
lipsa canalelor paşnice de comunicare, tradiţia violenţei, existenţa unui grup revoluţionar, slăbiciunea
şi incapacitatea guvernării, eroziuni ale încrederii în regimul politic şi divizări adânci între elitele
guvernante şi alte grupuri”62.

59
Robert Gurr, apud The Sociology and Psychology of Terrorism: who becomes a terrorist and why?
(Sociologia şi Psihologia Terorismului: Cine devine terorist şi de ce ?), 1999, 166
60
Paul Wilkinson apud ibidem, 20
61
John W. Crayton, apud idem
62
Paul Wilkinson, apud ibidem, 16

28
 Pornind de la multitudinea de circumstanţe externe care pot dirija individul spre
violenţă şi luând în considerare caracteristicile modului de organizare şi acţiune ale grupărilor
teroriste, prejudecăţile şi miturile referitoare la personalitatea teroristă nu îşi găsesc
fundamente în realitate. Un individ poate fi predispus la violenţă dar este puţin probabil ca o
grupare clandestină vânată febril de forţele de securitate să se bazeze pe indivizi instabili
psihic. Aceasta ar constitui o vulnerabilitate majoră a organizaţiei. În plus, majoritatea
activităţilor specifice terorismului presupun perioade lungi de inacţiune şi pregătire
sistematică ceea ce reclamă răbdare şi minuţiozitate din partea individului, or acestea nu i se
poate cere, de exemplu, unui psihopat.
Analizând istoria fenomenului încă din perioada “sicarilor” zeloţi din Iudeea secolului
I e.n. şi studiind o serie de biografii ale unor elemente teroriste de diverse facturi şi orientări,
Walter Laqueur a ajuns la concluzia că nu există o personalitate teroristă prin excelenţă, un
profil tipic al teroristului, iar posibilele generalizări circumstanţiale ce se pot face, fie nu sunt
valide, fie depind de foarte multe variabile: condiţiile politice şi sociale, contextul istoric şi
cultural, scopul terorii şi ţintele acesteia. “Faptul că membrii lor au fost tineri este singura
caracteristică comună tuturor mişcărilor teroriste şi acest lucru nu mai are nevoie de
explicaţii”63.
Motivele pentru care o persoană aderă la activităţi teroriste pot fi foarte variate, dar în
cele mai multe cazuri, indiferent de impulsul motivant, avantajul imediat pe care îl dobândeşte
individul este integrarea într-un grup care-i satisface nevoia de apartenenţă şi îi oferă un
cadru în care să dea curs luptei pentru recunoaştere într-o formă care-i este accesibilă şi care
promite rezultate imediate – violenţa.
Oricât de democratică ar fi o societate, oricât de aproape de perfecţiune ar fi instituţiile sociale,
vor exista întotdeauna indivizi alienaţi şi afectaţi pretinzând că starea prezentă a lucrurilor este
intolerabilă şi vor exista oameni agresivi mai interesaţi de violenţă decât de libertate şi toleranţă64.
Recunoaşterea poate fi obţinută fie prin căile social acceptate, cu riscul foarte mare de
a fi eliminat de concurenţa celor care, prin muncă asiduă, devin mai bine pregătiţi şi înzestraţi
pentru “luptă”, fie în mod asimetric, prin ieşirea din cadrul normelor sociale pe raţionamentul
“dacă nu mă pot afirma în cadrul acestui sistem îmi voi crea propriul sistem (orientat
împotriva primului) în care pot să fiu recunoscut”.
Grupul oferă membrilor săi o contra-cultură cu norme şi valori opuse celor acceptate
social, rezultatul fiind o îndoctrinare materializată în supunere oarbă, izolare de societate,
uniformitate, coeziune şi, cel mai important, teama de excludere. Creând o alter-realitate

63
Walter Laqueur, 1987, 77
64
ibidem 303

29
pentru individ, organizaţia teroristă ajunge la o sacralizare a violenţei. “Terorismul pur
rezolvă discrepanţa dintre puterea distructivă reală şi efectul politic dorit printr-o credinţă
aproape mistică în potenţialul transformator al violenţei”65. Această credinţă mistică este
vitală pentru capacitatea individului de a se angaja în acte de violenţă extremă împotriva
semenilor, întrucât oferă actorului o justificare, un sentiment de legitimitate fără de care nu
poate acţiona. “Virtutea fără teroare este neputincioasă”66; “L’action ni ne se parle, ni ne
s’ecrit, elle se fait”67, sunt afirmaţii ale unor lideri ai entităţilor propagatoare de teroare care,
luate cu titlu de lege supremă de către componenţii grupărilor respective, duc la conturarea
unui cult al violenţei şi permit planificarea şi executarea cu sânge rece a unor atacuri de genul
celor de la Tokyo, Oklahoma City, New York, Moscova, Madrid, Londra.
O întrebare recurentă, în privinţa teroriştilor, este cum pot aceştia ucide sute de
persoane cu sânge rece, de multe ori prin atacuri sinucigaşe, fără a fi cazuri patologice.
Răspunsul este din punct de vedere psiho-sociologic simplu: “În lumea modernă mecanismul
etic prin care oameni obişnuiţi au fost capabili să pună deoparte mila şi remuşcările pentru a
ucide alţi oameni obişnuiţi a fost generalizarea simbolică”68, o depersonalizare a adversarului
perceput prin înlocuirea calităţilor umane individuale ale ţintelor cu identitatea lor colectivă
(religioasă, de clasă, rasială, etnică, ideologică). Prin dezumanizarea inamicului şi
reprezentarea sa în termeni monolitici (capitalist, comunist, burghez, imperialist,
necredincios), teroristul nu ucide o fiinţă umană ci acel monolit dezumanizat.
Înţeleg motivele fraţilor care înfăptuiesc acte ale Jihadului împotriva duşmanilor neamului, adică
a americanilor şi a acelora care îi sprijină (...) orice hoţ, criminal sau tâlhar care întră în ţările
altora pentru a jefui trebuie să se aştepte în orice moment la eventualitatea că va fi ucis (...)
îndepărtarea atacurilor necredincioşilor se poate realiza numai prin Jihad (...) singurul lucru care
ne interesează pe noi este să-i facem pe plac lui Dumnezeu, făcând Jihadul în numele său şi
eliberând locurile sfinte ale Islamului de laşii nenorociţi care le-au ocupat69.
Încercând să cuprindă o parte din variabilele legate de profilul teroristului, Frederick
Hacker a identificat trei categorii de personalitate care aderă la terorism (vezi tabelul 1) cu
menţiunea că, asemeni tuturor tipurilor ideale, nu se întâlnesc niciodată în stare pură ci doar în
anumite ponderi determinate de specificul temperamental al fiecărui individ. Prima categorie
este ce a nebunilor care cuprinde indivizi deranjaţi emoţional împinşi către terorism “din
motive proprii care, adesea, nu au sens pentru oricine altcineva”70. Infractorii realizează acte
de terorism pentru motive mai uşor de înţeles – câştigul personal – încălcând legile sociale în

65
Charles Townshend, 2002, 15
66
Maximilian Robespierre, apud ibidem, 35
67
citat dintr-o culegere cu autori necunoscuţi: La dinamite et l’anarchie, apud Walter Laqueur, 1987, 48
68
Charles Townshend, 2002, 16
69
extrase dintr-o discuţie realizată de BBC cu Osama bin Laden, publicată sub titlul Interviu cu Moartea, în
Evenimentul Zilei, marţi 18 septembrie 2001, pag. 4-5

30
mod conştient şi calculat. Ultima categorie este cea a cruciaţilor care nu caută un câştig
personal ci prestigiu şi putere pentru o cauză colectivă, având convingerea că servesc o
“raţiune superioară”. Întrucât majoritatea indivizilor care au înfăptuit acte teroriste în ultima
decadă a secolului XX şi începutul secolului XXI aparţin ultimei categorii, autorul enumeră
principalele caracteristici ale cruciatului tipic: normal psihic (indiferent cât de neobişnuită ar
fi cauza sau cât de criminale sunt mijloacele folosite), nici idiot, nici prost nici laş, nici slab,
adesea un profesionist bine instruit, bine pregătit şi disciplinat în cultivarea obedienţei oarbe
faţă de cauză71.
Figura 1. Tipologia teroristului
Aşteptările de
Tipul Motiv/Scop Dispoziţia de a negocia
supravieţuire
posibilă numai dacă
Nebun negociatorul poate înţelege
clar doar pentru făptaş puternice dar nerealiste
motivele şi oferi speranţe /
alternative
de obicei în schimbul unor
Infractor câştig personal, profit profituri şi/sau a trecerii puternică
libere
“cauză superioară”, de minimă pentru că moartea
Cruciat rar pentru că înseamnă
obicei amestec politico- oferă recompensa vieţii de
trădarea cauzei
religios după

Într-un demers asemănător, Edgar O’Ballance identifică trăsăturile esenţiale a ceea ce

el numeşte teroristul de succes72 (nici mort nici capturat):
1. devotament – obedienţă absolută faţă de mişcare şi liderul său, (vezi fedain – om de
sacrificiu);
2. curaj personal – pentru că implică asumarea riscului morţii, încarcerării, chiar torturii.
3. fără milă şi remuşcări – pentru că majoritatea victimelor sunt oameni nevinovaţi pe care
trebuie să fie pregătiţi să-i ucidă cu sânge rece, instinct criminal capabil de a ucide fără ezitare, la
ordin;
4. un nivel relativ ridicat al inteligenţei – trebuie să colecteze, coroboreze, şi acceseze informaţii,
să elaboreze şi să aplice planuri complexe, să scape vigilenţei poliţiei şi serviciilor secrete;
5. nivel relativ ridicat de sofisticare – calităţi imperios necesare pentru a se amesteca printre
pasagerii clasei I din avioane, printre clienţii unor hoteluri de lux etc.
6. raţional, educat, bagaj relativ mare de cunoştinţe generale - pentru aceleaşi motive ca la
punctul precedent.
Opiniile specialiştilor converg către concluzia că teroristul contemporan are un scop
politic mult mai neclar decât în secolul trecut, în care au predominat mişcări revoluţionare de
eliberare naţională – într-un cuvânt ideologice. Terorismul religios, ce cunoaşte un reviriment
fără precedent, reprezintă un nivel superior al potenţialului antisocial prin faptul că, spre
deosebire de cel fundamentat ideologic, oferă o versiune proprie a realităţii, respingând nu

70
Frederick Hacker, apud Cindy C. Combs, 2003, 51
71
ibidem, 52
72
Edhar O’Ballance, apud ibidem 54-55

31
numai statu quo-ul ci şi viaţa în acest cadru. Fundamentalistul nu numai că este gata să-şi dea
viaţa pentru a-şi impune credinţa, dar vede în acest lucru o izbăvire.
Acesta este un răspuns la colaborarea voastră cu criminalul Bush şi aliaţii lui. Acesta este un
răspuns la crimele pe care le-aţi făcut în lume, în special în Afganistan şi Irak. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, vor fi mai multe răspunsuri ca acesta. Voi iubiţi viaţa şi noi iubim moartea, ceea ce
reprezintă încă un exemplu a ceea ce spunea profetul Mahomed că, dacă nu opriţi fărădelegile,
sângele va curge din ce în ce mai mult, iar aceste atacuri vor fi o palidă umbră a ceea ce s-ar putea
întâmpla în legătură cu ceea ce voi numiţi terorism73.
„Cu cât mai neclar este scopul politic al terorismului, cu atât este mai mare atracţia sa
pentru persoane dezechilibrate”74. Pe de altă parte, terorismul şi fundamentalismul religios
violent, oricât de complexe ar fi cauzele lor, găsesc teren fertil în sfera sărăciei şi foametei.
“Pentru oamenii care se luptă să-şi hrănească familiile şi se simt lăsaţi în urmă de globalizarea
economică, chemarea radicalismului este puternică”75. Mai ales, am putea adăuga, în spaţii
unde indivizii au fost socializaţi în violenţă şi văd în aceasta un mod de viaţă, fără a percepe,
la modul real, alternative (vezi Teritoriile Autonome, Afganistan, Irak, Siria, Liban etc.).

5. Perspective de evoluţie

Adevărurile nu încetează să existe doar pentru că sunt ignorate.

Aldous Huxley

Analizând tendinţele actuale, subliniate, în parte, în cadrul acestui capitol, se

evidenţiază o schimbare de optică în strategia şi principiul activităţii teroriste prin mutarea
accentului de pe violenţa instrumentală pentru abţinerea unor avantaje politice, pe cea
expresivă, pusă în slujba maximizării efectelor distructive. Terorismul trece din sfera para-
socialului (a eludării normelor sociale) în cea a contra-socialului (a eliminării normelor
sociale). “Madridul reprezintă o nouă dimensiune a terorismului: violenţa ca scop în sine,
fiind vorba, înainte de toate, de a face cât mai multe victime cu putinţă fără a viza o victimă
anume”76.
5.1 Neo-terorism
Terorismul devine din ce în ce mai puţin dependent de mijloacele clasice de distrugere,
folosindu-se, în prezent, de elementele fireşti necesare vieţii cotidiene: avioane comerciale în
loc de rachete/bombe, combustibilii automobilelor în loc de substanţe explozive, sistemele şi

73
extras din mesajul de revendicare a atacului terorist din Madrid aparţinând marocanului Abu Dujan Afgani ce
se pretinde ”purtătorul de cuvânt al reţelei Al Qaida în Europa”, în Al Qaida revendică atentatele ca răspuns la
colaborarea cu Bush şi aliaţii săi, Adevărul, 15 martie, 2004, pag. 1
74
Walter Laqueur, 1987, 87
75
Cindy C. Combs, 2003, 66

32
reţelele informatizate în locul mijloacelor clasice de sabotare şi eliminare fizică. În noul
mileniu, teroristul trece din ce în ce mai des de la atacarea sistemului social din afară, cu
mijloacele convenţionale de exercitare a violenţei (arme de foc, explozibili, rachete, arme
incendiare etc.), la un atac din interior, cu exploatarea vulnerabilităţilor sistemului. Ştiri de
genul “un camion plin cu combustibil a explodat într-o intersecţie aglomerată din Bagdad”77,
sau “15 persoane au fost ucise într-un atac cu bicicletă-capcană la Kandahar”78, conduc la
concluzia că teroriştii distrug libertatea pe teritoriul şi cu armele acesteia (libera circulaţie,
liberul acces la cunoştinţe teoretice şi practice, precum şi la substanţe cu dublă utilizare,
globalizarea informaţională şi economică).
Organizatorii şi executanţii atacurilor de la 11 septembrie au reuşit să producă efecte
catastrofale cu ajutorul cunoştinţelor de pilotaj dobândite chiar în cadrul sistemului pe care l-
au atacat, coordonându-se prin intermediul căilor de comunicaţii oferite de acesta şi
beneficiind de mecanismele financiar-bancare specific occidentale pentru a concentra cu
uşurinţă fondurile materiale necesare operaţiunii. În ultimă instanţă, chiar “armele” folosite –
bombele zburătoare – aparţineau sistemului atacat. În această ordine de idei, orice om care
face plinul automobilului, sau este absolvent al unui curs de pilotaj, ori al unuia de chimie-
biologie, orice individ care ajunge, prin natura funcţiei sau pur şi simplu din raţiuni
conjuncturale, să acceseze un spaţiu cu valoare strategică, este un virtual terorist. În paginile
ziarelor şi pe site-urile agenţiilor de securitate apar tot mai des avertismente de genul: “orice
posesor de almanahuri, ghiduri, enciclopedii sau hărţi este un posibil terorist, avertizează FBI”
deoarece materialele respective “conţin informaţii despre cursuri de apă, poduri, baraje,
rezervoare, tunele, clădiri şi obiective importante ca şi planuri ale oraşelor sau statelor şi sunt
ilustrate frecvent cu fotografii sau hărţi, servind adesea pentru documentare în cursul
planificării operaţiunilor teroriste”79. Aceasta este una din dimensiunile neo-terorismului.
Noua raţiune a terorismului sau raţiunea neo-terorismului constă în a distruge tot ce se
poate distruge în scopul propagării terorii. Rezultatul este cea mai teribilă anxietate:
conştientizarea faptului că, indiferent de locul în care ne aflăm şi, mai ales, fără a fi implicaţi
într-un fel sau altul în conflict, există nu numai posibilitatea ci şi o probabilitate statistic
estimabilă să fim victimele unui asemenea act violent. Pentru a exemplifica, vom menţiona
psihoza creată în Statele Unite de “lunetistul criminal”, sau cea care se manifestă în prezent în
ţări ca Rusia, Irak şi Turcia şi întreaga Europă occidentală.

76
observaţie a ziarului german Tageszeitung, citat sub titlul Presa internaţională, cu ochii pe Madrid de ziarul
Ziua, 13 martie 2004, pag. 4
77
Seria atentatelor continuă în Irak, Adevărul, joi, 18 decembrie, 2003, pag 9
78
Atentat cu bicicletă capcană la Kandahar, Evenimentul Zilei, marţi, 7 ianuarie, 2004, pag. 9

33
 Cercetătorii preocupaţi de studii privind securitatea au identificat o serie de tendinţe
actuale ale fenomenului terorist ce pun sub semnul întrebării capacitatea de gestionare din
partea autorităţilor abilitate. O sinteză80 a acestora include:
(a) atacuri cu bombe împotriva unor mari aglomerări urbane;
(b) atacuri cu substanţe letale;
(c) atacuri care să pună în pericol economiile naţionale;
(d) escaladarea atacurilor bazate pe luări de ostatici în scopul extorcării de fonduri de la
familii, companii, guverne;
(e) colaborarea intensă între grupuri teroriste şi grupuri ale crimei organizate.
Cindy C. Combs observă, din acest punct de vedere, trei mari direcţii de evoluţie a
fenomenului terorist: volumul incidentelor a început să crească din nou după o perioadă de
relativă stagnare, de asemenea, se manifestă o exacerbare a mortalităţii atacurilor în care
numărul victimelor este de ordinul sutelor şi, în final, o escaladare fără precedent a
terorismului de dreapta reprezentat de extremismul militant, conservator şi fundamentalist.
Aceste caracteristici impun readaptarea sistemelor şi strategiilor de prevenire şi combatere, în
condiţiile în care cele clasice nu mai pot face faţă provocării. “În 30 de ani de activitate
antiteroristă (...) duşmanul meu a fost întotdeauna un individ foarte îngrijorat de propria piele.
Nu se mai poate conta pe asta pentru că teroristul nu este doar pregătit să fie ucis, el doreşte să
fie ucis”81.

5.2 Terorismul catastrofic

Cele prezentate până la acest punct justifică, fără îndoială, concluzia formulată de
Rand Corporation conform căreia “teroriştii se gândesc în zilele noastre cum să omoare în
masă”82. Noţiunea de terorism catastrofic a fost introdusă de W. Pery şi A. Carter pentru a
desemna acel tip de terorism care “va implica, probabil, folosirea armelor nucleare, biologice
sau chimice, atacuri cibernetice asupra sistemelor computerizate care deservesc infrastructura
vitală a societăţii noastre şi ameninţări la adresa instituţiilor statului şi a personalului de bază
al acestora”83.
Secta Aum Shinrikyo a dovedit prin atacurile cu gaz sarin din metroul capitalei
japoneze, în martie 1995, că grupările teroriste sunt dispuse să recurgă la arme de distrugere
în masă. Deşi nu au folosit asemenea arme, atentatele din 11 septembrie au adus în prim plan
preocuparea teroriştilor de a provoca distrugeri masive indiferent de mijloace. Problema se
pune, deci, nu dacă teroriştii vor recurge la arme chimice, biologice şi nucleare, ci dacă vor

79
FBI caută terorişti cu almanah, Adevărul, marţi, 31 decembrie, 2003, pag. 1
80
Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, 203-204
81
Lord Chalfont – ministru britanic, apud Charles Townshend, 2002, 119
82
G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niţă, 2002, 132

34
putea dobândi mijloacele necesare pentru a o face. Teoretic vorbind, acest această categorie
de arme se supune unui regim de maximă securitate fiind greu de imaginat un scenariu în care
o organizaţie teroristă să intre în posesia unei asemenea mijloc de maximă eficientă produsă
în institutele specializate occidentale. Există, însă, numeroase puncte vulnerabile, în special în
spaţiul fostei Uniuni Sovietice, în care securitatea unor asemenea arme şi mai ales a
materialelor de bază cu care acestea pot fi produse lasă de dorit. Traficul cu materiale
radioactive alimentează zone cunoscute drept proliferatoare şi state-sponsor ale terorismului.
Mai mult decât atât, elementul cu adevărat periculos este constituit de traficul de cunoştinţe
din domeniu. De exemplu, Seiichi Endo, ministrul sănătăţii şi bunăstării al sectei „Aum”, a
absolvit Universitatea din Kyoto la specializarea biologie. Dotat de sectă cu un laborator mic
dar bine utilat, a realizat cercetări în domeniul agenţilor biologici militari (botulism, Ebola).
El a fost cel care a produs gazul sarin folosit în atacul din 20 martie 1995 asupra metroului din
Tokyo. De asemenea, s-a dovedit că sporii de antrax folosiţi în atacurile ce au terorizat
America la scurt timp după 11 septembrie, proveneau din laboratoarele Statelor Unite, fiind
fie sustraşi cu ajutor din interior, fie folosiţi chiar de o persoană care avea acces direct la ei.
Din punct de vedere psihologic, puterea potenţială conferită de dobândirea unor
mijloace de distrugere în masă este, fără îndoială, foarte atrăgătoare pentru adepţii
terorismului. Avantajele pe care le oferă acestea pentru strategia teroristă sunt grăitoare:
imensă putere de distrugere şi şoc puternic la nivel global. Singurul minus este reprezentat de
tehnicile specializate şi costisitoare de obţinere. Chiar şi în absenţa posibilităţilor reale de
producere a unor asemenea mijloace, deşi nu există certitudinea că diferite forme ale ADM nu
sunt deja accesibile unor organizaţii teroriste internaţionale, ameninţarea reprezentată de
infrastructura energetică nucleară, ce poate constitui oricând o ţintă a unui atac de genul celor
de la 11 septembrie, cu consecinţe mult mai grave, reprezintă o grijă în plus pentru climatul
de securitate actual. Documente găsite în sedii ale Al Qaida din Afganistan probează
preocupările organizaţiei în direcţia obţinerii de arme nucleare şi chimice. Planurile
descoperite au fost concepute pentru producţia la scară largă, fiecare reţetă conţinând un ghid
pas-cu-pas în care se explică modul de producere a substanţelor chimice letale şi posibilităţile
de folosire a acestora în condiţii de eficacitate maximă84.
În faţa acestui tip de ameninţare, măsurile de securitate ataşate strategiilor clasice de
gestionare a fenomenului terorist se dovedesc a fi insuficiente. Deşi opiniile sunt împărţite,
cea mai mare parte a specialiştilor optând pentru o probabilitate scăzută a unor atacuri

83
A. Carter, W. Perry, apud Mireille Rădoi, 2003, 118
84
Cindy C. Combs, 2003, 27

35
teroriste cu ADM, mutaţiile survenite în mediul de securitate contemporan, care probează că
terorismul nu are reţineri de ordin etic în ceea ce priveşte capacitatea distructivă, impun
pregătirea unor “strategii de ripostă la evenimente cu impact major, dar cu probabilitate
mică”85. Aceste strategii trebuie să cuprindă programe integrate de management al crizelor
posibile din direcţia terorismului catastrofic. A fost nevoie de peste trei mii de morţi şi
pierderi de miliarde de dolari pentru ca Statele Unite să realizeze că teritoriul propriu nu mai
este imun la ameninţarea teroristă pe care, până în septembrie 2001, îşi permiteau să o trateze
de la distanţă. Să sperăm că nu va fi nevoie de o catastrofă de proporţii pentru a împinge
comunitatea internaţională către realizarea faptului că, atunci când ameninţarea este încadrată
de mai multe jurisdicţii şi competenţe, fără o viziune globală şi o autoritate pe măsură,
strategia şi riposta sunt practic incoerente şi ineficiente.

*
* *

“Spectrul alegerilor politicii începe, poate, de la opţiunea de a citi terorismul ca pe un

simptom de nedreptate socială şi răspunzând prin reformă”86. Nu terorismul în sine constituie
ameninţarea reală asupra sistemului social global aşa cum apare în mass-media şi în unele
medii politice şi chiar ştiinţifice (prin epitete de genul “flagel planetar”, “ameninţare globală”
ş.a.m.d.). Adevărata ameninţare provine din cauzele aderării la practici teroriste, cauze ce
derivă din incapacitatea gestionării problemelor sistemului global, nerecunoaşterea şi tratarea
cu indiferenţă a comunităţilor sărace, înapoiate, ce nu au posibilitatea reală de a recupera
ecartul faţă de vestul hiperdezvoltat şi caracterizat de un cult al consumului. Singura
alternativă a acestor categorii de a atrage atenţia şi provoca reacţia celor puternici rămâne
violenţa exercitată ilegal şi asimetric. În acest context, securitatea într-o lume globalizată va fi
cea mai mare provocare a viitorului.
Atunci când evenimentele violente sunt sporadice, incidentale, expresie a unor porniri
patologice, iniţiatorii acestora trebuie să fie combătuţi direct şi prompt pentru eliminarea
pericolului social pe care îl reprezintă. Atunci, însă, când violenţa devine o practică
sistematică şi curentă, există în mod clar o problemă la nivelul mecanismelor funcţionale ale
sistemului şi, deci, se impune o intervenţie asupra cauzelor profunde şi nu în primul rând
asupra agenţilor violenţi. De cele mai multe ori, dacă persistă cauza, agenţii eliminaţi prin

85
Mireille Rădoi, 2003, 121
86
Charles Townshend, 2002, 120

36
metode contra-teroriste (adoptarea metodelor teroriste de către stat – asasinate, represalii etc.)
vor fi rapid înlocuiţi de alţii. Exemplul oferit de situaţia recentă din Irak, este concludent în
acest sens. Reforma şi reevaluarea nu înseamnă neapărat o cedare în faţa violenţei. Problema
celui care trebuie să facă primul pas este foarte delicată întrucât orgoliul şi angajarea traduc
acest pas sub forma unei pierderi, capitulări, ceea ce face ca procesul politic să fie paralizat şi
totul să se decidă prin escaladarea violenţei – strategia infantilă şi instinctuală “care pe care”.
“Când puterea devine abuzivă e semn că şi-a pierdut siguranţa de sine”87. E nevoie de
oameni foarte puternici pentru a recunoaşte greşelile şi mai ales pentru a le putea îndrepta,
însă mecanismele alarmiste şi tendinţa specifică naturii umane, de a face din fiecare greşeală
un prilej de atac şi reproş adresat celor în cauză, elimină practic posibilitatea unei reacţii de
curaj şi încredere în forţele proprii din partea forurilor decizionale. În cadrul sistemului
democratic liberal, aceste mecanisme, în cadrul cărora mass-media sunt agentul catalizator,
angajarea într-o acţiune forţează decidentul politic – prizonier al propriei imagini – să rămână
închis în limitele pe care a plecat
Cedarea în faţa cererilor teroriste constituie, fără îndoială cea mai mare greşeală
posibilă, mai gravă chiar decât indiferenţa faţă de perpetuarea inechităţii sociale ca principală
cauză a recurgerii la metode violente şi asimetrice pentru reclamarea unor drepturi. Prin
cedare problema nu va fi eliminată, dimpotrivă - “Lecţiile guvernării sunt evidente. Dacă
liderii politici ar fi refuzat să cedeze în faţa cererilor teroriştilor, terorismul în Europa ar fi fost
redus drastic88” – adevărul acestei afirmaţii aşteaptă elemente suplimentare pentru a fi pe
deplin probat, dar idea în sine este clară: nimic nu este mai vulnerabil decât o ţintă percepută
ca slabă. Soluţia în ceea ce priveşte latura combaterii şi contracarării actorilor terorişti aflaţi în
acţiune este profesionalizarea celor ce iau contactul cu aceştia în prima linie a luptei
antiteroriste. Aducerea serviciilor speciale de intervenţie antiteroristă la un nivel operaţional
imbatabil şi implicit descurajant, conjugat cu perfecţionarea mijloacelor de culegere a
informaţiilor în mod oportun şi la obiect, constituie o condiţie vitală în succesul demersului de
gestionare a fenomenului terorist. Eliminarea cauzelor social-politice ale manifestărilor
violente asimetrice nu poate avea ca rezultat renunţarea la practicile terorismului decât în
măsura în care autoritatea legitimă este capabilă să demonstreze că aceste practici nu au nici
cea mai mică şansă de reuşită în sensul îmbunătăţirii situaţiei celor în cauză.
Cel puţin în ceea ce priveşte securitatea, globalizarea nu va fi funcţională decât prin
instituirea unei autorităţi reale şi eficiente la nivel internaţional, iar terorismul ca problemă nu

87
Caius Cornelius Tacitus, istoric roman (55? – 117? e.n.)
88
Walter Laqueur, 1987, 306

37
va fi eliminat sau ţinut sub control decât în măsura în care acest for va dori şi va impune
tratarea completă şi responsabilă a cauzelor sale social-politice, fără a pierde din vedere
particularităţile culturale în care se manifestă. În prezent, persistenţa proeminenţei unor
interese zonale, regionale şi, în ultimă instanţă, civilizaţionale, face ca în locul negării
legalităţii actelor şi mijloacelor violente folosite pentru atingerea unor scopuri politice, să se
nege legitimitatea intereselor în sine, a cauzelor diferitelor grupuri defavorizate şi a justeţii
intereselor acestora, a naturii politice a demersurilor lor. Acest mecanism al desconsiderării
din start a partenerului de dialog este total contra-productiv pe termen lung: atunci când unei
entităţi i se ignoră interesele şi dreptul de a se face auzit pentru promovarea lor, acea entitate
are tendinţa de a “ţipa” mai tare. În fond, ce altceva este actul terorist decât un urlet îngrozitor,
o manifestare a nevoii de atenţie ?
Concluzionând, se conturează necesitatea unei reevaluări a poziţiei sistemului social
vizavi de fenomenul terorist. Fără a minimiza câtuşi de puţin componenta antiteroristă,
forurile conducătoare la nivel de state şi mai ales la nivel internaţional au în faţă o singură
alternativă pentru rezolvarea acestei probleme, fără a pierde valorile fundamentale din care ele
însele au emanat (dreptul umanitar, valorile democratice, libertatea individului). Această
alternativă presupune comutarea atenţiei şi implicit a eforturilor din sfera combaterii
entităţilor teroriste în cea mai largă a tratării fenomenului în sine, a gestionării acestuia prin
eforturi comparabile cu dimensiunile problemei – în cadrul cărora strategiile antiteroriste să
constituie doar una dintre componente – în spiritul spuselor împăratului-filosof Marc Aureliu:
“Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea
ce poate fi schimbat şi înţelepciunea de a face deosebirea între cele două”.

CAPITOLUL II
TERORISMUL ŞI MASS-MEDIA – INTERDEPENDENŢE, CONDIŢIONĂRI,
PERSPECTIVE DE ABORDARE

1. Libertate şi securitate – tendinţe actuale

Marea majoritate a oamenilor îşi vor sacrifica libertatea pentru securitate

dacă se simt suficient de ameninţaţi.
Ronald D. Crelinsten

Mutaţiile geopolitice provocate de prăbuşirea imperiului comunist din Răsăritul

Europei par a provoca mult mai multe efecte neprevăzute decât s-au aşteptat analiştii politici
şi geostrategii occidentali, adepţi sau critici ai democraţiei liberale. Dacă sistemul bipolar din

38
timpul războiului rece constituia un ansamblu de relaţii şi condiţionări complet caracterizat şi
imposibil de contestat, lupta între cele două sisteme dominante ducându-se fără menajamente,
fără scrupule dar şi fără incertitudini, situaţia actuală – globalismul multipolar – este mult mai
complexă şi mult mai plină de necunoscut. Conflictele ideologice ale războiului rece au putut
fi pe deplin rezolvate atunci când părţile opozante au acceptat compromisul în privinţa unei
probleme politice specifice. Diferenţele culturale, însă, care există nu numai între statele
aflate de părţi diferite ale “liniilor de falie” trasate de S. Huntington89, ci şi între state
capitaliste recunoscute ca liberal democratice, sau între state ale Islamului, se vor dovedi mult
mai greu de eliminat.90
Opiniile critice, şi de cele mai multe ori alarmiste, emise de politologi şi analişti în
ultimul deceniu al secolului al XX-lea, privind efectele nefaste ale globalizării au căpătat noi
conotaţii după consumarea a ceea ce deja este considerat cel mai semnificativ eveniment al
noului mileniu: atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Chiar în anul 2001, înainte de
producerea tragicelor evenimente din Statele Unite, apărea sub egida Fondului Carnegie
pentru Pace Internaţională lucrarea Gestionarea Problemelor Globale: Lecţii Învăţate, care
analizează pe larg 16 teme considerate a fi problemele centrale ale umanităţii din ultima
jumătate a veacului recent încheiat. Acestea sunt: comunicaţiile; armele convenţionale;
corupţia; asistenţa pentru dezvoltare; finanţele globale; comerţul internaţional; conflictele
intra-statale; sănătatea; drepturile omului; comuniunea globală; conservarea naturii; armele
nucleare, biologice şi chimice; poluarea; refugiaţii; crima organizată trans-frontalieră91.
Terorismul, sub toate formele sale, nu a fost inclus în această lisă şi nu a fost tratat ca o
problemă demnă de a face obiectul preocupărilor forurilor internaţionale.
Independent sau nu de această realitate, terorismul s-a conformat raţiunilor sale a-
morale, a-sociale şi a-legale şi, revendicându-şi locul în sfera ameninţărilor la adresa
funcţionării sistemului global, s-a auto-impus ca problemă principală a noului mileniu. “Aşa
cum tragic ne-au reamintit evenimentele din 11 septembrie, terorismul internaţional reprezintă
globalizarea scăpată de sub control. Al-Qaida şi reţelele sale teroriste au întors beneficiile şi
avantajele unei lumi din ce în ce mai globalizate, mai integrate şi mai deschise, pentru a servi
agendei proprii. Şi au demonstrat că globalizarea, în ciuda beneficiilor sale enorme, aduce
Statelor Unite şi noi vulnerabilităţi” (Richard N. Hass; Director al Oficiului de Planificare

89
S. Huntington, 1997, passim
90
Pe larg în Francis Fukuyama, 1995, Partea a IV-a – Sărind peste colosul din Rhodos
91
P.J. Simmons & Chantal de Jonge Oudraat; apud N. Ecobescu, N. Micu, I Voicu, 2003, 28

39
Strategică al Departamentului de Stat al S.U.A.)92. Vulnerabilităţile impuse de globalizare
sunt, însă, doar o latură a problemei. Mai exact spus, ele constituie partea vizibilă şi, de cele
mai multe ori, scoasă în faţă drept principal vinovat pentru numeroasele disfuncţii ale
societăţii post-moderne – “the tip of the iceberg” conform unui idiom englezesc. Societatea
deschisă, bazată pe drepturile şi libertăţile individuale, este apanajul democraţiei liberale –
“punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii”, “forma finală de guvernare umană”,
“sfârşitul istoriei”93.
Lumea “civilizată” occidentală, ajunsă la un nivel maxim al dezvoltării în raport cu
alte sisteme paralele sau precedente, se găseşte în faţa unui paradox politic: cel mai puternic
stâlp al său este, în acelaşi timp şi cea mai mare slăbiciune. Drepturile şi libertăţile
fundamentale pot fi exercitate de fapt şi de drept de oricare individ indiferent de convingerile
şi intenţiile sale. Ţelul pentru care au luptat marile figuri ale istoriei occidentale este, se pare,
cel mai eficient în asigurarea bunăstării şi satisfacerii nevoilor materiale ale individului, dar
nesocoteşte un alt paradox ce ţine de natura umană. Platon identifică în Republica trei
componente ale sufletului: o parte doritoare, una raţională şi o a treia pe care o numeşte
thymos – îndrăzneală. Prin această a treia parte individul îşi construieşte respectul de sine,
raportându-se la ceilalţi. Sociologul american Francis Fukuyama preia această structurare şi o
aplică pentru a conceptualiza ceea ce în viziunea sa constituie “motorul istoriei” şi anume
“lupta pentru recunoaştere”94. Această luptă este diferită şi independentă de orice nevoie
biologică, fizică, materială dar are un rol prioritar în definirea personalităţii umane. Pentru
zoon politikon conştiinţa propriei valori şi identităţi este intim legată de valoarea pe care i-o
atribuie ceilalţi. Prin urmare, individul doreşte să fie dorit, recunoscut de alţii. Pentru a realiza
acest lucru va încerca în permanenţă să-şi dovedească superioritatea în faţa şi în comparaţie
cu aceştia. În acest context, thymosul – lupta pentru recunoaştere – înglobează curajul, spiritul
liber, spiritul revoluţionar.
Conform acestei teorii, diverşi indivizi vor căuta adesea exerciţiul propriilor drepturi şi
libertăţi în maniere care vor afecta (independent de orice valorizări etice) drepturile şi
libertăţile celorlalţi. În capitolul precedent am încercat să stabilim locul acestui demers în
ansamblul de determinări care stă la baza alegerii metodelor teroriste ca strategie de
satisfacere a unor nevoi, din punctul de vedere al subiecţilor activi.
Din perspectiva sistemului social-politic, acţiunile teroriste au la bază dorinţa de a

92
Multilateralism for a global Era, Remarks to Carnegie Endowment for International Peace / Center on
International Cooperation Conference, Washington DC, 14 noiembrie 2001; apud ibidem, 27
93
Francis Fukuyama, op. cit. passim
94
Pe larg în Francis Fukuyama, op. cit., Partea a III-a – Lupta pentru recunoaştere

40
realiza anumite obiective pe calea formulării unei ameninţări cât se poate de explicite şi de
şocante la adresa securităţii generale. Singura sursă de legitimitate a unui stat este capacitatea
de a proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii
tuturor nevoilor. Piramida trebuinţelor formulată de H. Maslow plasează nevoia de securitate
pe al doilea nivel de importanţă imediat după trebuinţele biologice. În logica impusă de
acţiunile teroriste, statul este presat pentru a elimina ameninţările la adresa siguranţei
cetăţeanului. Dat fiind caracterul profund clandestin şi greu de penetrat al activităţilor de
factură teroristă, autorităţile sunt nevoite să apeleze la restrângeri mai mult sau mai puţin
drastice ale libertăţilor individuale. Cel mai elocvent exemplu este oferit de reacţia normativă
şi executivă provocată de evenimentele din septembrie 2001: adoptarea unor legi foarte
restrictive, instituirea stării de război (care presupune per se anularea unor libertăţi – inclusiv
cea a presei), măsuri de securitate intruzive până la extrem în viaţa privată, schimbări în
mentalităţi şi atitudini.
După 11 septembrie, fără doar şi poate, contradicţia – intuită la nivel analitic – dintre
libertate şi securitate a devenit imposibil de contestat la nivel practic. Oricât de dură ar părea
această realitate pe termen scurt, ea este resimţită şi va trebui să fie combătută într-un mod
responsabil şi unanim pentru a nu deveni o contradicţie structurală. Pentru a da măsura acestei
realităţi este suficient să evidenţiem prevederile modificărilor de legi ce au urmat
evenimentelor din Statele Unite. Pe 26 octombrie 2001, preşedintele american George W.
Bush a promulgat documentul cu putere de lege intitulat USA PATRIOT ACT95, prin care se
aduc modificări majore legilor existente mai ales în ceea ce priveşte extinderea posibilităţilor
de restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Prevederile includ eliminarea
posibilităţii de control în timp real a activităţii FBI, simplificarea procedurilor şi controlului
asupra percheziţiilor secrete efectuate la domiciliu sau la locul de muncă, facilitarea accesului
FBI la documente sensibile privind afaceri private, posibilitatea includerii protestatarilor
politici în categoria teroriştilor, supravegherea piraţilor informatici fără mandat judecătoresc,
monitorizarea navigării pe Internet şi a poştei electronice cu implicare juridică limitată,
posibilităţi extensive de interceptare a comunicaţiilor (FBI şi CIA sunt împuternicite să
asculte un post telefonic sau să intercepteze un sistem informatic fără a fi obligate să
demonstreze că acestea aparţin sau sunt utilizate de un suspect de orice natură), abilitarea FBI
de a eluda procedurile criminalistice standard96.

95
Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct
Terrorism (USA PATRIOT Act) Act of 2001 – (Legea din 2001 de Unificare şi Întărire a Americii prin
Asigurarea Instrumentelor Adecvate pentru Interceptarea şi Obstrucţionarea Terorismului), 2001
96
Support legislation to fix the PATRIOT Act – http://www.cdt.org/security/010911response.html

41
 Dincolo de aceste intruziuni şi limitări care, deşi sunt puse în aplicare din plin, nu sunt
resimţite direct decât în mod accidental, viaţa de zi cu zi a individului a fost văduvită de
sentimentul de libertate. Pasagerii avioanelor sunt nevoiţi să ajungă la aeroport mai devreme
decât înainte pentru a se supune verificărilor de securitate, bagajele acestora sunt minuţios
analizate, iar obiecte ce în alt context fac parte din firescul cotidian, cum ar fi o pilă de unghii,
un briceag, lama de ras etc. sunt reţinute şi devin bază pentru investigarea minuţioasă a
deţinătorului. Amploarea supravegherii electronice a atins cote greu de imaginat într-o
societate democratică: în spaţiile publice aglomerate se folosesc pe scară largă sisteme bazate
pe recunoaştere facială, iar construirea de baze de date pentru evidenţa persoanelor este o
prioritate. Justificarea acestor măsuri şi eficienţa lor nu constituie obiectul prezentei discuţii.
Indiferent de rezultatele obţinute în materie de securitate, un lucru este cert: libertatea
individuală este puternic trunchiată.
În termen de 6 luni de la atentate, în baza noilor prevederi legale, pe teritoriul Statelor
Unite fuseseră arestaţi în secret circa 1200 de străini, dintre care peste 600 erau menţinuţi în
închisoare fără să le fi fost intentat un proces. Pe data de 13 noiembrie 2001, preşedintele
american George W. Bush a decis crearea unor tribunale militare bazate pe proceduri speciale,
care să judece străinii acuzaţi de terorism. Procesele pot avea loc pe nave de război sau în
unităţi militare, sentinţa este pronunţată de o comisie alcătuită din militari, unanimitatea nu
este necesară pentru condamnarea la moarte a acuzatului, verdictul este fără drept de apel,
discuţiile acuzatului cu avocatul său pot fi ascultate clandestin, procedura judiciară rămâne
secretă, iar detaliile procesului nu vor fi făcute publice decât după expirarea termenului legal
de publicare a documentelor clasificate. Recurgerea la tortură a fost cerută în mod deschis în
mass-media. La CNN comentatorul republican Tucker Carlson a afirmat: “Tortura nu este un
lucru bun. Dar terorismul este ceva foarte rău. Deci, în anumite circumstanţe, tortura este un
rău mai mic” 97.
Problema controlului asupra fenomenului terorist este mult mai uşor de gestionat într-
un sistem totalitar. Deşi forme de violenţă se manifestă şi în aceste sisteme, de multe ori cu
consecinţe catastrofale, ele diferă de terorismul pur luând forma luptelor de guerilă,
revoluţiilor, loviturilor de stat etc. Acestea nu pot fi considerate mai “bune” decât terorismul,
dar au o latură etică: ţintele lor sunt întotdeauna implicate într-o formă sau alta în conflict şi
îşi asumă într-o anume măsură posibilitatea unei acţiuni violente împotriva propriei entităţi,
luându-şi măsuri în consecinţă. În sistemele totalitare se manifestă un alt fenomen care din
perspectivă istorică a provocat cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti în afara celor cauzate

97
Ignacio Ramonet; Adio, libertăţi!, în Lumea Magazin, nr. 2 / 2002

42
de războiul convenţional: teroarea de stat. Pentru înţelegerea acestui flagel există o vastă
bibliografie descriptivă şi analitică din care este suficient să menţionăm lucrări ca
“Arhipelegul Gulag” de A. Soljeniţân sau “Marea Teroare – o reevaluare” de R. Conquest.
Teroarea de stat nu prezintă, însă, aceleaşi caracteristici şi nu are aceeaşi factori determinanţi
cu fenomenul terorist asimetric ce se manifestă la nivel global şi care este numit în ultimul
număr din 2003 al unuia dintre cele mai prestigioase cotidiene centrale româneşti “principala
ameninţare la adresa securităţii planetare”98.
În ceea ce priveşte factorii care permit sistemelor totalitare să ţină sub control acţiunile
de factură teroristă şi promotorii acestora, un loc central îl ocupă preocuparea statului de a
exercita controlul total asupra vieţii individului şi căutarea eliminării totale a societăţii civile.
Scopul esenţial al totalitarismului este nu doar să-l priveze pe individ de libertate ci să-l facă
să se teamă de ea, în favoarea securităţii.
În statul democratic privit ca stat de drept apare, cum am subliniat anterior, greutatea
controlului asupra acelei categorii de indivizi care acţionează împotriva normelor sistemului.
“Terorismul, oricum ar fi definit, este cu siguranţă un atac asupra culturii raţionalităţii”99 şi
prin prisma acestui fapt liberalismul este cel mai important factor favorizant al acţiunilor
iraţionale, ilegale. Nu putem şti dacă la o asemenea situaţie se gândea Vladimir Ilici Ulianov
(alias Lenin) când a spus “este adevărat că libertatea este preţioasă, atât de preţioasă încât
trebuie raţionalizată”, dar realitatea curentă obligă statul democratic să-i dea dreptate în
această problemă.
Posibilităţile de abuz în contextul noilor limitări legale ale exercitării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti sunt evidente, dar nu constituie principala problemă. Problema
fundamentală este una de principiu: autoritatea statală se vede forţată să apere libertatea prin
restrângerea libertăţii. Această dilemă se poate dovedi fatală democraţiei cu care sunt
familiarizate ţările dezvoltate. Indiferent de tabăra care deţine prim-planul acţiunii – grupările
teroriste sau autoritatea statală (de cele mai multe ori rolurile sunt asumate succesiv pe
principiul acţiune – reacţie) – rezultatul este acelaşi: privarea de libertate şi de anumite
drepturi a cetăţeanului de rând. La şase luni după atacurile din 11 septembrie, juristul
american Ronald Dworkin a avertizat că cel mai mare rău provocat de reacţia antiteroristă s-a
manifestat asupra proverbialelor garanţii legale ale libertăţii individuale din America: “Deşi
nimeni nu ar îndrăzni să sugereze în public faptul că un asemenea rău ar fi mai mare decât
pagubele provocate de uciderea în masă din cele două turnuri, acest rău poate avea un efect

98
Terorismul, principala ameninţare la adresa securităţii planetare – Adevărul, 31 dec. 2003, pag. 9
99
Charles Townsend, 2002, 137

43
mai dăunător pe termen lung asupra calităţii vieţii noastre”100. În cadrul prezentului capitol,
vom analiza modul şi măsura în care terorismul caută cu predilecţie acest gen de reacţie
pentru a institui starea de teroare şi insecuritate, folosind publicul larg ca masă de manevră
pentru a forţa mâna politicului. Rolul mass-media în acest mecanism vicios este unul central
şi trebuie caracterizat cât mai complet pentru a fi înţeles.
Toate legile prin care instituţiile statului capătă posibilitatea restrângerii exerciţiului
unor drepturi şi libertăţi individuale au ca unic criteriu interesul public în diversele sale faţete:
“apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei
calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unu sinistru deosebit de grav”101. Slăbiciunea
societăţilor democratice rezultă din faptul că nu au găsit încă o modalitate viabilă de stabilire
a unui echilibru între expresia voinţei publice (“libertatea pozitivă”) şi garantarea libertăţii
individuale (“libertatea negativă” 102). La momentul actual singurele garanţii ale corectitudinii
şi justeţii evaluărilor privind raportul interes public – interes individual sunt, pe de o parte
informaţia verificată şi fundamentată analitic, pe de altă parte buna credinţă şi
responsabilitatea indivizilor însărcinaţi cu producerea informaţiei şi cu efectuarea evaluării
(operatori de informaţii, tehnicieni ai serviciilor secrete, luptători ai forţelor de intervenţie,
decidenţi politici, legislatori etc.).
Putem considera din start că la toate nivelurile se acţionează după principiul bona fide.
Dar realitatea contrazice această presupunere şi impune necesitatea implementării unor
mecanisme instituţionale centrate pe responsabilizarea individului ce deţine puterea strategică,
tactică sau operaţională de a interveni asupra exerciţiului libertăţilor cetăţeneşti în demersul
de securizare. În inima problemei rămân serviciile de informaţii: majoritatea măsurilor
speciale antiteroriste – arestarea suspecţilor, confiscarea fondurilor acestora etc. – depind de
informaţia precisă şi exactă pentru a nu se ajunge la abuz. Rolul de fundamentare a deciziei pe
baze reale şi în parametri exacţi prin producerea de intelligence presupune o activitate
complexă şi poate cea mai grea răspundere pe care şi-o asumă prin natura şi prin raţiunea lor
de a fi. Această răspundere justifică reacţii ca cea pe care comunitatea internaţională a
manifestat-o în cazul informărilor CIA privind potenţialul nuclear al Irakului, informări ce au
stat la baza deciziei de declanşare a unui război care a provocat şi continuă să provoace
pierderi materiale şi umane precum şi pierderi “morale” în planul culturii libertăţii. Acţiunea
împotriva unor oponenţi ascunşi trezeşte în sânul guvernării “o puternică sete de informaţii –

100
Ronald Dworkin, apud Charles Townsend, 2002, 35
101
Art. 53 – Constituţia României, 2003

44
intelligence”103 care poate duce foarte repede la depăşirea sau încălcarea constrângerilor
legale în căutarea informaţiei exacte, analitice, fundamentate ştiinţific şi faptic.
Este posibilă atingerea unei asemenea exactităţi fără construirea unor sisteme integrate
de supraveghere (cu tot ce cuprind acestea plecând de la cadrul normativ, până la selectarea şi
instruirea operatorilor, sursele folosite şi mijloacele tehnice necesare) suficient de
cuprinzătoare încât să reprezinte un pericol pentru drepturile individuale în sine? În contextul
normativ actual şi pe fondul acutizării şi intensificării acţiunilor teroriste la nivel planetar, se
conturează riscul ca legile speciale, instanţele speciale, forţele speciale să aducă
extraordinarul în sfera ordinarului, să normalizeze excepţia, pierzându-se astfel tot ce s-a
câştigat pe terenul democraţiei liberale.
Dincolo de orice ţintă materială, pe termen lung, libertatea este cea care este atacată
mai degrabă decât democraţia dacă nu de către terorismul în sine, de către reacţia pe care o
provoacă din partea statului. În această imagine se conturează clar posibilitatea ca entităţile
statale, prin măsurile antiteroriste, “să corodeze în mod fundamental valorile pe care doresc să
le apere”104. Deţinuţii de la Guantanamo, de exemplu, au fost privaţi de libertate fără a li se
acorda statutul şi drepturile unor “prizonieri de război”, dar nici cele ale unor subiecţi de drept
penal internaţional, în urma unei operaţiuni intitulate “libertate durabilă”. Tratamentele
inumane aplicate arestaţilor de la Abu Ghraib s-au realizat în numele imperativelor de
asigurare a securităţi. Aceasta este provocarea impusă de fenomenul terorist forurilor ce
garantează securitatea statului şi a satului global: Este posibil ca uneori leacul să fie mai rău
decât boala? Ne-am simţi cu toţii mai în siguranţă dacă suspecţii din Guantanamo sau cei de
la Abu Ghraib ar fi eliberaţi? Cu siguranţă nu. Putem însă trăi împăcaţi cu gândul că libertatea
fiecăruia dintre ei este anulată în baza unor informaţii care, prin natura lor nu pot fi publicate,
şi care au ca singur factor legitimant încrederea în profesionalismul, bunele intenţii şi
responsabilitatea celor care le-au obţinut?
Problema este reală, dar poate părea oarecum ruptă de realitate autohtonă imediată.
Implicarea României în iniţiative de cooperare pentru gestionarea unor probleme
internaţionale este o obligaţie de bază derivată din integrarea euro-atlantică. Angajarea ţării
noastre în misiuni de susţinere a păcii, atrage sentimente ostile din partea unor medii obscure
cunoscute pentru recurgerea la practici teroriste. De asemenea, în România există tensiuni
sociale provocate de sărăcie şi disfuncţii ale instituţiilor statale, iniţiative separatiste mai mult
sau mai puţin susţinute, formaţiuni politice cu potenţial extremist şi alţi factori care în alte

102
Charles Townsend, 2002, 136
103
Adam Roberts, apud Charles Townshend, 2002, 116

45
spaţii au favorizat şi provocat recurgerea la practici de factură teroristă în vederea
scurtcircuitării unor căi democratice şi legitime de satisfacere a revendicărilor. Dilema
raportului libertate – securitate este resimţită şi în plan intern, chiar fără măsurile drastice
impuse de o politică antiteroristă. Cel mai elocvent exemplu este cel al lungului proces iniţiat
de organizaţie ne-guvernamentală în vederea publicării numărului de mandate emise de
Parchet pentru interceptarea de convorbiri telefonice (practică normală, de altfel, în statele
democratice). La analiza statisticilor s-a constatat că doar 2,2% din interceptările realizate la
cererea Serviciului Român de Informaţii au fost folosite ca probe în instanţă în instrumentarea
unor infracţiuni la adresa siguranţei naţionale. Poziţia S.R.I. este cât se poate de legitimă dacă
o raportăm la cadrul normativ după care-şi desfăşoară activitatea: procentul de 2.2%
reprezintă, de fapt, marja de eroare a serviciului, întrucât principala sa misiune este aceea de a
preveni materializarea unor ameninţări105. Cu alte cuvinte, în 2.2% din cazuri serviciul nu a
reuşit prevenirea şi faptele respective au fost sancţionate în instanţă. Este evident că problema
este din nou una de încredere în responsabilitatea şi buna credinţă a tuturor celor care au fost
implicaţi într-un fel sau altul în realizarea actelor presupuse de această prevenire. Cum pot
aceşti funcţionari ai statului să prevină fără a cunoaşte şi să cunoască fără a supraveghea şi
controla? Unde se termină libertatea cetăţeanului şi unde începe interesul public legat de
securitate? Cuvântul “suficient” din afirmaţia oferită ca motto pentru prezentul subcapitol
precum şi cuvântul “majoritate” sunt variabile care constituie povara şi răspunderea celor care
sunt plătiţi de cetăţean pentru a evalua şi reevalua constant raportul dintre aceste variabile şi
pentru a lua decizia favorabilă cetăţeanului.
“Aflată în criză, democraţia naţională reculează în faţa extremei drepte şi a
fundamentalismului religios. Democraţia globală nu-şi găseşte resurse spre a se naşte106” . În
aceste condiţii şi în lumina celor descrise mai sus, se conturează nu o concluzie ci o problemă
centrală a actualităţii: “Poate o societate democratică să gestioneze terorismul fără a pierde
valorile centrale ale sistemului?107”

104
idem
105
vezi Art. 2 – Legea 14 / 1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, coroborat
cu Art. 2 – Legea 51 / 1991 privind siguranţa naţională a României
106
Adrian Severin; Succese şi îngrijorări, în Lumea Magazin, nr. 2/2004, pag. 13

46
 2. Mass-media – arme politice ale terorismului
Presiunea anxietăţii publice este inevitabil maximă în societăţile democratice, unde
diferiţi reprezentanţi ai publicului, inclusiv media libere şi alarmiste prin vocaţie,
vor cere cu siguranţă acţiune chiar dacă oamenii de rând nu o fac.
Charles Townshend
Terorismul şi mass-media se află într-o relaţie pe cât de complexă, pe atât de evidentă.
Aceasta este determinată de o neîncredere reciprocă ce se întretaie cu o nevoie reciprocă:
terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de audienţă. După cum vom vedea,
logicile interne ambelor entităţi dau naştere unei situaţii în care fiecare răspunde cel mai bine
şi cel mai eficient nevoilor celuilalt.
2.1 Teoriile impactului mediatic
Apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au jucat şi continuă să joace
un rol central în cadrul sistemului social indiferent de perspectiva de abordare. Din punct de
vedere politic, presa este considerată “a patra putere”, din punct de vedere economic
industriile culturale vehiculate prin mass-media implică circulaţia celui mai mare volum de
capital din industriile civile. Din perspective socio-culturale, psihologice şi psiho-sociologice,
impactul şi influenţa mass-media au făcut obiectul preocupărilor a numeroşi cercetători,
ajungându-se la ipoteze şi concluzii dintre cele mai diverse, toate având ca punct comun
recunoaşterea rolului central pe care îl ocupă comunicarea în masă – sub toate formele sale –
în procese psiho-sociale fundamentale cum sunt socializarea, controlul social, atribuirea,
comportamentul pro- şi anti-social, influenţa socială, stereotipuri, prejudecăţi, discriminare şi
reprezentări sociale.
Inutil de menţionat că studierea comunicării în general şi cea a comunicării în masă, în
mod special, obligă la abordări pluridisciplinare şi constituie un subiect prea vast şi complex
pentru a putea fi supus unei cercetări care să treacă de sfera teoretică în cadrul prezentei
lucrări. Pentru atingerea obiectivelor propuse şi pentru stabilirea cadrului conceptual în care
se înscrie demersul de faţă, este suficientă o trecere în revistă a principalelor teorii privind
impactul mediatic.
Problema este abordată în literatura de specialitate în termeni de funcţii, roluri, efecte
şi influenţe ale media în cadrul sistemului social per ansamblu şi pentru fiecare subsistem în
parte. Dacă primele două acoperă, în principal latura, funcţională şi normativ-deontologică a
activităţii de comunicare în masă referindu-se la obiective, misiuni, locul ocupat de instituţiile
media în diferite sisteme sociale, cele din urmă privesc latura mai subiectivă, variabilă şi,
inevitabil, dificil de măsurat, a implicaţiilor şi rezultatelor mai mult sau mai puţin aşteptate,

107
Walter Laqueur, apud Charles Townsend, 2002, 114

47
mai mult sau mai puţin benefice ale acestui tip de comunicare socială.
Înainte de toate, mass-media constituie, prin însăşi natura tipului de interacţiune pe
care o implică, entităţi care structurează şi determină procesele sociale.
Într-un mod fundamental, folosirea mijloacelor de comunicare transformă organizarea spaţială şi
temporală a vieţii sociale, creând noi forme de acţiune şi de interacţiune, şi noi moduri de
exercitare a puterii, care nu mai sunt legate de împărtăşirea unui spaţiu comun108.
În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituţie: oferă un
bagaj comun de idei şi imagini, care depăşeşte barierele sociale şi geografice109”.
Efectele şi influenţele mass-media se manifestă, aşa cum arată studiile întreprinse până
în prezent dublate de experienţa empirică a fiecăruia dintre noi, la nivel individual, la nivel de
grup sau colectivitate şi la nivelul întregii societăţi. De cele mai multe ori, un anume efect
micro-social se traduce la un nivel superior într-un mod cu totul diferit. Cu alte cuvinte, ceea
ce produce un efect pozitiv pentru un individ sau grup, poate produce un alt efect (pozitiv sau
negativ) asupra altui individ, grup, sau asupra restului societăţii. De asemenea, efectele media
privite ca “ansamblu de procese şi de consecinţe pe care le presupune receptarea mesajelor,
procese şi consecinţe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare”110 se pot manifesta
cu valenţe şi intensităţi diferite pe termen scurt, mediu şi lung.
După cum reiese din aceste consideraţii, nu putem vorbi de un efect al mediatizării
unui eveniment ci vorbim de efecte diverse, asupra unor entităţi sociale diverse, în perioade
de timp diverse. O categorie aparte de influenţe pe care mediatizarea unor evenimente le
produce în sfera socială sunt aşa-numitele “efecte perverse” care influenţează negativ procese,
fenomene, comportamente sociale şi care nu mai pot fi contracarate decât printr-o reacţie a
posteriori. Acestea apar incidental şi independent de voinţa vreunuia dintre actorii implicaţi în
eveniment sau în actul de comunicare, nu sunt dorite dar nici prevăzute, pot fi însă intuite sau
determinate probabilistic. Cum vom demonstra în subcapitolul următor, logica editorială şi
ritmul alert al modalităţii în care realitatea se desfăşoară în planul actualităţii mediatice nu
permit alocarea unui timp suficient pentru cercetarea eventualelor efecte perverse pe care le
pot avea unele acte de comunicare şi, mai mult decât atât, nu există timp suficient (nici la
emiţător nici la receptor) pentru a remedia erorile identificate post factum.
Preocupările studierii impactului media asupra publicului vizavi de mediatizarea
fenomenului terorist, se înscriu în sfera efectelor şi influenţelor la nivel macrosocial. Din acest
punct de vedere, D. Mc Quail identifică două categorii: efectele centrifuge ale media şi

108
John B. Thompson, 2000, 10
109
Leo Bogart, apud Mihai Coman, 1999, 106
110
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noemen; 1998, 206

48
efectele centripete111. Primele privesc tendinţele de fragmentare, dispersie, atomizare socială
provocate de izolarea indivizilor, masificarea lor, reprimarea acţiunii critice colective şi
coezive prin ruperea legăturilor inter-individuale determinate de expunerea la conţinuturile
media; cele din urmă se traduc în capacitatea media de a acţiona pentru integrarea individului,
întărirea legăturilor sociale şi a controlului social, provocând o consolidare a conştiinţei
colective.
Teoriile fundamentale privind impactul media se structurează pe trei niveluri de
profunzime ce corespund, în acelaşi timp, unor perioade distincte de cercetare a comunicării
în masă. M. Coman le clasifică, după intensitatea atribuită impactului media asupra
publicului, în teoriile efectelor puternice, limitate, şi slabe112.
Teoriile din prima categorie, corespunzând primei vârste a cercetărilor privind
comunicarea în masă – perioada interbelică şi imediat după cel de-al doilea război mondial –
au ca premise de bază un public slab, fără spirit critic, neinstruit şi lipsit de posibilităţi reale
de punere în discuţie a conţinuturilor vehiculate de media care constituie vocea unică. În acest
context, media sunt atotputernice, iar relaţia cu publicul este una de tip stimul-răspuns în care
mesajul îşi atinge întotdeauna ţinta determinând atitudinea şi comportamentul dorit de
comunicatori. Pluralismul şi interacţiunea inter-personală sunt copleşite de mesajul
manipulator al media. În această ordine de idei, clasele dominante îşi manifestă puterea şi
controlează masele prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic folosindu-se de sistemul
educaţional şi de canalele de informare în masă pentru a-şi impune ideologia. Aceste prime
studii au fost evident influenţate de războiul propagandistic declanşat în cel de-al doilea
război mondial (propaganda nazistă şi cea comunistă, contra-propaganda occidentală) care au
oferit sociologilor şi analiştilor subiecte de cercetare foarte interesante şi ilustrative pentru
înţelegerea mecanismelor persuasiunii, propagandei, manipulării şi potenţialului oferit de
media în aceste ipostaze.
Teoriile efectelor limitate sunt specifice celei de-a doua vârste a studiilor privind
impactul media – anii ’50, ’60, ’70 – şi iau în considerare noi elemente impuse de o educare a
publicului în privinţa receptării mesajului mediatizat. În aceste condiţii, individul nu mai este
la fel de slab şi neputincios, iar media nu mai sunt atotputernice în raport cu diversele
publicuri structurate pe criterii conjuncturale: “Anumite tipuri de comunicare, referitoare la
anumite probleme, aduse în atenţia unor anumite categorii de public, în anumite condiţii, pot

111
Dennis Mc Quail, apud Marian Petcu, 2001, 81
112
Mihai Coman, 1999, 109-132

49
produce anumite efecte”113. Se teoretizează conceptul de opinie publică, spaţiu public,
persuasiune, argumentare. Apare noţiunea de lider de opinie ca factor analitic interpus între
media şi individ, receptarea transformându-se într-un “flux în doi paşi” în care comunicarea
inter-personală capătă un rol predilect în formarea opiniilor.
Teoriile efectelor slabe sunt caracteristice perioadei exploziei tehnologice şi a
expansiunii reţelelor de comunicare în care pluralismul şi libertatea informării sunt privite ca
factori care elimină posibilitatea manipulării individului prin mesaje media. Publicul
considerat până la acest moment pasiv devine o entitate activă care caută informaţia în funcţie
de propriile interese şi convingeri. Apar concepte ca “expunere selectivă”, “lectură activă”,
“adecvare la public” care conduc într-o direcţie diametral opusă primelor studii: nu media
sunt cele care controlează individul ci, dimpotrivă, individul alege media în funcţiile de
utilitatea şi de gratificaţiile pe care acestea i le oferă.
Noile tehnologii aduc şi noi efecte din ce în ce mai greu de sesizat şi cercetat, iar
simpla împărţire a influenţelor media în funcţie de intensitatea cu care pot sau nu impune un
mesaj persuasiv sau altul, condiţionând astfel atitudini şi comportamente, nu mai corespunde
cerinţelor impuse de fenomene ca post-modernismul şi globalizarea. Teoriile timpurii, în
esenţă critice, ale Şcolii de la Frankfurt, în care sunt teoretizate conceptele ca “de-politizarea
spaţiului public”, “imperialismul cultural”, “industrii culturale”, sunt urmate de teoria
“determinismului tehnologic” a lui M. Mc Luhan, şi cercetări ale noilor evoluţii privind
“Căile Persuasiunii”114, “Sfera Dezinformării”115, teorii care – aplicate în studiul comunicării
de masă – nu pot fi cuprinse într-o singură categorie de efecte.
M. Petcu face o împărţire mai subtilă şi mai aprofundată a teoriilor impactului media
distingând între efecte majore, limitate şi complexe116. Dacă în primele două categorii intră
teoriile de referinţă prezentate şi de M. Coman, cea de-a treia include şi abordările mai
cuprinzătoare ce iau în calcul multiple condiţionări tehnice, politice, psihologice, socio-
culturale: determinismul tehnologic, efectul cultivării, spirala tăcerii, funcţia de agendă a
mass-media, teoria decalajului cognitiv.
În studierea literaturii de specialitate privind efectele particulare ale acoperirii
mediatice a fenomenului terorist vom stabili ca bază de pornire aceste efecte complexe,
reţinându-le ca punct de reper şi pe cele ce le preced (deşi ţin de şcoli de gândire diferite şi s-
au conturat în perioade distincte) ca pe un complex de corelaţii care constituie un ghid pentru

113
Bernard Berelson, apud Mihai Coman, 1999, 116
114
Jean-Noël Kapferer
115
Henri-Pierre Cathala în Epoca dezinformării
116
Marian Petcu, 2001, 86-148

50
diverse situaţii şi contexte actuale ale comunicării în masă.

2.2 Principiile de selecţie şi ierarhizare a informaţiilor

Instituţiile specializate în comunicarea de masă – în măsura în care îşi respectă
misiunea primordială de a informa – funcţionează după o logică editorială dominată de cultul
evenimentului, a ”faptului socialmente semnificativ. Acela care influenţează existenţa unui
număr mare de oameni”117. În funcţie de ingredientele sale (faptul, circumstanţele, actorii,
consecinţele), evenimentul este valorizat sau nu după anumite atribute ale acestora şi în
funcţie de două axe cu valoare de principii fundamentale: ordinar – extraordinar şi apropiat -
depărtat118. Sub acest aspect, se remarcă preferinţa publicului pentru extraordinar, anormal şi
pentru faptele aflate în proximitatea geografică, temporară, afectivă, socio-profesională. Locul
unde se află un fapt pe cele două axe determină valorile principale ale unui eveniment
mediatic – interesul şi influenţa asupra publicului – care dictează, în ultimă instanţă, ierarhia
evenimentelor în agenda zilnică a instituţiei media.
Faptele care sunt pretabile a fi mediatizate trec printr-un întreg proces de prelucrare,
evaluare şi ierarhizare pe mai multe nivele, pornind de la sursa primară de informaţii,
reporterul de teren, redactorul specializat, tehnoredactorul, până la redactorul şef care are rolul
fundamental de a determina “realitatea” care va fi oglindită în paginile ziarului său ori în
jurnalul de ştiri. Construirea în sine a conţinutului constituie un proces complex în care
intervin numeroase variabile subiective implicate de natura umană a celor care fac dintr-un
fapt un eveniment mediatic şi apoi o ştire. În fiecare etapă informaţia brută suferă transformări
de conţinut sau de ierarhizare în funcţie de un anumit grad de evenimenţialitate atribuit de
fiecare dintre operatorii individuali faptelor conţinute în informaţie (fig. 1).

Fig. 1 De la fapt la ştire mediatizată – procese implicate119

colectare omologare programare receptare

EVENIMENT ŞTIRE ŞTIRE

FAPT EVENIMENT
MEDIATIC MEDIATIZATĂ

avizare evaluare prelucrare publicare

117
Cristian Florin Popescu, 2000, 77
118
Marian Petcu , 1999, 30

51
 – Criterii pentru decuparea evenimentului –
În societatea post-modernă, dominată de spiritul raţiunii instrumentale şi condusă de
logica eficienţei maxime, societate în care supravieţuirea instituţiilor media depinde în cea
mai mare parte de capacitatea lor de a produce audienţă, elementul esenţial de care jurnalistul
ţine seama în valorizarea unui eveniment este câmpul de aşteptări informaţionale ale
publicului120. Determinarea acestui câmp prin mijloacele marketingului modern permite o
identificare relativ exactă a elementelor care trezesc cel mai mare grad de interes şi au cea mai
profundă influenţă asupra publicurilor specifice. În stabilirea acestor elemente s-a ajuns la
concluzia că impactul conţinuturilor media şi atracţia exercitată asupra publicului sunt direct
proporţionale cu gradul în care acestea satisfac anumite nevoi ale publicului. Din acest punct
de vedere, suntem pe teritoriul binecunoscutei “piramide a nevoilor” a lui A. Maslow şi a
nuanţărilor ulterioare care i-au aprofundat implicaţiile.
În logica descrisă mai sus, evenimentul valorizat de media este constituit din “fapte
care sunt de natură nu doar a interesa pur şi simplu cititorul, auditorul sau telespectatorul, ci
de a exercita o influenţă directă sau indirectă asupra vieţii personale şi colective, a-l angaja în
fluxul istoriei, a-l interesa cu adevărat dar în însăşi măsura acestei influenţe”121. Decuparea
evenimentului din sfera realului şi transformarea lui într-un produs ce respectă regulile
descrise mai sus presupune ca acţiunea (prin spectaculos, şoc, violenţă etc.) actorii (prin
proeminenţa personalităţii), circumstanţele (prin inedit, neobişnuit) şi consecinţele (prin
gravitate, implicaţii psiho-afective) faptelor să fie remarcabile, demne de luat în seamă,
deosebite, publicabile. Cu cât fiecare dintre elementele enumerate răspunde acestei cerinţe cu
atât gradul de evenimenţialitate al faptelor şi, implicit valoarea lor de piaţă creşte într-un
mediu concurenţial dur.
Formalizând acest raport, M. Petcu elaborează o scală a gradului de “remarcabilitate”
cu care este investit un eveniment. Dispunând actorii “mediatizabili” sub forma unei
piramide, iar comportamentul dezirabil din punct de vedere al normei sociale pe o axă
perpendiculară pe baza piramidei (fig. 2), se constată că media nu sunt democrate din punct de
vedere al mediatizării diferiţilor actori122: cu cât notorietatea de care se bucură un individ este
mai mică, cu atât faptele sale trebuie să fie mai deviante pentru a fi mediatizate. Dacă este de
ajuns ca preşedintele ţării să fie stropit cu cerneală pentru a ajunge pe prima pagină a ziarelor,

119
ibidem, 29
120
Cristian Florin Popescu, 2003, 30
121
Roger Clausse – Les Nouvelles – Synthése Critique, apud M. Petcu, 1999, 29
122
Marian Petcu, 1999, 30

52
un lider de sindicat din minerit trebuie să mobilizeze forţe masive şi să devasteze sediile unor
partide pentru a se bucura de aceeaşi atenţie.
Particularizând, putem înţelege de ce actele teroriştilor (anonimi per se) trebuie să fie
deviante până la extremă pentru a căpăta atenţia dorită. În acelaşi timp, apare un alt element
simptomatic pentru relaţia proeminenţa personalităţii – deviere de la normă – mediatizare: un
actor care s-a bucurat frecvent de atenţia media va fi transferat treptat pe o treaptă inferioară
dacă va înceta să producă fapte remarcabile ce pot fi valorizate publicistic. Se manifestă aici
fenomenul de normalizare, de banalizare în care situaţia publicului este similară cu cea a unui
narcoman: pentru a continua să simtă efectele unei anumite substanţe trebuie fie să mărească
doza în mod constant, fie să treacă la o substanţă cu efecte mai puternice.
Terorismul pus în relaţie cu acest efect, de care actorii săi sunt pe deplin conştienţi,
devine o profeţie care se auto-adevereşte: publicul se aşteaptă întotdeauna la fapte mai
şocante, mai spectaculoase, iar teroriştii simt acest lucru prin simplul fapt că nu se mai bucură
de atenţie. Ei se văd, în acest stadiu, împinşi să producă acţiuni mai spectaculoase şi mai
şocante (fie prin metodele folosite, fie prin amploarea pagubelor şi victimelor, fie prin ţintele
lovite etc.).
Fig. 2 Piramida accesului la media123

x1
x2
A

x3 B

x4
C
x5

A. Actori cu acces garantat la media

B. Actori cu acces selectiv la media
C. Actori cu acces limitat la media
Relaţia de notorietate: A > B > C

123
ibidem, 31

53
 – Fascinaţia violenţei –
Cercetările din domeniul comunicării de masă au ajuns la concluzii care, într-un fel sau
altul, postulează faptul că media vehiculează o cultură a violenţei ca ultimă formă de
speculare a emoţiei publicului. M. Lits ridică sub acest aspect o problemă centrală pentru
media contemporane: “Au devenit influenţarea audienţei şi monitorizarea acesteia atât de
importante încât comerţul emoţional este strategia sectorului media?”124.
Astăzi, informaţia televizată este în mod esenţial un divertisment, un spectacol, [ce] se hrăneşte în
principal cu sânge, violenţă şi moarte. Şi, cu atât mai puternic, se dezlănţuie concurenţa între
canale, care îi obligă pe ziarişti să caute cu orice preţ senzaţionalul, să dorească să fie primii în
teren şi să trimită imediat imagini tari [...] Televiziunea impune ritmul acesta frenetic, nebun şi
125
presei scrise, constrânsă să supraliciteze cu riscul că se angajează pe aceleaşi căi greşite .
Gustul pentru senzaţional al media implică trei riscuri majore în contextul abuzului şi
excesului ce se manifestă în prezent sub diverse forme în variate formaturi jurnalistice126.
Primul risc este cel de influenţare a selecţiei şi ierarhizării informaţiei care au tendinţa de a
privilegia informaţiile încărcate emoţional. Un al doilea risc se manifestă la nivelul relatării
jurnalistice, al redactării textului în care emoţia apare din ce în ce mai mult ca valoare şi
argument suprem, un soi de obiter dictum sub aspectul argumentării raţionale. În special
atunci când vorbim de transmisia în direct, emoţionalul surclasează fără doar şi poate cogniţia.
În fine, raportată la creşterea comerţului de informaţii, emoţia dobândeşte o valoare de piaţă
concomitent cu devalorizarea modelelor de referinţă politico-ideologice. Raţiunile mercantile
care adaugă emoţii superflue evenimentului într-o spirală concurenţială care se auto-amplifică
şi se auto-alimentează dau naştere unor procente de piaţă respectiv segmente de public axate
pe “info-emoţie”, “info-spectacol”. “Senzaţionalul există atunci când efectul depăşeşte
informaţia, când acesta cucereşte prezentarea”127 şi este identificabil după un număr de patru
teme predilecte: despărţirea, conflictul, violenţa şi moartea128. Fenomenul terorist implică trei
dintre ele, fiind, prin aceasta, o sursă inepuizabilă şi fascinantă de subiecte cu impact major.
Terorismul contemporan este un fenomen indisociabil de comunicarea de masă: “era
spectacolului este şi era terorismului”129. Evenimentul aflat în desfăşurare, dobândeşte prin
realitate şi actualitate o valoare crescătoare de senzaţional. Sub aspectul proximităţii
temporale, ce constituie o componentă sine qua non a ştirii de senzaţie, a “scoop”-ului,
terorismul oferă media un material de lucru de valoare incalculabilă. Drept rezultat, acestea
“se ocupă în mod generos şi gratuit de afacerile terorismului cu un veritabil entuziasm şi un

124
Marc Lits, în Psihologia & Mass-Media, nr. 4/2001, 93
125
Ignacio Ramonet, 2000, 113
126
cf. Marc Lits, op. cit., 97
127
ibidem., 96
128
G. Awad, apud idem.

54
zel profesional foarte eficace”130.
Indivizii găsesc în violenţa mediatică un substitut al absenţei experienţei reale (ceea ce
teoriile critice numesc “trăirea prin procură” sau “experienţa viscerală”) ajungând să admire
indirect teroriştii pentru capacitatea şi dispoziţia lor de a da curs celor mai profunde şi
inconştiente dorinţe legate de moarte şi sfidarea autorităţii. Satisfacţia psihologică oferită de
emoţiile şi pulsiunile violente vehiculate în conţinuturile informative, ce vin din sfera actelor
teroriste, dau naştere unei pseudo-participări a spectatorului la eveniment. “Terorismul ca
mod de acces la violenţa lumii...trezeşte fantasmele morbide ale fiecăruia dintre noi”131, iar
jurnalistul, exponent al unui corp profesional ce trăieşte din urmărirea şi prezentarea faptului
socialmente semnificativ, caută cu predilecţie intriga, ascunsul, ilegalul etc. D. Hubbard,
psihanalist care a intervievat zeci de terorişti, numeşte transmisiunile televizate ale
evenimentelor teroriste “pornografie socială” pentru că “se hrăneşte cu nevoile bolnave,
nesatisfăcute ale publicului”132.
În munca de anchetă, la fel de sfântă pentru jurnalist ca şi pentru detectiv, motivaţia
fundamentală o constituie curiozitatea trezită de gustul pentru dezvăluirea secretului. Acest
raport particular cu secretul explică fascinaţia pe care terorismul şi serviciile secrete au
exercitat-o din totdeauna asupra jurnalistului. În plus, terorismul este poate singurul fenomen
social şi politic ce ocupă o poziţie contradictorie: deşi întreaga sa existenţă depinde de secret
şi este plasată în sfera obscurului, actele sale nu capătă sens decât cu condiţia de a fi făcute
publice. Manifestarea acestor dimensiuni antagoniste constituie o sursă suplimentară a
fascinaţiei exercitate de violenţa teroristă.

2.3 Manipularea media în scopul propagării terorii

Manipulare – activitatea de a determina, prin intermediul tehnicilor argumentative sau

acţionale, un actor social (persoană, grup, colectivitate) să acţioneze într-un mod
compatibil cu interesele iniţiatorului, disimulându-se intenţia iniţiatorului şi lăsând
impresia că nu impietează asupra libertăţii de gândire şi decizie.
Andrei Petru, Alexandrescu Florin – Personalitate şi comunicare

Terorismul constituie, în esenţă, o armă care depinde de transmiterea unei ameninţări

către marele public, întrucât opinia publică este unicul factor care poate presa puterea în
direcţia satisfacerii cererilor teroriste, în condiţiile în care politica puterii este una de refuz ab
ovo al negocierii (negocierea presupune recunoaşterea legitimităţii partenerului ceea ce pentru

129
M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 17
130
Friedrich Hacker, apud ibidem., 18
131
M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 28
132
David Hubbard, apud Cindy C. Combs, 2003, 156

55
puterea statală însemnă de fapt cedarea propriei legitimităţi).
Sângele, victimele, eroii buni sau răi, crima politică, exotismul, misterul, neînţelesul
sunt ingrediente curente ale actului terorist valorificate şi vehiculate de media în virtutea
impactului pe care îl poartă.
Teroriştii au acceptat repede o lecţie majoră: mass-media sunt de o importanţă crucială în
campaniile lor, actul terorist în sine este aproape de nimic, pe când publicitatea este totul. Dar
media aflate în nevoie constantă de diversitate şi noi perspective sunt prieteni înşelători. Teroriştii
trebuie să inoveze constant. Ei sunt, într-un fel, super-distracţia timpurilor noastre133.
De multe ori, teroriştii se comportă asemeni unor specialişti în comunicare, iar o
componentă fundamentală a strategiei teroriste este strategia mediatică – acea latură a
activităţii teroriste a cărei raţiuni este orientarea deliberată către mediatizare. Aceasta
presupune modalităţi specifice de acţiune, ţinte specifice, arme specifice care constituie tot
atâtea “mărci de recunoaştere”. “Acolo se află miezul unui mesaj, al unei ideologii. Există şi
un soi de marketing al grupărilor teroriste”134. Elaborându-şi adevărate “planuri media” sau
de “marketing” pentru o ţintire a unui anumit segment de public, organizaţia teroristă mizează
pe două tipuri de efecte135. Unul este efectul de saturaţie obţinut prin atentate multiple
concentrate pe o perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul este
o stare generalizată de panică şi insecuritate rezultată din posibilitatea desfăşurării unui astfel
de atac în orice loc la orice oră. Exemplul cel mai elocvent este oferit de strategia organizaţiei
Hamas în Teritoriile Autonome. Cel dea-l doilea efect urmărit este cel de ţintire a unor
simboluri ale entităţii vizate sau a unor personalităţi cunoscute. Rezultatul în acest caz este
scăderea moralului general dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ţine
sub control ameninţarea teroristă. Cea mai elocventă, sub acest aspect, este strategia Al-Qaida
din ultimul deceniu.
M. Wieviorka şi D. Wolton identifică o serie de riscuri privind manipularea presei de
către terorişti prin concursul condiţionărilor interne şi externe instituţiilor de comunicare în
masă136. Un prim risc ce derivă din misiunea primordială a jurnalistului – informarea – este
dat de posibilitatea ca media să inventeze explicaţii pentru actele teroriste sau să le preia din
surse implicate politic, fără a avea răgazul şi informaţiile necesare pentru formarea unei idei
adecvate despre ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, motivaţiile jurnaliştilor specializaţi
în domeniu îi plasează din start pe aceştia în sfera subiectivităţii. Pentru a se apropia de
mediul terorist, un jurnalist trebuie să manifeste o anumită fascinaţie şi empatie pentru modul

133
Walter Laqueur, 1987, 305
134
Jean-Luc Marret, 2002, 165
135
ibidem, 166
136
M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 83

56
de gândire şi de acţiune specific acestui mediu. Teroriştii se pot folosi de această curiozitate
ca de o armă de seducţie. Riscul basculării de la o relatare neutră la o implicare în sensul
interpretărilor şi justificărilor creşte proporţional cu apropierea jurnalistului de mediul care-l
fascinează. Teroriştii au în fapt interesul de a bloca procesele de comunicare, deci nu vor da
informaţii unui jurnalist decât dacă acesta oferă publicului ceea ce ei doresc să spună. Orice
altă poziţie adoptată de jurnalist atrage după sine irosirea unei munci grele şi costisitoare cum
este ancheta jurnalistică. Profesioniştii evenimentului sunt puşi, prin urmare, în faţa unei
alegeri: fie relatează fenomenul din afară depinzând de versiunile oficiale, neclare şi
incomplete, fie demarează o anchetă în miezul problemei care, dincolo de riscurile evidente, îi
pune într-o anume dependenţă de mesajul manipulator al teroriştilor.
Din această situaţie rezultă un alt risc, simetric opus celui precedent: tentaţia acordării
unei încrederi oarbe mesajului oficial (politic, poliţie, servicii speciale). Manipularea se
manifestă în acest caz nu asupra faptelor în sine ci prin influenţarea cadrului de analiză, a
perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care jurnaliştii au nevoie absolută de
informaţii. Media şi organizaţiile teroriste nu sunt singurele entităţi care dobândesc la modul
practic un anume câştig de pe urma actelor teroriste (primii audienţă şi cei din urmă
publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate specula acest tip de violenţă fiind
interesată în supra-accentuarea gravităţii pericolului terorist, fie pentru a justifica măsurile de
intensificare a aparatului de securitate publică şi limitarea libertăţilor civice (care întăresc
evident statu quo –ul), fie pentru a deturna atenţia opiniei publice de la problemele sociale şi
economice. “În multe părţi ale lumii terorismul constituie o asemenea diversiune”137. În
ambele situaţii puterea îşi poate consolida poziţia şi atrage adeziunea maselor sub umbrela
acţiunii colective şi coezive împotriva unui duşman comun, fără a depăşi limitele
democratice. “O democraţie liberală care ar fi putut să poarte un război scurt şi decisiv cam la
fiecare generaţie, pentru a-şi apăra propria libertate şi independenţă, ar fi fost mult mai
sănătoasă şi mai satisfăcută decât o democraţie liberală care ar fi trăit într-o continuă pace”138.
Iată cum terorismul (a nu se confunda cu teroarea de stat) poate fi, la rândul său, manipulat
pentru consolidarea legitimităţii unui regim politic.
Influenţarea prin violenţă, la care apelează terorismul pentru a-şi atinge obiectivele,
constituie un fenomen complex ce nu se încadrează în schema clasică a manipulării în care A
influenţează pe B acţionând asupra emoţiilor, intereselor sau contextului. În cadrul sistemului

137
James Curran, 2000, 78
138
F. Fukuyama, 1995, 197

57
democratic, jocul terorismului este un joc în trei139: organizaţiile teroriste, mass-media de
partea opiniei publice şi poliţia, serviciile secrete, justiţia de partea puterii politice.
În ceea ce priveşte organizaţiile teroriste, voinţa de a manipula media se manifestă în
sensul dat de psihologia socială atunci când obţinerea adeziunii opiniei publice constituie o
prioritate. În ocurenţă, terorismul intern este manipulator atunci când baza socială se dizolvă
şi sistemul este în pragul unei revoluţii (exemplul terorismului bolşevic antebelic sau al
diverselor mişcări de eliberare care s-au folosit de metode teroriste pentru a sabota dominaţia
colonială), iar cel internaţional urmăreşte manipularea atunci când există o strategie reală
coordonată între mişcările şi statele sponsor pentru atragerea de adepţi şi acceptul – manifest
sau tacit – al comunităţii internaţionale (strategia Al Fatah). În ambele situaţii gruparea
teroristă va fi obligată să anexeze o structură politică moderată, acceptată legal, care să
menţină o relaţie de comunicare cu diverşii actori ai sferei publice.
În cazul în care adeziunea publicului nu este prioritară în strategia teroristă, nu există o
voinţă de manipulare a media. Teroriştii urmăresc exclusiv publicitatea pentru a şoca, pentru a
ameninţa şi o obţin prin simplul fapt că media vorbesc despre ei din raţiunile expuse la
punctele anterioare. În această situaţie, terorismul este un parazit al media dezvoltându-se pe
seama logicii informării. Media devin o victimă printre multe altele. Pentru a putea spune că
există o intenţie de manipulare reală a media, din perspectiva terorismului trebuie să se
îndeplinească două condiţii140: să existe o unitate de acţiune între diferitele mişcări teroriste şi
un obiectiv clar al manipulării.
De cealaltă parte, condiţia principală pentru a exista o manipulare este ca media să fie
disponibile şi pretabile la a fi manipulate. În condiţiile în care nu există jurnalişti competenţi
şi apţi pentru a evita capcanele diferitelor interese şi nici instituţii media mature capabile de a
elabora un discurs detaşat şi analitic, manipularea este nu numai posibilă dar şi probabilă.

2.4 Media ca ţinte ale terorismului

Natura activităţii jurnalistice, cu presiunile sale interne şi externe şi specificul
practicilor teroriste orientate către atingerea unui scop prin demonstrarea capacităţii şi
disponibilităţii de a recurge la violenţă, dau naştere unor modele diferite de inter-relaţionare a
celor două entităţi141. O primă situaţie este cea a unei relative indiferenţe ce apare în contextul
absenţei îndelungate din sfera publică a unor acte violente de factură teroristă situaţie ce
determină lipsa totală de interes jurnalistic în domeniu. În acest caz, influenţa unei activităţi

139
M. Wieviorka; D. Wolton; op. cit., 241
140
idem

58
asupra celeilalte este incidentală, iar expresia practică a acestui model este “faza pre-
teroristă”. Cel de-al doilea model este cel al strategiei mediatice în cadrul căruia nevoia
terorismului de a-şi face cunoscut mesajul şi de a câştiga un anumit suport pe un segment de
public, pe de o parte şi de a induce teama şi şocul emoţional în rândurile publicului larg, pe de
altă parte, determină strategii terorii să caute mediatizarea şi să respecte, într-o oarecare
măsură, autonomia media. De cealaltă parte, jurnaliştii caută informaţia oriunde este posibil şi
respectă, la rândul lor, iniţiatorii şi instigatorii terorişti fie căzând în capcana
senzaţionalismului, fie atribuind un anumit grad de legitimitate mesajului violent (din diverse
raţiuni care le conferă mai multă sau mai puţină credibilitate în faţa publicului). În acest tip de
context misiunea media poate fi manipulată sau doar speculată în realizarea scopurilor
teroriste. O ultimă situaţie este cea în care apar ameninţările şi ruptura, prin care fiecare actor
vede în celălalt un inamic. Media condamnă deschis actele teroriste şi tratează grotescul şi
absurdul specific acestora în termeni de argumente pentru atragerea oprobriului public, iar
teroriştii, înregistrând evident o pierdere la nivelul legitimităţii percepute, supralicitează pe
linia ameninţării şi violenţei “forţând” spaţiul public prin includerea media în categoria
ţintelor. În acest caz, se trece de la manipulare la forţa brută.
Experţii consideră “ţintirea media”142 o tactică ce asigură atragerea atenţiei şi forţează
acoperirea mediatică a actelor teroriste. O serie de scrisori contaminate cu antrax au fost
trimise unor redacţii de ştiri din S.U.A., militanţii islamişti din Pakistan – legaţi de Al-Qaida –
l-au atras pe jurnalistul american Daniel Pearl sub pretextul unui interviu pentru a-l răpi şi
ucide, rapoarte ale serviciilor de informaţii spun că Al-Qaida cerceta sediul Radio Europa
Liberă din Praga în vederea unui atac, terorişti din Beirut au răpit sau ucis corespondenţi
străini pentru mesajele pe care le transmiteau în Vest, reporterul Associated Press, Terry
Anderson a fost şapte ani reţinut ca ostatic în Liban, Gruparea Separatistă Bască ETA a
asasinat un editor spaniol care a publicat un manifest antiterorist. Avem în aceste cazuri tot
atâtea exemple în care media sunt luate ostatic. Practica ţintirii directe a jurnaliştilor şi a
instituţiilor de care aparţin constituie pentru terorişti “o garanţie că problema va fi tratată în
plan politic, fără investigaţii periculoase” pentru că “teroristul urmăreşte publicitatea dar se
teme de informaţie”143.
Media ca ţinte constituie o garanţie a priorităţii de care se bucură iniţiatorii actului din
punct de vedere al publicităţii (un jurnalist răpit de terorişti sau o redacţie atacată cu antrax va
face întotdeauna prima pagină a ziarelor). De asemenea, media vor constitui în acest punct un

141
ibidem cap. II – Folosirea media
142
http://www.terrorismanswers.com/terrorism/media.html

59
factor suplimentar de presiune pentru puterea politică în direcţia satisfacerii cererilor teroriste.
Exemplul oferit de răpirea pe data de 23 ianuarie 2002 a reporterului Wall Streeet Journal –
Daniel Pearl este concludent: grupul răpitorilor oferea un termen de 24 de ore pentru ca toţi
deţinuţii pakistanezi de la baza navală din Guantanamo Bay să fie eliberaţi pentru a preveni
uciderea ziaristului. Deşi termenul limită a fost prelungit cu încă o zi, secretarul de stat al
SUA, Collin Powell a declarat că autorităţile fac tot posibilul pentru asigurarea eliberării
ostaticului, excluzând, în acelaşi timp, satisfacerea cererilor teroriste. La 21 februarie 2002,
Departamentul de Stat anunţa că autorităţile pakistaneze au primit o casetă video ce conţinea
execuţia ziaristului. În toată această perioadă, în presa internaţională şi în toate jurnalele de
ştiri au apărut referiri la evoluţia situaţiei ziaristului răpit, iar mediatizarea cazului a continuat
cu evoluţia anchetării suspecţilor a procedurilor de extrădare, a judecării şi condamnării
acestora144.
Chiar dacă nu au obţinut ceea ce au cerut, teroriştii s-au bucurat de întreaga atenţie a
media pe plan internaţional şi au provocat un minus enorm de încredere în autorităţile
americane care s-au dovedit neputincioase în faţa ameninţării teroriste. Identificarea ziariştilor
din întreaga lume cu reporterul american plâns de soţie şi de cele două fiice a produs articole
de o încărcătură emoţională comparabilă cu cele ce tratau atentatele din 11 septembrie.
Situarea în termeni de opoziţie directă cu media presupune din partea teroriştilor o
conştientizare şi asumare a faptului că aceasta implică o strategie antiteroristă a media, dar
care, în mod paradoxal, mai ales în cazul sistemelor de comunicare imature şi
neprofesionalizate, convine în egală măsură iniţiatorilor de acte violente prin aceea că se
materializează într-o augmentare a efectelor, o demonizare accentuată care va rezulta în
propagarea terorii. Şi în această variantă capcana ce se întinde în faţa media este una fatală din
punct de vedere al funcţionalităţii lor sociale şi chiar politice (pentru că singura entitate care
are de pierdut în toate situaţiile descrise până acum este puterea politică - ea va fi blamată şi
considerată incapabilă, indiferent de registrul în care este tratată violenţa teroristă de către
media).

3. Mass-media şi combaterea terorismului

Acesta este azi rolul cel mai bine conturat al media. Un serviciu de comunicare, în
slujba a doi stăpâni: realitatea şi publicul. Doi stăpâni incomozi care ridică
nenumărate probleme .
Cristian Florin Popescu

143
Charles Villeneuve, apud M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 71
144
World News, Webster’s World Encyclopedia, 2004

60
 Într-o societate deschisă este imposibil de garantat că strategiile şi acţiunile
antiteroriste nu vor fi blocate sau întrerupte de unele practici jurnalistice mai mult sau mai
puţin responsabile.
Întrucât teroarea este îndreptată spre media şi nu spre victime, succesul ei este definit în termeni
de acoperire mediatică. Şi nu există în Vest o alternativă în care să nu existe acoperire mediatică
pentru că se acţionează într-o societate liberă145.
Însă în sistemele caracterizate de o cultură politică solidă şi de o practică democratică
matură “contribuţiile aduse de media în lupta antiteroristă sunt atât de valoroase încât
depăşesc riscurile neîndoielnice de prejudiciere aduse de jurnaliştii neprofesionişti”146.
Această afirmaţie nu este un adevăr a priori, nu este o lemă a spaţiului public şi nici o
profeţie. Acolo unde nu există legi şi concepte universal valabile, ci doar variabile şi noţiuni
abstracte, acolo unde pluralismul şi jocul democratic stabileşte şi reevaluează constant
dimensiunile şi definiţiile acestora, singurul punct de sprijin al tuturor entităţilor implicate
este principiul reglator. În problema de faţă afirmaţia de mai sus reprezintă acest principiu
reglator al sistemului fără de care nu poate exista homeostazia.

3.1 Dreptul la informare – limite legale şi deontologice

Una din realităţile centrale ale culturii democratice este libertatea presei. Dilema
democraţiilor liberale în ceea ce priveşte fenomenul terorist constă în faptul că mediatizarea
actelor teroriste are efecte extrem de dăunătoare. În acelaşi timp, restricţionarea semnificativă
a demersurilor de informare – cu alte cuvinte cenzura – ar avea ca rezultat consecinţe diferite,
dar la fel de negative. Am stabilit anterior că într-un sistem totalitar combaterea fenomenului
terorist este mult mai uşor de realizat prin simplul fapt că acestuia i se refuză principala sa
armă: publicitatea violenţei. Discutarea minusurilor unui asemenea tip de societate este inutilă
ţinând de domeniul evidentului. Ce soluţii are statul democratic în această situaţie?
James Curran147 realizează o scurtă trecere în revistă a efectelor virtual dăunătoare ale
mediatizării accentuate a actului terorist:
• platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă violenţă şi
subminează autoritatea statului;
• contagiune - prin prezentarea actelor teroriste spectaculoase, creşte probabilitatea ca şi
alte grupuri să adopte aceleaşi metode;
• subminarea operaţiunilor poliţieneşti aflate în desfăşurare prin prezentarea metodelor
de lucru, dispozitivelor etc. şi punerea în pericol a vieţii ostaticilor şi a forţelor de ordine;
• inducerea unei presiuni asupra autorităţilor care limitează puterea de luare a deciziilor;
• întărirea sentimentului puterii resimţit de terorişti, în special în cazurile patologice,

145
Raymond Tanter, apud Cindy C. Combs, 2003, 138
146
International Encyclopedia of Terrorism, 1997, 711
147
James Curran, 2000, 77

61
rezultând într-o prelungire artificială a incidentelor şi o creştere a gravităţii consecinţelor;
• accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaţionale prin natura competitivă a
activităţii jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenţei publice în divertisment în
detrimentul informării;
• instantaneitatea şi anumite practici conexe acesteia (convorbiri telefonice cu teroriştii)
transformă jurnaliştii în participanţi direcţi la eveniment, creatori ai acestuia şi îi pune în
ipostaze pentru care nu au competenţa necesară (negociator, justiţiar etc.).
Din aceeaşi perspectivă, M. Wieviorka şi D. Wolton148 identifică, pe lângă rolul de a
propaga ameninţarea teroristă al media, un alt rol esenţial în funcţionarea unei democraţii
afectate de terorism: contribuţia la determinarea reprezentărilor despre ameninţare ale
publicului şi a răspunsului pe care societatea îl dă fenomenului:
ƒ dezvăluie carenţele puterii politice;
ƒ informează despre munca poliţienească;
ƒ se întreabă cu privire la rolul justiţiei şi serviciilor speciale.
Principala dispută în privinţa limitelor până la care poate merge acoperirea mediatică a
terorismului este caracterizată prin două poziţii pe cât de legitime în teorie pe atât de
antagoniste în practică. Pe de o parte, media reclamă dreptul său nelimitat de acces la
informaţii de interes public şi de exprimare în toate aceste probleme – inclusiv în cea teroristă.
Acest drept este conferit de actul constituant al oricărei societăţi democratice (vezi primul
amendament în Constituţia S.U.A., Art. 30 şi 31 din Constituţia României ş.a.) şi reprezintă o
componentă “esenţială pentru cultura pluralistă şi implicit pentru democraţie”149. Pe de altă
parte, autorităţile statale abilitate în combaterea terorismului opun iniţiativelor intruzive ale
media considerentul că asemenea drepturi nu pot fi percepute ca nelimitate şi nu trebuie
folosite în moduri care pot pune în pericol vieţi omeneşti. Întrucât prevenirea şi combaterea
terorismului ţine de una sau mai multe dintre activităţile ce se încadrează în “apărarea
securităţii naţionale, a ordinii a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeanului”150, acestea constituie temeiul fundamental pentru ca entităţile statale să
considere drept legitimă şi legală restrângerea exerciţiului dreptului de acces la informaţii şi
libertatea de exprimare, în probleme ce pot periclita una sau mai multe din dimensiunile
descrise mai sus.
Cercetătorul american A. Miller a studiat deciziile judecătoreşti luate în cazuri legate
de limitarea dreptului de acces al presei în timpul unor evenimente de natură teroristă citând
în loc de concluzie o decizie a instanţei pronunţată într-unul din cazuri: “atunci când publicul
este exclus de la locul înfăptuirii unui delict sau dezastru şi media pot fi excluse fără a viola

148
M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 8
149
Carmen Monica Cercelescu, 2002, 19

62
primul amendament al Constituţiei americane”151. În astfel de cazuri, accesul nu este un drept
garantat de primul amendament ci un privilegiu ce poate fi acordat sau refuzat de agenţiile
însărcinate cu aplicarea legii.
În legislaţia sistemelor democratice privind dreptul de acces la informaţii al media, se
conturează într-o mai mică sau mai mare măsură practica restrângerii prealabile. Aceasta
constă în stabilirea unor limitări legale specifice ale activităţii presei înainte şi în afara
derulării unui anumit eveniment problematic. Situându-se la limita respectării principiilor
constituţionale ale dreptului la informare, această practică se poate dovedi una funcţională
pentru ansamblul democratic în situaţiile speciale cum sunt starea de asediu şi starea de
necesitate (în România legea dispune ca autorităţile militare să poată suspenda temporar
apariţia sau difuzarea unor publicaţii sau difuzarea unor emisiuni ale posturilor de radio şi
televiziune)152. Pe de altă parte, aceeaşi practică poate devia spre “cenzură prealabilă –
controlul sau restricţiile impuse de autorităţile publice asupra publicaţiilor sau emisiunilor de
radio şi televiziune înaintea publicării, respectiv a difuzării lor”153. În democraţiile mature
acest pericol se referă mai puţin la definiţia consacrată a cenzurii şi se poate manifesta mai
ales sub forma cenzurii deghizate.
În contextul escaladării incidentelor teroriste, concomitent cu amplificarea stării de
nesiguranţă ca urmarea mediatizării exagerate a actelor violente, guvernul britanic a decis în
1984 restricţionarea comunicărilor audiovizuale care conţineau interviuri sau declaraţii ale
membrilor IRA şi ai altor 9 organizaţii ilegale, în virtutea hotărârii primului ministru de
atunci, Margaret Thatcher, de a priva terorismul de “oxigenul publicităţii”. Practic în Marea
Britanie s-a instituit cenzura presei în materie de mediatizare a terorismului. Argumentul unui
comentator britanic a sunat în felul următor: “Nimeni nu spune că este cenzură când
purtătorului de cuvânt al mafiei nu i se îngăduie să explice pe calea undelor de ce ar fi
preferabil să se plătească taxa de protecţie”154. La prima vedere, analogia este corectă. La o
analiză atentă, luând în considerare caracteristicile fenomenului terorist (descrise în capitolul
precedent), ea se dovedeşte forţată şi inadecvată: nimeni nu ar putea interpreta afirmaţiile
virtualului purtător de cuvânt al mafiei în lumina unei dimensiuni politice, în timp ce actul
terorist, deşi ilegal şi asimetric, este un act politic prin mesaj şi motivaţie. Atunci când este
cenzurat un act politic, apare inevitabil suspiciunea că guvernarea se simte ameninţată sub

150
vezi. nota 14
151
Abraham Miller, apud Cindy C. Combs, 2003, 139 -140
152
Art. 21, lit. k, O.U. nr. 1/1999 privind regimul stării de urgenţă şi al stării de asediu, apud Carmen Monica
Cerccelescu, 2002, 61
153
Carmen Monica Cercelescu, op. cit., pag. 63
154
Cindy C. Combs, 2003, 142

63
aspectul propriei legitimităţi. Să nu uităm că cenzura politică este instrumentul fundamental al
terorii de stat specifice totalitarismului, or la teroare nu se poate răspunde tot cu teroare ci cu
ordine şi argumente democratice. Dovada de netăgăduit este oferită – cum altfel – de istorie,
prin efectele dezastruoase ale escaladării terorii în conflictul intern dintre regimul Mareşalului
Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară.
Scoaterea din discuţie a cenzurii media este, dincolo de orice consideraţii etice şi
legale, o necesitate practică şi funcţională pentru un sistem ce se vrea democratic. Altminteri
sistemul nu este funcţional. Rămânând pe terenul analogiilor, situaţia este similară cu
încercarea de a folosi un motor în timp ce unul din pistoni este demontat: pe termen scurt ne
va duce unde vrem să ajungem, dar pe termen lung întregul ansamblu va ceda, iar calea de
întoarcere se va dovedi imposibilă.
Mediatizarea este “oxigenul terorismului”. Nimic mai adevărat. Dar să nu uităm că
aceeaşi mediatizare constituie şi oxigenul spaţiului public şi, implicit, al democraţiei.
Cenzurarea media poate reprezenta o asfixiere a terorismului dar înseamnă în acelaşi timp şi o
asfixiere a democraţiei liberale – uciderea întregului organism pentru eliminarea unui parazit.
Raportându-ne la imensele sacrificii umane care au dus la câştigarea libertăţii de exprimare şi
la instituirea democraţiei, principiul aplicabil în cazul mediatizării terorismului este concentrat
într-o zicală populară românească: “pentru un purice nu arunci plapuma pe foc”.
Restrângerea libertăţii presei prin intermediul normelor juridice creează căi şi variante
de interpretare ce pot conduce către cenzură. Ca alternativă funcţională, specifică societăţii
democratice, auto-reglementarea pare a fi, în opinia specialiştilor, cea mai fiabilă soluţie
creând premisele pentru rezolvarea atât a intereselor presei cât şi a celor naţionale.
În afara drepturilor şi îndatoririlor stipulate în legislaţia în vigoare, mijloacele de informare îşi
asumă, în faţa cetăţenilor şi a societăţii, o responsabilitate morală ce trebuie avută în vedere în
momentele actuale, când informaţia şi comunicarea au o mare importanţă atât pentru dezvoltarea
personalităţii cetăţenilor cât şi pentru evoluţia societăţii şi a vieţii democratice155.
Autocontrolul voluntar al media, asumarea responsabilă şi profesionistă a unor
standarde deontologice care să elimine efectele negative ale acoperirii mediatice a
fenomenului terorist reprezintă singura soluţie în concordanţă cu principiile societăţii deschise
şi poate asigura exercitarea funcţiei media de “câine de pază al democraţiei”. Şi în acest punct
caracteristicile şi specificul ambelor entităţi îngreunează şi corodează practicile funcţionale.
Evenimentul terorist implică adesea o contradicţie între misiunea de a informa şi legalitate, iar
jurnalistul nu este protejat nici în faţa legii, dacă o încalcă pentru a informa, dar nici în faţa
presiunilor concurenţiale, dacă pierde scoop-ul pentru a nu încălca legea (pentru că va exista

155
Rezoluţia 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică

64
întotdeauna cineva care, din motive diverse şi irelevante pentru efectele pe care le produce, va
fi dispus să ignore riscurile şi să declanşeze spirala concurenţială a senzaţionalismului).
Întrebarea fundamentală ce trebuie să preocupe deontologia jurnalistică este următoarea: este
dreptul de a şti al publicului superior tuturor celorlalte drepturi – dreptul ostaticului la viaţă,
dreptul teroriştilor la o judecată dreaptă, dreptul societăţii de a se apăra?
Sub aceste aspecte, relaţia terorism - mass-media este un teren prea nesigur pentru a
putea fi tratat de coduri deontologice, deoarece acestea nu pot cuprinde toate raporturile şi
situaţiile în care se fot găsi media vizavi de actul terorist, actorii şi victimele acestuia. Prin
urmare o funcţionare paralelă a limitărilor legale materializate în instituţia secretului (“Nu
există democraţie fără secret şi măreţia unei democraţii constă tocmai în a şti să acorde
secretului locul său”156) şi a limitelor deontologice sintetizate de Raymond Aron în afirmaţia
“principala limitare a libertăţii presei sunt înşişi cititorii”, asigură nivelul de control maxim
posibil în contextul actual. “Presa trebuie să scape în aceeaşi măsură tiraniei opiniei publice
cât şi celei a secretului. În această poziţie intermediară, aparent inconfortabilă rezidă etica
informării. La jumătatea distanţei dar nu cu jumătate de gură157”.

3.2 Modelul “serviciu public”

Din aspectele prezentate, se conturează necesitatea ca instituţiile media ce acţionează
în spaţiul public actual să se apropie, în problemele fundamentale ale sistemului, de un model
care să prezinte caracteristicile a ceea ce în literatura de specialitate se numeşte “modelul
serviciului public”. Acesta este caracterizat de obligaţiile media în faţa cetăţeanului, “obligaţii
de la care nu poate abdica în numele legilor pieţei (profitului) şi al succesului facil
(divertismentului)”158. Presa reprezintă un serviciu public asemenea altor servicii specifice
sistemului social, iar statul trebuie să îl protejeze şi să-i creeze condiţiile pentru o bună şi
independentă funcţionare (nu în beneficiul propriu ci în cel social). Statul democratic şi
grupurile de interese economice pot şi au datoria morală de a sprijini mass-media “fără a
interveni în politica acestora, fără a încerca să le influenţeze sau să le impună punctul lor de
vedere şi interesele specifice”159.
În domeniul relaţiei complexe terorism – media se conturează, prin prisma acestui
model, nevoia ca media să coopereze cu autoritatea statală pentru a stabili repere eficiente în
ceea ce priveşte acoperirea mediatică a terorismului. Aceste linii directoare privesc

156
M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 240
157
idem.
158
Mihai Coman, 1999, 99
159
ibidem., 102

65
interacţiunea cu organele de securitate, siguranţă şi ordine publică pentru stabilirea unor limite
rezonabile de acces la evenimente (acolo unde se impune), precum şi auto-reglementarea
legată de uzul, non-uzul sau uzul decalat de informaţii, tehnologie şi oportunităţi în modalităţi
care să protejeze cel mai bine nu interesele media, nici pe cele ale statului, ci vieţile celor
implicaţi şi nevoile cetăţeanului de relatare plenară a evenimentului.
Analizând caracteristicile audiovizualului nord-american – locomotiva sistemului
media actual în S.U.A.– James Curran oferă o serie de imperative a ceea ce el numeşte
“sistem media democratic”160:
ƒ sprijinirea identităţilor grupurilor sociale şi asistenţă în funcţionarea organizaţiilor
pentru reprezentarea eficientă a intereselor de grup;
ƒ asigurarea supravegherii vigilente a guvernării şi a centrelor de putere;
ƒ oferirea unei surse de protecţie şi redresare a intereselor slabe şi dezorganizate;
ƒ crearea condiţiilor necesare pentru un contract social sau compromis bazat mai degrabă
pe discuţia liberă a diferenţelor de poziţie decât pe un consens rezultat din dominaţia elitei.
Realizarea acestui sistem este posibilă prin stabilirea unui nucleu reprezentat de
televiziunea în serviciu public încadrat de patru sectoare ale media: piaţa socială, privat, civic
şi profesional (figura 3). Cele patru vor consolida funcţionarea nucleului în direcţia conturării
unui ansamblu deschis dialogului şi vor da un plus de forţă tradiţiei pluraliste autoreglatoare.
Ţinta principală o constituie conturarea unui sistem media care să nu fie controlat nici de
piaţă, nici de stat. Se oferă în acest model o “a treia cale” apărută în Vestul Europei, ca tradiţie
ce vine dinspre capitalism şi constituie un răspuns democratic la limitările acestuia – “o
încercare de a transcende social-democraţia de tip vechi şi neoliberalismul [meritocratic]”161.
“Din această moştenire bogată este posibil să se aleagă succesele şi să se evite eşecurile
pentru a produce un sistem media optim”162.

Figura 3. Modelul funcţional al sistemului media democratic

SECTOR
PRIVAT

SECTOR
AL TV
SERVICIU SECTOR
PIEŢEI CIVIC
SOCIALE PUBLIC

160
James Curran, 2002, 247
161
Anthony Giddens, 2001, 44
162
James Curran, loc cit. SECTOR
PROFESIONAL

66
 3.3 Competenţă şi profesionalism
Spectacularizarea şi excitaţia de care media dau dovadă în tratarea problemelor legate
de terorism se produc din raţiuni independente de faptul că acest lucru foloseşte teroriştilor.
Jurnaliştii sunt puşi prin multiplele constrângeri în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea
(orizontul de aşteptări al publicului, nevoia de audienţă, politica publicaţiei, limitele impuse
de ciclurile editoriale sau de relaţia cu sursele de informare) într-o situaţie de oglindă care
deformează mărind. Capcanele în care pot cădea jurnaliştii în această ipostază sunt multiple şi
efectele sunt adesea – cum am descris în acest capitol – catastrofale. Normele juridice corecte
şi principiile deontologice eficiente, un sistem media democratic pe modelul serviciului public
şi profesionalismul jurnaliştilor sunt condiţii cumulative şi interdependente ale tratării
adecvate a problemelor fundamentale ale societăţii şi implicit a problemei teroriste.
“Spectacolul violent este adesea marcat de incapacitatea media de a impune o altă
logică decât cea a teroriştilor”163. Jurnaliştii dau întotdeauna dovadă de un spirit critic acerb –
de altfel constructiv – când vorbesc de neregulile din interiorul unor entităţi şi instituţii
semnificative social, dar în cazul propriei instituţii acest spirit critic se manifestă prea rar şi
acest lucru este un prim semn al lipsei de profesionalism. Absenţa unor reguli prestabilite în
materie de relaţionare cu terorismul conferă jurnalistului libertatea de acţiune vitală pentru
demersul său, dar şi o responsabilitate individuală majoră traductibilă în competenţă şi
profesionalism. Iniţiativele şi actele deferiţilor vectori interesaţi de atingerea unor scopuri
politice pe calea ameninţării demonstrative cu violenţa creează premisele unui spectacol, dar
punerea în scenă şi producerea sunt asigurate de alţi actori. Jurnalistul trebuie să aibă în
vedere, indiferent de nivelul operaţional la care lucrează, faptul că teroriştii sunt pe deplin
conştienţi de logica editorială şi acţionează pentru a specula atracţia nativă a media faţă de
eveniment în scopul obţinerii publicităţii dorite.
Interferenţa jurnaliştilor în procesul combaterii şi gestionării crizelor teroriste
constituie principalul minus din perspectiva responsabilităţii implicate de profesia de jurnalist.
Modul în care a fost abordată criza provocată de deturnarea cursei aeriene TWA nr. 847 din
13 iunie 1985 în Beirut este emblematic pentru efectele incompetenţei jurnalistice. Fascinaţia
directului împinge jurnalistul spre implicare în eveniment şi poate da naştere unor situaţii în
care acesta devine chiar actor, influenţând evoluţia situaţiei. În timpul crizei din 1985
posturile de radio au oferit informaţii potrivit cărora căpitanul aeronavei deturnate comunica

163
M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 118

67
fără ştirea teroriştilor cu o altă aeronavă a Lufthansa. Drept rezultat acesta a fost împuşcat de
terorişti care ascultau posturile de radio. În literatura dedicată evenimentului situaţia a fost
tradusă astfel: “presa era liberă, iar costul era viaţa unui pilot”164. Nu libertatea presei este de
vină aici, ci lipsa ei de responsabilitate conjugată cu incompetenţa celor aflaţi în slujba ei. Au
existat cazuri, chiar în ţara noastră, când indivizi din cadrul forţelor armate sau a forţelor de
ordine, îndrituiţi să poarte o armă, au folosit-o împotriva celor pe care trebuia să îi apere. De
aici nu rezultă că forţele armate sau organele de ordine nu ar mai trebui să poarte arme.
Evident că libertatea presei reprezintă o armă a democraţiei în numeroase probleme (inclusiv
în cea teroristă). Trebuie, însă, ca cei îndrituiţi şi capacitaţi să o folosească să conştientizeze
responsabilitatea lor de “serviciu public” şi forţa de care dispun. Pentru că dacă statul este
singurul care deţine monopolul legitim al exercitării violenţei prin instrumentele sale (armată,
poliţie, servicii speciale), mass-media sunt singurele care deţin monopolul legitim al puterii
simbolice la nivelul sistemului social.
Tratarea actului terorist în termeni de “timp real” este o altă practică problematică şi cu
multe rezultate dezastruoase, din considerentele enunţate la punctul 2.3. Un vulcan poate fi
studiat complet în perioadele de pasivitate. Atunci când intră în erupţie nu poate fi privit decât
prin prisma efectelor sale devastatoare şi sub influenţa fricii pe care o propagă. În mod
similar, caracterizarea şi analizarea fenomenului terorist este incompletă şi polarizată în plină
criză. Publicul însă nu este receptiv la analizele în temă decât în aceste momente. Ţine deci de
media să trezească interesul şi să supună problema discuţiei publice în toate faţetele sale, după
ce efectul de şoc a încetat să mai condiţioneze atât relatarea cât şi receptarea.
Problema pare a fi relativ simplă din perspectivă teoretică. Situaţiile concrete ridică,
însă, probleme specifice situaţiilor de criză: nu se poate face o distincţie clară între anumite
drepturi şi altele încălcate sau protejate. Întrebarea fundamentală rămâne cine se poate
pronunţa în materie. În acest punct, unde nu există reţete prestabilite şi nici puncte de sprijin
intervine profesionalismul şi experienţa jurnalistului. În timpul evenimentelor din 11
septembrie, de exemplu, din perspectiva dreptului societăţii de a se auto-proteja, imaginile cu
oameni care plonjau către moarte de la ferestrele WTC pentru a scăpa de chinurile flăcărilor
nu sunt tocmai favorabile (panica şi starea de şoc rezultate au lăsat sechele adânci în sânul
societăţii americane). Pe de altă parte, cenzurarea acelor imagini ar fi lovit în dreptul
publicului de a şti ce se întâmplă. Cine ar fi putut avea stăpânirea de sine şi mai ales
discernământul de a decide care imagini ar fi fost utile informării şi care ar fi cauzat panică şi
dezorganizare?

164
Cindy C. Combs, 2003, 154

68
 Concluzionând, terorismul este probabil unul din domeniile în care competenţa
profesională şi conştientizarea responsabilităţii sunt cel mai necesare. Fiind acaparaţi de
eveniment – ca reflex profesional – jurnaliştii scapă din vedere faptul că actele teroriste sunt
înfăptuite tocmai pentru a face evenimentul. În cazul cursei TWA, bunăoară s-a ajuns până la
un punct în care teroriştii ofereau mass-media ştiri de vânzare: un tur al avionului era cotat la
1000$, iar o sesiune foto cu ostatecii – 12500$. Pentru realizarea unuia din numeroasele
interviuri luate teroriştilor s-a organizat o scenografie în care un pistol era îndreptat spre capul
pilotului. Căderea în capcana dramatizării sau al erijării nelegitime a jurnalistului în justiţiarul
care, din observator obiectiv devine actor subiectiv (postură pentru care nu are nici un fel de
competenţă sau autoritate) constituie riscul cel mai mare al profesiei jurnalistice.
“Cunoaşterea dosarului şi o anumită cultură istorică şi politică reprezintă cele mai bune
garanţii pentru menţinerea unui spaţiu specific informării fără a cădea într-un demers
justiţiar”165. Competenţa astfel definită şi profesionalismul, ce implică şi asumarea
responsabilă, a deontologiei compun, deci, sistemul imunitar al media împotriva parazitului
terorist.
*
În funcţie de profesionalismul actorilor şi maturitatea sistemului democratic în care
aceştia acţionează, presa poate constitui fie un mijloc responsabil prin care publicul este
informat în privinţa evenimentelor şi vectorilor care interacţionează în arena de interes public,
fie o “femeie uşoară ale cărei favoruri sunt accesibile oricui dacă are un pistol”166.
În ceea ce priveşte dimensiunile ce depind mai puţin de factorii enumeraţi mai sus,
putem infera dintr-o varietate de studii că media influenţează fenomenul terorist prin ceea ce
A.P. Schmid numeşte “imperativul escaladării intrinseci”167 care determină teroriştii să comită
acte din ce în ce mai bizare şi mai crude pentru a câştiga atenţia media (vezi infra pct. 1.2).
Acesta este principalul “efect pervers” al acoperirii mediatice a fenomenului terorist printre
numeroasele alte efecte, roluri şi funcţii ale media în cadrul sistemului social. A stigmatiza
această acoperire angajează întreaga societate în adoptarea unei atitudini fataliste, cinice,
învinse în sensul expresiei populare “a ars moara, dar şi şoarecii s-au dus dracului”. Evident
că o democraţie ce se ghidează după asemenea principii este una sinucigaşă, sortită pieirii
într-o “lume în care [...] capacitatea noastră de a acţiona la distanţă, de a pune în mişcare
procese care pot fi pline de consecinţe în spaţiu şi timp, depăşeşte cu mult capacitatea noastră
de a înţelege şi judeca: sfera de influenţă cauzală a acţiunilor noastre depăşeşte permanent

165
M. Wieviorka; D. Wolton, 1987, 122
166
Cindy C. Combs, 2003, 138

69
prevederea noastră”168.
CAPITOLUL III.
LOCUL TERORISMULUI ÎN REALITATEA CONSTRUITĂ SOCIAL.
INFLUENŢA MASS MEDIA

1. Reprezentări sociale
Dintre toate iluziile, cea mai periculoasă constă în a gândi că nu există decât o
singură realitate.
Paul Watzlawick

Din perspectiva ştiinţelor socio-umane, realitatea reprezintă o “calitate a fenomenelor

pe care le recunoaştem ca independente de voinţa noastră” iar cunoaşterea este “certitudinea
că fenomenele sunt reale şi că au anumite caracteristici specifice”169.
Sociologia cognitivă postulează faptul că realitatea socială este locul unui proces
continuu şi progresiv de construire şi reconstruire, simultan şi interdependent cu practica şi
cunoaşterea socială în aşa fel încât termenii şi conceptele (inclusiv cele menţionate mai sus)
sunt relative din numeroase puncte de vedere aparţinând şi fiind specifice contextului socio-
cultural în care sunt folosite. Modul în care constructele specifice variază de la un mediu la
altul este determinat de conţinutul, organizarea şi structura reprezentărilor sociale ce apar la
nivelul membrilor grupului ataşat mediului respectiv.

1.1 Paradigma reprezentărilor sociale

Pentru înţelegerea corpusului de elemente incluse în conceptul de reprezentare socială
perspectiva psihologică oferă un prim punct de plecare. De la început vom face distincţie între
reprezentarea privită ca proces şi reprezentarea ca rezultat al procesului. Factorul determinant
al formării şi apariţiei reprezentării la nivelul individului este exprimat printr-un postulat care
susţine că în sistemul cognitiv uman există anumite entităţi ce au rolul de a conserva
informaţia rezultată din interacţiunile individului cu lumea şi de a menţine această informaţie
într-o formă procesată şi structurată prin mecanisme interne, ce poate fi utilizată pentru
orientarea comportamentelor ulterioare. Acest postulat stă la baza principiilor ciberneticii în
ceea ce priveşte dinamica sistemelor deschise.

167
A.P. Schmid apud ibidem, 148, vezi şi Walter Laqueur, 1987; M. Wieviorka & D. Wolton, 1987
168
John B. Thompson, 2000, 252
169
P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 9

70
 În această ordine de idei, procesul de reprezentare are loc atunci când un obiect sau un
ansamblu de obiecte din mediul exterior individului apar re-exprimate în forma unui nou
ansamblu la nivel mental realizându-se o corespondenţă între ansamblul iniţial şi cel final.
Prin urmare, orice asemenea proces presupune o transformare aplicată elementelor ce
constituie obiectul reprezentării. Transformarea poate fi mai mult sau mai puţin radicală
determinând gradul de analogie al reprezentării faţă de obiectul reprezentat. Astfel se disting
(ca rezultat al procesului) reprezentări analogice, în cadrul cărora există un înalt grad de
corespondenţă până la izomorfismul structural cu obiectul reprezentat (imaginea), şi
reprezentările analitice în cadrul cărora legăturile cu elementele obiectului sunt fundamentate
pe o convenţie arbitrară (limbajul). Consideraţiile de mai sus corespund conceptului de
reprezentare mentală sintetizat de Septimiu Chelcea sub forma “entitate de natură cognitivă
reflectând în sistemul mental al unui individ un fragment din universul exterior acestui
sistem”170.
Mecanismele prin care reprezentarea mentală este elaborată şi determinată social sunt
intuite parţial de É. Durkheim în lucrarea sa de pionierat Représentations individuelles et
représentations colectives. Sub conceptul de reprezentare colectivă, acesta reuneşte “o clasă
foarte generală de fenomene psihice şi sociale care înglobează ideologii, mituri, credinţe,
sentimente şi cunoştinţe împărtăşite de membrii unei societăţi într-un anumit moment al
dezvoltării sale istorice”171. Abordările teoretice ulterioare au reformulat această primă
viziune subliniindu-i limitele. În acest sens, S. Moscovici a stabilit principalele diferenţe între
reprezentarea colectivă şi cea socială axându-se, în esenţă, pe faptul că prima are un caracter
de concept fix atomizat, static, amalgam apropiat de un construct mitologic iraţional, pe când
cea din urmă este un fenomen caracterizat prin dinamism, transformare, evoluţie, cu o
structură internă construită funcţional şi cu o unitate structurală omogenă şi raţional-
pragmatică172. Dimensiunea socială a reprezentării este dată de faptul că individul se află
permanent sub influenţa grupului din care face parte, iar acest grup determină procesele
reprezentaţionale prin oferirea unor imagini şi scheme de gândire ce constituie o rezultantă a
interacţiunilor din interiorul său.
Conceptul de reprezentare socială desemnează o formă de cunoaştere specifică, o ştiinţă a
simţului comun, ale cărei conţinuturi generative şi funcţionale sunt socialmente determinate. În
sens mai larg, desemnează o formă de cunoaştere socială. Reprezentările sociale sunt modalităţi
de a gândi practic orientate spre comunicare, înţelegere ş stăpânire a mediului social, material şi
ideal. (...) determinarea socială a conţinuturilor sau proceselor reprezentărilor se referă la

170
S. Chelcea, 1998, 184
171
É. Durkheim, apud D. Cristea, 2000 56
172
S. Moscovici, apud A. Neculau, 2003, 285-286

71
 condiţiile şi contextele în care acestea se formează, la comunicările prin care circulă şi la funcţiile
pe care le au în interacţiunile sociale.173
Reprezentarea stabileşte un raport între subiect (individ, grup) şi obiect (lucru,
persoană , eveniment, fenomen, teorie), raport în cadrul căruia primul se leagă de cel de-al
doilea nu copiindu-l ci reconstruindu-l în conformitate cu structurile existente atât la nivel
social cât şi la nivel individual. Procesul de a re-prezenta un obiect decurge din nevoia
funcţională a individului de a transforma necunoscutul în cunoscut pentru a organiza, ordona
şi structura după o anume coerenţă elementele componente ale lumii exterioare în vederea
adoptării unui comportament şi stabilirii unei poziţii în acord cu structura sinelui şi cu
obiectivele proprii.
Pentru a situa reprezentările sociale într-un cadru comprehensibil trebuie să ţinem
seama de principalele teze ale teoriei construcţiei sociale a realităţii. În primul rând, individul
nu percepe pur şi simplu lumea exterioară ci o construieşte folosind instrumentele de factură
fizică, psihică şi psiho-socială cu care a fost înzestrat genetic şi în afara cărora nu se poate
plasa indiferent de condiţiile şi mediul în care are loc această construcţie. Concret, nimeni nu
poate trece dincolo de limitele naturale ale pragurilor sale senzoriale pentru a percepe şi
interpreta infinitatea de informaţii care sunt disponibile în mediu, dar care nu sunt şi nu vor fi
vreodată “auzite”, “gustate”, “văzute”, “simţite” etc. decât prin intermediul unor instrumente
traducătoare (şi “trădătoare” ?) ce le convertesc în semnale perceptibile. De asemenea, nici o
persoană nu va putea selecţiona, procesa, interpreta informaţia dincolo de limitele impuse de
capacităţile neuro-psihice ale sistemului său nervos şi nici nu va fi în măsură să facă acest
lucru de pe alte poziţii decât cele ale nevoilor şi intereselor sale de “animal social”. Prin
urmare ”realitatea socială este o interpretare construită prin comunicare, pe fondul
interacţiunilor umane într-un anumit cadru cultural şi istoric”174.
Adevărul (inclusiv cel al legilor ştiinţifice) nu există în sine ci el capătă sens numai în
raport cu o structură socio-culturală care să-i ofere, mai întâi pe cale empirică, limbajul în care
să fie exprimat şi, mai apoi, legile după care se exprimă, legi al căror caracter este coerent
doar în raport cu sistemul de referinţă fiind total arbitrare dacă ar fi aplicate într-un mediu
diferit. De exemplu, legile fizicii, care pot fi considerate sistemul cu cel mai extins grad de
aplicabilitate a valorii de adevăr dintre toate sistemele existente în societatea umană globală,
sunt verificabile doar în limitele până la care a reuşit să pătrundă empiric omul cu analizatorii
săi naturali sau artificiali. Nimeni nu ştie dacă şi cum se aplică aceste legi într-o altă galaxie.
Nimeni nu a bănuit bunăoară că oţelul obţinut în condiţii de imponderabilitate devine

173
D. Jodelet apud ibidem, 288

72
transparent prin simplul fapt că în absenţa acceleraţiei gravitaţionale moleculele se unesc prin
legături perfect paralele permiţând trecerea luminii. Până la momentul descoperirii acestui
fapt la caracteristicile oţelului din orice manual tehnic figura cu valoare de adevăr atributul
“aspect mat”. Această caracteristică era inclusă în orice reprezentare socială cu privire la toate
fenomenele şi obiectele ca implicau într-un fel au altul prezenţa oţelului de la “armă” la
“întrecere automobilistică”. Din acest punct de vedere conceptul de “fereastră din oţel” era (şi
pentru multe persoane încă mai este) total străin de realitatea socială.
Procesele implicate în construirea realităţii, locul pe care îl ocupă reprezentările în
cadrul acesteia precum şi modul în care sunt fundamentate atitudinile şi comportamentul
uman, sunt redate într-o formă schematică şi sugestivă de Dumitru Cristea175:

STIMULI PRIMARI - factori din mediul natural şi social care acţionează în

ontogeneză asupra subiectului şi care, prelucraţi prin procesele
cognitive psiho-individuale (percepţie, gândire etc.) vor forma
modelul psiho-informaţional de bază;

STIMULI SECUNDARI - factori generaţi în contextul existenţei psihosociale a

subiectului, cu semnificaţie preponderent socială;

PROCESARE 1 • Operatori psihoindividuali şi psihosociali:

- procese cognitive, afective, motivaţionale modelate
sociocultural în ontogeneză;
- categorizare şi conceptualizare socială – atribuirea
cauzalităţii;
- disonanţă cognitivă, fenomene psihosociale specifice,
operarea cu teorii implicite, efectul de nimb, falsul consens,
tendinţa confirmării ipotezei, efectul de dominantă, cel de
întâietate şi de recenţă, accesibilitatea informaţiei etc. negocierea
socială a realităţii ş.a.;
• Operatori socio-culturali:
- norme şi modele cognitive, afective şi atitudinale
validate, impuse şi controlate socio-cultural;
- stereotipuri şi prejudecăţi sociale primare;

REPREZENTĂRI - scheme şi modele cognitive, atitudinale,

SOCIALE motivaţionale, acţionale şi de comunicaţie;
- stereotipuri şi prejudecăţi sociale etc.;

PROCESARE 2 - actualizare, integrarea şi evaluarea noilor informaţii

prin intermediul operatorilor psiho-sociali adecvaţi;
- evaluarea situaţii sociale generale şi de conjunctură;
- selectarea schemelor acţionale optime în funcţie de
condiţiile concrete;
- anticiparea efectelor acţiunilor ş.a.;

REACŢII
174
COMPORTAMENTALE
D. Cristea, 2000, 53
ŞI ATITUDINALE
175
D. Cristea, 2000, 55

73
 - elaborarea comportamentelor şi atitudinilor adecvate
situaţiilor sociale în care este implicat subiectul.

Din perspectiva sociologiei cognitive, realitatea, este dată, pentru subiecţii sociali, de
“totalitatea reprezentărilor sociale care dau sens şi consistenţă subiectivă obiectelor,
persoanelor, raporturilor, situaţiilor şi fenomenelor psihosociale: respectiv constituenţilor
existenţei umane”176. În această ordine de idei, procesul de reprezentare şi rezultatul acestuia
au o importanţă centrală ce constă în aceea că oferă explicaţii, defineşte realitatea şi indică o
variantă de acţiune în raport cu aceasta.
Definitoriu pentru procesul de reprezentarea este caracterul dinamic, activ ce-i conferă
o putere creatoare capabilă să transfere experienţa şi căile de acţiune disponibile în stocul
social de cunoştinţe asupra unor obiecte şi situaţii cu totul noi şi necunoscute cărora le
prescrie comportamente care, dacă se validează experimental, devin tipizări şi reţete noi. Am
putea spune că evoluţia sistemului social uman a avut loc graţie sau din cauza (pentru că nu i
se poate ataşa o judecată de valoare decât în raport cu o alternativă) mecanismelor
reprezentării sociale ca pietre aşezate la temelia realităţii construite social.
Reprezentările sociale sunt, asemenea întregului complex de fenomene implicate în
construcţia socială a realităţii, subiectul unui paradox: deşi stau la baza practicilor sociale
generând aşteptări, anticipări şi linii de conduită, ele depind de, şi sunt rezultatul, aceloraşi
practici. Ordinea şi realitatea socială există doar ca produse ale activităţii umane. În acelaşi
timp, prin instituţia socializării omul este prin excelenţă un produs social. Între cele două
entităţi se situează realitatea socială care este percepută drept o realitate obiectivă. Prin
urmare, omul este capabil să producă o lume pe care apoi o percepe ca pe ceva diferit de un
produs uman, produsul acţionând asupra producătorului său177. Din acest punct de vedere,
banala întrebare cu “oul sau găina” nu-şi găseşte răspuns: reprezentările sociale sunt un
produs al construcţiei realităţii sau un factor care permite construcţia socială ?
Dacă ne raportăm strict la statutul omului de “animal social”, un posibil răspuns la
această întrebare s-ar desfăşura după următorul raţionament: singura forţă motrice cu care se
naşte individul şi pe care nu putem spune că o dobândeşte prin socializare este voinţa de viaţă.
Această voinţă de viaţă îl face să se adapteze la mediu pentru a supravieţui preluând, prin
imitare, reţetele comportamentale de succes ale fiinţelor din jurul său. Speculând pe marginea
acestui aspect, putem spune că instinctele animalice ale omului nu sunt de fapt ale omului ci
sunt structuri tipizate şi tipizante care au fost preluate în ciclul evoluţiei prin imitarea formelor

176
ibidem.
177
P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 75

74
de viaţă inferioare care au trăit în jurul său. Un nou-născut preia tiparele comportamentale
(care vor sta la baza primelor sale reprezentări şi apoi la baza realităţii sale) de la fiinţele
lângă care îşi trăieşte perioada socializării primare. Se spune impropriu despre un copil care s-
a născut în sălbăticie că nu este socializat. El este socializat pe deplin, dar nu în societatea
umană ci în cea a sălbăticiei în care s-a născut. Acest raţionament este în mod evident
argumentat doar filosofic. Totuşi conceptul filosofic de zoon politikon a devenit prin studiile
socio-psihologiei, unul ştiinţific, deci nu este nici un motiv pentru concluziile ce decurg din
teoretizarea acestui aspect să nu poată fi probate cu instrumentele cercetării ştiinţifice.
Reprezentările sunt o formă a conştiinţei sociale, un mod specific de interpretare şi
gândire a realităţii cotidiene şi constituie produse ale acţiunii şi comunicării umane
materializate sub formă de idei, concepte, motive, sentimente colective şi expresii ale
emoţiilor definite social. Formându-se pe baza credinţelor, practicilor culturale şi produselor
imaginarului colectiv reprezentările sistematizează şi organizează informaţiile disparate
încadrându-le în tipizări structurate pe trei dimensiuni178:
♦ dimensiunea informaţională reprezintă organizarea cunoştinţelor pur faptice pe care le
posedă un grup faţă de un obiect (ce ştiu despre obiect);
♦ câmpul de reprezentare (imaginea) este compus din conţinutul concret şi finit al
enunţurilor referitoare la un anumit aspect al obiectului, enunţuri grupate într-o unitate
ierarhizată de elemente (cum văd obiectul, cum organizez informaţiile referitoare la acesta);
♦ atitudinea defineşte orientarea globală în raport cu obiectul (ce poziţie adopt faţă de
obiect).
De multe ori, individul îşi reprezintă obiectul fără a structura şi organiza informaţiile
pe toate cele trei dimensiuni şi, chiar atunci când o face, nu respectă ordinea pe care ar
impune-o legile logicii formale. Astfel dimensiunea prioritară (prin natura “economică” a
activităţii cerebrale umane) şi cea mai frecventă este atitudinea: “Oamenii îşi reprezintă ceva
numai după ce au adoptat o poziţie şi în funcţie de poziţia adoptată”179 Respectând
raţionamentul ajungem la concluzia oarecum sumbră că în cadrul sistemului social mai întâi
apare atitudinea şi apoi reprezentarea sau “în gândirea socială concluzia are prioritate asupra
premisei, iar în relaţiile sociale verdictul are prioritate asupra judecăţii”180. Acest lucru
justifică legile scrise şi nescrise ale atribuirii şi ne permite să înţelegem formarea
stereotipurilor, a etichetărilor etc. Butada conform căreia prima impresie este cea care
contează îşi găseşte prin urmare fundament ştiinţific şi în teoria reprezentării sociale: dacă, de

178
M. Şleahtiţchi, 1995, 42
179
S. Moscovici, 1994, 61

75
exemplu, am apărut pentru prima dată în câmpul de reprezentare al unui individ cu eticheta de
“misogin” (fără a exista nici o altă informaţie care să confirme acest lucru), atitudinea pe care
acesta o adoptă faţă de noi este structurantă pentru reprezentările rezultate din totalitatea
interacţiunilor ulterioare cu acea persoană. Atitudinea iniţială va acţiona ca un şablon
integrând toate acţiunile viitoare în structuri reprezentative ce au tendinţa de a o confirma şi
consolida din raţiuni de protecţie a sinelui. În toate situaţiile în care persoana va interacţiona
cu noi o componentă a reprezentării pe care o are relativ la persoana noastră va fi atributul
“misogin”.
Elaborarea unei reprezentări implică două mecanisme fundamentale. Cel dintâi este
obiectivarea şi desemnează calitatea de a transforma o noţiune abstractă într-o imagine
concretă (nu şi completă). Astfel ideile, schemele conceptuale capătă o realitate obiectivă,
aproape materială putând fi manipulate mult mai uşor. Acest mecanism presupune
desfăşurarea succesivă a mai multor procese181: asocierea (personificarea) reprezintă tendinţa
firească a inputurilor ce abia se încorporează în contextul conştiinţei de a se asocia cu anumite
componente deja existente (nume de persoane, fenomene ştiinţifice, istorice, culturale);
decontextualizarea supune produsele primei faze (stările ce pot fi asemuite cu ceva deja
cunoscut) unei evaluări bazate pe sistemul de criterii normative acceptate de grup;
figurativizarea presupune instituirea unor condensări psiho-mentale, vizualizări schematice cu
atribute concrete, clare şi reale care permite un înalt grad de manevrabilitate, naturalizarea
(ontizarea) schemei figurative prin care aceasta dobândeşte trăsături naturale, obţine o
densitate materială. Prin aceste procese, individul dobândeşte capacitatea de a-şi interioriza
(re-prezenta) lumea exterioară sub forma unor prototipuri.
Cel de-a doilea mecanism este ancorarea, prin care prototipul nefamiliar rezultat în
urma obiectivării este introdus într-o reţea de categorii familiare în aşa fel încât să putem
compara necunoscutul cu ceea ce ştim deja pentru a reduce ameninţarea resimţită din cauza
lipsei de informaţii şi, implicit, a unui comportament de adaptare. Produsul obiectivării este
plasat într-un context bine stăpânit pentru a i se găsi o semnificaţie şi o utilitate imediată, prin
integrarea într-un sistem de referinţă preexistent şi solid.
Studiile teoretice şi empirice au identificat şi caracterizat funcţiile pe care le
îndeplinesc reprezentările sociale pentru individ şi pentru grupul său de apartenenţă. J.C.
Abric ia în considerare patru funcţii ale reprezentărilor în context social: funcţia de

180
L. Radu, 1999, 5
181
M. Şleahtiţchi, 1995, 48 şi următoarele

76
cunoaştere, funcţia identitară, funcţia de orientare, funcţia justificativă182. Detaliind pentru
fiecare din acestea, D. Cristea identifică şi alte funcţii ale reprezentărilor sociale.
♦ Funcţia cognitiv-explicativă se referă la faptul că reprezentările mediază şi condiţionează
activitatea de cunoaştere permiţând înţelegerea şi interpretarea realităţii. Astfel sunt oferite referinţele
cognitive şi de comunicare pentru membrii unităţilor sociale şi sunt sistematizate cunoştinţele şi
rezultatele experienţelor rezultând ceea ce numim fondul social de cunoştinţe.
♦ Funcţia axiologic-normativă se exercită prin încorporarea de norme şi valori din universul
consensual al unei colectivităţi dând naştere reperelor pentru elaborarea atitudinilor.
♦ Funcţia identitară constă în faptul că un ansamblu structurat de reprezentări sociale defineşte
implicit identitatea grupurilor sociale condiţionând astfel raporturile intergrupale şi constituindu-se în
instrumente ale controlului social. Comunitatea impune membrilor seturi specifice de reprezentări
esenţiale definitorii pentru identitatea sa cultural-istorică.
♦ Funcţia praxiologică şi de orientare se referă la calitatea reprezentărilor de ghid al acţiunilor şi
comportamentelor individuale şi de grup.
♦ Funcţia simbolică: realitatea nu este numai reconstruită ci şi dedublată, planului obiectual
adăugându-se unul al reproducerii simbolice a realităţii.

♦ Funcţia de susţinere şi justificare constă în suportul psihologic oferit de conţinutul

reprezentărilor pentru atitudinile şi comportamentele ce sunt elaborate într-un univers consensual.
Aceste funcţii pot la fel de bine să se manifeste disfuncţional în raport cu socialul sau
cel puţin cu alţi indivizi prin faptul că reprezentările sunt în primul rând structurate de nevoile
şi aspiraţiile individului. De exemplu, în exercitarea funcţiei de justificare sau a celei
identitare, prin sublimare sau alte mecanisme defensive, pot apărea atitudini ostile (gen
rasism, ură de clasă etc.) şi comportamente de-a dreptul distructive şi deviante în raport cu
normele sociale. Reprezentarea privind revoluţionarul rebel poate uşor deveni, prin
mecanismele menţionate mai sus, acea a unui terorist. (a se ţie cont şi de faptul că atitudinea
are tendinţa de a apărea prima în cadrul reprezentării condiţionând şi celelalte dimensiuni ale
acesteia).

1.2 Teoria nucleului central

Din punct de vedere al organizării şi structurii interne a reprezentărilor sociale acestea
nu se reduc doar la un set de relaţii specifice între elementele constitutive ci include şi o
ierarhizare a acestora pe două nivele183. În primul rând, reprezentările conţin un aşa-zis
nucleu central ce are în principal o funcţie generativă prin aceea că transformă şi conferă

182
J.C. Abric, apud A. Neculau, 2003, 295
183
Jean-Claude Abric apud L. Radu, 1999, 13

77
semnificaţii tuturor celorlalte elemente componente şi una organizatorică influenţând natura
relaţiilor dintre acestea. Un al doilea nivel al structurii reprezentărilor este constituit din
sistemul periferic care are rolul de interfaţă între nodul central şi situaţia concretă, reală.
Caracteristicile celor două componente structurale ale reprezentărilor sunt redate
sintetic în următoarea schemă184:

Nucleul central Sistemul periferic

- are legătură cu memoria colectivă
- este consensual, defineşte omogenitatea
şi coeziunea grupului
- stabil, coerent, rigid
- rezistent la schimbare
- puţin sensibil la contextul imediat
- permite integrarea experienţelor şi
istoriilor individuale
- suportă eterogenitatea grupului
- suplu, evolutiv
- suportă contradicţiile
- sensibil la contextul imediat

Pentru diferenţierea şi delimitarea celor două categorii structurale, funcţiile185 pe care

acestea le îndeplinesc în cadrul procesului de reprezentare sunt un criteriu elocvent.
Funcţia generatoare
Funcţia organizatoare
Funcţia de stabilizare
Funcţia de concretizare
Funcţia de reglare
Funcţia de apărare
NUCLEUL CENTRAL
Prin intermediul nucleului central se creează şi se transformă
celelalte reprezentări.
Existenţa unor legături între elementele reprezentării şi care tind să
manifeste convergenţă spre nodul central, care devine astfel
unificator şi stabilizator.
Nucleul central este alcătuit din elementele cele mai stabile ale
reprezentării, constituind astfel un ansamblu de elemente ce rezistă
la schimbare.
SISTEMUL PERIFERIC
Sistemul periferic facilitează îmbrăcarea RS în termeni concreţi,
imediat inteligibili şi transmisibili şi creează o ambianţă
particulară. În strânsă legătură cu aceasta se manifestă o funcţie de
modelare personalizată a RS.
Prin intermediul acestei funcţii RS se adaptează permanent la
context, la modificarea circumstanţelor externe.
Permite rezistenţa nucleului central la schimbările temporare de
circumstanţe şi, în acelaşi timp, concurează la transformarea
globală a reprezentării atunci când este cazul. Această funcţie se
realizează prin reamintirea realului, desemnarea elementului
străin, evidenţierea contradicţiei dintre termeni şi propunerea unei
raţionalizări care permite suportarea contradicţiei.

Privind schemele de mai sus, putem afirma că atitudinile şi comportamentele

persoanelor şi grupurilor pot fi explicate în mare parte dacă se identifică nucleul central al

184
D. Cristea, 2000, 61
185
J.C. Abric, apud A. Neculau, 2003, 298

78
reprezentărilor cu care operează. Realizarea unei analize a reprezentărilor poate conduce la
descoperirea realităţii subiective specifice unui grup, comunitate etc. şi a membrilor acestora
şi, prin aceasta, la determinarea comportamentelor probabile, eficacităţii, naturii şi structurii
interacţiunilor specifice.
A cunoaşte şi explica ceea ce semnifică este primul pas în orice analiză a unei situaţii sau a unei
întâlniri sociale şi constituie un mijloc de prevedere a evoluţiilor interacţiunilor grupurilor, de
exemplu186
Transformările reprezentărilor sociale au loc mai ales la nivelul sistemului periferic
oprindu-se de cele mai multe ori aici. Amploarea şi profunzimea transformărilor pe care le
suferă reprezentările ţin de următoarele elemente:
ƒ natura şi gravitatea evenimentelor generatoare de mutaţii (crize, revoluţii, războaie);
ƒ modul de implicare a subiectului în respectivele transformări;
ƒ reversibilitatea mutaţiilor;
ƒ gradul de compatibilitate al noilor practici sociale cu vechiul sistem de norme, valori
şi reprezentări sociale;
Când suferă o transformare radicală cu repercusiuni asupra structurii nucleului central,
reprezentarea este subiectul unei succesiuni de modificări identificate şi sintetizate de C.
Flament după cum urmează187:
⇒ modificări ale circumstanţelor externe (cauzele exterioare ale reprezentării);
⇒ modificări aferente practicii sociale care mediază relaţia dintre circumstanţele externe
şi prescripţiile interne ale reprezentării;
⇒ modificări ale prescripţiilor condiţionate ale reprezentării, realizate sub influenţa
factorilor externi şi practicii sociale;
⇒ modificări ale prescripţiilor care fixează reperele fundamentale ale reprezentărilor,
atitudinilor şi comportamentelor sociale.
Sociologii au formulat criteriul fundamental pentru diferenţierea unu element ce
aparţine nucleului central de unul periferic: punerea în discuţie a unui element din prima
categorie determină nerecunoaşterea obiectului, în timp ce absenţa unui element periferic nu
împiedică această recunoaştere. În concluzie, dacă nucleul central reprezintă elementul
tipizant care structurează toate inputurile informaţionale legate de obiect, corespunzând unui
sistem de valori determinat socio-cultural şi greu de schimbat la nivel individual (vezi
paradigma conformării la norma de grup – M. Sherif), elementele periferice se constituie în
variabile contextualizate care au rolul unor scheme adaptative – “descrierea actelor sau

186
S. Moscovici, 1995, 80
187
D. Cristea, 2000, 62

79
evenimentelor esenţiale care se succed într-o manieră coerentă într-o situaţie dată când totul
se petrece normal”188.

1.3 Teoria principiilor organizatoare

O abordare complementară mai degrabă decât alternativă privind structura
reprezentărilor sociale se bazează pe faptul că acestea sunt determinate de ansamblul opiniilor
atitudinilor şi prejudecăţilor emergente la nivel individual şi social189. Aceste construcţii
cognitive dublu determinate sunt reglate de anumite principii organizatoare de luări de
poziţie – sisteme normative de referinţă care sunt definite social dar permit atitudini şi puncte
de vedere particulare.
Reprezentările sociale reprezintă o hartă comună creată prin raporturi de comunicare
bazate pe un limbaj comun şi puncte de reper comune. Această hartă reprezintă un “sistem de
semnificaţii instituţionalizate”190 împărtăşite la nivelul întregii comunităţi. În afara acestor
semnificaţii comune tuturor membrilor unei colectivităţi, fiecare dintre indivizi posedă un set
propriu de cogniţii ce sunt rezultatul unic şi irepetabil al evoluţiei lor în cadrul sistemului
social, al ordinii în care au intrat în contact cu anumite norme şi valori şi al măsurii în care
această evoluţie a determinat aderarea la anumite credinţe. Deşi numeroasele elemente ale
realităţii construite social ar trebui să fie reprezentate similar de indivizi similari (din punct de
vedere biologic şi fiziologic), pluralitatea este inevitabilă întrucât reprezentările formate în
ontogeneză determină şi structurează toate reprezentările ulterioare rezultând numeroase
poziţii (interese) susţinute de un actor social (individ, grup) sau altul.
Sistemul social dat, cu particularităţile şi caracteristicile sale spaţio-temporale, istorice
şi culturale, este asimilabil noţiunii de câmp teoretizate de P. Bourdieu ca loc public deschis
unde fiecare priveşte (citeşte) acţiunile semenilor, câmp de forţe şi de luptă în care se
confruntă diferite producţii culturale după reguli instituite la nivel global. În acest sens orice
act reprezintă o manifestare a pluralităţii de poziţii şi a luptei din cadrul câmpului: “nu cumpăr
un ziar ci un principiu generator de priză de conştiinţă, definit printr-o oarecare poziţie
distinctivă într-un câmp de principii generatoare instituţionalizate”191. Câmpul social este
deopotrivă purtător şi producător de valori, norme, simboluri care influenţează prestaţia
fiecărui individ în cadrul său, “un spaţiu ştiinţific care elaborează idei, concepte, orientări dar
care şi organizează practic o anumită realitate livrând semne de cunoaştere şi de

188
C. Guimelli & C. Jacobi, apud L. Radu, 2000, 58
189
W. Doise, apud A. Neculau, 2003, 299
190
Clemence, Doise, Lorenzi-Cioldi, apud ibidem, 300
191
Pierre Bourdieu, apud A. Neculau, 1995, XII

80
recunoaştere”192. Aceste idei concepte, orientări sunt “principii organizatoare de luări de
poziţie” în virtutea faptului că sus-definitul câmp produce un anumit tip de discurs care, la
rândul său, are efecte practice asupra actorilor sociali.

1.4 Dinamica reprezentărilor sociale

Relaţia dintre subiect, obiect, şi elementele determinante care contribuie la stabilirea şi
structura acestei relaţii în cadrul reprezentărilor sociale sunt redate într-o formă schematică de
Dumitru Cristea193 astfel:

Activitate de cunoaştere

modelare

construcţie interpretare

SUBIECT REPREZENTARE OBIECT

expresie simbolizare
adecvare

Practică socială Relaţii sociale

Conform schemei, dinamica reprezentărilor sociale este condiţionată de relaţiile

generice dintre activitatea de cunoaştere, practica socială şi interacţiunile aferente acesteia (fie
ele mediate sau interpersonale).
Pentru a înţelege dinamica reprezentărilor sociale trebuie să plecăm de la natura
relaţiei pe care acestea o stabilesc între subiect şi obiect. În reprezentarea unui obiect acesta
este înscris într-un context activ aflat în continuă mişcare. Prin urmare el este inevitabil
conceput parţial de către o persoană sau colectivitate, în coerenţa impusă de acţiunile în care
este angajat subiectul la momentul reprezentării. Obiectul nu există pentru subiect decât în
funcţie de mijloacele care permit cunoaşterea sa. Subiectul (individ sau grup) se situează
(adoptă o poziţie) în universul social şi material în funcţie de o organizare pe care o preia din
realitatea vieţii cotidiene. Afirmaţia lui Hegel194 ilustrează cel mai bine această dublă
determinare: “Dacă tot ceea ce este raţional este real aceasta se întâmplă din cauză că realul a
fost prelucrat pentru a-l face conform cu raţionalul”. Pentru a exemplifica să luăm în
considerare cazul studiilor privind “manipularea” – subiect recurent în lucrările psiho-

192
A. Neculau op. cit., XIII
193
D. Cristea, op.cit., 62

81
sociologilor ultimului secol: oare subiectul este atât de studiat pentru că este resimţit din ce în
ce mai puternic la nivel social sau problema se pune tocmai invers ? Dacă ne luăm după
Biblie, întreaga umanitate îşi datorează existenţa unei manipulări al cărei subiect pasiv a fost
Adam; apoi Brutus poate fi considerat un manipulator desăvârşit, toţi marii retori ai
antichităţii îşi făceau, de altfel, un titlu de glorie din capacitatea de a controla comportamentul
semenilor. Exemplele sunt nenumărate, iar studiind mecanismele persuasiunii şi elementele
sale determinante am putea ajunge chiar la o concluzie contrară: dacă ar exista o epocă în care
individul ar fi cel mai puţin vulnerabil la persuasiune aceea ar fi contemporaneitatea deoarece
prezintă cel mai înalt grad de pluralitate, de nivel de instruire al persoanei şi de acces liber la
informaţie. Privind problema din alt punct de vedere, am putea afirma că manipularea este
resimţită (fondat sau nu) la nivel social tocmai pentru că este studiată şi diseminată atât de
asiduu. Există în acest sens cărţi şi articole ce, departe de a da curs unui demers ştiinţific, se
constituie în adevărate iniţiative alarmiste şi paranoice.
Prin interacţiunea directă cu alţi indivizi ce sunt subiecţi activi ai aceleiaşi reprezentări
obiectul este acaparat de experienţa comună şi fiecare membru al grupului îl poate integra în
propria competenţă enciclopedică şi în orizontul propriu de aşteptări. Pe măsură ce
interacţiunile colective progresează, sensurile se precizează, atitudinile se ordonează, valorile
sunt ierarhizate şi reprezentarea devine cu adevărat socială constituindu-se în fraze, viziuni,
reţete noi ce vor contribui la interpretarea şi ordonarea unor noi obiecte de reprezentare.
Conformându-se vocaţiei sale sociale, individul va căuta să-şi răspândească noile
cunoştinţe, le va valoriza şi se va angaja în apărarea propriilor concepţii căutând perpetuu noi
informaţii, decupându-le şi clasându-le în conformitate cu normele sociale, ştiinţifice,
practice, logice şi mai ales în deplină coerenţă cu sinele. Principalul scop al acestui demers
aparent inutil şi obositor nu este avansarea cunoaşterii ci pur şi simplu dovedirea faptului de
“a fi la curent” pentru a fi inclus în circuitul social. Individul clasifică informaţiile primite şi
le foloseşte cum i se pare mai potrivit în aşa fel încât să le poată integra într-un tablou coerent
al realului strecurându-le într-un limbaj care să-i permită să vorbească despre ceea ce vorbeşte
toată lumea. Acesta este secretul succesului ziarelor de scandal şi chiar al celor sportive:
vorbind despre lucruri la care “se pricepe toată lumea” (căsătorii, divorţuri, înşelătorii,
înjurături etc.) şi trezind interesul prin statutul social al persoanelor despre care se vorbeşte,
acestea oferă individului elemente uşor de reţinut şi vehiculat graţie limbajului familiar, care
pot fi lesne clasificate şi raportate la propria experienţă creându-se astfel cadrul cel mai
favorabil “cozeriei”. Dacă noţiunile de fizică cuantică, de exemplu, ar fi la fel de accesibile,

194
G.W.F. Hegel apud Moscovici, 1994, 37

82
dat fiind faptul că oferă mult mai multe elemente interesante decât în primul caz (deşi la fel
sau chiar mai puţin utile vieţii individului de pe altă poziţie decât cea de subiect de
conversaţie), atunci cu siguranţă nimeni nu ar mai vorbi de ultima coafură a actriţei X ori de
noua prietenă a atacantului Y ci despre cuante energetice şi fotoni.
Raportată la procesele de reprezentare, comunicarea socială în variantele sale inter-
individuale, de grup, instituţionale şi de masă se constituie într-o condiţie determinantă a
cestora fără de care reprezentările nu se pot forma fie şi numai din considerente ce ţin de
vehicularea elementelor lingvistice care constituie matricea realităţii sociale. Limbajul şi
schemele tipizate de interacţiune şi comunicare sunt recipientele în care se toarnă elementele
realului ce, asemeni unui fluid, iau forma vasului în care au fost turnate.
Individul este, în esenţă, un sistem deschis care face schimb de materie şi informaţie cu
mediul pentru menţinerea homeostaziei propriei entităţi. El relaţionează cu toate entităţile
externe sieşi absorbind şi procesând cât mai multe informaţii despre acestea pentru a-şi putea
orienta comportamentul în direcţia satisfacerii propriilor nevoi subordonate obiectivului
primordial de mai sus. Dat fiind faptul că, din punct de vedere structural şi funcţional,
sistemele deschise numite om se aseamănă, acestea vor elabora şi dezvolta mecanisme relativ
similare de raportare la un obiect. Mai mult decât atât, graţie înclinaţiei instinctuale spre
imitaţie ca forţă motrice a socializării (în esenţă imitaţia însemnă de fapt culegerea de
informaţii despre modul cum celelalte sisteme – nu neapărat umane – se raportează la un
anumit obiect, fenomen sau alt sistem), numeroasele variante mai mult sau mai puţin similare
de raportare la o entitate externă au tendinţa de a converge în cadrul unui grup omogen.
Rezultatul, din punct de vedere al psihologiei sociale, este conturarea unor scheme, reţete,
tipizări instiuţionalizate prin rutină şi reunite generic sub titlul de reprezentări care, deşi sunt
elaborate individual, sunt determinate social.
Încadrându-se în raţiunea autoreglatoare a sistemului social care, raportat la realitatea
vieţii cotidiene, are tendinţa de a integra continuu elementele problematice în cele
neproblematice, instituţionalizate ca reţetă funcţională pentru sistem, reprezentările constituie
grila predeterminată de lectură prin care cele mai mici unităţi sociale – indivizii – integrează
elementele noi, necunoscute în tipizări familiare care permit homeostazia întregului –
rezultantă a homeostaziei unităţilor componente.

83
 2. Reprezentări mediatice
Fiecare dintre noi poate fi privit şi ca o sumă de expuneri la mesaje media.
Marian Petcu
Raportându-ne la principalele elemente definitorii ale paradigmei reprezentărilor
sociale, ne vom referi în cele ce urmează la o formă particulară de reprezentări în care
mijloacele de comunicare în masă joacă rolul principal. În primul rând, este de interes pentru
scopul prezentului studiu măsura şi căile prin care mesajele mediatice influenţează şi
determină reprezentările sociale ale publicului cu privire la un obiect complex cum este
fenomenul terorist, iar în al doilea rând, modul cum însăşi instituţiile media îşi reprezintă un
anume obiect, fenomen etc. şi modalităţile în care reprezentările mediatice se impun
reprezentărilor sociale.

2.1 Rolul media în structurarea şi dinamica reprezentărilor sociale

Teoriile impactului mediatic au identificat, într-o formă sau alta, diverse modalităţi în
care mass-media influenţează natura interacţiunilor în societate şi universul valorilor,
stereotipurilor, prejudecăţilor etc. O abordare complexă privind acest aspect, întreprinsă de
J.B. Thompson porneşte de la premisa că sinele este “un proiect simbolic pe care individul îl
construieşte activ (...) din materialele simbolice care se află la dispoziţia sa”195. Înainte de
revoluţia mijloacelor de comunicare, respectivele materiale simbolice erau dobândite în
contexte de interacţiune faţă în faţă ceea ce presupunea împărtăşirea unui spaţiu comun şi,
implicit a unui context comun. Cunoaşterea în această situaţie era o cunoaştere locală
transmisă de la o generaţie la alta prin interacţiune directă şi adaptată nevoilor practice ale
vieţii. În noul context caracterizat de omniprezenţa media de comunicare situaţia se schimbă
radical.
Procesul formării sinelui devine tot mai dependent de accesul la formele mediate de comunicare –
atât la cele tipărite cât şi la formele mediate electronic. Cunoaşterea locală este suplimentată şi tot
mai mult înlocuită de noile forme de cunoaştere non-locală, care sunt fixate pe un substrat
material, reproduse tehnic şi transmise prin mass-media. Experimentarea se desprinde treptat de
relaţiile de putere stabilite prin interacţiunea faţă în faţă pe măsură ce indivizii sunt capabili să
dobândească acces la noile forme de cunoaştere, care nu mai sunt transmise faţă în faţă196.
Prin prisma acestui fapt, numit de autor absorbţie a sinelui în interacţiunea mediată,
mass-media capătă un rol fundamental în dinamica reprezentărilor sociale şi în cea globală a
realităţii construite social prin aceea că indivizii le folosesc drept resursă pentru elaborarea
sau preluarea unor sisteme de expertiză practică – acele „reţete” despre care vorbesc Berger &
Luckmann – pentru a controla şi a se adapta mediului a cărui complexitate creşte progresiv şi

195
J. B. Thompson, 2000, 201

84
din cauza volumului imens de forme simbolice mediate. În acest fel media constituie
deopotrivă factori multiplicator pentru complexitatea sistemului social cât şi surse
primordiale de tipizări şi reţete pentru gestionarea acestei complexităţi.
O calitate fundamentală a reprezentării este aceea că are un caracter simbolic –
reprezentarea poate fi semnul unui obiect şi/sau o imagine a acestuia, uneori rupte de imediat,
având caracter figurativ. Prin mecanismul obiectivării reprezentarea devine independentă de
prezenţa obiectului său, ea putându-se manifesta şi în absenţa acestuia pe baza tiparelor
elaborate aşa cum este descris la punctul 1.1. Un caz special şi deosebit al obiectivării este
semnalizarea – producerea de semnale relativă la un anumit obiect cărora toţi le recunosc
înţelesul. Astfel rezultă codul comun al comunicării fără de care nu putem vorbi de
reprezentare socială. Semnalele sunt grupate în sisteme ce sunt accesibile independent şi în
afara obiectelor reprezentate prin ele, iar dintre aceste sisteme, cel care este cel mai important
în societatea umană este limbajul.
Obiectivările cotidiene sunt conservate în principal prin semnificaţie lingvistică aceasta
putând constitui un substitut al reprezentării complet elaborate, asemeni imaginii perceptive.
Există numeroase situaţii în care folosim noţiuni ce desemnează anumite fenomene, concepte
şi chiar obiecte despre care nu ştim decât cum se numesc şi eventual cum arată, fără a exista şi
o ancorare elaborată a respectivului obiect de reprezentare, fundamentată pe informaţii
detaliate despre caracteristicile şi particularităţile sale de sens şi formă. Revenind, limbajul
“devine depozitarul obiectiv al unor vaste acumulări de semnificaţii şi experienţe pe care le
poate transmite în timp şi spaţiu”197. Limbajul, mai exact numirea unor obiecte, obligă la
introducerea acestuia în anumite tipare. Prin vasta sa flexibilitate explicativă, limbajul permite
obiectivarea unei mari varietăţi de experienţe întâlnite în cursul vieţii. Tipizând experienţele şi
incluzându-le în categorii limbajul este transcendent faţă de spaţiu, timp şi context social
condiţionând interacţiunile din sfera socialului prin faptul că este instrumentul prin care se
fixează stocul social de cunoştinţe.
Întrucât viaţa cotidiană este dominată de o raţiune pragmatică, cunoaşterea-reţetă
(tipizată şi tipizantă în acelaşi timp) ocupă un loc proeminent în stocul social de cunoştinţe. În
tot acest ansamblu media joacă un rol principal prin aceea că “numeşte” fenomene,
atribuindu-le prin actul numirii o reţetă specifică care este adesea preluată de individ ca atare,
în virtutea lenei cognitive şi a necesităţii adoptării unei poziţii faţă de respectivul fenomen.

196
ibidem, 202
197
P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 49

85
 Raportând cele de mai sus la principala contribuţie epistemică a Şcolii de la Chicago –
Interacţionismul simbolic – putem să emitem ipoteze cu privire la rolul media în procesul de
reprezentare socială. Ideile de bază ale acestei teorii au fort sintetizate astfel198:
- sinele şi mediul social se definesc unul pe altul, îşi dau contur unul altuia prin intermediul
comunicării simbolice;
- pentru individ, înţelesul unu obiect derivă din consecinţele practice ale acestuia;
- înţelesul reprezintă o problemă de negociere, iar atunci când apar diferenţe cu privire la
înţeles, se poate ajunge la concurs numai dacă se acceptă faptul că înţelesurile diferite au luat naştere
în urma unor experienţe diferite ale persoanelor implicate; pe de altă parte, experienţele diferite
creează aşteptări diferite, iar înţelegerea aşteptărilor şi a consecinţelor anticipate pretinde negociere
între participanţi;
- înţelesul reprezintă un rezultat al interpretării, iar interpretarea este guvernată de interacţiunea
individului cu mediul, interacţiune care are loc într-un anumit loc, într-un anumit moment, cu anumiţi
actori / participanţi; prin urmare, înţelesul nu este static şi universal, ci este creat (emergent), în unele
cazuri, este produsul unei negocieri continue.
H. Blumer – cel care a lansat termenul de interacţionism simbolic – oferă o perspectivă
sintetică asupra rolului limbajului ca purtător de simboluri şi rolul înţelesurilor (reţetelor)
atribuite de acesta în determinarea reprezentărilor sociale şi prin acestea a comportamentelor
şi conduitelor sociale199:
(a) oamenii acţionează asupra lucrurilor pe baza înţelesurilor pe care aceste lucruri le au
pentru ei;
(b) înţelesul lucrurilor este derivat, se naşte în urma interacţiunilor sociale pe care o
persoană le are cu celelalte;
(c) aceste înţelesuri sunt manipulate sau modificate printr-un proces de interpretare.
Abordând relaţia dintre simboluri (lingvistice şi non-lingvistice) experienţele
subiective şi semnificaţiile atribuite simbolurilor, studii recente identifică patru moduri în care
media acţionează nemijlocit în construirea realităţii sociale200:
A. consacrarea unei semnificaţii – utilizarea frecventă în discursul jurnalistic a unor
termeni va duce la familiarizarea treptată a publicului cu semnificaţia atribuită acestuia;
B. extinderea unei semnificaţii – rezultat al descrierilor făcute de media, indivizii iau
cunoştinţă de semnificaţiile adiţionale ale unor simboluri deja cunoscute;
C. substituirea sau înlocuirea de semnificaţii – de exemplu, termenul de “huligan” cu
care au fost etichetaţi demonstranţii din Piaţa Universităţii în primul semestru al anului 1990,
a basculat de la semnificaţia peiorativă la cea de luptător pentru democraţie şi libertate,
anticomunist prin articolele publicate sistematic într-un cotidian central autohton;

198
T. Meyer, apud P. Dobrescu, A. Bărgăoanu, 2003, 55-56
199
H. Blumer, apud ibidem, 56
200
M. De Fleur, E. Dennis, apud M. Petcu, 2001, 201-202

86
 D. consolidarea (stabilirea semnificaţiilor) – privitor la termeni care nou apăruţi în
mediul unui grup care sunt reprezentaţi prin aproprierea mai mult sau mai puţin integrală a
semnificaţiei atribuite de media.
Reunind cele trei teorii, media capătă un rol fundamental în determinarea conţinutului
şi dinamicii reprezentărilor sociale prin faptul că oferă un cadru de interacţiune ce se
substituie celei specifice grupurilor primare (interacţiunea faţă în faţă) precizând sensurile şi
oferind modele-reţetă de raportare la diversele obiecte de reprezentare. Faptul că media
“numesc” obiecte şi le ierarhizează impunând o anumită agendă, în contextul în care formele
mediate de experienţă înlocuiesc experimentarea în situaţie faţă în faţă, face ca actualitatea,
sau realitatea vieţii cotidiene – singura care “domină celelalte realităţi prin existenţa
limbajului”201 – să devină într-o mai mică sau mai mare măsură (în funcţie de contextul în
care se manifestă şi de particularităţile diverselor obiecte componente ale acestei realităţi), un
produs mediatic.
Opera de pionierat în domeniul reprezentărilor sociale a lui S. Moscovici – Etude de la
representation sociale de la psychanalyse - conţine o analiză de conţinut efectuată pe circa
2000 de articole din peste 150 de ziare şi reviste apărute în diverse regiuni ale Franţei,
bazându-se pe faptul că mass-media au un rol primordial în geneza şi evoluţia reprezentărilor
sociale.
Mijloacele de informare în masă pot îndeplini două funcţii care, din punctul de vedere
al reprezentărilor sociale, nu pot fi îndeplinite în aceeaşi măsură şi cu acelaşi succes de “alte
mijloace de înrâurire psihologică”202:
1. funcţia regulatorie – emanând necontenit impulsuri propagandistice asigură intervenţii
operative în ceea ce priveşte consolidarea unităţii interioare a grupului confruntat în
permanenţă cu anumite probleme, conflicte şi disonanţe;
2. funcţia organizatorică – media pot accelera la maxim, în funcţie de caracterul
schimbărilor ce survin în viaţa cotidiană, atât producerea unor reprezentări sociale noi, cât şi
restructurarea sau chiar dispariţia celor vechi.
Propagarea informaţiei prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă capătă configuraţia
unei activităţi de tip colectiv / grupal ea desfăşurându-se pe fundalul unei interminabile
“fabricări” de reprezentări cu referinţă la diverse probleme şi conflicte umane203.
Sub aspectul proceselor şi etapelor implicate, mass-media sunt factorul prin care
începe şi se termină actul de reprezentare socială. Procesul este declanşat prin impulsurile

201
P. L. Berger, T. Luckmann, 1999, 37
202
M. Şleahtiţchi, 1995, 70
203
S. Moscovici, apud ibidem 70

87
informaţionale, iar finalizarea procesului este dată de apariţia stărilor afectogene, formarea
opiniilor şi convingerilor şi a orientărilor comportamentale.
Mass-media reuşesc să influenţeze în mod fundamental calitatea, intensitatea şi aria de
circulaţie a reprezentărilor sociale prin:
♦ frecvenţa punerii în discuţie a fenomenului reprezentat;
♦ caracterul abordării obiectului reprezentat (unidimensional-bidimensional-
pluridimensional, ştiinţific-neştiinţific etc.);
♦ gradul de competenţă în materie a semnatarilor informaţiilor furnizate;
♦ orientarea ideologică a respectivelor mijloace de informare în masă (progresiste,
reacţionare, centriste etc.)204.
“Presa informează, dar ea face mai mult decât atât căci ea contribuie la elaborarea
reprezentărilor prin care noi vom înţelege şi interpreta informaţiile”205. Rolul jurnaliştilor este
de a completa informaţiile cu imagini şi puncte de reper care să permită indivizilor să le
resitueze în propriul cadru de referinţă

2.2 Mecanisme implicate – sociologia receptării

În viziunea teoriilor impactului limitat al media, responsabilitatea acestora este mai
mare în ceea ce priveşte imaginile şi valorile pe care le vehiculează decât în ceea ce priveşte
informaţiile propriu-zise faţă de care cetăţenii păstrează un anumit spirit critic. Acceptăm mai
degrabă informaţii care confirmă opinii anterioare şi le respingem pe cele care vin în
contradicţie cu acestea. Vigilenţa publicului este mult mai slabă, însă, în ceea ce priveşte
stereotipul, prejudecata, etichetarea – toate elemente ce contribuie le dimensionarea unei
anumite reprezentări – şi în această dimensiune, jurnalismul de opinie are un rol fundamental.
(vezi teoriile fluxului în doi paşi).
Viziunile integraliste asupra comunicării persuasive ce tratează procesul de comunicare
din două puncte de vedere – unul social-politic axat pe efectele comunicării şi structura mass-
media şi altul centrat în întregime pe conţinutul mesajelor – sunt semnificative pentru
înţelegerea modului în care indivizii îşi aproprie conţinuturile enumerate mai sus. Sociologul
francez J.N. Kapferer identifică şase faze206 implicate în procesul de interiorizare a unui
conţinut de către individ, faze fără de care nu se poate vorbi de succesul comunicării.
Prima fază constă în expunerea la mesaj ce are un caracter selectiv fiind condiţionată
de satisfacerea unor nevoi şi interese personale ale individului şi de stimularea curiozităţii

204
idem
205
M. Wieviorka, D. Wolton, 1987, 105

88
acestuia, curiozitate provocată în principal de caracterul inedit şi neobişnuit al informaţiilor.
Pe lângă aceste caracteristici mesajul trebuie să se situeze pe o poziţie de apărare şi
confirmare a opiniilor deja existente în mintea individului. “Există în om o tendinţă înnăscută
de a căuta informaţii care confirmă propria lui opinie şi de a evita informaţiile care o
contrazic”207.
Cea de-a doua fază reprezintă decodificarea mesajului ce presupune transformarea
stimulilor senzoriali din conţinutul mesajului în concepte coerente ce au o anume semnificaţie
pentru receptor, prin operaţii de procesare, transformare şi manipulare a respectivilor stimuli.
Următorul pas în reuşita comunicării este acceptarea (sau refuzul) mesajului decodificat în
condiţiile în care a înţelege nu este suficient cu a fi convins.
Cea de-a patra operaţie – schimbarea (sau nu) atitudinii ca urmare a acceptării
mesajului – depinde de trei elemente determinante: opiniile existente (dimensiunea cognitivă),
încrederea în comunicator (dimensiunea afectivă) şi intenţiile de acţiune ale receptorului
(dimensiunea conativă).
Persistenţa schimbării atitudinii constituie cel de-al cincilea pas (dependent în
principal de procesul de memorare) al persuasiunii şi condiţionează, la rândul său, ultima
etapă - trecerea de la atitudine la acţiune, care confirmă eficienţa comunicării.
În cadrul celor şase faze ale demersului persuasiv sociologul francez atribuie o
importanţă deosebită unui număr de patru procese psihologice prin care individul foloseşte
informaţia:
♦ atenţia este condiţionată de nivelul de alertă în care se află organismul în momentul expunerii
la mesaj şi implicit de mediul în care se produce comunicarea, aflându-se în permanenţă sub influenţa
selectivităţii individului şi a intensităţii concentrării sale;
♦ percepţia este rezultatul decodării şi are tendinţa de fi influenţată întâi de esenţialul mesajului
pentru ca apoi să cuprindă amănuntele derivate ale acestuia;
♦ înţelegerea presupune o corespondenţă între sensul pe care sursa îl atribuie mesajului şi sensul
atribuit de receptor, de aceea un rol important în succesul comunicării îl deţine apropierea sau chiar
identificarea nivelurilor culturale ale celor doi participanţi la actul de comunicare;
♦ memorizarea reprezintă ultimul proces ce ţine de eficienţa comunicării şi care condiţionează
decisiv opţiunea individului de a acţiona în conformitate cu noile convingeri.
În acest punct, intervine paradigma reprezentărilor sociale care probează că în special
nucleul central al acestora exercită conform grupului de cercetători coordonat de D. Páez208 o
influenţă asupra memoriei. Astfel, “diferitele reprezentări sociale au drept rezultat crearea de
procese diferite de percepere şi codificare”: informaţia care este semnificativă şi în
concordanţă cu reprezentările anterioare şi informaţia care este semnificativă şi în acelaşi timp

206
J.N Kapferer, 1998, 4
207
ibidem, 89
208
D. Páez apud L. Radu-Geng, 2001, 33

89
în contradicţie cu reprezentările anterioare sunt memorate mai uşor. Cu titlu de exemplu, dacă
avem o părere proastă despre intelectuali şi considerăm că sunt de un snobism ridicol şi
grosolan atunci când citim din întâmplare următorul pasaj din Caragiale, cu siguranţă îl vom
reţine: “Omul care dispreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate pentru el şi pentru lume şi
se dedă la nobila profesiune de gânditor se numeşte intelectual” (“Intelectualii”). Vom
memora acest pasaj pentru că atitudinea pe care am adoptat-o vizavi de obiectul reprezentat
este importantă pentru noi, iar părerea autorului ne oferă atât o confirmare cât şi un mijloc de
a ne afirma atitudinea de o manieră elegantă. Vom reţine de asemenea şi următoarea afirmaţie
a lui Albert Camus: “Un intelectual este un om a cărui minte se îngrijeşte de ea însăşi” pentru
faptul că se referă la acelaşi obiect important pentru noi şi pentru că ne contrazice oarecum
atitudinea. Pentru a căuta să combatem punctul de vedere exprimat şi pentru a-l minimiza în
raport cu cel propriu este imperios necesar ca mai întâi să-l reţinem.
Sintetizând, “reprezentări sociale diferite vor activa scheme cognitive diferite care vor
produce diferenţe în interferenţele, judecăţile şi deciziile luate”209.
În cadrul procesului psihosocial de reprezentare, privit din perspectiva proceselor
psihice de percepţie, obiectivare, ancorare, memorizare, un loc central este ocupat de
variabilele nivel de cultură al individului şi, în relaţie cu aceasta, inteligenţa individului, care
împreună alcătuiesc nivelul de educaţie.
Procesul de acceptare / respingere apelează la capacitatea de contra-argumentare a receptorului,
care la rândul său depinde de stocul de contra argumente deja achiziţionate…inteligenţa ne face
mai puţin vulnerabili la persuasiune (…) ne permite să contra-argumentăm mai bine, să delimităm
mai bine punctele slabe şi artificiile mesajelor persuasive210.
Din perspectiva complementară, a socialului, contextele în care au loc procesele de
comunicare, caracterul unic sau pluralist al surselor de informaţii, natura interacţiunilor
specifice unei anumite comunităţi (preponderent inter-personale sau preponderent mediate) şi
specificul cultural, tradiţional, mitologic determină la rândul lor modul în care este construită
realitatea prin reprezentare.
Aplicând concluziile studiilor privind sociologia comunicării de masă la procesul
global de construcţie a realităţii prin comunicare, particularizând pentru locul ocupat de mass-
media în acest proces, se conturează câteva puncte de reper utile demersului prezentei lucrări.
În primul rând media nu acţionează asupra unor “cutii goale” pe care le umple cu
informaţia pe care o vehiculează. Receptarea mesajului mediatizat este un proces de negociere
a semnificaţiilor în funcţie de variabilele psihice şi sociale descrise mai sus. Amendând
această primă premisă, studii recente afirmă că influenţa cea mai eficientă pe care media o

209
ibidem

90
exercită asupra realităţii fiecărui individ şi a realităţi sociale per ansamblu se realizează prin
controlarea mediului – “numărul şi calitatea informaţiilor pe care le primesc [indivizii] şi pe
baza cărora gândesc şi acţionează”211 – într-un cuvânt “definiri de situaţii” (faţă de interpretări
de situaţii). Sub acest aspect se conturează un al doilea punct central, parţial opozabil
primului: “media oferă o sumă de informaţii de care publicul află numai prin intermediul lor,
şi care au tendinţa de a fi considerate drept realitatea”212.

2.3 Particularităţile reprezentărilor mediatice. Relaţia imagine – reprezentare

Mass-media privite ca subiect activ al procesului de reprezentare prezintă caracteristici
care vin în contradicţie cu pretenţia de obiectivitate şi oglindire fidelă a realităţii. Dacă
reprezentările unui individ sunt condiţionate, aşa cum am ilustrat la punctele anterioare de o
serie întreagă de factori obiectivi sau subiectivi precum şi interni şi externi propriei entităţi,
reprezentările mediatice sunt condiţionate de aceleaşi categorii de factori care se manifestă de
această dată la nivelul instituţiilor de comunicare în masă.
În formarea unei reprezentări sociale fiecare subiect ia ca punct de plecare observaţiile
şi probele concrete care se vehiculează în legătură cu evenimentele curente. Marea majoritate
a acestor observaţii sunt preluate indirect, din “rapoarte”213 relative la realitate întocmite de
cei care prin cunoştinţele specifice au fost în măsură să sesizeze, inventarieze, organizeze
evenimentele în contextul schemelor proprii de percepţie şi interpretare. Deşi aceste
“rapoarte” pot să nu ne fie familiare din punct de vedere al limbajului folosit (care de cele mai
multe ori este specializat) informaţiile duse de ele ne sunt foarte apropiate pentru simplul fapt
că ne interesează (condiţia primordială a percepţiei este concentrarea atenţiei). Operând
asupra conţinutului perceput din rapoartele asupra realităţii individul face trecerea de la faptul
raportat la o ipoteză, imagine concretă asupra obiectului vizat transformând cunoaşterea
indirectă într-una directă ca unică modalitate de a apropria universul exterior. În funcţie de
situaţie, reprezentarea astfel formată poate fi cu totul diferită o realitate reprezentată de alţi
subiecţi cu privire la aceleaşi personaje, evenimente, fenomene etc. Acelaşi fenomen se poate
manifesta şi în cazul media care fie culeg informaţii prin intermediul unor agenţi umani fie le
preiau de la alte media în funcţie de accesibilitatea obiectului.
Din punct de vedere al conţinutului, reprezentarea se apropie de imaginile primare
perceptive prin faptul că înglobează o serie de caracteristici definitorii ale obiectului aşa cum

210
J.N. Kapferer, 1998, 44
211
M. Petcu, 2001, 163
212
ibidem, 162
213
S. Moscovici, 1994, passim

91
sunt ele percepute prin analizatorii senzoriali. În ceea ce priveşte dinamica şi funcţiile însă,
dimensiunile reprezentării depăşesc net planul senzorial implicând transformări şi selecţii
specifice mai degrabă gândirii. Prin urmare, procesul de reprezentare se află la graniţa dintre
senzorial şi logic în acea zonă gri în care coabitează autosugestia, programarea psihologică,
atribuirea, stereotipurile, prejudecăţile, toate fiind tributare şi încorporate reprezentărilor.
Paradigma reprezentărilor sociale delimitează imaginea de natură perceptivă, senzorială de
reprezentare, prima traducându-se în modul de a vedea realitatea, iar cea de-a doua în modul
de a gândi realitatea (care înglobează şi pe a vedea). Din perspectiva psihologiei cognitive,
imaginea se constituie în „reprezentarea sensibilă sau tabloul mental concret, rezultat al
reflectării senzoriale a obiectelor şi a fenomenelor”214. După analizatorul (organul de simţ)
prin care se realizează, pot fi deosebite: imagini vizuale, auditive, tactile, sinestezice,
gustative, olfactive etc.
Din perspectiva sociologiei mass-media şi a relaţiilor publice, imaginea capătă o
valenţă diferită de prima, apropiindu-se de conţinutul reprezentării dar neidentificându-se cu
aceasta în virtutea faptului că îi lipseşte dimensiunea complexă a gândirii. O imagine nu este
gândită ci este traducerea realităţii de pe o anumită poziţie care impune o anumită perspectivă.
“Imaginea trebuie să fie acceptată ca punct de vedere asupra realităţii”215. Schimbarea poziţiei
implică şi schimbarea perspectivei şi, implicit, schimbarea imaginii. În această optică nu poate
exista o imagine a unui obiect, fenomen, persoană etc. ci doar imagini ale acestora
determinate de perspectivă şi context. Revenind la reprezentare, aceasta are un caracter mult
mai stabil graţie existenţei nucleului central care oferă posibilitatea cuprinderii
multidimensionale a obiectului prin interpretări ale informaţiilor culese din mai multe
perspective şi prin integrarea acestora într-un proces de gândire. Formarea unei imagini este,
prin urmare, integrată procesului dinamic şi continuu de reprezentare, iar o reprezentare ca
produs este rezultatul procesării unor instanţe diferite ale imaginilor despre un obiect.
Pentru explicarea acestei legături, demersul de reprezentare completă a unui obiect este
similar cu încercarea de a oferi o imagine pluridimensională în cinematografie. Evoluţiile
tehnologice recente au încercat depăşirea acestei imposibilităţi fizice prin dispunerea unui
număr foarte mare de camere de luat vederi în jurul unui obiect. La un stop cadru, trecerea
succesivă prin poziţia fiecărei camere permite perspective spaţiale diferite în aceeaşi unitate
de timp creând iluzia unei instanţieri pluridimensionale. Spunem iluzie pentru că variaţia în
spaţiu presupune invariaţia în timp, cu alte cuvinte se elimină o dimensiune pentru a câştiga o

214
D. Iacob, 2000, 71
215
I. Marica, Tehnici de Comunicare, note de curs, 2003-2004

92
alta. Prin analogie, imaginea unei entităţi ce evoluează în mediul social nu poate fi niciodată
unică, exhaustivă, prin simplul fapt că nu poate fi văzută decât dintr-o singură perspectivă
într-o unitate de timp. Reprezentarea, permite prin procesele sale interne ca imaginile
dobândite în diferite instanţe temporale să fie integrate schematic pentru ca la schema
rezultată să se raporteze imaginile ulterioare. Mass-media oferă deci, prin schemele simbolice
pe care le vehiculează (stereotipuri, etichetări, prejudecăţi etc.) nu doar o imagine a unui
obiect, nu doar o instanţă temporală a acestuia ci modele reprezentaţionale, grile de lectură a
realităţii sub forma reprezentărilor mediatice.
Există numeroase voci care critică mass-media pentru distorsiunea imaginii reale a
unei organizaţii, ţări, persoane, fenomen etc. Am stabilit, însă, că nu există o imagine reală în
adevăratul sens al cuvântului ci doar imagini raportate la cele precedente sau, prin
interacţiune, la imagini elaborate în aceeaşi unitate de timp de o entitate diferită. Imaginea
unei ţări în afară nu poate fi tratată drept imagine distorsionată faţă de realitate ci doar ca
distorsionată faţă de imaginea internă a respectivei ţări sau faţă de imaginea promovată de
entităţile statale. Cu alte cuvinte, presa franceză nu vede problema copiilor orfani din
România deformat faţă de o realitate preeminentă şi universală ci doar faţă de modul cum
presa română vede respectiva problemă. Cu siguranţă că ambele imagini sunt mai mult sau
mai puţin deformate faţă de modul cum este văzută problema de persoanele în cauză – orfanii.
Sistemul social şi-a dezvoltat propriile subsisteme, care acţionează precum camerele
de luat vederi în cinematografie, pentru a raporta despre diferite obiecte şi fenomene. Aceste
subsisteme sunt reprezentate în principal de diferitele organizaţii şi instituţii ştiinţifice pe de o
parte şi de mass-media pe de alta. Cele din urmă sunt, însă, cele care au cel mai mare impact
social.
Reprezentările devin mai evidente şi mai active în momentele de criză a sistemului iar
reprezentările mediatice capătă un rol primordial mai ales în asemenea circumstanţe.
Când lumea ideilor este în pană, când puterea politică pare a acţiona într-o manieră dezordonată şi
confuză, când istoria devine tabu şi refulată, când sistemele tradiţionale de interpretare se
destructurează, sarcina masei jurnaliştilor devine. în acelaşi timp, mai uşoară şi mai grea: mai
uşoară pentru că dispune de un cvasi-monopol al construirii imaginilor, reprezentărilor şi
modurilor de cunoaştere, mai dificilă pentru că exercitarea acestui monopol se îndepărtează de
eveniment şi riscă să transforme jurnalistul într-un amestec de istoric, sociolog, politolog care nu
corespunde funcţiei sale216.
Teoriile recente aferente studiului mass-media cu instrumente psiho-sociologice indică
o serie de caracteristici ale reprezentărilor mediatice ce derivă din absorbţia sinelui în cvasi-
interacţiunea mediată postulată de J.B. Thompson. În primul rând, “intimitatea la distanţă”

216
M. Wieviorka, D. Wolton, 1987, 200

93
prin media oferă indivizilor posibilitatea de a se bucura de unele beneficii ale colectivităţii
fără exigenţele presupuse de interacţiunea faţă în faţă. Sub acest aspect experimentarea
mediată devine mai atractivă şi mai securizantă decât cea directă. Receptorul îşi face o idee
despre obiectul pe care îl cunoaşte prin mass-media fără a fi constrâns de condiţionările
confruntării directe cu respectivul obiect. Astfel acesta are tendinţa de a fi văzut numai prin
trăsăturile sale proeminente, care de multe ori sunt şi modelate de mecanisme precum
autosugestia şi mecanismele de apărare a sinelui. Sfatul cel mai util care se oferă unei
persoane care s-a îndrăgostit la prima vedere de o altă persoană este să încerce să se apropie
de aceasta, să “treacă prin ea” pentru a descoperi că o bună parte din calităţile atribuite
respectivei persoane sunt nefondate şi că există numeroase alte atribute care nu au fost luate în
considerare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care ne temem foarte mult de o entitate.
Prin apropierea de obiectul temerii se descoperă laturile mai puţin ameninţătoare ale acesteia,
slăbiciunile, temerile ei, care reduc substanţial teama iniţială. Interacţiunea mediată nu
permite, însă, aceste “treceri prin” obiectele reprezentate (ca demers al receptorului) rezultatul
fiind o inevitabilă polarizare a reprezentării fie spre exacerbarea elementelor pozitive fie spre
cea a elementelor negative.
Experienţa mediată217 presupune contactul cu fenomene şi entităţi îndepărtate de viaţa
cotidiană şi deci fenomene şi entităţi care evoluează în alte contexte decât cel în care
evoluează experimentatorul. Prin urmare această formă de experienţă are un caracter
recontextualizat care “este o sursă atât a farmecului ei cât şi a capacităţii ei de a şoca şi
deconcerta”218.
În esenţă, reprezentarea mediatică nu este nici pe departe cea mai coerentă şi ce mai
completă reprezentare posibilă a unui element al realităţii cotidiene, fiind mai degrabă un
modelator al acesteia decât o descriere exactă care să legitimeze influenţa pe care o are la
modul real asupra comportamentelor individuale şi de grup. Un factor primordial în
construirea reprezentărilor este protejarea eu-lui prin integrarea unor “versiuni” ale obiectului
care nu periclitează în nici un fel, sau periclitează cât mai puţin, eul subiectului activ. În
consecinţă, mecanismele de apărare a sinelui sunt structurante pentru reprezentări.
Considerând organizaţia media drept subiect activ al reprezentării mediatice, aceasta nu va
integra niciodată şi nici nu va publica informaţii şi comentarii despre caracterul parţial şi
nesigur al conţinuturilor pe care le vehiculează şi efectele periculoase implicate de luarea lor
drept perfect reale de către public şi acţionarea în consecinţă. De pe poziţia receptorilor, în

217
J.B. Thompson, 2000, passim
218
ibidem, 218

94
ciuda caracterului contextualizat şi subiectiv al reprezentării pe care media o oferă cu privire
la un fenomen, aceştia au, însă, tendinţa de a considera reprezentările mediatice drept
oglindiri fidele ale unei realităţi percepută ca obiectivă şi exterioară. Trebuie subliniat încă o
dată că vorbind despre reprezentări mediatice nu ne referim la imaginea unei entităţi
promovată prin media ci la grile de lectură, valori, principii generatoare de luări de poziţii faţă
de o anume entitate.

3. Particularităţi teoretice aplicabile pe conceptul de terorism

Fiecare aspiraţie a voinţei corespunde unei modificări particulare a formei.

De aceea lăcaşul ordinar al prăzii determină forma vânătorului.
Arthur Schopenhauer

Abordările ştiinţifice privind reprezentările sociale, precum şi cele referitoare la

percepţie, stereotipizare, atribuire au tendinţa de a îngloba toate elementele realului social,
indiferent de natura lor fizică, abstractă, amorfă, izomorfă, statică, dinamică etc. sub titlul
generic de obiect al respectivelor procese psihice sau psiho-sociale. Această abordare este
limitată şi limitativă, iar un studiu teoretic şi empiric aprofundat care să particularizeze
respectivele procese în funcţie de caracteristicile morfologice, structurale şi funcţionale ale
obiectelor, s-ar dovedi foarte util aplicării practice a numeroaselor perspective teoretice
formulate până în prezent. De exemplu, reprezentarea unui obiect fizic neînsufleţit, este total
diferită ca mecanism, stabilitate, complexitate şi dinamică faţă de reprezentarea unei
persoane, care este un sistem dinamic ce nu poate fi cunoscut şi măsurat în toate dimensiunile
sale. Cu atât mai complexă este reprezentarea unui fenomen social cum este terorismul sau a
unui ansamblu social complex cum este un stat. Ambele obiecte implică acţiunea a numeroşi
factori obiectivi şi subiectivi, cuprinzând numeroase dimensiuni măsurabile fie parţial fie
deloc.
Terorismul ca fenomen constituie prin caracteristicile sale un obiect de reprezentare
foarte interesant şi productiv. Vehiculând ameninţarea, teroarea, necunoscutul, acest fenomen
produce puternice viduri cognitive care trezesc nevoia stringentă de obiectivare şi ancorare –
integrare în scheme reprezentaţionale şi atitudinale familiare – pentru reducerea insecurităţii
resimţite. În consecinţă, o criză de factură teroristă va determina, prin aceste mecanisme, o
absorbţie aproape necondiţionată şi frenetică de informaţie din toate sursele disponibile. În
speţă, singurele surse care oferă un volum satisfăcător de informaţii, inclusiv a unor elemente
de obiectivare cum sunt imaginile, mărturiile unor martori, actori, victime, sunt mass-media.

95
 În momentele de criză, în care totul se accelerează, puterea politică tace sau are
intervenţii de circumstanţă, teroriştii sunt mai mult sau mai puţin tăcuţi, serviciile de
informaţii asemenea. Numai presa vorbeşte şi toţi o ascultă pe aceasta. În materie de terorism,
deci, presa este cea care creează realitatea în condiţiile în care aceasta nu este accesibilă
direct. Rezultatul acestei realităţi construite mediatic se va materializa în inevitabile erori care
nu vor fi percepute ca atare (din cauza preeminenţei verdictului asupra judecăţii) ci vor fi
interiorizate constituind matricele prin care ulterior se vor interpreta şi interioriza celelalte
mesaje. În consecinţă, chiar dacă acestea din urmă vor fi – graţie detaşării de momentul critic
şi plusului de informaţie disponibil – mult mai pertinente şi mai fundamentate, nu vor avea
acelaşi impact ca primele şi vor fi acceptate numai în măsura în care pot fi încadrate într-una
din matricele existente.
Din perspectiva media, terorismul este o problemă foarte greu de tratat, costisitoare şi
de multe ori periculoasă din motive expuse în capitolul II. Totuşi, el este un subiect foarte
profitabil. În consecinţă, conform principiului “any news is good news”, media au tendinţa de
a prelua orice informaţii le parvin, fie ele poziţii oficiale, zvonuri, mărturii ale unor persoane
implicate / afectate, rezultatul fiind departe de o reflectare completă a fenomenului în sensul
oferirii de informaţii adecvate vizavi de contextul în care s-au produs faptele şi de
caracteristicile, nivelul de cunoaştere şi interesele propriului public. Referitor la acest aspect
al avidităţii de informaţie de care dau dovadă media în cazul fenomenului terorist, se
conturează numeroase posibilităţi de deturnare a demersului de informare a publicului înspre
manipulare şi propagandă în favoarea unor acţiuni de susţinere a intereselor particulare ale
unor entităţi organizaţionale sau statale.
Experţii mobilizaţi de coloşii de presă construiesc realitatea terorismului interpretându-l şi
câştigându-şi pâinea din asta (...) însă această remarcă despre construirea realităţii teroriste ar
putea să se aplice şi statelor care denunţă ca teroriste diverse mişcări şi le tratează pe altele ca pe
nişte mişcări de eliberare219.
Ca primă concluzie, reprezentările cu privire la fenomenul terorist decurg în mod
fundamental din reprezentările mediatice. În consecinţă, atât ancorarea cât şi obiectivarea se
fac prin raportare la scheme cognitive şi categorii preluate. Prototipurile rezultate din
obiectivare nu sunt elaborate intern de fiecare individ pe baza experienţei proprii (sunt prea
puţine cazurile în care individul a avut, la un moment dat, contact direct cu un eveniment de
factură teroristă şi, cu atât mai puţin, cu iniţiatorii acestuia). În consecinţă, reprezentările
teroristului şi ale terorismului vor avea un caracter profund depersonalizat şi anonim, fără
ancorări concrete şi materializări reale, fizice, altele decât imaginile vehiculate prin media. De

219
J.L. Marret, 2002, 169

96
asemenea, aceste reprezentări au un caracter profund unanim prin faptul că informaţiile şi
schemele cognitive preluate sunt practic aceleaşi pentru toţi membrii comunităţii, iar
interesele vizavi de obiectul reprezentării sunt similare centrându-se în principal pe
satisfacerea nevoii de securitate.
Secretul, minciuna şi ilegalitatea sunt – aşa cum reiese din capitolul I – parametri
definitorii ai terorismului care îl fac greu accesibil subiecţilor ce şi-l reprezintă. Procesul de
reprezentare nu se poate derula, în cazul obiectului “terorism”, cu respectarea etapelor
specifice ale obiectivării şi ancorării, iar între cele trei dimensiuni – informaţie, sferă de
reprezentare, atitudine – cea din urmă are caracter preeminent condiţionând şi acţionând
asupra celorlalte două, din cauza implicării emoţionale pe care terorismul o induce la nivelul
diferitelor entităţi sociale prin ameninţarea securităţii acestora şi a ansamblului în sine.
Înţelegerea unui concept are nevoie, atât în cazul proceselor cognitive cât şi în cazul
demersurilor analitice specifice ştiinţei şi activităţii jurnalistice, de o anumită stabilitate şi
vizibilitate a datelor220, despre care nu se poate vorbi în cazul terorismului.
Or, reprezentările, legate de unele amintiri istorice şi de câteva puncte de reper ideologice, joacă
un rol considerabil în domeniul terorismului spre deosebire de ceea ce se întâmplă în politică,
economie, sănătate (...) unde actorii sunt mai clar identificaţi ca şi poziţiile contradictorii şi
mizele acţiunii.221
Din punct de vedere al funcţiilor reprezentărilor sociale, în cazul terorismului ca obiect
de reprezentare, funcţia identitară este prioritară prin crearea unui sentiment de solidaritate şi
identitate de poziţii vizavi de acţiunile teroriste şi efectele lor. În strânsă legătură cu acestea,
funcţia de susţinere şi justificare a poziţiilor şi comportamentelor ulterioare are de asemenea o
mare importanţă în cazul reprezentării fenomenului terorist şi mai ales a teroriştilor care devin
foarte uşor forţe obscure ale răului, manifestări ale diabolicului, pe de-o parte, şi exponenţi ai
spiritului liber, luptători pentru libertate şi democraţie, arhangheli ai înaltelor valori umane, pe
de altă parte. Ambele ipostaze constituie bază legitimantă pentru mobilizări masive de forţe
distructive, manifestări brutale ale urii rasiale şi etnice şi, în ultimă instanţă, pentru
escaladarea perpetuă a comportamentelor violente.
Fenomen complex şi obscur, de cele mai multe ori inaccesibil, terorismul constituie un
obiect foarte greu de reprezentat într-o manieră elaborată şi extinsă care să permită atitudini şi
comportamente funcţionale sistemului împotriva căruia se manifestă. Aceasta cu atât mai mult
cu cât actorii principali, teroriştii, sunt interesaţi tocmai în menţinerea climatului de
necunoaştere, ambiguitate, obscuritate din care rezultă inevitabil teama. Ca obiect de
reprezentare, terorismul este subiectul unui paradox din punct de vedere al comunicării ca

220
M. Wieviorka, D. Wolton, 1987, 94

97
mecanism fundamental prin care se elaborează şi evoluează sistemul reprezentaţional la nivel
individual şi social: cei care vorbesc nu ştiu, iar cei care ştiu nu vorbesc. În această situaţie
terorismul poate fi ceea ce fiecare interes (a se citi voinţă vitală, instinct de supravieţuire) vrea
să fie: mijloc de revoltă, de eliberare, de protest, sursă de insecuritate, prilej de deviere a
atenţiei de la alte probleme de substrat, pretext pentru declanşarea unui război, entitate de
legitimare a instaurării unui nou regim etc. Cu alte cuvinte, terorismul capătă formă în funcţie
de diversele manifestări ale voinţei. Unele voci ar putea spune că este vorba de o formă de
eufemizare a legii junglei care nu mai poate fi numită aşa în lumea civilizată a mileniului III.

*
* *
Între cele trei entităţi implicate în fenomenologia terorismului – statul, opinia publică
şi organizaţia teroristă – acţionează mijloacele de comunicare în masă. Deci, reprezentarea
mediatică a terorismului este o variabilă de importanţă crucială în determinarea sistemului
reprezentaţional la nivelul ansamblului social. Identificarea mecanismelor de formare,
conţinutului şi dinamici acestor reprezentări mediatice permite anticiparea atitudinilor şi
structurilor cognitive ce determină comportamentele şi problemele social-politice, culturale şi
de securitate produse de o criză teroristă.

221
ibidem, 105

98
CONCLUZII
O victimă este o justificare a ceva ce trebuie să se întâmple
Eugen Barbu - Ianus

Mijloacele de comunicare în masă oferă terorismului “oxigenul publicităţii”, fără de

care acesta nu poate exista, din raţiuni comerciale dar şi în virtutea libertăţii de exprimare şi a
dreptului de acces la informaţie. Deşi mediatizarea serveşte scopurilor teroriste, efectele
negative ale acesteia nu pot fi înlăturate prin cenzură fără a ştirbi grav sistemul democratic.
Soluţia unică, în acest caz, este profesionalismul jurnalistic, asumarea responsabilităţii
sociale a media şi cooperarea – fie şi numai în acest punct – cu autorităţile statale pentru
stabilirea unor repere eficiente în gestionarea crizelor de natură teroristă la iniţiativa
transparentă a celor din urmă.
Normele juridice corecte şi principiile deontologice eficiente, un sistem media
democratic pe modelul serviciului public şi profesionalismul jurnaliştilor sunt condiţii
cumulative şi interdependente ale tratării adecvate a problemelor fundamentale ale societăţii şi
implicit a problemei teroriste.
Cel puţin în ceea ce priveşte securitatea, globalizarea nu va fi funcţională decât prin
instituirea unei autorităţi credibile şi eficiente la nivel internaţional, iar terorismul ca
problemă nu va fi eliminat sau ţinut sub control decât în măsura în care acest for va dori şi va
impune tratarea completă şi responsabilă a cauzelor sale social-politice, fără a pierde din
vedere particularităţile culturale în care se manifestă. În prezent, persistenţa proeminenţei
unor interese zonale, regionale şi, în ultimă instanţă, civilizaţionale, face ca în locul negării
legalităţii actelor şi mijloacelor violente folosite pentru atingerea unor scopuri politice, să se
nege legitimitatea intereselor în sine, a cauzelor diferitelor grupuri defavorizate şi a justeţii
intereselor acestora, a naturii politice a demersurilor lor. Acest mecanism al desconsiderării
din start a partenerului de dialog este total contra-productiv pe termen lung: atunci când unei
entităţi i se ignoră interesele şi dreptul de a se face auzit pentru promovarea lor, acea entitate
are tendinţa de a “ţipa” mai tare. În fond, ce altceva este actul terorist decât un urlet
îngrozitor, o manifestare a nevoii de atenţie ?
Războiul nu este o strategie viabilă de răspuns la ameninţarea teroristă. Fără a
minimiza câtuşi de puţin componenta antiteroristă, forurile conducătoare la nivel de stat şi
mai ales la nivel internaţional au în faţă o singură alternativă pentru rezolvarea acestei
probleme, fără a pierde valorile fundamentale din care ele însele au emanat (dreptul umanitar,
valorile democratice, libertatea individului). Această alternativă presupune comutarea atenţiei
şi implicit a eforturilor din sfera combaterii entităţilor teroriste în cea mai largă a tratării

99
fenomenului în sine, a gestionării acestuia prin eforturi comparabile cu dimensiunile
problemei – în cadrul cărora strategiile antiteroriste să constituie doar una dintre componente.
Perfecţionarea mijloacelor de culegere a informaţiilor în mod oportun şi la
obiect, conjugată cu aducerea serviciilor speciale de intervenţie antiteroristă la un nivel
operaţional imbatabil şi implicit descurajant, constituie condiţii vitale în succesul
demersului de gestionare a fenomenului terorist. Eliminarea cauzelor social-politice ale
manifestărilor violente asimetrice nu poate avea ca rezultat renunţarea la practicile
terorismului decât în măsura în care autoritatea legitimă este capabilă să demonstreze că
aceste practici nu au nici cea mai mică şansă de reuşită în sensul îmbunătăţirii situaţiei celor
în cauză.
Presa confundă şi include diverse mijloace de susţinere a unor cauze prin violenţă într-
un amalgam de fapte şocante axate pe moarte şi violenţă acerbă căruia îi ataşează eticheta
generică de terorism. Cititorul naiv ajunge la concluzia că terorist, gherilă, comando, raider,
partizan, rebel şi alţi asemenea termeni sunt sinonime şi fac parte componentă din fenomenul
terorist. Ca urmare a reprezentării trunchiate cu tendinţă spre spectacularizare, exacerbare a
pericolului, amplificare a angoaselor şi panicii, populaţia devine ferm convinsă de caracterul
imperios al intervenţiilor pe linia restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale aprobând
toate deciziile guvernării fără a analiza consecinţele şi chiar împingând guvernarea la
asemenea măsuri pentru a realiza, mult după ce efectele negative se vor fi materializat, că, de
fapt, respectivele acţiuni sunt contrare interesului general.
De-a lungul istoriei contemporane numeroase grupări au adoptat practici teroriste
pentru atingerea unor scopuri politice. Singurele care au avut succes în atingerea acestor
scopuri au fost, însă, grupările insurgente de eliberare de sub dominaţia colonială – singurele
cazuri în care motivaţia teroriştilor era mai puternică decât cea a organelor statale.
Teoretic şi logic este posibil ca, pentru a-şi atinge obiectivele geopolitice din Orientul
Mijlociu, Statele Unite să fi încercat a face din problema terorismului din zonă o cauză mai
importantă pentru sine decât pentru regimurile americanofobe locale. Până la 11 septembrie,
America era un fel de putere colonială economică în Orientul Mijlociu, iar motivaţia
teroriştilor era clar mai puternică decât cea a SUA – pentru unii era o problemă de influenţă,
resurse, putere, pentru ceilalţi era vorba, şi încă mai este, despre existenţă. În general o cauză
identitară (naţională, etnică, religioasă) este mai puternică în motivarea maselor decât
chestiunile de ordin social. Prin urmare, intensitatea violenţei care izvorăşte din sentimentele
identitare este mai mare decât cea generată de problemele socio-economice. Pentru a avea
şanse de reuşită, SUA au fost practic forţate să transforme problema din zona socială în cea

100
naţională.
Din studiul teoretic, rezultă trei variabile centrale care, în funcţie de intensitatea
fiecăreia, pot determina conturarea unei vulnerabilităţi sau manifestarea unei ameninţări
iminente la adresa sistemului social din perspectiva şansei de succes a mecanismelor de
gestionare a fenomenului terorist. Prima variabilă se constituie în emergenţa şi consolidarea
unor organizaţii militante care pot “bascula” spre terorism pentru a-şi atinge scopurile în
condiţiile în care alte căi devin inaccesibile, fie din pricina deficienţei mecanismelor
democratice (corupţie sistemică, birocraţie excesivă, fiscalitate accentuată, sărăcie, ură etnică
şi rasială, neîncredere în autoritatea statală) şi a comunicării eficiente între administraţia de
stat şi societatea civilă, fie din pricina extremismului, radicalismului în concepţii şi fapte, de
care pot da dovadă anumite grupuri care acţionează în cadrul societăţii. Cea de-a doua este
reprezentată de instituţii mass-media fără autocontrol şi neprofesionalizate, dependente
politic şi/sau economic care pot fi cu uşurinţă atrase în capcana diferitelor grupuri de interese
deviind de la responsabilitatea lor socială centrală de serviciu public. În fine, cea de-a treia
variabilă este reprezentată de un stat devalorizat şi neputincios cu instituţii ineficiente mai
ales în sfera aplicării legii, asigurării ordinii şi liniştii publice şi a siguranţei şi securităţii
naţionale.
Analizând cu realism şi luciditate societatea românească actuală, privind, de
exemplu, modul cum sunt reflectate în media evenimente grave cum au fost cele recente
determinate de inundaţii şi luând în considerare o statistică a cazurilor de indisciplină,
corupţie sau pură incompetenţă din sfera instituţiilor abilitate în aplicarea legii şi securitate
naţională, putem afirma că, în special în ceea ce priveşte ultimele două variabile, încă persistă
un anumit grad de vulnerabilitate vizavi de capacitatea de reacţie la evenimente
problematice şi generatoare de tensiuni cum sunt cele de factură teroristă. Istoria ultimilor
ani a dovedit cu prisosinţă că cele mai stabile sisteme democratice pot fi relativ uşor deturnate
de pe acest făgaş de fenomenul asimetric ce constituie obiectul prezentului studiu. Relativ la
România, dacă aşa cum spun rapoartele oficiale şi strategiile de securitate, nu există o
ameninţare teroristă directă şi iminentă, integrarea în structuri de securitate globale şi în
structuri economico-politice continentale impune eliminarea vulnerabilităţilor de genul celei
subliniate mai sus pentru simplul fapt că noi avantaje şi noi drepturi atrag întotdeauna şi noi
riscuri şi responsabilităţi. Exemplul cel mai concludent în acest sens este oferit de
evenimentele generate de implicarea Spaniei în conflictul armat din Irak.
Terorismul este în prezent prezentat ca ameninţarea “nr. 1” la adresa securităţii
lumii şi, pe fondul unei agresiuni informaţionale atât din partea statelor cât şi din partea

101
terorismului, (ambele au de câştigat din promovarea acestei reprezentări, primul – eliminarea
duşmanilor, legitimitate , menţinerea statu quo-ului, al doilea impunerea şantajului şi terorii
pentru realizarea propriilor obiective) cel mai periculos element, din acest punct de vedere,
este unilateralitatea informaţiilor care duce la perturbarea percepţiei şi reprezentării corecte
a faptelor, rezultatul fiind un comportament manipulat (în sensul că, deşi are aparenţa
satisfacerii unei nevoi individuale sau sociale, este în fapt rezultatul unei false nevoi).
Întrebarea fundamentală ce se iveşte în acest punct este dacă această manipulare este
rezultatul acţiunii unui agent manipulator (individual sau grupal) sau este rezultatul unei auto-
manipulări – efect secundar al complexităţii globalismului multipolar şi a posibilităţilor
deschise de era informaţională... Din păcate (sau din fericire), însăşi natura umană şi limitele
acesteia fac răspunsul imposibil de formulat într-o formă ce pretinde adevărul, din simplul
motiv că realitatea construită social presupune mai multe răspunsuri şi, implicit, mai multe
adevăruri.
*
* *
Dacă în secolul naţiunilor terorismul era subordonat, în genere, unor mişcări
insurgente, revoluţionare şi de eliberare naţională, în secolul care a fost considerat fie religios
fie inexistent, terorismul este subordonat unor cauze religioase şi etnice. În ambele cazuri,
însă, anumite instanţe şi grupuri de interese speculează aceste cauze folosind terorismul drept
pretext pentru atingerea unor scopuri în moduri care ocolesc legislaţia internaţională. Aceasta
este o latură a fenomenului terorist puţin comentată şi dovedeşte o dată în plus că orice
fenomen social poate fi manipulat şi deturnat în slujba unor interese străine de cele ale
comunităţi per ansamblu, chiar şi unul asimetric cum este terorismul. Poate cu atât mai mult
cu cât sistemul reprezentaţional legat de acesta este atât de alunecos şi vag conturat,
încât poate fi modelat în acord cu respectivele interese particulare. Analizând la rece şi
fără judecăţi de valoare, se conturează, din acest punct de vedere, o ameninţare mult mai
puţin vizibilă şi infinit mai greu de identificat şi probat decât şocanta ameninţare cu violenţa
demonstrativă. În ultimii ani, atributul ce apare în mod sistematic alături de terorism este “cea
mai gravă ameninţare globală”. Încercând să demonstrez, la nivel teoretic, că lucrurile nu stau
chiar aşa, am obţinut nu o concluzie, ci o ipoteză: pe termen lung, adevărata ameninţare
este reprezentată de căderea în capcana acestei atribuiri cu preţul arestării procesului
democratic şi al libertăţii sub pretextul combaterii terorismului.

102
 BIBLIOGRAFIE
*** Constituţia României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767, 31 octombrie
2003
*** Legea nr.51/1991 - privind Siguranţa Naţională a României; publicat în M.O. nr. 163 din
8.07.1991
*** Legea nr.14/1992 - privind Organizarea şi funcţionarea S.R.I.; publicat în M.O. nr. 033
din 3.03.1992
*** Terorismul. Istoric, forme, combatere, Bucureşti, Editura Omega, 2001
Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niţă, Dan; Terorism, Antiterorism, Contraterorism,
Bucureşti, Editura Antet, 1997
Arădăvoaice, Gheorghe; Naghi, Gabriel; Niţă, Dan; Sfărşitul Terorismului ?, Bucureşti,
Editura Antet, 2002
Berger, Peter L.; Luckmann, Thomas; Construirea socială a realităţii , Bucureşti, Editura
Univers, 1999
Cercelescu, Carmen Monica; Regimul Juridic al Presei. Drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor,
Bucureşti, Editura Teora, 2002
Chelcea, Septimiu; Dicţionar de Psihosociologie, Bucureşti Editura I.N.I., 1998
Chelcea, Septimiu; Tehnici de cercetare sociologică, Bucureşti, Editura Facultăţii de
Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” – S.N.S.P.A., 2001
Coman Mihai; Introducere în Sistemul Mass-Media, Iaşi, Editura Polirom, 1999
Combs, Cindy C.; Terrorism in the Twenty-First Century, New Jersey, Editura Prentice Hall,
2003
Cristea, Dumitru; Tratat de Psihologie Socială, Bucureşti, Editura Pro Transilvania, 2000
Curran James; Media Effects and Beyond, ediţia a II-a, , London & New York, Routledge –
Taylor and Francis Group, 2000
Curran, James; Media and Power, London & New York, Routledge – Taylor and Francis
Group, 2002
Fukuyama, Francis; Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, editura Paideia, 1995
Giddens, Anthony; A treia cale. Renaşterea social-democraţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2001
Huntington, Samuel; Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura
Antet, 1997
Laqueur, Walter; The Age of Terrorism; Boston; Little, Brown and Company, 1987
Marret, Jean-Luc; Tehnicile Terorismului, Bucureşti, Editura Corint, 2002

103
Moscovici, Serge; Psihologia Socială sau maşina de fabricat zei, Iaşi, Editura Universităţii
A.I. Cuza, 1994
Neculau Adrian (coordonator); Manual de Psihologie Socială, Iaşi, Editura Polirom, 2003
Neculau, Adrian (coordonator); Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale,
Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică, 1995
Petcu, Marian; Sociologia Mass-Media; Bucureşti, Editura Academiei Naţionale de
Informaţii, 2001
Petcu, Marian; Tipologia Presei Româneşti, Iaşi, Institutul European, 2000
Petru, Andrei; Alexandrescu, Florin; Personalitate şi Comunicare, Bucureşti, Editura Licorna,
1999
Popescu, Cristian Florin; Manual de Jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile
redacţionale, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003
Popescu, Cristian Florin; Practica Jurnalismului de Informare. Principii, Reguli,Provocări,
Sibiu, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, 2000
Ramonet, Ignacio; Tirania Comunicării, Bucureşti, Editura Doina, 2000
Rădoi, Mireille; Serviciile de Informaţii şi Decizia Politică, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003
Simileanu, Vasile; Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura Top Form, 2003
Şleahtiţchi, Mihai; Universul reprezentărilor sociale, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1995
Thompson, John B. ; Media şi Modernitatea. O teorie socială a mass-media; Bucureşti,
Editura Antet, 2000
Townshend, Charles; Terrorism – a very short introduction, Oxford University Press, 2002
Van Cuilenburg, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W.; Ştiinţa Comunicării; Bucureşti, Editura
Humanitas, 1998
Wieviorka, Michel; Wolton, Dominique; Terrorisme à la une. Media, Terrorisme et
Deocratie; Paris, Editions Gallimard, 1987

Enciclopedii, dicţionare, cronologii

*** Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator David Miller, Bucureşti, editura
Humanitas, 2000
*** Enciclopædia Britannica 2003, Ultimate Reference Suite CD-ROM; Axion Relational
Database System, 2002
*** International Encyclopedia of Terrorism, Chicago & London, Fitzroy Dearborn
Publishers, 1997
*** Encarta Encyclopedia Deluxe 2002, Microsoft Corporation, 2001

104
***Encarta World English Disctionary 2001, © & (P) 1987 - 2000 Microsoft Corporation
*** Webster’s World Encyclopedia, Copyright 2003, WebsterWorld Pty. Ltd.

Presă, INTERNET
Colecţia Adevărul, Bucureşti, Editor: S.C. Adevărul S.A., numerele – vezi notele de subsol
Colecţia Lumea, Bucureşti, Editor: S.C. AMO PRODPRESS S.R.L., 2001-2004, numerele –
vezi notele de subsol
Colecţia România Liberă, Bucureşti, numerele – vezi notele de subsol
http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/
http://www. Pco-bcp.gc.ca
http://www.writing.colostate.edu/references/research/content/pop2b.cfm
http://www.sociologieromânescă.ro
http://www.terrorismanswers.com/terrorism/media.html
http://www.users.utu.fi/bredelli/cda.html
http://www.usinfo.state.gov/

Lucrări sinteză
*** Dreptul Internaţional Umanitar la Începutul Secolului XXI, editor: Ionel Cloşcă,
coeditori: Constantin Vlad, Ion Suceavă; Bucureşti, Asociaţia Română de Drept
Umanitar, 2003
*** Fighting Terrorism – XXIst Century International Law. Basic texts selected and
systematized; coordonatori Nicolae Ecobescu; Nicolae Micu; Ioan Voicu, Bucharest;
Romanian Institute of International Studies “NICOLAE TITULESCU”; 2003
*** Stereotipuri, reprezentări şi identitate socială, Piteşti, Editura Universităţii din Piteşti,
2000

Studii, articole
*** EFF Analysis Of The Provisions Of The USA PATRIOT Act (Analiza EFF
privind prevederile PATRIOT Act); EFF (Electronic Frontier Foundation),
http://www.eff.org/
*** Patterns of Global Terrorism –2002, raportul anual pe probleme de terorism al
Departamentul de Stat al SUA, Biroul de Coordonare pentru Antiterorism, 30 aprilie 2003,
http://www.state.gov/s/ct/rls/pgtrpt/2002/html/19977.htm

105
 *** Support legislation to fix the PATRIOT Act (Susţineţi proiectul de lege pentru
repararea PATRIOT Act), - http://www.cdt.org/security/010911response.shtml
*** The Sociology and Psychology of Terrorism: who becomes a terrorist and why?
(Sociologia şi Psihologia Terorismului: Cine devine terorist şi de ce ?), raport elaborat de
Diviziunea Federală de Cercetare, autor: Rex A. Hudson, editor: Marilyn Majeska, directori
de proiect: Andrea M. Savada, Helen C. Metz, Biblioteca Congresului SUA, septembrie 1999,
http://lcweb.loc.gov/rr/frd/
Bidu, Ioan; Blidaru, Horaţiu; “Al Qaida” loveşte din nou, în “Psihosociologia.
Mass media”, nr. 4/2003, pag. 84-88
Dobrescu, Paul; Bărgăoanu, Alina; Interacţionismul simbolic, în Revista de
Sociologie Românească, vol. I, nr. 3 – toamnă 2003; pag. 54-69
Ganor, Boaz; Defining Terrorism: Is One Man’s Terrorist Another Man’s Freedom
Fighter?, 2001, http://www.ict.org.il/inter_ter/intnl_terror_frame.htm
Lits, Marc; Emotion at the heart of inforaţion, în “The Global Network”, Nr.
17/2001, pag. 5-18, tradus şi republicat de std. Marina Munteanu în “Psihosociologia &
Mass-Media”, Nr. 4/2001, pag. 93-98
Lungu, Paul-Grigoraşi; Terorismul postmodern, în “Psihosociologia & Mass
media”, nr. 4/2001, pag. 116-120
Moraru, Dinu; Permis pentru crimă, în Lumea, nr. 1 / 2004, pag. 34-37
Moscovici, Serge; Fenomenul Reprezentărilor Sociale, în Psihologia câmpului
social. Reprezentările sociale, coordonator Adrian Neculau, Bucureşti, Editura Ştiinţă şi
Tehnică, 1995
Petcu, Marian; Evenimentul Mediatic. Schiţă pentru o sociologie a remarcabilului,
în “Psihosociologia & Mass-Media”, nr. 3/1999, pag. 29-34
Radu, Lucian; Progrese în studiul reprezentărilor sociale, în Stereotipuri, reprezentări şi
identitate socială, Piteşti, Editura Universităţii din Piteşti, 2000
Radu-Geng, Lucian; Memoria socială şi reprezentările sociale, în “Psihosociologia & Mass-
Media”, Nr. 4/2001, pag. 31-34

106