TEMA : Terorismul, elemente de psihosociologie individuală

1
 CUPRINS

1. INTRODUCERE............................................................................................... 3

2. TERORISMUL ................................................................................................. 5
2.1. Consideraţii generale .................................................................................... 5
2.2. Definirea terorismului .................................................................................. 6
2.3. Teroristul dincolo de mit şi stereotip ............................................................ 8
2.4. Perspective de evoluţie ............................................................................... 12
2.5. Caracteristicile terorismului sinucigaş ....................................................... 13
2.6. Terorismul sinucigaş în contextul conflictului israeliano-palestinian ....... 16

3. ASPECTE PSIHOSOCIALE......................................................................... 20
3.1. Influenţa factorilor situaţionali ................................................................... 21
3.1.1. Obedienţa ............................................................................................. 21
3.1.2. Etichetarea socială................................................................................ 24
3.1.3. Anonimatul ........................................................................................... 25
3.1.4. Puterea .................................................................................................. 26
3.1.5. Socializarea .......................................................................................... 27

4. DIVERSITATE ŞI DIFERENŢIERE MOTIVAŢIONALĂ ÎN

COMPORTAMENTUL TERORISTULUI SINUCIGAŞ .............................. 30
4.1. Se poate vorbi despre o logică a terorismului sinucigaş?........................... 30
4.2. Motivaţii personale ale teroristului sinucigaş............................................. 32
4.3. Motivaţii organizaţionale ale atentatorilor sinucigaşi ................................ 35
4.4. Femeia – terorist sinucigaş ......................................................................... 37

5. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL ACȚIUNILOR DE

TERORISM ......................................................................................................... 40
5.1. Consideraţii cu privire la concept şi stadiul actual al cercetării………….…40
5.2. Primele măsuri luate la faţa locului în cazul actelor de terorism ................... 41
5.3. Măsuri pregătitoare cercetării propriu-zise .................................................... 44
5.4. Activitatea de cercetare la fața locului în cazul actelor teroriste ................... 46

6. MASS – MEDIA – ARMĂ POLITICĂ A TERORISMULUI ................... 60

6.1. Teoriile impactului mediatic....................................................................... 60
6.2. Manipularea media în scopul propagării terorii ......................................... 64

7. CONCLUZII.................................................................................................... 67

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 68

2
 1. INTRODUCERE

Noul început de mileniu a adus cu sine, din nefericire şi o amplificare fără precedent a
terorismului internaţional, atât in ceea ce priveşte gravitatea actelor teroriste din punct de
vedere al numărului de victime si pagubelor produse cât si in ceea ce priveşte formele de
manifestare.
Terorismul rămâne o ameninţare globala faţa de care nici o naţiune nu este imuna. In
ciuda campaniilor militare împotriva insurgenţilor si teroriştilor in Irak si Afganistan si a
cooperării contra-teroriste, acest fenomen a continuat sa devină din ce in ce mai accentuat.
Moartea inocenţilor din şcoala din Beslan, atacurilor din Madrid
S.U.A. și Filipine au demonstrat încă o dată că lupta împotriva acestui flagel este
departe de a fi dusă la bun sfârşit.1
Terorismul nu a apărut recent. El este foarte vechi – a precedat strategia terorii
exercitată de legiunile romane asupra populaţiilor din zonele ocupate, supravieţuind acesteia –
şi, de-a lungul timpurilor, s-a manifestat sub toate formele posibile, de la terorismul peşterii la
ciber-terorism, în funcţie de treapta de civilizaţie pe care a ajuns omenirea, deci de mijloacele
la dispoziţie, şi aproape peste tot în lume. Mijloacele au fost mereu altele, esenţa a rămas însă
aceeaşi: înfricoşare, distrugere, ucidere.
Terorismul este acelaşi de veacuri. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra
Statelor Unite ale Americii, prin imaginea terifiantă transmisă în direct n-a făcut altceva decât
să schimbe percepţia omenirii şi a fiecăruia în parte, să-i aducă aminte că, undeva, nu departe
de el, de omul planetei, poate chiar lângă el, poate chiar în el, se află un monstru care-l poate
ucide oricând şi oricum. Acesta a fost, probabil, şi obiectivul central al atacurilor din 11
septembrie: crearea unui coşmar universal, lumea să afle şi să nu uite că poate fi lovită şi ucisă
oricând, oriunde şi prin orice mijloace.
Ameninţările teroriste din întreaga lume, din anii ‘80, ‘90 si 2000, au stimulat un val
de cercetări despre violenţa politica, ale căror concluzii sunt in pericol de a fi ignorate sau
neglijate. Grupările teroriste nu sunt compuse, de obicei, din oameni violenţi, cu tulburări
psihice sau de personalitate ci din indivizi care folosesc intimidarea civililor si violenţa ca arma
pentru a-şi atinge scopul ideologiei lor.
Violenţa poate să reprezinte un obiectiv strategic, care să implice costuri şi beneficii
calculabile şi să fie folosită ca parte a unui angajament moral pentru o anumita cauză. E posibil
ca teroriştii să urmeze o atare cauză, ghidaţi fiind de sentimente de loialitate, altruism şi

1
Waldman, Amy, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of Sri Lanka, “The New York Times”, 2003, 12

3
dreptate, pe care, daca ar avea alt consecinţe, le-am putea considera admirabile. Indivizii care
aleg calea violenţei sunt, de obicei, oameni obişnuiţi, care fac parte din grupuri ieşite din
comun, iar pentru a le putea înţelege comportamentul ar fi indicat să urmărim nu atât latura
psihologică, cât pe cea de grup. Există aspecte din antecedentele teroriştilor care pot fi
comparate cu acelea ale membrilor unor bande şi culte religioase, la care căutarea identităţii
prin aderarea la grup facilitează adoptarea unei gândiri radicale. 2 Studierea felului în care
oamenii adera la grupări violenţe scoate in evidenţă, adesea, mai multe detalii mai degrabă
despre legăturile de prietenie şi dragoste decât despre problemele politice.

2
Voinea M., Blidaru H., Diversitate şi diferenţiere motivaţională în comportamentul teroriştilor sinucigaşi, în
"Securitate şi societate: provocările mileniului trei", Editura ANI, Bucureşti, 2004, 19

4
 2. TERORISMUL

2.1. Consideraţii generale

“Terorismul este cel mai periculos şi mai nociv efect al puterii, in sensul că se
legitimează prin forţa cea mai brutala si folosirea ei lipsită de orice scrupul, in condiţiile in
care singura regula este cea dictată de terorist, fie el un individ, grup sau stat” (Virgil
Măgureanu 2003)

Ideologia poate deveni un teren de testare pentru aderare, demonstrând angajamentul

faţa de cauza grupării. Transformarea cauzei lor intr-un război a fost importanta pentru
terorişti, care căutau sa-si verifice credinţa prin confruntările militare. Cu toate că sunt, de
obicei, limitate, resursele de care dispun teroriştii au un impact puternic, din cauza pagubelor
fizice produse. Ameninţarea poate fi transformată intr-o criza de către mijloacele media,
implicate profund in transmiterea pericolului unei audienţe mai largi decât cea afectata in mod
direct. Boala sociogenică de masă, declanşată, in SUA, de frica de antrax, este un bun exemplu
în acest sens.
Specialistul în terorism de la Rand Corporation a definit terorismul ca un fenomen de
observare a unei mulţimi de persoane care privesc, nu o mulţime de persoane care mor, deşi a
mai prezis, cu mai mult de 10 ani înainte, o creştere pe scară largă a violenţei.
Încercările de a învinge terorismul prin forţa militară pot fi mult mai periculoase
pentru guverne decât pentru terorişti, deoarece legalitatea sa se deteriorează.
Restricţiile si represaliile impuse timp de un sfert de secol nu au atenuat ameninţarea
Israelului de către grupările palestiniene violente, iar îndoielile organizaţiilor drepturilor
omului asupra legalităţii acestui răspuns au fost nocive.
Adesea, o naţiune reacţionează la violenţa grupărilor mici cel mult la fel ca in situaţia
în care ar fi fost vorba despre un act criminal fără rezonanţă politică. Grupările violente fac
parte, de regulă, dintr-o reţea cu legitimitate psihologică si ideologică care le furnizează sprijin
material si moral.3 În mişcarea ETA, de exemplu, din Spania, este inclusa si gruparea Basque
ideal. Simpatizanţii săi considera că, pentru a-şi apăra legitimitatea, violenta grupare este
nevoită sa înfrunte rigorile impuse de lege si de autoritatea statului. Aflarea faptului că
guvernul Spaniei a sponsorizat, in anii 80, trupe de luptă împotriva membrilor ETA, a sporit
valul de simpatie faţă de respectiva mişcare, in ciuda reacţiilor negative stârnite de caracterul
nediscriminatoriu si sălbatic al acţiunilor ei. Violenţa de ambele parţi poate influenţa judecata

3
I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucueşti, 1998, pag. 12

5
opiniei publice, şi orice guvern ar trebui să ia in calcul toate aspectele problemei înainte de a
lua vreo măsura brutală sau nedreaptă, care ar putea sa-i slăbească poziţia morală si să-i
diminueze sprijinul.

2.2. Definirea terorismului

Termenul de terorism provine din latinescul “terror” care înseamnă violenţă fizică,
spaimă, teroare provocate deliberat prin acte de violenţă publică, folosirea cu intenţie a unor
mijloace capabile să ducă la un pericol comun. Caracteristicile terorii sunt: violenţa si
ameninţarea cu violenţa, folosirea sistematică şi persistentă a violenţei, intimidare şi
sensibilizare prin agresivitate si ură. Terorismul mai presupune organizare, planificare,
finanţare şi echipamente de ultimă oră precum şi subiecţi umani, selectaţi si pregătiţi pentru
realizarea acţiunilor concrete de atac.
Teroarea este elementul constitutiv al multor acţiuni grupate semnalate încă din
antichitate. Actul de terorism a avut întotdeauna un scop similar descurajării generale, victima
de moment este mai puţin importanta decât efectul general asupra unui grup anume căruia îi
este in realitate adresat actul exemplar.
Simptomatică este butada celebrului gânditor militar chinez SUN - TZU: “omoară
unul - terorizează o mie”.
Deci, terorismul, deşi produce victime individuale este un act îndreptat împotriva unei
colectivităţi.
Experţii au căzut de acord ca in spatele unei acţiuni teroriste existe întotdeauna o
strategie. Indiferent de forma atacului: bombe, maşini capcană, focuri de armă, luarea de
ostatici, asasinate, terorismul nu este deloc accidental sau spontan.
Terorismul reprezintă deci utilizarea deliberată a violenţei împotriva civililor pentru
obţinerea de avantaje politice sau de natura religioasă.
Chiar dacă majoritatea oamenilor recunosc terorismul atunci când îl vad, nu există o
definiţie unanim acceptată pentru acest termen. Ironic este insă faptul că ceea ce pentru o
persoană înseamnă terorism pentru alta reprezintă lupta pentru eliberare naţională si există o
confuzie extremă in definirea violenţelor: terorism, crima organizată, război civil, stat
dictatorial, confuzia fiind chiar mai mare atunci când se încearcă separarea terorismului de
mişcările insurgente ori separatiste4.
Există o varietate de concepte care definesc terorismul. Instituţiile antitero, politice,
sociale, psihologice, guvernamentale şi de securitate au încercat o definire a fenomenului. In

4
John W. Crayton, apud idem, 16

6
volumul “Terorismul politic” de Schmidt si Youngman sunt citate 109 definiţii cu privire la
terorism, autorii obţinându-le de la diverse academii militare si universităţi care studiază si
cercetează terorismul. Acestea constituie o statistică, care arata criteriile de definire a
terorismului.
Ele sunt:
 violenţa, forţa (apar in 83,5% din definiţii)
 politic (65%)
 frica accentuată, teroarea (51%)
 ameninţare (47%)
 efecte psihologice şi anticiparea reacţiilor (41,5%)
 discrepanţa între ţinte și victime (civili), (37,5%)
 acţiunea intenţionată, planificată, sistematică, şi acţiunea organizată (32%)
 metode de luptă, strategii, tactici (30,5%)5
Definirea terorismului şi a teroriştilor face obiectul cercetării si înţelegerii
fenomenului care a luat amploare pe glob. Teroriştii internaţionali, incapabili să îşi atingă
scopurile prin mijloace convenţionale, încearcă să trimită un mesaj ideologic sau religios prin
terorizarea publicului general. Prin alegerea ţintelor, care adesea sunt simbolice sau
reprezentative pentru naţiunea vizata, teroriştii încearcă să creeze un impact puternic asupra
publicului inamic prin acte de violenţă, în ciuda puţinelor resurse materiale de care dispun. Prin
aceasta speră să demonstreze mai multe, astfel încât guvernul sau guvernele vizate să nu poată
să-şi protejeze cetăţenii; sau, prin asasinarea unei anumite victime, pot da o lecţie publicului in
general. Spre exemplu, prin asasinarea preşedintelui egiptean Anwar al-Sadat din 6 octombrie
1981, la un an de la călătoria sa importantă in Israel, teroriştii al-Jihad au sperat să convingă
lumea şi, în special, pe musulmani, că a fost comisă o mare eroare.
Definiţiile terorismului sunt foarte variate şi, de obicei, inadecvate. Pana si
cercetătorii terorismului neglijează adesea să definească termenul, preluând definiţii de la
Departamentul de Stat SUA, cum ar fi: „Violenţa premeditată, motivată politic, folosită
împotriva unor ţinte non-combatante de către grupări subnaţionale sau agenţi clandestini, de
obicei cu intenţia de a influenţa publicul”. Deşi un act de violenţa, privit de obicei în Statele
Unite ca act de terorism, nu poate fi interpretat la fel in altă ţara, tipul de violentă care distinge
terorismul de alte genuri de violentă, cum ar fi crima sau o acţiune militară în timp de război,
poate fi totuşi definit în termeni calificaţi în mod rezonabil ca obiectivi.

5
Paul Wilkinson, apud ibidem, 29

7
 Un cercetător in ştiinţe sociale defineşte o acţiune teroristă ca fiind folosirea calculată
a violentei inopinate, şocante si ilegale împotriva non-combatanţilor (inclusiv civili, militari în
rezervă şi angajaţi ai securităţii in situaţii de pace) si a altor ţinte simbolice, între care se
infiltrează unul (sau mai mulţi) membri ai unei grupări subnaţionale sau unul (sau mai mulţi)
agenţi clandestini, cu scopul psihologic de a face publică o cauza politică sau religioasa şi/sau
de a determina sau sili un guvern (sau mai multe) sau populaţia civila să accepte revendicări în
numele cauzei.

2.3. Teroristul dincolo de mit şi stereotip

Persoana şi personalitatea teroristului, individ obscur, inaccesibil, pasional şi ipso

facto pasionant, este o dimensiune a fenomenului terorist care, deşi este cea mai importantă şi
stă la baza tuturor celorlalte, este cel mai distorsionat şi vag percepută de publicele ce pot
constitui la un moment dat victime ale unui atac terorist. Tendinţa generală este de a atribui
teroristului etichete din sfera patologicului, maleficului, şi chiar misticului. Terorismul este de
obicei rezultatul unor factori cauzali multipli - nu numai psihologici ci şi economici, politici,
religioşi, sociali. S-a vehiculat chiar ipoteza că ar exista şi anumite cauze fiziologice ale
comportamentului orientat către terorism.
Există abordări ştiinţifice care tratează această latură din mai multe puncte de vedere,
în funcţie de motivaţiile individuale. O ipoteză globală atribuie comportamentul terorist unui
calcul raţional cost-beneficiu, în urma căruia teroriştii ajung la concluzia că violenţa este cea
bună cale de acţiune în condiţiile sociale existente. Privind problema din perspectiva societăţii
per ansamblu, dacă respectivele condiţii conduc la ideea că violenţa este cea mai bună cale de
acţiune, toţi membri comunităţii vor recurge la ea şi atunci vorbim despre revoluţie sau război
civil la nivel naţional şi despre război declarat la nivel internaţional.
Această dimensiune priveşte mai degrabă motivaţia organizaţiei teroriste ca întreg.
Din punctul de vedere al motivaţiei individuale s-au emis ipoteze derivate din teorii ale
psihologiei sociale. Un prim punct în acest sens este ipoteza frustrare-agresiune care
presupune că orice frustrare duce la o formă de agresiune şi orice act agresiv este rezultatul
unei frustrări prealabile. “Precondiţia necesară în conflictul civil violent este privarea relativă,
definită ca percepţia unui ecart între aşteptările cu privire la valori ale actorilor şi posibilităţile
aparente pe care le prezintă mediul. Această frustrare poate fi individuală sau colectivă”. 6
Ipoteza este considerată relativ simplistă de către specialiştii domeniului prin aceea că spune

6
Robert Gurr, apud The Sociology and Psychology of Terrorism: who becomes a terrorist and why?(Sociologia şi
Psihologia Terorismului: Cine devine terorist şi de ce ?), 2005, p 201.

8
prea puţin despre psihologia socială a prejudecăţilor şi a urii sau despre fanatism, toate având
un rol major în încurajarea violenţei extreme. “terorismul politic nu poate fi înţeles în afara
contextului dezvoltării ideologiilor, credinţelor şi stilurilor de viaţă teroriste sau potenţial
teroriste.7
O altă ipoteză este cea a identităţii negative care sugerează că teroriştii politici îşi
asumă în mod conştient o identitate negativă ce implică o respingere vindicativă a status-
rolului socialmente dezirabil. În această ordine de idei, teroriştii se angajează în activităţi
violente ca rezultat al sentimentelor de furie şi neputinţă provocate de lipsa de alternative. În
esenţă este o altă faţetă a ipotezei precedente. O ultimă abordare o constituie ipoteza furiei
narcisiste care vede în terorist un individ afectat psihic şi afirmă că, în cazul în care formele
primare ale narcisismului sub forma unui eu megaloman nu sunt neutralizate de contactul cu
realitatea, acestea produc indivizi sociopaţi, aroganţi şi fără nici o urmă de recunoaştere a
semenilor. În mod similar, dacă imaginea idealizată de către părinţi a ego-ului individual nu
este reglată prin acelaşi contact cu lumea exterioară, se vor crea condiţiile unui defetism
neajutorat, iar autoapărarea narcisistă a eului duce la reacţii de furie şi dorinţa de a distruge
sursa ameninţării percepute care este societatea în ansamblu. Terorismul este, în această
viziune, o încercare de a dobândi şi menţine puterea sau controlul prin intimidare, iar “marile
idei pline de sens” ale grupurilor teroriste “protejează membrii grupului de la a experimenta
ruşinea”.8
Explicaţiile pur psihopatologice nu sunt suficiente pentru a caracteriza ansamblul
motivaţional al comportamentului terorist.
“...cauzele revoluţiei şi violenţei politice în general sunt şi cauzele terorismului.
Acestea includ conflictele etnice, conflictele religioase şi ideologice, sărăcia, stresul vieţii
moderne, inechităţi politice, lipsa canalelor paşnice de comunicare, tradiţia violenţei,
existenţa unui grup revoluţionar, slăbiciunea şi incapacitatea guvernării, eroziuni ale
încrederii în regimul politic şi divizări adânci între elitele guvernante şi alte grupuri”.9
Pornind de la multitudinea de circumstanţe externe care pot dirija individul spre
violenţă şi luând în considerare caracteristicile modului de organizare şi acţiune ale grupărilor
teroriste, prejudecăţile şi miturile referitoare la personalitatea teroristă nu îşi găsesc
fundamente în realitate. Un individ poate fi predispus la violenţă dar este puţin probabil ca o
grupare clandestină vânată febril de forţele de securitate să se bazeze pe indivizi instabili
psihic. Aceasta ar constitui o vulnerabilitate majoră a organizaţiei. În plus, majoritatea

7
Paul Wilkinson apud ibidem, 20
8
John W. Crayton, apud idem, 25
9
Paul Wilkinson, apud ibidem, 16

9
activităţilor specifice terorismului presupun perioade lungi de inacţiune şi pregătire sistematică
ceea ce reclamă răbdare şi minuţiozitate din partea individului, or acestea nu i se poate cere, de
exemplu, unui psihopat.
Analizând istoria fenomenului încă din perioada “sicarilor” zeloţi din Iudeea
secolului I e.n. şi studiind o serie de biografii ale unor elemente teroriste de diverse facturi şi
orientări, Walter Laqueur a ajuns la concluzia că nu există o personalitate teroristă prin
excelenţă, un profil tipic al teroristului, iar posibilele generalizări circumstanţiale ce se pot
face, fie nu sunt valide, fie depind de foarte multe variabile: condiţiile politice şi sociale,
contextul istoric şi cultural, scopul terorii şi ţintele acesteia. “Faptul că membrii lor au fost
tineri este singura caracteristică comună tuturor mişcărilor teroriste şi acest lucru nu mai are
nevoie de explicaţii”.10
Motivele pentru care o persoană aderă la activităţi teroriste pot fi foarte variate, dar în
cele mai multe cazuri, indiferent de impulsul motivator, avantajul imediat pe care îl dobândeşte
individul este integrarea într-un grup care-i satisface nevoia de apartenenţă şi îi oferă un cadru
în care să dea curs luptei pentru recunoaştere într-o formă care-i este accesibilă şi care promite
rezultate imediate - violenţa.
Oricât de democratică ar fi o societate, oricât de aproape de perfecţiune ar fi
instituţiile sociale, vor exista întotdeauna indivizi alienaţi şi afectaţi pretinzând că starea
prezentă a lucrurilor este intolerabilă şi vor exista oameni agresivi mai interesaţi de violenţă
decât de libertate şi toleranţă.
Recunoaşterea poate fi obţinută fie prin căile social acceptate, cu riscul foarte mare de
a fi eliminat de concurenţa celor care, prin muncă asiduă, devin mai bine pregătiţi şi înzestraţi
pentru “luptă”, fie în mod asimetric, prin ieşirea din cadrul normelor sociale pe raţionamentul
“dacă nu mă pot afirma în cadrul acestui sistem îmi voi crea propriul sistem (orientat împotriva
primului) în care pot să fiu recunoscut”.
Grupul oferă membrilor săi o contra-cultură cu norme şi valori opuse celor acceptate
social, rezultatul fiind o îndoctrinare materializată în supunere oarbă, izolare de societate,
uniformitate, coeziune şi, cel mai important, teama de excludere. Creând o altă-realitate pentru
individ, organizaţia teroristă ajunge la o sacralizare a violenţei.
“Terorismul pur rezolvă discrepanţa dintre puterea distructivă reală şi efectul politic
dorit printr-o credinţă aproape mistică în potenţialul transformator al violenţei”11. Această
credinţă mistică este vitală pentru capacitatea individului de a se angaja în acte de violenţă
extremă împotriva semenilor, întrucât oferă actorului o justificare, un sentiment de legitimitate

10
Walter Laqueur, 1987, 77
11
Charles Townshend, 2002, 15

10
fără de care nu poate acţiona. “Virtutea fără teroare este neputincioasă”12 “L’action ni ne se
parle, ni ne s’ecrit, elle se fait”13, sunt afirmaţii ale unor lideri ai entităţilor propagatoare de
teroare care, luate cu titlu de lege supremă de către componenţii grupărilor respective, duc la
conturarea unui cult al violenţei şi permit planificarea şi executarea cu sânge rece a unor
atacuri de genul celor de la Tokyo, Oklahoma City, New York, Moscova, Madrid, Londra.
O întrebare recurentă, în privinţa teroriştilor, este cum pot aceştia ucide sute de
persoane cu sânge rece, de multe ori prin atacuri sinucigaşe, fără a fi cazuri patologice.
Răspunsul este din punct de vedere psiho - sociologic simplu: “În lumea modernă
mecanismul etic prin care oameni obişnuiţi au fost capabili să pună deoparte mila şi
remuşcările pentru a ucide alţi oameni obişnuiţi a fost generalizarea simbolică”14, o
depersonalizare a adversarului perceput prin înlocuirea calităţilor umane individuale ale
ţintelor cu identitatea lor colectivă (religioasă, de clasă, rasială, etnică, ideologică). Prin
dezumanizarea inamicului şi reprezentarea sa în termeni monolitici (capitalist, comunist,
burghez, imperialist, necredincios), teroristul nu ucide o fiinţă umană ci acel monolit
dezumanizat.
„Înţeleg motivele fraţilor care înfăptuiesc acte ale Jihadului împotriva duşmanilor
neamului, adică a americanilor şi a acelora care îi sprijină (...) orice hoţ, criminal sau tâlhar
care întră în ţările altora pentru a jefui trebuie să se aştepte în orice moment la eventualitatea
că va fi ucis (...) îndepărtarea atacurilor necredincioşilor se poate realiza numai prin Jihad
(...) singurul lucru care ne interesează pe noi este să-i facem pe plac lui Dumnezeu, făcând
Jihadul în numele său şi eliberând locurile sfinte ale Islamului de laşii nenorociţi care le-au
ocupat15.”
Încercând să cuprindă o parte din variabilele legate de profilul teroristului, Frederick
Hacker a identificat trei categorii de personalitate care aderă la terorism cu menţiunea că,
asemeni tuturor tipurilor ideale, nu se întâlnesc niciodată în stare pură ci doar în anumite
ponderi determinate de specificul temperamental al fiecărui individ. Prima categorie este ce a
nebunilor care cuprinde indivizi deranjaţi emoţional împinşi către terorism “din motive proprii
care, adesea, nu au sens pentru oricine altcineva”.16 Infractorii realizează acte de terorism
pentru motive mai uşor de înţeles - câştigul personal - încălcând legile sociale în mod conştient
şi calculat. Ultima categorie este cea a cruciaţilor care nu caută un câştig personal ci prestigiu
şi putere pentru o cauză colectivă, având convingerea că servesc o “raţiune superioară”.

12
Maximilian Robespierre, apud ibidem, 35
13
citat dintr-o culegere cu autori necunoscuţi: La dinamite et l’anarchie, apud Walter Laqueur, 1987, 48
14
Charles Townshend, 2002, 16
15
extrase dintr-o discuţie realizată de BBC cu Osama bin Laden, publicată sub titlul Interviu cu Moartea, în
Evenimentul Zilei, marţi 18 septembrie 2001, pag. 4-5
16
Frederick Hacker, apud Cindy C. Combs, 2003, 51

11
 Întrucât majoritatea indivizilor care au înfăptuit acte teroriste în ultima decadă a
secolului XX şi începutul secolului XXI aparţin ultimei categorii, autorul enumeră principalele
caracteristici ale cruciatului tipic: normal psihic (indiferent cât de neobişnuită ar fi cauza sau
cât de criminale sunt mijloacele folosite), nici idiot, nici prost nici laş, nici slab, adesea un
profesionist bine instruit, bine pregătit şi disciplinat în cultivarea obedienţei oarbe faţă de
cauză.
Opiniile specialiştilor converg către concluzia că teroristul contemporan are un scop
politic mult mai neclar decât în secolul trecut, în care au predominat mişcări revoluţionare de
eliberare naţională - într-un cuvânt ideologice. Terorismul religios, ce cunoaşte un reviriment
fără precedent, reprezintă un nivel superior al potenţialului antisocial prin faptul că, spre
deosebire de cel fundamentat ideologic, oferă o versiune proprie a realităţii, respingând nu
numai statu quo-ul ci şi viaţa în acest cadru. Fundamentalistul nu numai că este gata să-şi dea
viaţa pentru a-şi impune credinţa, dar vede în acest lucru o izbăvire.
„Acesta este un răspuns la colaborarea voastră cu criminalul Bush şi aliaţii lui.
Acesta este un răspuns la crimele pe care le-aţi făcut în lume, în special în Afganistan şi Irak.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi mai multe răspunsuri ca acesta. Voi iubiţi viaţa şi noi iubim
moartea, ceea ce reprezintă încă un exemplu a ceea ce spunea profetul Mahomed că, dacă nu
opriţi fărădelegile, sângele va curge din ce în ce mai mult, iar aceste atacuri vor fi o palidă
umbră a ceea ce s-ar putea întâmpla în legătură cu ceea ce voi numiţi terorism.”17
„Cu cât mai neclar este scopul politic al terorismului, cu atât este mai mare atracţia
sa pentru persoane dezechilibrate”.18 Pe de altă parte, terorismul şi fundamentalismul religios
violent, oricât de complexe ar fi cauzele lor, găsesc teren fertil în sfera sărăciei şi foametei.
“Pentru oamenii care se luptă să-şi hrănească familiile şi se simt lăsaţi în urmă de
globalizarea economică, chemarea radicalismului este puternică”.19 Mai ales, am putea
adăuga, în spaţii unde indivizii au fost socializaţi în violenţă şi văd în aceasta un mod de viaţă,
fără a percepe, la modul real, alternative.

2.4. Perspective de evoluţie

Analizând tendinţele actuale, subliniate, în parte, în cadrul acestui capitol, se

evidenţiază o schimbare de optică în strategia şi principiul activităţii teroriste prin mutarea
accentului de pe violenţa instrumentală pentru abţinerea unor avantaje politice, pe cea

17
din mesajul de revendicare a atacului terorist din Madrid aparţinând marocanului Abu Dujan Afgani ce se
pretinde ”purtătorul de cuvânt al reţelei Al Qaida în Europa”, în Al Qaida revendică atentatele ca răspuns la
colaborarea cu Bush şi aliaţii săi, Adevărul, 15 martie, 2004, pag. 1
18
Walter Laqueur, 1987, 87
19
Cindy C. Combs, 2003, 66 Adevărurile nu încetează să existe doar pentru că sunt ignorate

12
expresivă, pusă în slujba maximizării efectelor distructive. Terorismul trece din sfera
parasocialului (a eludării normelor sociale) în cea a contra-socialului (a eliminării normelor
sociale). “Madridul reprezintă o nouă dimensiune a terorismului: violenţa ca scop în sine, fiind
vorba, înainte de toate, de a face cât mai multe victime cu putinţă fără a viza o victimă
anume”.20

2.5. Caracteristicile terorismului sinucigaş

Tragicele evenimente produse pe 11 septembrie 2001 în Statele Unite ale Americii au

scos în evidenţă dimensiunea planetară a ameninţării teroriste în pragul mileniului III. Prin
îmbinarea a două procedee teroriste clasice - deturnarea unor avioane de pasageri şi atentatul
sinucigaş - „Al-Qaida” a îmbogăţit arsenalul terorismului cu cea mai ucigătoare armă folosită
până în prezent.
Analiza atentatelor sinucigaşe înregistrate pe plan mondial după 11 septembrie
evidenţiază atât o extindere a distribuţiei geografice a acestora, cât şi o diversificare a ţintelor
vizate de terorişti.
Dacă până pe 11 septembrie 2001 atentatele sinucigaşe se manifestau aproape
exclusiv în câteva regiuni ale planetei (îndeosebi Sri Lanka şi Orientul Mijlociu), după această
dată fenomenul a cunoscut o amplificare rapidă, de natură să stârnească îngrijorare. O dată cu
apariţia „Al-Qaida”, atentatele sinucigaşe şi-au pierdut caracterul de fenomen local.
Globalizarea terorismului s-a concretizat în constituirea în jurul „Al-Qaida” a unei
adevărate reţele de grupări teroriste islamice, a căror principal obiectiv a devenit lovirea
intereselor occidentale, îndeosebi a celor americane, în întreaga lume.
La sfârşitul anilor '90, printre modalităţile de operare ale „Al-Qaida” şi-au făcut
apariţia şi atentatele sinucigaşe. Spre deosebire de atacurile sinucigaşe comise de alte grupări
teroriste, atentatele sinucigaşe concepute de „Al-Qaida” s-au caracterizat printr-o amploare
deosebită şi o organizare minuţioasă, de tip militar, soldată cu maximum de eficacitate.
Acţiunile teroriste nu sunt guvernate de motivaţii bazate pe perceperea clară a
realităţii ci sunt fundamentate pe o interpretare subiectivă, diferită de cea a oficialităţilor şi a
societăţii. Unul din multitudinea de scopuri urmărite de organizaţia teroristă este acela de a
convinge publicul, societatea, pe aceia care iau la cunoştinţă, direct sau indirect, de acţiuni, să
îşi însuşească modul lor de gândire.

20
observaţie a ziarului german Tageszeitung, citat sub titlul Presa internaţională, cu ochii pe Madrid de ziarul
Ziua, 13 martie 2004, pag. 4

13
 Sistemele conceptuale, scopurile şi principiile se bazează pe imaginaţia călăuzitoare,
dominantă, pe simboluri şi mituri care contribuie la adaptarea unei anumite strategii teroriste
faţă de soluţiile guvernului şi, respectiv, la rezultatele acţiunilor teroriste.
Unul dintre izvoarele sau sursele concepţiilor teroriştilor îl reprezintă climatul socio-
politic în care operează organizaţia respectivă. Variabilele de cultură generală, cele ale
climatului socio-politic (istorie, tradiţie, literatură, religie) sunt asimilate diferit de membrii
societăţii, prin structuri de natură socială diverse, rezultând ideologii formale. O anumită
concepţie poate avea şi izvoare de natură internă. Stresul şi nesiguranţa în care acţionează de
obicei teroriştii duc la formarea de credinţe sau concepţii particulare greu de dislocat.
Conţinutul acestui sistem de credinţe nu a fost obiectul unor studii sistematice, iar
motivul pentru care a fost neglijat este, în sine, de înţeles. În primul rând, pentru că studiul
terorismului este relativ nou cu accent slab pe opinia populaţiei. Altul, mai serios, constă în
dificultatea de a achiziţiona şi interpreta datele culese. Doar câte puţin din memoriile sau
întâlnirile cu liderii teroriştilor sunt disponibile pentru a reconstitui evenimentele. Multe dintre
informaţii sunt clasificate de guverne, astfel încât sunt inaccesibile cercetătorilor. Aceasta nu
înseamnă că nu există deloc studii asupra credinţelor teroriştilor.
Una dintre componentele semnificative ale sistemului lor de convingeri este imaginea
duşmanului. Dezumanizarea acestuia este tema dominantă, el fiind văzut în termeni
depersonalizaţi drept capitalist, comunist, burghez sau imperialist. Cel împotriva căruia luptă
teroriştii nu e fiinţă umană ci mai degrabă un „monolit dezumanizat”.
Conform studiilor unui grup de cercetători, pentru majoritatea teroriştilor duşmanul
nu este destul de bun, de uman, nici erou şi nici prieten cu eroul. Această particularizare este
întâlnită în cadrul aripii drepte teroriste, cum ar fi neofasciştii sau extremiştii religioşi. Aceste
grupări conduc la stereotipii bazate pe clasă, etnie sau religie.
Inamicii lor pot fi jurnalişti, avocaţi, studenţi, intelectuali sau profesori care sunt
priviţi de terorişti ca fiind de stânga sau comunişti.21
Este foarte uşor să duci un război ilegal împotriva unui duşman inuman. Atâta timp
cât acesta nu are o faţă, soţie, copii, casă, părinţi sau prieteni, distrugerea sa este simplă şi cere
o justificare minimă sau chiar deloc. Privind duşmanul în acest fel, se face destul de uşor o
descriere a luptei în care teroriştii se văd pe ei înşişi angrenaţi. Este o luptă în care binele şi
răul, albul şi negrul sunt evidente. Inamicul este deseori văzut ca fiind mult mai puternic, iar
teroriştii nu au de ales decât să accepte confruntarea cu „monstrul” care devine, în ochii lor, un
răspuns la opresiune, nu o alegere liberă, ci o datorie.

21
Walter Laqueur, 1987, 98

14
 Ossama bin Laden, în cadrul apelului său la Jihad împotriva Americii spune:
„Uciderea tuturor americanilor şi a aliaţilor lor - civili şi militari-este o datorie individuală
pentru fiecare musulman care o poate face în orice ţară în care este posibil”.
Un alt element important în cadrul sistemului lor de convingeri îl constituie imaginea
despre ei înşişi. Atât teroriştii de stânga cât şi cei de dreapta se consideră ca aparţinând elitei,
ca fiind mai degrabă victime decât agresori, iar lupta în care sunt angrenaţi este o obligaţie, o
datorie, nu o alegere voluntară pentru că ei sunt „luminaţi” într-o mulţime de „orbi”. Fanaticii
religioşi cred că sunt aleşi de o fiinţă supremă pentru a conduce lupta şi pentru a fi martiri în
confruntarea cu monstrul care ameninţă lumea credincioşilor.
Teroriştii revoluţionari de dreapta se consideră superiori din punct de vedere moral.
Standardele normale de comportament nu se aplică şi la ei. Nu se simt legaţi de legile
convenţionale sau de moralitatea convenţională pe care o consideră deseori ca un instrument
corupt al inamicului.
Ar fi de prisos să condamnăm ca fiind imorală o acţiune a teroriştilor pentru că este
foarte probabil ca cei care folosesc tactici teroriste să creadă deja că moralitatea care le
condamnă acţiunile este inferioară propriei lor moralităţi. Această concepţie asupra moralităţii
face parte din concepţia teroriştilor asupra naturii conflictului în care sunt angrenaţi. Nu este o
luptă morală în care binele şi răul sunt definiţi într-o manieră simplistă ci în termeni idealistici.
Uneori, aceştia văd ceea ce fac ca o crimă asupra persoanelor inocente. În ciuda
acestui fapt, ei sunt obişnuiţi să descrie asemenea acţiuni ca fiind execuţii comise după procese
asupra trădătorilor.22
La fel de important în sistemul de credinţe al teroriştilor este imaginea victimelor
violenţei. Dacă victimele sunt uşor identificabile cu inamicul, deci reprezentative pentru forţele
ostile, sunt dispreţuite şi distrugerea lor este uşor justificată, chiar dacă aceste victime nu au
adus nici o ofensă terorismului, în general, sau grupului său, în particular.
Victimele inocente, persoane a căror singură vină este că s-au aflat într-un loc
nepotrivit la un moment nepotrivit, sunt considerate efecte secundare ale luptei. Soarta, mai
mult decât actele umane, este considerată vinovată pentru moartea unor asemenea persoane.23
Astfel, persoanele din avioanele care au intrat în turnurile WTC şi Pentagon au fost
victime pentru că se aflau într-un loc greşit, iar cei ucişi în turnuri şi în Pentagon erau inamici
americani împotriva cărora Ben Laden a făcut apel la Jihad.

22
James Curran, 2000, 112
23
M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 58

15
 Acestea conduc la un ultim punct important asupra sistemului de credinţe al
teroriştilor: tema predominantă a milenarismului. Curăţarea sufletească prin mijloace violente
este o temă milenară greşită în sistemul de credinţe al teroriştilor.
Violenţa este deseori văzută ca fiind esenţială în întâmpinarea mileniului a cărui
sosire poate fi grăbită de acţiunile credincioşilor care încalcă regulile vechii ordini în eforturile
lor de a aduce o nouă ordine. Asemenea credinţe au condus la o abandonare deliberată a
constrângerilor. Combinată cu tendinţa de a împărţi lumea în bine şi rău, această abandonare
însoţeşte o puternică convingere că în faţa răului întruchipat de inamic nu trebuie arătată nici
un pic de milă. Dacă orice acţiune de violenţă aduce mileniul mai aproape, atunci nici unul
dintre aceste acte, inclusiv consecinţele lor, nu poate fi prevăzut ca un eşec.
Motivaţia ideologică ce însoţeşte o acţiune teroristă, la care se adaugă stresul mintal,
favorizează aderarea la diferite crezuri, eliminând astfel deschiderea şi flexibilitatea normală la
individ. Ca urmare, putem considera indivizii ca având „motivaţie raţională” în ceea ce priveşte
convingerile lor, acestea din urmă fiind cele care nu sunt asimilate de majoritatea membrilor
societăţii.
Înţelegerea acestor câteva elemente ale sistemului de credinţă al teroriştilor poate
facilita abilitatea de a comunica cu aceştia în multe dintre formele sale şi de a anticipa
evoluţiile sale.

2.6. Terorismul sinucigaş în contextul conflictului israeliano-palestinian

În esenţă, conflictul Israeliano - Palestinian este o luptă între două grupuri etnice
asupra unei bucăţi de pământ. Majoritatea conflictelor de acest gen sunt foarte greu de rezolvat,
dar acesta a fost exacerbat de doi factori: în afara afilierii etnic-naţionaliste, adversarii aparţin
şi unor religii diferite; statul evreu este o mică enclavă în marea Arabică şi este perceput de
vecinii săi ca fiind o modalitate de inoculare a imperialismului şi influenţei vestice.24.
În 1970, teroriştii palestinieni erau instruiţi să se sinucidă şi să ucidă ostaticii luaţii
dacă cererile nu erau satisfăcute sau în cazul în care israelienii încercau o operaţiune de
salvare. Abia în 1993, palestinienii au început să folosească atentatul sinucigaş ca şi tactică
sistematică.
Primul de acest gen a avut loc pe 16 aprilie 1993: Sahir Nabulsi, un membru Hamas
de 23 ani a detonat o camionetã pe care o conducea lângă o staţie de autobuz.

24
Ariel Merari, Suicide terrorism in the context of the israeli-palestinian confliict, Tel Aviv University.

16
 În octombrie 2004, numărul total al atacurilor sinucigaşe comise de palestinieni a
atins 182. Dintre acestea, 37 au avut loc cu 7 ani înainte de prima Intifadă (16 aprilie 1993- 287
septembrie 2000) şi restul de 145 în ultimii ani.
Frecvenţa acestor atacuri a crescut considerabil în timpul Intifadei, din numărul total
al acestora 80 fiind duse la îndeplinire de către Hamas şi 44 de către Jihadul Islamic Palestinian
(P.I.J.).
Alte două grupuri teroriste au adoptat această tactică abia în timpul celei de-a doua
Intifade: Fatah (sub numele de Brigăzile Martirilor Al Aqsa) a săvârşit 36 de atacuri, iar
Frontul pentru Eliberarea Palestinei (P.F.L.P) 9 atacuri. Restul de 13 au fost executate de câte
două grupuri din cele menţionate mai sus, de cele mai multe ori Fatah şi un alt grup.
Majoritatea atentatelor sinucigaşe în locuri publice aveau ca ţintă atât civilii israelieni
(mijloacele de transport în comun, mall-uri şi cafenele) cât şi pe soldaţii israelieni. La sfârşitul
lunii mai 2004, 402 civili şi 48 de membri ai forţelor de securitate erau victime ale atacurilor
sinucigaşe.
Reprezentanţii organizaţiei Hamas au menţionat mai mulţi factori ca argumente în
adoptarea „atentatelor sinucigaşe” ca tactică: folosirea acesteia în momentul în care procesul de
pace israeliano-palestinian nu este pur întâmplătoare. Pentru Hamas, această înţelegere
constituie o ameninţare atât din punct de vedere ideologic, cât şi organizaţional. În general,
atacurile sinucigaşe sunt prezentate ca o metodă folosită pentru a contrabalansa superioritatea
militară israeliană. Aceste argumente relevă avantajele operaţionale ale acestui tip de atac
numindu-le o „bombă inteligentă” dar, mai important, argumentul conform căruia acestea
cauzează mai multă frică printre israelieni decât alte forme de atacuri teroriste.25
Liderii grupărilor teroriste au folosit diverse argumente pentru a apăra moralitatea
atentatelor sinucigaşe asupra civililor, inclusiv a copiilor. Printre acestea se numără: israelienii
vor deveni soldaţi când vor creşte iar cei ucişi în atacuri vor merge cu siguranţă în Paradis.
Încă din 1983 s-au colectat date despre teroriştii sinucigaşi de pe întreg globul dintr-o
varietate de surse, folosind mai des mass-media care includ detalii demografice şi biografice
asupra sinucigaşilor, de cele mai multe ori bazate pe interviuri cu familiile sinucigaşilor.26
Cu referire la sinucigaşii palestinieni în particular, informaţiile de valoare au fost
obţinute din interviuri şi teste psihologice ale persoanelor care au încercat dar au eşuat în
săvârşirea unui atac sinucigaş, şi cu cei care i-au învăţat pe sinucigaşii din Hamas şi din Jihadul
islamic Palestinian.

25
Frederick Hacker, apud Cindy C. Combs, 2003, 66
26
I. Mircea - op. cit., 112

17
 De asemenea, folositoare pentru „autopsia psihologică” au fost un set de date asupra a
34 din cele 36 de sinucigaşi palestinieni în perioada 1993-1998, bazate pe interviuri cu
membrii familiilor sinucigaşilor.
Caracteristici demografice:
 Vârsta medie a sinucigaşilor palestinieni în timpul celei de-a doua Intifade era de 22
de ani cu o marjă de - 4/+16;
 Statutul social - 99% din sinucigaşi erau singuri din punct de vedere al stării civile.
Aceasta sugerează faptul că persoanele singure sunt mai dispuse să se ofere voluntare pentru
misiuni sinucigaşe. Oricum, în cazul Palestina există politica organizaţiei ca pentru acest gen
de operaţiuni să fie recrutate numai persoane singure;
 Sex - doar 9 din cei 182 de palestinieni sinucigaşi erau femei.
Înaintea celei de-a doua Intifade doar bărbaţii erau trimişi în astfel de atentate. În acea
perioadă, organizaţiile palestiniene care foloseau atentatele sinucigaşe erau grupuri religioase
care, iniţial au obiectat în folosirea femeilor în astfel de operaţiuni.
În timpul celei de-a doua Intifade, un „grup secular”, Fatah, a început să trimită femei
pentru misiuni sinucigaşe (prima femeie a fost Wafa Idris care s-a aruncat în aer în Ierusalim la
data de 27.01.2002). Urmând exemplul Fatah, PIJ a folosit femei în unele ocazii şi Hamas-
după multe dezbateri, o singură dată.
Statut social-economic - în general, în mod contrar ideii conform căreia sărăcia erau
un factor major în recurgerea la o astfel de misiune, factorul economic al familiilor sinucigaşe
palestiniene era ridicat. Nivelul de instrucţia al sinucigaşilor la timpul executării atentatului
suicidar era, în general, mai ridicat decât al societăţii palestiniene, 88% dintre aceştia având o
pregătire integrală din punctul de vedere al instituţiilor de învăţământ absolvite.
Factorii de personalitate şi psihopatologici - din datele deţinute nu a rezultat în nici un
caz existenţa unor simptome clare de patologie la sinucigaşi.
Mai mult, nu există o personalitate aparte, specifică a acestor persoane care sunt
dispuse să-şi sacrifice viaţa în astfel de atentate. În jur de o treime din sinucigaşi relevau, însă
tendinţe minore de sinucidere - depresie clinică, alcoolism sau abuz de droguri27.
Datele deţinute relevă existenţa a trei elemente principale în pregătirea unei bombe
sinucigaşe de către o organizaţie, şi anume îndoctrinarea, angajamentul grupului şi
angajamentul personal.
Candidatul este supus procesul de îndoctrinare, de către persoana cu cea mai mare
autoritate din grupare. Dacă acesta este deja angajat sarcinii pe care urmează să o

27
Organizaţia Mondială a Sănătăţii [OMS/WHO], Guidelines for the primary prevention of mental, neurological
and psychosocial disorders, p. 204

18
îndeplinească, atunci doar i se va mări motivaţia şi se va încerca să-l determine să nu renunţe.
În grupările palestiniene religioase, (Hamas şi PIJ) îndoctrinarea presupune teme naţionaliste
(umilirea palestinienilor de către Israel, istorioare despre gloria arabă din timpul războaielor
islamice) şi teme religioase (actul de autosacrificiu este dorinţa lui Allah).
Înaintea primei Intifade, procesul de îndoctrinare se desfăşura pe o perioadă de o
lună. În timpul Intifadei, din cauza presiunii de a executa un număr mare de atentate sinucigaşe
şi frica de intellingence-ul israelian, îndoctrinarea se limitează la 3-4 întâlniri.
Angajamentul grupului - loialitatea reciprocă a candidaţilor la operaţiuni sinucigaşe
de a duce la bun sfârşit atentatul este o foarte bună motivaţie pentru a-i ţine împreună în pofida
ezitărilor şi ale altor intenţii.
În grupările palestiniene, pregătirea pentru atentat este adesea realizată în celule
formate din mai mulţi voluntari, membrii acestor celule fiind înţeleşi să nu încalce „contractul
social”. În LTTE, sinucigaşii bărbaţi şi femei sunt antrenaţi în unităţi speciale numite „Tigrii
negrii” şi respectiv, „Păsările Libertăţii”. De asemenea, sunt legaţi de un contract social pentru
a duce la îndeplinire atentatul sinucigaş.
Puterea loialităţii unui grup şi incapacitatea acestuia de a încălca înţelegerea încheiată
era şi baza slăbiciunii piloţilor japonezi în timpul celui de-al doilea Război Mondial pentru a
zbura în misiuni kamikaze. Ultimele scrisori ale teroriştilor kamikaze către familiile lor scrise
cu puţin timp înainte de ultimul lor zbor indică faptul că în timp ce unii îndeplineau actul
suicidar entuziasmaţi, alţii îl privesc ca pe o datorie pe care trebuie să o îndeplinească.
Loialitatea personală urmând practica câtorva grupări libaneze în 1980, grupările
palestiniene au creat o rutină în a arăta o casetă video imediat după atacul sinucigaş.
Deseori, aceste casete sunt prezentate de către organizaţii şi familiilor sinucigaşilor,
după operaţiune, ca un post-mesaj. Bineînţeles, în aceste casete sinucigaşul este văzut cu
Coranul în mână şi declarând intenţia de a merge într-o misiune sinucigaşă. Organizaţia
realizează această acţiune nu pentru propagandă, ci ca pe o ceremonie pentru a determina
candidaţii viitori să-şi ducă la îndeplinire misiunea. Acest ritual constituie faptul că se află într-
un punct fără sfârşit, luându-şi angajamentul în faţa unei camere de luat vederi, candidatul nu-
şi poate retrage promisiunea.
De fapt, atât în Hamas cât şi în PIJ, din acest punct candidatului i se spune „martirul
în viaţă” („al-shahid al-hai”) şi chiar el în deschiderea cuvântului de pe casetă începe cu: „Sunt
(numele) martir în viaţă”.28

28
For Palestinian public opinion polls covering the period since 1993, see: Center for Palestine Research and
Studies (2000), http://www.cprs-palestine.org; Palestinian Center for Policy & Survey Research (PSR), (2002):
http://www.pcpsr.org; and Jerusalem Media and Communication Centre (JMCC) (2002), http://www.jmcc.org.

19
 3. ASPECTE PSIHOSOCIALE

Există teorii care pun actele extrem de violente si distructive ale teroriştilor pe seama
problemelor psihopatologice ale acestora. Teroriştii au fost şi incă mai sunt uneori etichetati ca
fiind bolnavi mintal. Dar, etichetarea teroriştilor ca „deranjati mintal” şi ca „oameni răi” poate
să ne direcţioneze greşit şi poate scoate din atenţia noastră condiţiile politice, culturale, sociale
şi economice care generează terorismul.
Cercetători din domeniul ştiinţelor sociale (Hudson, 1999, McCauley, 2002,
Mansdorf, 2003, O’Connor, 2004, Zimbardo, 2004) au ajuns la concluzia că actele de
terorism nu pot fi puse pe seama problemelor psihopatologice şi a tulburărilor de
personalitate. Terorismul este o consecintă a patologiei de grup sau organizaţionale care le
oferă un sens celor atraşi de aceste grupuri. (Mansdorf, 2003).
Analizele asupra persoanelor implicate în alte tipuri de acte de violenţă socială
excesivă, cât şi asupra membrilor organizaţiilor teroriste au relevat că, sub impactul unor
condiţii speciale, oameni normali din punct de vedere psihologic pot produce acte care ies din
sfera normalului.

Studii asupra ofiţerilor nazişti condamnati la Nürnberg au arătat că cei care au

comandat şi executat atrocităţi în lagarele de exterminare erau persoane banale, fără probleme
psihopatologice. Nici militarii americani care au provocat masacrul de la My Lai, în razboiul
din Vietnam, nu au prezentat probleme de anormalitate psihologică.29
Analizând din perspectiva psihologică abuzurile comise de militarii americani asupra
prizonierilor irakieni din inchisoarea militara americană din Abu Ghraib (Irak), un psihiatru
militar a afirmat că a fost vorba de actele unor militari care au acţionat într-un mediu periculos
şi in lipsa supervizării (Taguba, 2004). Aceste abuzuri nu au fost doar eşecul unor indivizi în a
se conforma unor standarde, ci eşecul unor lideri în a întari disciplina. Aici este vorba atât de
responsabilitate instituţională, cât şi personală la niveluri ierarhice superioare.
Compararea teroriştilor cu ceilalţi membri ai societătii, din aceeasi zonă geografică, a
relevat faptul că acestia au rate similare în ceea ce priveşte tulburările de personalitate şi
problemele psihopatologice (McCauley, 2002). Chiar dacă am admite ca teroriştii sunt
persoane cu tulburări de personalitate şi psihopatologii, nu trebuie să uităm că ei fac parte din
grupuri sociale care funcţioneaza pe baza discreţiei, încrederii şi sprijinului reciproc şi nu
recrutează oameni care pot fi uşor reperaţi in public.
Manualul Al Qaeda descrie calităţile pe baza cărora sunt recruţati membrii
organizaţiei. Aceştia trebuie să fie capabili să pastreze secretul operaţiilor nu numai în afara
29
Laqueur, Walter, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, Continuum, New York, 2003, 88

20
organizaţiei, dar şi în interiorul ei. Să fie calmi şi să îndure traume psihologice, precum arestul
sau moartea camarazilor. Să fie de încredere, inteligenti, să aiba abilităţi de observare, analiză,
sinteză şi schimbare.
De asemenea, grupurile teroriste recrutează, din ce in ce mai mult, persoane cu
pregatire superioară, cu expertiza in domeniul comunicaţiilor, programării computerelor,
ingineriei, finanţelor si al altor stiinţe (Hudson, 1999).
În contrast cu perspectiva dispoziţională care situează comportamentele antisociale in
predispoziţiile individuale, precum trasături de personalitate, factori psihopatologici sau alte
variabile individuale, perspectiva situaţionalistă ilustrează modul în care oameni normali
adoptă comportamente antisociale sub influenţa diferitelor variabile sociale.30
Pe de altă parte, abordarea situaţionalistă încurajează împărtaşirea unui profund
sentiment de umilintă personală atunci cand incercăm să înţelegem acţiuni distructive
inimaginabile şi fară sens. În loc să îmbrăţişăm un standard moral inalt care ne distanţează pe
noi, „băieţii buni”, de ei, „băieţii răi”, abordarea situaţionalistă susţine că orice fiinţă umană
poate face un rău sub influenţa forţelor situaţionale.
În esentă, teroriştii ucid pentru aceleaşi motive pentru care grupurile umane au ucis
alte grupuri umane de secole: pentru cauză si camarazi. Acestea, în combinaţie cu ideologii si
dinamica de grup, pot crea adevarate dezastre.
Neavând capacitatea de a-şi atinge obiectivele prin mijloace convenţionale, teroriştii
încearcă să lanseze mesaje ideologice sau religioase prin terorizarea publicului general. Prin
alegerea ţintelor lor, care sunt adesea simboluri ale naţiunii ţinta, teroriştii, deşi nu dispun de
resursele materiale necesare, încearca să provoace un impact puternic asupra publicului sau a
inamicilor.

3.1. Influenţa factorilor situaţionali

3.1.1. Obedienţa
In 1963, Stanley Milgram, profesor la Universitatea Yale, a realizat un experiment în
care a testat obedienţa faţă de autoritate. El a recrutat, pe baza unui anunţ în ziar, barbaţi de
diferite profesii cu vârste cuprinse între 20 si 50 de ani, care să participe contra a patru dolari
pe ora, la un experiment privind memoria si învătarea. Studiul avea în vedere influenţa
pedepsei asupra învăţării. Din doi indivizi unul era desemnat „profesor” iar celălalt „student”.

30
Tim Golden, Young Egyptians Hearing Calls of ‘Martyrdom’ For Palestinian Cause, “The New York Times
International”, 2002, 101

21
 „Studentul” era condus într-o cameră, asezat într-un fel de scaun electric şi i se ataşa
un electrod. I se explica faptul că „profesorul” îi va citi o listă de perechi de cuvinte simple şi
ca apoi îi va fi testată abilitatea de a-şi aminti al doilea cuvant din pereche. În cazul în care va
face greşeli, i se va administra un şoc electric de intensitate crescatoare.
În realitate, experimentul viza comportamentul „profesorului”. După instalarea
„studentului” în scaunul electric, profesorul era aşezat în faţa unui generator de şocuri electrice,
prevăzut cu 30 de leviere, fiecare etichetat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi. Fiecare grup de
patru leviere era etichetat de la „şoc usor” până la „Pericol: şoc sever”; ultimele două leviere
erau marcate cu XXX. Când unul dintre leviere era manevrat, se aprindea o lumină şi se auzea
un bâzâit.
Fiecarui „profesor” ii era administrat un şoc electric de 45 de volti pentru a-i intări
credinţa în autenticitatea şocului electric aplicat „studentului”. Acesta din urmă era, în realitate,
un complice al experimentatorului. El nu primea nici un şoc electric. În schimb, în funcţie de
intensitatea şocului pe care „profesorul” credea ca i-l administrează, „studentul” trebuia să
mimeze durerea. Dacă la 75 de volti „studentul” mormăia, la 120 de volţi se văicărea
zgomotos, la 285 de volţi scoate un strigăt de agonie, iar după aceea nu mai scotea nici un
sunet.
Scopul experimentului era de a observa modul în care o persoana se va comporta într-
o situatie în care i se ordonă să produca durere crescândă unei victime.
Înaintea experimentului, Milgram a cerut unui numar de 40 de psihiatri să facă
predicţii cu privire la comportamentul „profesorilor”. Psihiatrii au estimat ca sub 1% dintre
subiecţi vor ajunge să administreze şocuri de 450 de volţi. Aceste predicţii au fost greşite
deoarece experimentul a arătat că peste 60% dintre subiecţi au ajuns să administreze şocuri de
450 de volţi care, dacă ar fi fost reale, ar fi fost letale.
Ulterior, Milgram a repetat experimentul cu peste 1000 de subiecţi, in 18 şedinte
diferite. El a reusit să demonstreze că procentul celor care manifesta obedienţa şi produc acte
violente poate fi crescut la 90% sau scăzut pâna la 10% prin modificarea unor aspecte
situaţionale.
Obedienţa a fost maximizată prin observarea colegilor cu un comportament obedient
si agresiv (în cazul experimentului complici ai experimentatorului). Obedienţa a fost redusă
atunci când colegii “profesorului” s-au manifestat rebel sau când victima a acţionat ca un
masochist, cerând să fie pedepsită.31

31
Wieviorka, Michel; Wolton, Dominique; Terrorisme à la une. Media,Terrorisme, 2002, 232

22
 Milgram a stabilit urmatorii factori situationali care pot stimula oameni obisnuiţi să
facă lucruri de care initial cred că nu ar fi capabili:
* prezentarea unei justificări acceptabile, raţionale pentru angajarea în acţiunea
indezirabila. În cazul experimentului a fost vorba de a-i ajuta pe oameni să-şi îmbunataţească
memoria prin folosirea judicioasa a pedepsei. În lumea reala echivalentul acestei justificări
poate fi o ideologie, precum securitatea natională;
* crearea unei forme de obligaţie contractuală, verbală sau scrisă, pentru a realiza
acţiunea;
* prezentarea regulilor ce trebuie respectate astfel încât să fie rezonabile la început,
dar care ulterior pot fi aplicate arbitrar;
* alterarea semnificaţiei comportamentelor de la rănirea victimelor la ajutarea lor in
procesul de invăţare prin pedepsire;
* crearea oportunităţii pentru difuzarea responsabilităţii pentru efectele negative prin
implicarea agresorului într-un grup social; alţii vor fi consideraţi responsabili sau, in orice caz,
subiectul nu se va considera singurul vinovat si va imparţi responsabilitatea;
* iniţierea comportamentului antisocial printr-un act de intensitate redusă,
nesemnificativ (15 volti);
* creşterea graduală a nivelului agresiunii astfel încât să nu fie diferenţe observabile
(doar 30 de volti);
* schimbarea graduală a naturii autorităţii care exercită influenţă de la just la injust,
de la drept si raţional la nedrept si iraţional;
* crearea unor costuri mari de ieşire din situaţie şi a unui proces de ieşire dificil prin
necalificarea dezacordurilor verbale ca fiind comportamente anti obediente.
Credem sau nu, multe dintre aceste strategii sunt folosite, in viaţa de zi cu zi de
persoanele implicate in vânzari, de liderii diferitelor secte religioase etc. Liderii grupărilor
teroriste sunt buni cunoscători ai acestor strategii.32
Esenţa obedienţei constă în aceea că o persoana ajunge să se vadă pe sine ca un
instrument în realizarea dorinţelor altei persoane şi, astfel, el nu se mai considera responsabil
pentru propriile acţiuni. O data ce a aparut această modificare, apar si celelalte elemente ale
obedienţei.
Cea mai importantă consecintă este aceea că persoana se simte responsabilă faţa de
cel care o direcţionează, dar nu simte nici o responsabilitate pentru conţinutul propriilor acţiuni
pe care autoritatea i le dictează. Binele şi raul sunt definite în funcţie de cât de bine au fost

32
Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, 44

23
realizate acţiunile precizate de autoritate. Ceea ce în general este rău poate fi definit ca bine de
catre autoritate si acest lucru este esenţial pentru persoana obedientă.33

3.1.2. Etichetarea socială

Modelul dezindividualizării al lui Bandura (1990) arata cum este posibil ca oamenii
să se desprindă moral de acte antisociale (distructive) prin folosirea unui set de mecanisme care
altereaza:
* percepţia persoanei asupra comportamentului reprobabil prin angajarea în justificari
morale, comparaţii paleative sau etichetarea eufemistica a comportamentului cuiva;
* sensul asupra efectului dăunator al propriului comportament prin minimizarea,
ignorarea sau construirea eronată a consecinţelor;
* sentimentul responsabilităţii pentru legatura dintre comportamentul reprobabil şi
efectele sale dăunatoare prin deplasarea sau difuzarea responsabilităţii;
* imaginea asupra victimei prin dezumanizarea acesteia si atribuirea vinei pentru
rezultat.
În 1975, Bandura şi colegii au realizat un experiment în urma căruia au observat ce
uşor pot fi induşi studenţi inteligenţi să accepte o etichetă dezumanizantă a altor oameni şi
apoi să acţioneze agresiv pe baza acestui stereotip.
Un grup de patru studenti trebuia să aplice şocuri electrice de intensităţi variabile
unor studenţi de la o altă universitate.
Asistentul de cercetare şi experimentatorul au discutat astfel încât să poată fi auziţi de
membrii grupului in trei situaţii. În prima situaţie, ei îşi spuneau unul altuia că studenţii de la
cealaltă universitate sunt băieti „buni”. În cea de-a doua situaţie, studenţii au auzit că ceilalţi se
comportă ca nişte „animale”, in timp ce în cea de-a treia situaţie studenţii nu au fost etichetati
în nici un fel.
Intensitatea şocului a reflectat variabila situatională. Subiecţii au aplicat şocuri mai
intense studenţilor etichetati ca „animale”, intensitatea crescând pe parcursul celor zece reluări
ale experimentului. Cei etichetati ca băieti „buni” au primit şocuri cu cea mai mică intensitate,
în timp ce studenţii care nu fost etichetaţi în nici un fel au primit şocuri de intensitate medie.
Astfel, un simplu cuvânt, „animal” a fost suficient pentru a determina studenţi
inteligenţi să-i trateze pe cei etichetaţi astfel ca si cum i-ar fi cunoscut îndeajuns de bine să ştie
că merita să fie răniti.
În acelaşi timp, eticheta pozitivă aplicată de către o autoritate poate determina un
comportament la fel de pozitiv.

33
International encyclopedia of terrorism, Fitzroy Deaborn Publishers, London, 1997, 90

24
 Ceea ce adaugă acest model la cunostinţele anterioare privind modul in care oameni
normali ajung să se comporte distructiv este orientarea catre mecanismele cognitive care
ghidează comportamentul antisocial în direcţii dezirabile social si acceptabile personal într-un
contex bine definit care să susţină acest fapt.
Cunoaşterea acestor mecanisme, blocarea, reorientarea sau minimizarea lor pot
influenţa modul în care oamenii acţioneaza în societate.

3.1.3. Anonimatul
Anonimatul este un alt mecanism care determină dezindividualizarea şi conduce la
comportamente reprobabile. Membrii Klu Klux Klan purtau maşti pentru a nu fi recunoscuţi şi
a se putea manifesta distructiv, în pofida faptului că in viaţa de zi cu zi majoritatea erau
persoane respectabile în comunitaţile lor.
Scott Fraser (1974) a organizat o petrecere speciala de Halloween pentru copii de
scoală generală. Au fost organizate mai multe jocuri; pentru fiecare joc câstigat, copiii primeau
puncte care se schimbau în cadouri la finalul petrecerii. Jumătate dintre jocuri erau de natură
agresivă, presupunând confruntări fizice între doi copii. În faza initială a experimentului, copiii
nu au purtat costume specifice sarbatorii de Halloween. Ulterior, costumele au fost distribuite
şi jocurile au continuat. În cea de-a treia fază, costumele au fost din nou scoase. Fiecare fază a
durat câte o ora. În urma experimentului, s-a constatat că agresivitatea a crescut semnificativ
atunci când au fost purtate costumele de Halloween care asigurau anonimatul participanţilor la
petrecere. Dar, atunci când costumele au fost scoase, agresivitatea a scazut sub nivelul celei
inregistrate în faza initiala, când copiii nu purtau costume.34
Antropologul John Watson (1974) a studiat societaţi în care războinicii işi schimbau
sau nu imaginea personală înainte de a pleca la luptă şi corelaţia acestei schimbari cu masura în
care ei ucideau, torturau sau işi mutilau victimele. Astfel, în 12 (80%) din cele 15 societăţi în
care işi schimbau înfaţişarea, războinicii acţionau cel mai distructiv, faţa de numai 10% din
societăţile în care războinicii nu işi schimbau înfăţişarea înainte de luptă. Rezultatele acestei
cercetări confirmă predicţia antropologului că anonimatul promovează comportamentul
distructiv. Astfel, pentru a-i determina mai usor pe oameni sa ucida alţi oameni, primul lucru
care poate fi făcut este schimbarea aparenţei exterioare, îmbracarea de uniforme şi măsti,
pictarea feţelor.

34
Pohly M., Duran K., Osama bin Laden şi terorismul internaţional, Editura Axel Springer, Bucureşti, 2002, 24

25
 3.1.4. Puterea
Lordul Acton spunea că „puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut.”
Philip Zimbardo a realizat în 1971 un experiment în care a sintetizat o serie dintre procesele şi
mecanismele evidenţiate de cercetările anterioare. El a înfiintat, în cadrul Universităţii
Stanford, o închisoare experimentală în care a desemnat aleator studenţi în poziţii de gardieni si
prizonieri. Aceştia trebuiau, timp de două saptamâni, să lucreze în schimburi de opt ore, dacă
erau gardieni. De asemenea, cercetătorul s-a asigurat că toţi participanţii sunt cât se poate de
sanatoşi fizic şi psihic pentru a putea distinge între influenţele dispoziţionale şi cele situaţionale
asupra comportamentului lor. În acelaşi timp, studenţii au fost selectaţi astfel încat să nu fi avut
nici un fel de pregatire sau experienţa în roluri de prizonieri sau gardieni.35
Ca elemente centrale ale experimentului, trebuie amintite puterea şi lipsa puterii,
dominarea şi obedienţa, controlul si revolta, identitatea si anonimatul, regulile coercitive şi
rolurile restrictive, libertatea şi servitutea.
Aceste aspecte au fost puse în practică prin crearea unor condiţii reale specifice
închisorilor, inclusiv uniforme, numere de identificare, în loc de nume, pentru prizonieri şi
titluri pentru gardieni (superintendent, ofiţer corecţional etc).
În fiecare moment erau nouă prizonieri, câte trei in fiecare celulă, şi trei gardieni în
schimburi de câte opt ore. Totul era înregistrat audio si video.
Experimentul a trebuit oprit dupa şase zile, deşi a fost organizat pentru două
saptamâni, pentru că situaţia risca să scape de sub control, deoarece violenţa şi degradarea
prizonierilor de către gardieni au ajuns la un nivel foarte ridicat. Oameni normali au ajuns să se
comporte sadic în rolurile de gardieni, producând umilire şi durere tinerilor care erau
prizonieri. Unii dintre studenţii prizonieri au suferit căderi emoţionale. Cele mai multe acte de
violenţă împotriva prizonierilor au fost înregistrate pe timpul nopţii, când gardienii credeau că
nu sunt supravegheati. Imaginile cu gardienii care abuzau de prizonieri şi ii agresau seamana
foarte mult cu fotografiile care înfăţişează abuzurile din închisoarea americană din Abu Ghraib,
care au şocat lumea. Şi într-un caz şi în altul, comportamentul abuziv a apărut pe fondul unui
leadership impropriu, al lipsei controlului şi al incapacităţii comandanţilor de a întari standarde
de comportament, aprobând astfel, în mod tacit, comportamentele abuzive. Prizonierii care s-au
adaptat mai bine au fost cei care s-au supus orbeşte faţă de autoritate, cei care au permis
gardienilor să îi dezumanizeze şi să-i degradeze din ce în ce mai mult. Prizonierii care au fost
caracterizaţi ca având o personaliate mai autoritară (accepta mai usor diferenţele de status şi
putere, considerându-le normale) au supravieţuit mai bine în acest mediu total autoritar.

35
Frederick Hacker, apud Cindy C. Combs, 2003, 78

26
 3.1.5. Socializarea
Oamenii normali pot fi determinati să acţioneze agresiv şi cu ajutorul propagandei,
care creeaza imagini ale inamicului. Un stat, un grup sau o organizaţie pot crea în mintea
membrilor săi imagini ale inamicului care să ii impinga la acţiuni pe care altfel nu le-ar face.
Keen (1988) citat de Wikoff (1995) a realizat o sinteză a imaginilor inamicului a celor
consideraţi „ei”, „străini” sau care nu sunt „de-ai noştrii” care pot fi create în mintea oamenilor
prin intermediul propagandei.
Astfel, inamicul poate fi văzut ca fiind barbar, criminal, agresor, torţionar, anticrist,
violator, acaparator, crud, o bestie sau o insecta. O statistica realizata de Friedrich (2002) arată
că, în 2002, din 218 benzi desenate americane 149 îi prezentau pe arabi ca întruchipand răul,
39 îi prezentau ca fiind oameni obişnuiţi, iar 30 ca fiind oameni buni. Imaginea acestui inamic
este creată şi propagată în situaţii conflictuale pentru că întareşte sentimentul apartenenţei la
grup (organizaţie, naţiune) şi ajută la crearea distincţiei dintre „noi” şi „ei”, dintre „ai noştri” şi
„ai lor”.
Două strategii de realizare a acestui lucru sunt: reducerea elementelor de evaluare
socială a individului (nimeni nu ştie cine sunt şi nimănui nu-i pasă) si reducerea preocupărilor
de autoevaluare. Prima strategie se bazează pe crearea sentimentului anonimitătii şi pe
difuzarea responsabilităţii între membrii unui grup. Cea de-a doua se întemeiaza pe tactici de
alterare a stării de conştiinţa cu ajutorul drogurilor, pe provocarea unor emoţii puternice sau pe
crearea unei preocupări intense pentru prezent, făra legătură cu trecutul sau viitorul.
Daca teoriile prezentate pană la acest punct vizează modul în care contextul, situaţia
influenţeaza comportamentul oamenilor şi îi poate direcţiona spre acţiuni distructive, pe care
altfel nu ar fi capabili să le facă, o altă categorie de teorii are in vedere transformarea
oamenilor normali în persoane violente, distructive prin intermediul educaţiei, al socializarii în
familie şi în şcoală, socializări susţinute de părinţi şi profesori, de elitele organizaţiilor de
apartenenţă sau chiar de guverne.
Imaginile inamicului conduc la orientarea selectivă a atenţiei către acţiunile şi
aspectele negative ale acestuia. Ele ne pot determina să prezicem comportamentul ostil al
inamicului şi să acţionăm de o manieră ostilă numai pe baza acestor predicţii. De asemenea, ele
ne determină să exagerăm nivelul ostilităţii acţiunilor inamicului comparativ cu actiunile
similare ale membrilor grupului propriu sau grupurilor aliate (PSR, 1989).36
Astfel, prin controlul sistemului educaţional şi prin folosirea propagandei, liderii de
state sau organizaţii pot transforma membrii acestor structuri sociale in adevarate masini de

36
Maximilian Robespierre, apud ibidem, 54

27
distrugere. Un exemplu istoric al transformarii oamenilor prin intermediul educaţiei în maşini
de produs violenţă este cel al piloţilor kamikaze şi ai oamenilor-torpila folosiţi atât de germani,
cât şi de japonezi în cel de Al Doilea Război Mondial. Membrii cultelor religioase extremiste,
dar şi ai organizaţiilor teroriste, sunt cunoscuţi astăzi prin acest gen de comportament.
În perioada 2000-2003, palestinienii au folosit peste 95 de bombe umane împotriva
israelienilor. Dacă iniţial aceşti ucigaşi-sinucigaşi erau doar bărbati, ulterior au aparut şi femei.
Mulţi dintre ei erau studenţi inteligenţi, cu speranţa unei vieţi mai bune şi cu relaţii în
comunităţile şi familiile lor; în nici un caz nu era vorba despre persoane izolate, de la periferia
societăţii.
Merari (1990) a realizat un studiu al modului în care tinerii palestinieni ajung bombe
vii, reliefând importanţa socializării in cadrul grupurilor mici. Mai intâi, membrii grupurilor
extremiste recruteză tineri care par să aiba o fervoare patriotică intensă şi se declară public
împotriva Israelului. Aceştia sunt invitaţi apoi să discute cat de puternică este dragostea lor
pentru tară şi ura faţă de Israel. Apoi, sunt angajaţi în antrenamente menite să le puna ura în
acţiune, fiind integraţi in grupuri mici, de trei-cinci tineri, aflaţi la diferite stadii ale
transformării lor în agenţi ai morţii. Mai fac public, prin intermediul unei casete video,
angajamentul lor, declarându-se astfel martiri ai Islamului. Caseta video este trimisă familiei
înainte ca aceşti ucigaşi să îşi execute planul final, realizând faptul că, nu numai că ei vor
castiga un loc alaturi de Allah, dar şi familia lor va avea un loc în Rai, datorită jertfirii lor.
Familiei ii este trimisă o suma importanta de bani, un cadou pentru sacrificiul copilului lor.
Fotografiile sinucigaşilor sunt afişate peste tot în cadrul comunitătii, pentru a deveni modele şi
pentru alţii. Ei devin eroi şi eroine pentru generaţia urmatoare de bombe sinucigaşe.
Pentru a transforma tineri în floarea varstei în ucigasi, acest program de îndoctrinare
foloseşte o serie de mecanisme de psihologie socială. Nu este nimic care să indice probleme de
sănatate mentală implicate în cazul acestor bombe vii. Este vorba doar de un alt mod de
gandire, de o altă filosofie de viaţă si un alt sistem educaţional. Așa cum oamenii din ţările
democratice sunt educaţi de mici să creadă în valorile democraţiei şi să se lupte pentru triumful
lor, tot aşa şi cei din ţări şi organizaţii islamice işi promovează valorile lor.
În iunie 1990, în Piaţa Universităţii din Bucuresti, câţiva romani au fost batuti şi chiar
ucişi de către alţi români doar pentru motivul ca aveau alte opinii. Dupa 50 de ani de
comunism, unii credeau ca libertatea de exprimare, valoare specifică culturilor democratice,
este un pericol pentru ei si au acţionat ca atare.37

Andreescu A. (coordonator), Terorismul internaţional, flagel al lumii contemporane, Editura Ministerului

37

Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, 47

28
 Sistemele educaţionale transmit ideologiile dezirabile în diferite culturi - democratice
sau autoritare. Nationalismul a fost una dintre cele mai influente ideologii ale secolului XX
(Mandel, 2002). Pe de o parte, el creează sentimentul apartenenţei prin sublinierea mareţiei
unui popor. Pe de altă parte, a exacerbat sentimentele de ameninţare, punând greutăţile natiunii
pe seama altor naţiuni care îi doresc răul. Ideologiile, şi în special naţionalismul, divizează
oamenii in „noi” şi „ei“.
Nu există o asociere specială între religie şi violenţă socială. (McCauley, 2002).
Religia reprezintă doar un element de convingere, dar nu este nici necesar, nici suficient pentru
a genera acte teroriste.
După sursele de inspiraţie şi legitimare, grupările teroriste pot fi:
* pur anarhiste - promovează violenţa de dragul violenţei, ca experienţă estetică;
* inspirate religios - secte, grupări fundamentaliste, absolutiste, milenariste sau
mesianice (Al Qaeda sau alte miscari islamiste);
* de insipraţie etnică -separatiştii kurzi şi ETA;
* de inspiraţie politică - comunişti, nazişti.
Unger (2002) a realizat o serie de studii privind tipurile de ideologii, sugerând că
acestea şi imaginile despre lume, din societăţile occidentale, diferă mai degraba în intensitate
decât în tip de cele impartaşite de fundamentaliştii extremişti care au lovit World Trade Center
si Pentagonul. Aceste ideologii au cateva caracteristici comune: abdicarea de la
responsabilitatea morală pentru o sursă exterioară propriei persoane, menţinerea unor atitudini
şi comportamente care valorizeaza grupul propriu în defavoarea altora şi respingerea unor
experienţe sau puncte de vedere care pot influenţa propriile puncte de vedere.
Recunoaşterea puterii de influentă a forţelor situaţionale şi a elementelor de
socializare nu reprezintă o modalitate de scuză pentru comportamentele generate de acestea.
Mai degrabă, cunoaşterea acestor forţe furnizează cunostinţele necesare pentru a ne depărta de
tendinţa simplistă de a blama pe cel care produce răul şi a ne orienta către descoperirea
reţelelor cauzale care ar trebui modificate. Chiar şi privit din punct de vedere economic, este
mai rentabil să înţelegem elementele care pot genera comportamente distructive şi să le evităm
decât să încercam să identificăm indivizi care ar putea fi dispuşi către astfel de acţiuni. Stiinţele
socioumane şi, în special, psihologia socială, pot furniza informaţii care să permită înţelegerea
profundă a terorismului si predicţia acţiunilor organizaţiilor teroriste.38

Andreescu A. (coordonator), Terorismul internaţional, flagel al lumii contemporane, Editura Ministerului

38

Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, 112

29
4. DIVERSITATE ŞI DIFERENŢIERE MOTIVAŢIONALĂ ÎN COMPORTAMENTUL
TERORISTULUI SINUCIGAŞ

4.1. Se poate vorbi despre o logică a terorismului sinucigaş?

Pentru a analiza şi înţelege mai bine acest fenomen în creştere, ar trebui studiate cele
188 de atacuri teroriste care au avut loc în întreaga lume între anii 1980-2001.
În timpul ultimelor 2 decenii, terorismul suicidar a crescut pentru că teroriştii au
înţeles ce preţ trebuie plătit, au încercat să determine forţele militare americane şi franceze
pentru a abandona Libanul în 1983, forţele israeliene pentru a părăsi Libanul în 1985, forţele
israeliene pentru a stopa acţiunea bandelor din Gaza, guvernul sri Lankez pentru a crea un stat
independent Tamil începând cu 1990 şi guvernul turc pentru a acorda autonomie kurzilor către
sfârşitul anilor ’90.
Terorismul se bazează din ce în ce mai mult pe suicid pentru a-şi atinge obiectivele
politice principale. De exemplu, atacuri spectaculoase sinucigaşe au fost folosite recent de
grupări palestiniene în tentativele lor de a forţa Israelul să părăsească Gaza, de Tigrii
Eliberatori ai Tamililor pentru a determina guvernul din Sri Lanka să accepte o patrie
independentă a tamililor, de către Al Qaida pentru a presa SUA să se retragă din peninsula
arabă .
La începutul anilor 80, terorismul sinucigaş era rar, dar nu necunoscut (Lewis1968;
O'Neill 1981; Rapoport 1984), şi au crescut de la 31 în 1980, la 104 în anii 90 şi 53 în 2000-
2001 (asupra Papei în 2002).39
Creşterea terorismului sinucigaş este remarcabilă, avându-se în vedere că numărul de
incidente teroriste în lumea întreagă a scăzut în această perioadă, de la o cotă de 666 în 1987 la
274 în 1998 şi 348 în 2001.
Deşi terorismul a făcut parte mult timp din politica internaţională, nu există explicaţii
clare pentru creşterea amploarei acestuia. Studiile tradiţionale despre acest fenomen tind să
trateze „atentatele sinucigaşe” ca fiind una dintre multiplele tactici folosite de către terorişti şi
nu „aruncă” suficientă lumină asupra creşterii recente a numărului unuor astfel de atacuri
(Hoffman 1998; Jenkins 1985; Laqueur 1987).40
Numărul relativ mic de studii adresate exclusiv terorismului suicidar tind să se
concentreze asupra iraţionalităţii actului sinucigaş din perspectiva diferiţilor atacatori. Acestea
scot în evidenţă diferite motive: îndoctrinare religioasă (în special fundamentalism islamic) sau

39
Frederick Hacker, apud Cindy C. Combs, 2003, 89
40
Charles Townshend, 2002, 160

30
predispoziţii psihologice care i-ar fi putut conduce pe atacatori la sinucidere (Kramer 1990;
Merari 1990; Poteau 1990).
Primele explicaţii privind terorismul sinucigaş au fost oferite în timpul anilor ’80 şi
erau conform cu cele oferite în această perioadă. Totuşi, pentru că numărul de atacuri
sinucigaşe a crescut începând cu anii ’90, a devenit din ce în ce mai evident faptul că
explicaţiile iniţiale sunt insuficiente pentru a explica ce fel de indivizi devin terorişti sinucigaşi
şi, mai ales de ce organizaţiile teroriste se bazează din ce în ce mai mult pe această formă de
atac (Institut pour Compteur Terrorisme, 2001).
Trebuie menţionat faptul că terorismul modern sinucigaş nu este limitat la
fundamentalismul islamic. Grupările islamice suscită majoritatea atenţiei în mass-media
occidentale, însă „adevăratul maestru” în ceea ce priveşte terorismul sinucigaş este gruparea
Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE), un grup care a recrutat în special persoane îndoctrinate
cu ideologia marxist-leninistă şi care a executat 75 din cele 186 atacuri care au avut loc în
perioada 1980-2001.41
Până de curând, experţii în domeniul profilelor psihologice ale teroriştilor sinucigaşi
caracterizau aceşti indivizi ca fiind needucaţi, şomeri, izolaţi din punct de vedere social (Merari
1990, Poteau 1990) contrar a ceea ce s-a constatat în ultimul timp: aceştia pot fi absolvenţi de
universitate sau needucaţi, căsătoriţi sau necăsătoriţi, bărbaţi sau femei, izolaţi social sau
integraţi, cu vârsta cuprinsă între 13-47 de ani (Sprinzak 2000).
Terorismul sinucigaş urmează o logică strategică: chiar dacă mulţi atacatori sinucigaşi
sunt iraţionali şi fanatici, grupările care îi recrutează şi conduc nu sunt.
Din perspectiva organizaţiei teroriste, atentatele sinucigaşe sunt cunoscute prin faptul
că îndeplinesc scopuri politice specifice. Crenshaw (1981) a demonstrat că terorismul este mai
bine înţeles în termenii funcţiei sale strategice: acelaşi lucru este valabil şi pentru terorismul
sinucigaş.
Acesta este o formă extremă pe care Thomas Schelling (1966) o numea „raţionalitatea
iraţionalităţii”, aşa cum un act care este raţional pentru diferiţi atacatori este dus la îndeplinire
pentru a demonstra credibilitatea unei asistenţe democratice. Terorismul sinucigaş modern este
analog coerciţiei internaţionale. Pentru state, puterea aerului şi sancţiunile economice sunt
deseori instrumentele coercitive preferate.42
Pentru a analiza logica strategică a terorismului sinuciaş, acest material încearcă să
explice cum organizaţiile teroriste au evaluat eficacitatea acestor atacuri şi limitele în ceea ce
priveşte utilitatea lor coercitivă. Au rezultat câteva concluzii:

41
Walter Laqueur, 1987, 98
42
Cindy C. Combs, 2003, 66 Adevărurile nu încetează să existe doar pentru că sunt ignorate

31
  terorismul suicidar este strategic; grupările care recurg la astfel de atacuri anunţă
dinainte de a executa atacul şi se opresc în momentul în care aceste scopuri sunt realizate în
parte sau în totalitate;
 logica strategică a terorismului suicidar este aceea că determină democraţiile
moderne pentru a face concesii semnificative.
În general, campaniile teroriste urmăresc scopuri teritoriale specifice, cel mai adesea
retragerea forţelor militare din statul ţintă. Începând cu Libanul, Israelul şi continuând cu Sri
Lanka, Kashmir până la Cecenia, fiecare campanie din perioada 1980-2001 a avut ca scopuri
principale stabilirea sau menţinerea autodeterminării pentru statul vizat şi constrângerea
adversarului să se retragă.43
 în ultimii 20 de ani, terorismul sinucigaş a avut o creştere constantă;
 în general, terorismul suicidar se fondează pe ameninţare;
 modul de a combate această formă de terorism este să-i facem pe terorişti să-şi
piardă încrederea în capacitatea lor de a efectua aceste atacuri.
Organizaţiile teroriste care recurg la astfel de tactici cultivă „mitul sacrificiului” care
include ansambluri de ritualuri pentru a marca moartea unui atentator ca o contribuţie pentru
patrie. Mai mult, familiile sinuciaşilor primesc recompense materiale din partea organizaţiilor
teroriste.

4.2. Motivaţii personale ale teroristului sinucigaş

Una din perspectivele teoretice cu privire la problematica atentatelor sinucigaşe

susţine că acestea sunt comise de indivizi dezechilibraţi psihic. Ponderea autorilor cu probleme
psihice în totalul atentatelor teroriste sinucigaşe este însă foarte scăzută. Cercetările întreprinse
în acest domeniu au stabilit că marea majoritate a membrilor operativi ai organizaţiilor teroriste
sunt normali din punct de vedere psihologic, cazurile de patologie psihică fiind
nesemnificative.44
Ce ar putea determina un individ să se angajeze într-un atentat sinucigaş?
Răspunsul la această întrebare necesită un studiu aprofundat al dimensiunilor
psihologice şi culturale ale terorismului.
Motivaţiile atentatelor sinucigaşe nu diferă radical de cele ale altor forme de terorism,
acoperind o plajă largă de constelaţii motivaţionale, de la dorinţa de a atrage atenţia asupra

43
Waldman, Amy, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of Sri Lanka, “The New York Times”, 2003, 88
44
Whittaker David, The Terrorism Reader, Oxford University Press, London, 2002, 25

32
unei cauze sau de a dobândi notorietate la răzbunarea pentru o stare de fapt sau faptă percepută
drept injustă.
Din perspective atentatorilor individuali, actul de martiraj poate fi un mod de a
produce o impresie puternică asupra opiniei publice sau un exemplu pentru aceia dintre
semenii săi care la un moment dat îşi percep viaţa ca lipsită de sens. O parte dintre atentatorii
individuali sunt văduve sau femei îndoliate, care caută să răzbune astfel moartea violentă a
soţului, fratelui sau iubitului.
O altă categorie de atentatori sinucigaşi sunt cei motivaţi de năzuinţa spre puritate
religioasă sau de sentimentul datoriei faţă de binele grupului/comunităţii din care fac parte.
Religia, ideologia sau cultura joacă uneori un rol determinant asupra motivaţiei
individuale. Acest lucru este foarte vizibil în cazul grupărilor teroriste palestiniene, care şi-au
dezvoltat o „subcultură a martirajului”. Copii care trăiesc într-un mediu care glorifică
sacrificiul suprem în slujba cauzei palestiniene şi împotriva poporului israelian sunt puternic
îndoctrinaţi, astfel încât, în momentul în care ajung la maturitate, opţiunea pentru o astfel de
soluţie devine normală. Teroriştilor sinucigaşi palestinieni li se oferă atât recompense
religioase (un loc în Paradis în lumea de dincolo) şi sociale (prestigiu, celebritate), cât şi
materiale (venituri substanţiale pentru membrii de familie după moartea lor).45
Majoritatea atentatorilor sinucigaşi palestinieni sunt motivaţi de un sentiment de
injustiţie resimţit cu o deosebită acuitate.
Ceea ce împinge în astfel de acţiuni este o lungă istorie de umilinţe. De la înfiinţarea
statului Israel, în 1948, un sentiment acut de ruşine s-a instaurat în lumea arabă.
Pentru arabi, care consideră că o persoană este onorabilă dacă refuză să trăiască în
ruşine şi moare în demnitate, sentimentul de ruşine este cel mai dureros.
Cei 35 de ani de ocupare militară de către Israel a Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza au
reamintit permanent arabilor slăbiciunea de care au dat dovadă. Neajutorarea şi ruşinea s-au
transformat treptat în ură, coborând din suflete în stradă. Palestinienii au simţit că îşi vor
redobândi onoarea dacă vor lupta împotriva agresorului şi astfel a luat naştere prima Intifadă.
Dată fiind superioritatea militară covârşitoare a adversarului, atentatele sinucigaşe
sunt considerate cea mai eficientă formă de rezistenţă la ocupaţie. Această concluzie este
susţinută de rezultatele unor sondaje de opinie realizate în Teritoriile Ocupate, care au
evidenţiat că circa 60% dintre palestinieni sunt de acord cu realizarea de atentate sinucigaşe.

45
Finanţarea familiilor teroriştilor sinucigaşi este una din principalele acuzaţii aduse de către Israel Autorităţii
Naţionale Palestiniene. Înainte de declanşarea războiului din Irak şi regimul de la Bagdad a fost acuzat că a oferit
sume substanţiale familiilor teroriştilor sinucigaşi palestinieni

33
 Studii efectuate pe incidentele teroriste sinucigaşe din Egipt au evidenţiat faptul că o
bună parte din atentatorii sinucigaşi nu aveau un loc de muncă şi proveneau din familii cu un
nivel de trai foarte scăzut, fiind complet lipsiţi de perspective. Ca şi în cazul palestinienilor, un
astfel de gest a reprezentat un ultim mijloc, o soluţie a disperării.46
Creşterea semnificativă a numărului atentatelor sinucigaşe din „zonele fierbinţi”ale
planetei (Cecenia, Afghanistan, Irak) este considerată de unii analişti drept un semn al faptului
că regiunile respective au fost „islamicizate”. În cazul Ceceniei, amplificarea atentatelor
sinucigaşe este un indicator al influenţei tot mai mari a facţiunilor islamiste şi a legăturilor
dintre acestea şi „Al-Qaida”.47 Atentatele recente din Maroc şi Turcia au fost explicate în
acelaşi mod. În ceea ce priveşte valul de atentate sinucigaşe din Irak, se consideră că mişcarea
locală de rezistenţă este tot mai frecvent coordonată de luptători islamişti veniţi din afara
Irakului. Asemeni Afghanistanului, cu două decenii în urmă, Irakul a devenit un „magnet”
pentru teroriştii islamişti din întreaga lume.
După atentatele din 11 septembrie 2001, analiştii care studiază fenomenul terorist au
pus în evidenţă o răsturnare completă a „profilului” atentatorului sinucigaş. Datele publicate cu
privire la autorii atentatelor din New York şi Washington sunt departe de portretul atentatorului
sinucigaş clasic: bărbat, 18-27 ani, necăsătorit şi uşor influenţabil.
Mutaţii substanţiale s-au înregistrat nu doar în cazul teroriştilor sinucigaşi ai „Al-
Qaida”, ci şi în cazul operatorilor organizaţiilor teroriste din Palestina. Dacă între 1994 şi
septembrie 2000 (reizbucnirea Intifadei) atentatele sinucigaşe îndreptate împotriva intereselor
israeliene s-au soldat cu 120 de morţi, în intervalul septembrie 2000 - decembrie 2000
atentatele anti-israeliene au ucis 440 de persoane, rănind alte 3.000 În ultimii trei ani serviciile
secrete israeliene au constatat, concomitent cu apariţia femeilor terorist-sinucigaş şi creşterea
numărului de copii implicaţi în realizarea atentatelor sinucigaşe, o modificare a structurii
socioprofesionale a atentatorilor, concretizată în apariţia unor terorişti proveniţi din familii cu o
situaţie materială peste medie, având un nivel superior de instruire, precum şi o vârstă
semnificativ mai mare decât cea a predecesorilor.
Un procent semnificativ din totalul atentatorilor individuali palestinieni (şi mai recent
ceceni) sunt văduve sau femei îndoliate, care caută să răzbune astfel moartea violentă a soţului,
fratelui sau iubitului.

46
Tim Golden, Young Egyptians Hearing Calls of ‘Martyrdom’ For Palestinian Cause, “The New York Times
International”, 26 aprilie 2002.
47
Audrey Kurth Cronin, Terrorist and Suicide Attacks, Congressional Research Service Report for Congress, 28
august 2003.

34
 În luna octombrie 2003, într-un restaurant din Haifa, Hanadi Darajat, o avocată
palestiniană de 23 de ani, a comis un atentat sinucigaş soldat cu 20 de morţi, pentru a răzbuna
moartea fratelui şi verişorului ei, împuşcaţi în urmă cu patru luni în oraşul Jenin de către
armata israeliană.
Nu de puţine ori membrii de familie, vecinii, colegii de muncă declară că nimic din
comportamentul atentatorului sinucigaş din zilele anterioare evenimentului nu le-a atras
atenţia. „Mă aşteptam să-l însor, nu să-l îngrop”, declara reporterilor BBC părintele lui Ali
Munir Jaara, un poliţist palestinian care s-a aruncat în aer pentru a răzbuna moartea a trei
palestinieni ucişi într-un raid israelian din oraşul Gaza.
O altă categorie de atentatori sinucigaşi sunt motivaţi de năzuinţa spre împlinirea
religioasă (gestul lor fiind o opţiune conştientă pentru ceea ce consideră drept „calea de acces
spre Paradis”) sau de sentimentul datoriei faţă de binele grupului/comunităţii din care fac parte.
Adesea teroriştii sinucigaşi palestinieni şi-au motivat gestul pe înregistrările video realizate
anterior comiterii atentatului prin dorinţa de a „ajuta generaţia următoare să trăiască liberă”.

4.3. Motivaţii organizaţionale ale atentatorilor sinucigaşi

În opinia experţilor cea mai mare parte a autorilor atentatelor sinucigaşe sunt
manipulaţi prin presiunile exercitate de către grupul/ organizaţia din care fac parte.
Rolul organizaţiei este esenţial în realizarea majorităţii atentatelor
sinucigaşe,intervenind în toate etapele acestora, de la planificare şi achiziţionarea
armamentului la alegerea operatorilor şi ţintelor.
Cu foarte puţine excepţii, în epoca modernă atentatele sinucigaşe au fost comise de
membri ai unor organizaţii teroriste puternice. Opţiunea unei organizaţii teroriste pentru un
atentat sinucigaş nu este întâmplătoare. Din perspectivă organizaţională, există numeroase
avantaje în utilizarea unor astfel de atentate în cadrul unei campanii teroriste.48
În primul rând atentatele sinucigaşe se soldează de cele mai multe ori cu un număr
mai mare de victime decât alte forme de atentate teroriste. Din totalul incidentelor teroriste
înregistrate la nivel mondial între 1980 şi 2001 atentatele teroriste au reprezentat numai 3%,
dar au produs 48% din numărul persoanelor ucise în acte teroriste. O analiză a atentatelor
teroriste comise de palestinieni în perioada 2000-2002 a evidenţiat faptul că deşi atentatele
sinucigaşe au reprezentat numai 1% din volumul total al atacurilor, ele au cauzat 44% din
numărul total al victimelor. Efectele psihologice ale atentatelor sinucigaşe asupra populaţiei-
ţintă sunt deosebit de puternice. Indiferent de modul în care reacţionează statul la astfel de
48
Audrey Kurth Cronin, Terrorist and Suicide Attacks, Congressional Research Service Report for Congress,
2003, 96

35
agresiuni, obiectivele organizaţiei teroriste sunt favorizate. În timp ce concesiile sunt percepute
ca semne de slăbiciune, creând premisele unei intensificări a activităţii teroriste, măsurile
represive sporesc baza de recrutare din care organizaţia se alimentează şi numărul
simpatizanţilor acesteia.
În al doilea rând, atentatele sinucigaşe atrag o mai mare publicitate decât alte forme
de atacuri teroriste. Natura şocantă a incidentului, numărul mare al victimelor, motivaţia
atentatorului sunt tot atâtea elemente care impresionează opinia publică, atrăgând atenţia
asupra organizaţiei teroriste şi obiectivelor acesteia. Martirajul are o valoare simbolică nu
numai în culturile islamice, ci şi în alte culturi. Moartea unui membru al organizaţiei îi conferă
acesteia o legitimitate sporită. Mesajul transmis opiniei publice este esenţial: pentru organizaţia
respectivă nu există cale de întoarcere. Unele grupări teroriste glorifică sistematic astfel de
atentate, instituind un „cult al martirilor” promovat prin toate mijloacele, de la postere şi afişe
la cântece şi legende. Astfel de campanii se dovedesc deosebit de atractive pentru potenţialii
recruţi.
În al treilea rând, atentatorii sinucigaşi sunt adesea consideraţi de către organizaţiile
din care fac parte ca resurse valoroase, a căror pierdere generează un câştig net, politic sau în
bani.
Câştigul politic este urmărit de către acele organizaţii care intră în competiţie cu altele
pentru obţinerea puterii ( Hamas versus Jihadul Islamic Palestinian). În acest caz atentatele
sinucigaşe reprezintă mijlocul de dobândire a unui avantaj asupra grupurilor rivale.
Implicarea organizaţiei în atentul sinucigaş este demonstrată prin intermediul unor
casete video înregistrate înaintea comiterii atentatului, în care teroristul, aşa-numitul „mort
viu”, având pe fundal steagul grupării teroriste respective şi ţinând în mână o armă de asalt şi o
copie a Coranului, explică în faţa camerei de luat vederi motivul atentatului. Astfel de imagini
sunt folosite atât pentru a câştiga noi adepţi, cât şi pentru a creşte coeziunea şi moralul
grupului.49
În termeni cost/beneficiu, atentatele sinucigaşe sunt considerate printre cele mai
ieftine. În opinia experţilor, de cele mai multe ori costul materialelor utilizate în atentatele
sinucigaşe din Israel nu depăşeşte 150 de dolari. Astfel de atentate pot aduce însă organizaţiei
venituri importante, constând în donaţii din partea unor entităţi aflate la mare distanţă, care
doresc în acest mod să asigure şi altora condiţiile de a muri pentru cauză. Nu de puţine ori
astfel de donaţii pot ajunge la sume de milioane şi chiar zeci de milioane de dolari.

49
Falconi F., Sette A., Osama Bin Laden. Teroare în Occident, Editura Allfa, Bucureşti, 2002, 46

36
 În al patrulea rând, utilizarea atentatorilor sinucigaşi oferă importante avantaje tactice.
Întrucât nu se mai bune problema fixării unor rute de scăpare pentru autor/autori,
complexitatea planului de acţiune este sensibil diminuată. „Bombele umane” sunt capabile să
ajungă mult mai aproape de ţintă şi deţin controlul asupra dispozitivului exploziv până în
ultimul moment, ceea ce oferă şanse sporite de succes. În plus, atentatul sinucigaş nu
periclitează siguranţa organizaţiei, riscul scurgerii de informaţii post-operaţionale fiind
eliminat. Autorul nu trebuie să se teamă că va fi capturat, interogat, judecat sau închis, ceea ce
în anumite culturi reprezintă dezonoarea, considerată mai rea decât moartea.
În sfârşit, atentatele sinucigaşe au un puternic impact asupra opiniei publice.
Este larg răspândită opinia conform căreia, dată fiind hotărârea fermă a autorilor,
mergând până la fanatism, astfel de atacuri nu pot fi oprite. De altfel, organizaţiile teroriste
care iniţiază astfel de atentate susţin în permanenţă că au pregătiţi zeci de voluntari care
aşteaptă să i-a locul martirului căzut la datorie. Ritualurile la care sunt supuşi „morţii vii” sunt
menite să îi pună în imposibilitatea de a se răzgândi fără a-şi pierde onoarea şi locul din
societate. În unele organizaţii se stimulează chiar competiţii între candidaţii la „misiunea de
onoare”.
Există şi un efect psihologic secundar urmărit prin aceste atentate. Confruntate
frecvent cu astfel de atentate şi neavând indicii clare de identificare a atentatorilor sinucigaşi,
forţele de ordine ajung inevitabil să comită erori, împuşcând din greşeală persoane suspectate
că au asupra lor încărcături explozive. Mediatizarea unor astfel de cazuri produce panică în
rândul populaţiei-ţintă, servind astfel obiectivelor organizaţiei teroriste.

4.4. Femeia – terorist sinucigaş

Implicarea sporită a femeilor în atentate teroriste sinucigaşe constatată în ultimii ani a

atras atenţia experţilor, care au încercat să identifice cauzele unui astfel
de fenomen.
Utilizarea femeilor în realizarea de atacuri sinucigaşe a fost interpretată de unii
analişti ca o tentativă a organizaţiilor teroriste contemporane de a atrage în astfel de misiuni
categorii sociale care până nu de mult nu fuseseră implicate în atentate sinucigaşe.50
Angrenarea femeilor în activităţi teroriste nu este inedită. În istoria terorismului au
existat chiar grupări teroriste (în majoritate de extremă stânga) în cadrul cărora femeile terorist
au deţinut o pondere importantă. Comiterea de atentate sinucigaşe de către femei a constituit
însă excepţia, şi nu regula.

50
Pohly M., Duran K., Osama bin Laden şi terorismul internaţional, Editura Axel Springer, Bucureşti, 2002, 76

37
 Până la sfârşitul anului 2000, doar două organizaţii teroriste au utilizat frecvent
femeile în misiuni sinucigaşe: Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PPK) şi Tigrii Eliberatori ai
Tamililor (LTTE). Spre exemplu, în cazul LTTE aproximativ o treime din membrii celebrelor
comandouri intitulate „Tigrii Negri”, specializate în atentate sinucigaşe, sunt femei. Cel mai
cunoscut atentat terorist comis de o membră a LTTE este cel în care şi-a pierdut viaţa
premierul indian Rajiv Gandhi. În cadrul unui miting electoral terorista a ajuns în imediata
proximitate a premierului, purtând sub robă o centură explozivă care îi dădea aparenţa unei
femei însărcinate. În luna decembrie 1999 o altă teroristă LTTE s-a aruncat în aer la o întrunire
politică, omorând 23 de persoane şi rănindu-l pe preşedintele sri lankez, Chandrika
Kumaratunga.
Conducerea LTTE a ajuns la concluzia că femeile atrag mult mai puţin atenţia
forţelor de securitate, fiind considerate de cele mai multe ori inofensive. Ca atare, ele pot
ajunge cu mai multă uşurinţă în imediata proximitate a ţintei. În cazul PKK, ponderea
atentatelor sinucigaşe comise de femei s-a apropiat de două treimi. Astfel, din cele 14 atentate
sinucigaşe comise de PKK între 30 iunie 1995 şi 5 iulie 1999, opt au fost realizate de femei. Ca
o particularitate a PKK, atentatorii nu au fost voluntari, fiind desemnaţi pentru misiunile
respective de conducerea organizaţiei. Potrivit serviciilor turce de informaţii, membrii PKK
care au refuzat să se sacrifice au fost împuşcaţi în faţa colegilor lor.
La PKK preferinţa pentru utilizarea femeilor în atentate sinucigaşe a fost determinată
de convingerea factorilor de decizie ai organizaţiei că femeile nu sunt capabile să reuşească în
operaţiuni de tipul „loveşte şi fugi” („hit-and-run”), moartea fiind preferabilă riscurilor apărute
în cazul capturării.
În Orientul Mijlociu primele atentate sinucigaşe comise de femei au avut loc la
jumătatea anilor '80 în sudul Libanului, fiind îndreptate împotriva unor ţinte israeliene. Pe 9
aprilie 1985 San Mheidh, o tânără şiită în vârstă de 16 ani, aflată la volanul unui autoturism
încărcat cu exploziv, a intrat într-un punct de control al armatei israeliene, omorând doi
soldaţi.51
Cu puţin timp înainte de atentat ea şi-a explicat gestul pe o casetă video, care a fost
transmisă ulterior la televiziunea libaneză.
Apariţia femeilor terorist sinucigaş în conflictul israeliano-palestinian a fost
considerată de unii analişti un rezultat al disperării femeilor palestiniene. Alţi autori au susţinut
că este vorba de o nouă etapă în evoluţia tacticii organizaţiilor teroriste. Cum serviciile speciale
israeliene îi monitorizau îndeaproape pe tinerii palestinieni, considerându-i suspecţi, grupările

51
Waldman, Amy, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of Sri Lanka, “The New York Times”, 2003, 8

38
teroriste s-au văzut nevoite să utilizeze drept terorişti sinucigaşi bărbaţi din paliere de vârstă
superioare, precum şi femei.
Primul atentat sinucigaş comis de o femeie înregistrat în Israel a avut loc pe ianuarie
2002 la intrarea într-un magazin de pantofi din Ierusalim, fiind realizat de către Wafa Idris, o
palestiniană în vârstă de 28 ani, de profesie asistentă, soldându-se cu un mort şi peste 100 de
răniţi. În februarie 2002 Daria Abu Aysha, o studentă palestiniană în vârstă de 20 de ani, s-a
aruncat în aer într-un punct de control din Cisiordania, rănind trei militari isrelieni. O lună
mai târziu Ayat Akhras, în vârstă de 18 ani, a detonat un dispozitiv exploziv într-un
supermarket din Ierusalim, omorând două persoane şi rănind alte 150. Toate cele trei
atentatoare fuseseră recrutate de către Brigăzile Martirilor „Al-Aqsa”, o grupare teroristă
palestiniană deosebit de activă apărută la sfârşitul lunii septembrie 2000, care, potrivit
experţilor israelieni, şi-a constituit o unitate specială formată din femei terorist sinucigaş.
Declanşarea celui de-al doilea război ruso-cecen, în 1999, a determinat o creştere a
numărului incidentelor teroriste, inclusiv a atentatelor sinucigaşe vizând ţinte ruse. În ultimii
doi ani o mare parte a atentatelor sinucigaşe organizate de grupările teroriste cecene au fost
comise de femei. În iulie 2003, două teroriste sinucigaş cecene s-au aruncat în aer la un concert
rock organizat la periferia Moscovei, omorând 12 persoane.52
Motivaţia teroristelor cecene este cel mai adesea dorinţa de răzbunare a uciderii de
către forţele militare ruse a soţilor, fraţilor, părinţilor sau copiilor. De altfel, mass-media rusă
le-a botezat pe femeile terorist cecene angrenate în astfel de misiuni „văduvele negre”. Ele au
fost intens mediatizate cu ocazia luării de ostatici de la Moscova din octombrie 2002, când
camerele de luat vederi au filmat în rândurile teroriştilor şi câteva femei îmbrăcate în negru,
având figurile acoperite cu văluri de aceeaşi culoare, înarmate cu pistoale şi pistoale mitralieră
şi având înfăşurate în jurul corpului centuri explozive.
Amplificarea prezenţei femeilor terorist sinucigaş într-o societate în care tradiţia se
opune angrenării în luptă a femeilor este considerată un semn de disperare şi o tranziţie spre
„palestinizarea” conflictului ruso-cecen.
În ceea ce priveşte „Al-Qaida”, dată fiind ideologia acesteia, până în prezent nu s-au
înregistrat operaţiuni sinucigaşe în care să fie angrenate femei. Aceasta nu exclude însă
posibilitatea ca „Al-Qaida” să utilizeze pe viitor femei terorist sinucigaş. Succesele obţinute de
grupările teroriste palestiniene şi cecene prin angrenarea femeilor în astfel de acţiuni ar putea
servi drept model.

Andreescu A. (coordonator), Terorismul internaţional, flagel al lumii contemporane, Editura Ministerului

52

Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, 66

39
 5. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL ACȚIUNILOR DE TERORISM

5.1. Consideraţii cu privire la concept şi stadiul actual al cercetării

Terorismul, ca noţiune, este un derivat al cuvântului teroare, de sorginte latină. În

sens comun, teroarea este caracterizată de o stare de teamă extremă de natură a înspăimânta,
tulbură şi, chiar, paraliza voinţa şi reacţia normală la stări de fapt şi situaţii de natură socială,
atât la nivel de individ cât şi, mai ales, la nivel de entitate socială. Funcţional între terorism şi
teroare nu este o legătură de la cauză la efect. Se poate accepta că, în timp ce teroarea este o
stare psihică, terorismul se obiectualizează într-o activitate organizată ce urmăreşte, în mod
fundamental, scopuri politice.
În esenţă, terorismul este cel mai nociv efect al puterii, în sensul că legitimează forţa
cea mai brutală şi folosirea ei lipsită de orice scrupul, în condiţiile în care singura regulă este
cea dictată de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat; în zilele noastre, terorismul tinde să
se generalizeze, atingând, treptat, toate zonele existenţei53. El este strâns legat de fenomenele
de putere, de extremele şi de excesele puterii.
Cu privire la particularităţile cercetării la faţa locului - ca activitate iniţială de
urmărire penală ce constă în perceperea nemijlocită a locului unde sa săvârşit infracţiunea
sau/şi a locului unde au fost descoperite urmele acesteia ori unde s-au produs efectele
desfăşurării activităţii ilicite, în vederea descoperirii, fixării procesuale şi ridicării tuturor
categoriilor de urme, a stabilirii împrejurărilor în care infracţiunea a avut loc - trebuie acceptat
că, în cazul cercetării unor activităţi ilicite de tipul actelor teroriste, constituie singura
modalitate de obţinere a probelor în prima fază a cercetărilor. Aceasta rămâne deosebit de
importantă, indiferent de natura lor şi modurile de operare folosite de terorişti, chiar şi în
condiţiile în care, de regulă, organizaţiile teroriste îşi revendică atentatele după producerea
acestora.
Şi în cazul producerii unui act terorist prin „loc al faptei” se poate înţelege locul unde
s-a desfăşurat activitatea ilicită, precum şi cel în care s-au produs rezultatele acestuia. Având în
vedere specificul şi multitudinea actelor de terorism - am în vedere aici şi întrunirea cumulativă
a elementelor constitutive ale unor infracţiuni de drept comun (distrugere de bunuri, tâlhărie,
răpire şi sechestrare de persoane, vătămare corporală, omor etc.) - prevederile legale pertinente
şi practica organelor judiciare, se poate concluziona că locul săvârşirii infracţiunii diferă de la
caz la caz, în raport de natura faptei săvârşite, cu multitudinea de metode şi mijloace folosite în
acest scop, cu urmările activităţii infracţionale desfăşurate de către terorişti ş.a.

53 Virgil Măgureanu - Putere şi terorism, Revista de sociologie 1/2003

40
 5.2 Primele măsuri luate la faţa locului în cazul actelor de terorism

Măsurile ce se impun să fie luate de către organele judiciare care ajung primele la faţa
locului se analizează diferenţiat, în funcţie de competenţa acestora. De regulă, sunt anunţaţi şi
sosesc primii la faţa locului poliţiştii postului situat în zona locului unde s-a comis fapta.
Aceştia trebuie să-şi verifice competenţa teritorială şi după calitatea persoanei, după care
procedează la următoarele activităţi:
- când sunt competenţi procedural pot începe efectuarea cercetării la faţa locului, cu
menţiunea că trebuie să respecte atât regulile de procedură cât şi cele de tactică criminalistică;
- când nu sunt competenţi din punct de vedere procedural, organul abilitat prin lege,
este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o
cauză ce nu le este în competenţă, intrând în această categorie şi actele de terorism. Toate
activităţile şi lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care
exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, procurorului competent.
- toate măsurile se execută - indiferent că au sau nu competenţă -, întocmai cu
dispoziţiile pe care le primesc de la organul competent să efectueze urmărirea penală, pe care
trebuie să-l informeze de îndată despre evenimentul survenit.

Activităţi specifice pentru asigurarea ajutorului medical şi salvarea victimelor

Acordarea ajutorului medical şi salvarea victimelor, reprezintă alături de limitarea
efectelor infracţiunii, o prioritate faţă de toate celelalte măsuri care se impun a fi luate,
determinând amânarea acestora, chiar cu riscul modificării aspectului locului faptei. Atunci
când viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a unei persoane sunt în pericol, nu pot intra în
competiţie cu alte interese, ele reprezentând cele mai importante valori ocrotite de lege54.
Pentru realizarea practică a acestei măsuri se au în vedere leziunile suferite de partea
sau părţile vătămate, gravitatea lor şi nu în ultimul rând, posibilităţile de ordin medical
existente în zonă, inclusiv sub aspectul persoanelor cu pregătire medicală.

54
I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucueşti, 1998, pag.228 .

41
 Protecţia locului faptei. Primele măsuri de conservare a urmelor şi mijloacelor de
probă
Asigurarea protecţiei locului faptei şi luarea tuturor măsurilor ce se impun în astfel de
situaţii pentru ca poziţia obiectelor să nu fie modificată, este o activitate deosebit de
importantă.
Atingerea unor obiecte şi modificarea poziţiei altora, este contraindicată şi nu trebuie
acceptată de către organele sosite primele la faţa locului, decât în cazuri extreme, când situaţia
se impune cu necesitate pentru salvarea victimelor sau pentru limitarea efectelor actului de
terorism, unde pot fi mai multe victime şi pot apărea pericole importante pentru viaţa, sănătatea
ori integritatea lor corporală.
Menţinerea aspectului iniţial al locului faptei şi luarea tuturor măsurilor pentru
conservarea urmelor sunt factori determinanţi pentru evitarea unor acţiuni distructive a
factorilor subiectivi (pătrunderea în perimetrul cercetat a unor persoane), precum şi a
intervenţiei factorilor obiectivi (naturali, atmosferici).
Urmele de la faţa locului pot fi modificate, deteriorate sau chiar distruse de
intervenţia unor factori atmosferici ca ploaia, vântul, ninsoarea, dar acţiunea nocivă a acestora
poate fi anihilată ori diminuată, astfel încât faţa locului să nu sufere modificări de natură a
compromite rezultatul cercetării. Protejarea urmelor formate în locuri deschise expuse
primejdiei, distrugerii sau degradării provocate de intervenţia factorilor atmosferici se
realizează prin fotografierea neîntârziată a acestora, măsură ce va fi urmată de acoperirea
urmelor cu diferite obiecte sau materiale găsite in zonă: ziare, hârtii, cartoane, folii de plastic,
lădiţe etc.
La aceste influenţe se adaugă şi contribuţia nocivă determinată de curiozitatea celor
prezenţi în zonă, inclusiv a reprezentanţilor mass media, care uneori pătrund în câmpul
infracţional pentru a culege informaţii, putând atinge ori modifica poziţia unor obiecte55.
Este recomandată identificarea şi reţinerea până la sosirea echipei de cercetare, a
acelor persoane care au luat cunoştinţă prin propriile simţuri despre infracţiune şi împrejurările
în care aceasta s-a consumat, cum ar fi cei care descoperă fragmente de cadavru în locuri mai
îndepărtate de locul deflagraţiei, găsesc instrumente ori tehnică folosită la comiterea faptei.
Sunt importante şi persoanele care au participat la acţiuni de prim-ajutor, la ridicarea şi
transportarea victimelor sau la luarea unor măsuri ce nu sufereau amânare, înaintea organelor
judiciare ori împreună cu acestea, acţiuni care prin mecanismul desfăşurării lor au produs
modificări ale locului faptei.

55
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Ediţia a-IIIa, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004,
pag.323; I. Mircea - op. cit., pag.232, pct. b.

42
 Localizarea, identificarea şi reţinerea făptuitorului, a martorilor oculari şi a altor
persoane
Aşa după cum de regulă se procedează în practică, una dintre primele activităţi aflate
în atenţia organului judiciar sosit la faţa locului, constă în luarea de măsuri pentru îndepărtarea
persoanelor neavenite, sau cel puţin pentru ţinerea acestora la distanţă, pentru a nu distruge
urmele infracţiunii.
De multe ori desfăşurarea acestei activităţi este exagerată, fiind îndepărtate toate
persoanele, fără o selectare prealabilă56. Trebuie avut în vedere faptul că la faţa locului există
un număr mare de persoane, printre care martori oculari, unele persoane care îl pot identifica
pe autor sau chiar autorul şi complicii acestuia rămaşi să vadă cum decurge cercetarea.
În situaţia în care autorul sau autorii actului terorist au fost reţinuţi de către martorii
oculari sau chiar de victimă (posibil dintre cei răniţi uşor, aflaţi mai departe de locul exploziei),
acesta trebuie identificat şi izolat luându-se măsuri de pază, pentru a nu fi linşat de public ori
pentru a nu distruge urme sau obiecte purtătoare de urme (obiecte vestimentare pătate cu sânge,
cuţit, pistol, topor, dispozitiv de declanşare a sistemului exploziv, cheile de contact ori
documentele de înmatriculare ale autovehiculului care a explodat) etc.57
Această măsură se impune a fi luată nu numai pentru a-l proteja pe făptuitor de
eventualele agresiuni, ci şi pentru a nu influenţa martorii în sensul denaturării adevăratei stări
de fapt şi nu în ultimul rând de a nu pierde mijloacele de probă sus-amintite.
Măsurile luate la faţa locului nu au caracterul unor acte de cercetare penală, iar
organele de cercetare ale poliţiei au obligaţia de a încunoştinţa de îndată procurorul competent
a efectua cercetarea la faţa locului, care se va sesiza din oficiu. Potrivit prevederilor art.192,
pct.1, Cod Procedură Penală, „Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de
urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este
necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce
prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane”. În cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din
oficiu, încheie un proces verbal în acest sens58. În lipsa plângerii ori a denunţului, procesul
verbal de sesizare din oficiu poate determina începerea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute
de art. 292, Cod Procedură Penală.
De mare importanţă este identificarea şi reţinerea martorilor oculari până la sosirea
echipei de cercetare la faţa locului. La această categorie de martori se impune, pe de-o parte,

56
I. Mircea, op. cit. pct.b, pag. 229; A. Ciopraga, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972, pag 506.
57
C. Suciu - Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică ,Bucureşti, 1972, pag.506.
58
Anexele nr.13,14,15,17 în cauza privind pe inclpatul Lesch Florin.

43
verificarea tuturor datelor de identificare (nume, prenume, domiciliu, loc de muncă), pe de altă
parte, luarea unor măsuri menite a împiedica influenţarea reciprocă.
Nu trebuie minimalizată sau apreciată subiectiv valoarea vreunui martor, indiferent de
aspectele referitoare la vestimentaţie, grad de cultură sau handicap. Este posibil ca autorul sau
autorii vreunei fapte penale să nu poată fi identificaţi pentru că nu se acordă atenţie unor
persoane care ar dori să spună ce a văzut dar nu este luat în consideraţie pe fondul handicapului
sau a altor aspecte. Există persoane care înţeleg limbajul surdo-muţilor, iar mărturia lor poate
conţine elemente importante pentru identificarea făptuitorului şi pentru stabilirea împrejurărilor
în care a fost săvârşit actul terorist.
Este recomandată identificarea şi reţinerea până la sosirea echipei de cercetare, a
acelor persoane care au luat cunoştinţă prin propriile simţuri despre infracţiune şi împrejurările
în care aceasta s-a consumat, cum ar fi cei care descoperă fragmente de cadavru în locuri mai
îndepărtate de locul deflagraţiei, găsesc instrumente ori tehnică folosită la comiterea faptei.
Sunt importante şi persoanele care au participat la acţiuni de prim-ajutor, la ridicarea şi
transportarea victimelor sau la luarea unor măsuri ce nu sufereau amânare, înaintea organelor
judiciare ori împreună cu acestea, acţiuni care prin mecanismul desfăşurării lor au produs
modificări ale locului faptei.

5.3 Măsuri pregătitoare cercetării propriu-zise

Sesizarea şi verificarea sesizării producerii actului terorist

Organele judiciare de cercetare penală sunt sesizate despre săvârşirea unei infracţiuni
prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de legea procesual penală, respectiv plângere,
denunţ sau din oficiu. În anumite cazuri, la acestea se adaugă forme deosebite de sesizare, cum
sunt: plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege şi exprimarea
dorinţei guvernului străin 59.
La primirea sesizării organul de cercetare penală îşi verifică competenţa şi dacă este
cazul informează organul competent şi obligat să efectueze cercetarea la locul faptei, având
datoria să întreprindă următoarele activităţi:60
 identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
 verificarea sesizării care se impune, mai ales când aceasta s-a făcut telefonic de
către persoane necunoscute pentru a evita deplasarea, ori care au fost în imposibilitatea de a se
deplasa. Art.306 al Codului de Procedură Penală, obligă la efectuarea actelor de cercetare care

59
N. Volonciu, op. cit., pag.55.
60
E. Stancu, op. cit., pag.319.

44
nu suferă amânare chiar şi pe cei care nu au în competenţă specială acest lucru. În situaţiile
expuse în art.324, Codul de Procedură penală, urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de
către procurorul competent să exercite supravegherea61. Este cert că actele de terorism prin
pericolul social care îl reprezintă, se încadrează şi justifică perfect o astfel de supraveghere. În
speţă, pentru actele de terorism urmărirea penală este efectuată obligatoriu de procurorul
specializat din cadrul Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate şi Terorismului
(D.I.I.C.O.T.)
În cazul infracţiunilor săvârşite de membrii guvernului în exerciţiul funcţiei lor,
urmărirea penală poate fi cerută, potrivit art.109, pct.2, din Constituţia României, numai de
către Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintele României. Pentru infracţiunile săvârşite de
militari este necesară sesizarea comandantului (art.288, alin.3). De asemenea, în conformitate
cu prevederile art. 288, alin.2, Cod Procedură Penală, atunci când legea prevede că începerea
urmăririi penale nu poate avea loc fără o sesizare specială, aceasta trebuie făcută în scris şi
semnată de către organul competent.
În cadrul verificării sesizării se urmăreşte în principal stabilirea unor aspecte cu
relevanţă directă în cercetarea ulterioară cum ar fi localizarea evenimentului, natura faptei
comise, urmările faptei care, prin amploarea lor, prin vătămările pe care le produc dau faptei un
pericol social foarte ridicat. Exemplu elocvent în acest sens îl constituie acţiunea organelor de
drept în ziua de 26.06.2006 când a fost arestat la ieşirea din localitatea Buziaş, judeţul Timiş,
numitul L.F. care prin cercetările ulterioare s-a dovedit că avea intenţii teroriste.

Măsuri privind prezenţa altor persoane la cercetarea locului faptei

A. Prezenţa specialiştilor la cercetarea locului faptei
De regulă organele de urmărire penală se confruntă cu o mare diversitate de situaţii.
Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracţiunile de terorism şi varietatea problemelor
din diverse domenii de activitate impun o corectă interpretare a urmelor şi poate face necesară
includerea în echipa de cercetare a unor specialişti.
În prezenţa şefului echipei, aceşti specialişti pot efectua o serie de cercetări şi
verificări, utilizând aparatură adecvată. Astfel, în cazul infracţiunilor de terorism îndreptate
împotriva vieţii, prezenţa medicului legist este absolut indispensabilă. Datele furnizate de
acesta cu privire la natura faptei, la mecanismul de producere a leziunilor, data instalării morţii,
sunt de natură să direcţioneze cercetările prin elaborarea unor versiuni pertinente, formarea
corectă a cercului de bănuiţi şi desfăşurarea operativă a activităţilor de verificare.

61
N. Volonciu, op. cit., pag.20.

45
 B. Prezenţa apărătorului la cercetarea locului faptei
Există unele situaţii în care este util să se asigure prezenţa apărătorului la cercetarea
locului faptei, în special când această activitate se corelează cu ridicarea unor probe
importante, cu percheziţia, cu pătrunderea în anumite spaţii sau când autorii au rămas în zonă,
ori au fost prinşi de organele de cercetare ajunse primele la faţa locului, sau de persoane
afectate şi vătămate uşor, ori de martori şi se află într-una din situaţiile prevăzute de lege ce
impune asistenţa juridică obligatorie.
Asistenţa juridică obligatorie decurge din funcţia procesuală a apărării care nu se
realizează ca reflex subiectiv a unui drept exercitat sau nu, de parte, exclusiv potrivit voinţei
sale, ci se înfăptuieşte şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului penal 62. Desemnarea
unui singur apărător pentru mai mulţi inculpaţi care au în cauză interese contrare echivalează
cu neasistarea acestora de către apărător, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie
potrivit legii63 şi situaţiile în care se săvârşesc acte de terorism vizează acest aspect64.
În activitatea practică, chiar dacă la faţa locului sunt identificate persoane care intră în
cercul de bănuiţi, membrii echipei de cercetare consemnează acest aspect în conţinutul
proceselor-verbale de investigaţie care fac parte ca anexe ale procesului verbal. Oricum, chiar
dacă s-ar pune problema ascultării în calitate de făptuitor, i se pune în vedere că este cercetat în
această calitate, că are dreptul la tăcere şi că poate fi asistat de un apărător ales. Despre toate
acestea se va încheia un proces verbal sau în cuprinsul declaraţiei olografe dată de către
făptuitor se vor face menţiuni în acest sens.

5.4 Activitatea de cercetare la fața locului în cazul actelor teroriste

Cadrul tactic general al cercetării locului faptei
Potrivit Codului de procedură penală „Cercetarea la fața locului se dispune de către
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este
necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce
prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane”.65

62
N. Volonciu, op. cit., pag.205; I. Neagu, Drept procesual penal –tratat -, partea specială, Editura Global Lex,
Bucureşti, 2006, pag.188.
63
Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar cu termen redus, rezervist,
concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medical educativ ori când este arestat în altă cauză”.
64
Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia nr.590/1976, Publicată în R.R.D. nr.9/1976, pag.65.
65
Codul de Procedură Penală al României, op. cit., art.192.

46
 În cazul actelor teroriste soldate cu explozii şi incendii, prima măsură constă în
stingerea sau localizarea focului, fiind urmată de primul ajutor dat victimelor rănite şi
transportarea lor la unităţile sanitare într-un mod operativ, succesiv şi organizat.
Acestor prime măsuri le urmează fireştile întrebări specifice elaborării primelor
versiuni cu prilejul cercetării la faţa locului:
 cine este responsabil?
 prin ce mijloace a fost comis actul terorist?
 care este numărul persoanelor afectate şi în ce locuri se găsesc?
 în ce mod a fost iniţiată încărcătura explozivă şi din ce zonă?
 care este direcţia de pătrundere şi de retragere a teroriştilor?
 ce urme au rămas la faţa locului?
 cum pot fi descoperite, fixate, ridicate şi transportate aceste urme?
 cum pot fi identificaţi autorii ?
Obiectivele urmărite de organele judiciare la cercetarea infracţiunilor de terorism,
constau în identificarea şi descoperirea bunurilor materiale, delimitarea locului faptei,
determinarea metodelor şi mijloacelor folosite de infractori, stabilirea situaţiilor care au înlesnit
săvârşirea infracţiunii, identificarea făptuitorului şi a complicilor săi, prinderea şi tragerea la
răspundere penală a acestora.
Particularităţile cercetării infracţiunilor specifice terorismului, în special a atentatelor
şi răpirilor, determină necesitatea întocmirii unor metodologii specifice primelor măsuri,
acţiunilor anterioare începerii urmăririi penale, percheziţiilor, supravegherii traficului de
convorbiri în diverse sisteme, ascultării suspecţilor, identificării victimelor şi în special
cercetării la faţa locului. Pe lângă aspectele generale sunt necesare metodologii specifice
modului de acţiune al teroriştilor, în special când utilizează substanţe explozive sau procedee
atipice, de genul deturnărilor de avioane sau ale mijloacelor de transport, luării de ostateci sau
ameninţărilor. În acest sens este necesară stabilirea atribuţiilor specifice fiecărei instituţii în
protejarea zonelor infracţionale, realizarea schimbului de informaţii, prevenirea contaminării,
protecţia membrilor echipei, salvarea victimei etc.
Principalele activităţi specifice desfăşurate în acest scop de către organele judiciare
sunt:

- cercetarea locului faptei şi a împrejurimilor acestuia;

- identificarea persoanelor care au luat la cunoştinţă sau deţin informaţii cu privire la
faptă sau autorul ei;
- organizarea urmăririi şi a prinderii celor care au săvârşit fapta;

47
 În cazul săvârşirii infracţiunii de terorism, deosebit de importantă este cercetarea la
faţa locului, ocazie cu care organul judiciar delimitează locul faptei, stabileşte natura faptei,
află posibilităţile de pătrundere şi ieşire din obiectiv etc.66
Raportat la obiectul infracţiunilor de terorism, cu ocazia cercetării locului faptei se
descoperă şi se analizează date care contribuie efectiv şi în mod decisiv, la stabilirea modului
concret în care actul terorist ori actele teroriste au adus atingere relaţiilor sociale, examinându-
se totodată şi obiectele materiale lezate, fără a mai sublinia situaţia victimelor.
Din punctul de vedere al laturii obiective a infracţiunilor de terorism, cercetarea
locului faptei evidenţiază modul concret în care s-a manifestat acţiunea, timpul, locul şi alte
multe date care pot concretiza un anume comportament ce poate fi cunoscut membrilor echipei
de cercetare şi folosit pentru identificarea autorilor.
Latura subiectivă poate fi conturată printr-o serie de date referitoare la tipul de
exploziv folosit, la cantitatea şi suportul pe care, ori în care a fost amplasată încărcătura, ceea
ce contribuie efectiv la stabilirea intenţiei şi aportului fiecărui terorist când acţionează în grup.
Privind subiectul infracţiunii de terorism, cu ocazia cercetării locului faptei pot fi
identificate date din care să rezulte dacă teroristul este bărbat sau femeie, înălţimea
aproximativă, forţa fizică, numărul participanţilor, etc. Prin analizarea urmelor şi a
instrumentelor folosite, care se apreciază în coroborare cu alte probe, ce se vor administra în
cauză, sau interpretate pe loc să contribuie la elaborarea unor versiuni de lucru ori chiar la
urmărirea rapidă a unor suspecţi.
Privind subiectul infracţiunii de terorism, cu ocazia cercetării locului faptei pot fi
identificate date din care să rezulte dacă teroristul este bărbat sau femeie, înălţimea
aproximativă, forţa fizică, numărul participanţilor, etc. Prin analizarea urmelor şi a
instrumentelor folosite, care se apreciază în coroborare cu alte probe, ce se vor administra în
cauză, sau interpretate pe loc să contribuie la elaborarea unor versiuni de lucru ori chiar la
urmărirea rapidă a unor suspecţi.

Faza statică a cercetării locului faptei în cazul actelor teroriste

A. Delimitarea locului faptei
Înainte de a se începe efectiv cercetarea la faţa locului, se realizează înlăturarea
curioşilor, reţinându-se doar martorii asistenţi şi persoanele care pot da relaţii în legătură cu
săvârşirea infracţiunii sau persoana făptuitorului.

66
Andreescu A., Niţă D., Terorismul – analiză psihosociologică, Editura Timpolis, Timişoara, 1999, 44

48
 Este necesar să se delimiteze în mod corect locul faptei, ţinându-se seama de primele
informaţii, urmând să se reconsidere acest aspect în funcţie de informaţiile obţinute pe
parcursul activităţilor de investigaţie şi cercetare. Delimitarea greşită a locului faptei poate
avea consecinţe nefavorabile, prin pierderea unor urme sau prin dispersarea inutilă a forţelor şi
mijloacelor materiale disponibile.

B. Repartizarea sarcinilor între membrii echipei

Echipa de cercetare trebuie să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să se
repartizeze fiecărui membru al acesteia sarcini concrete, şi să se cuprindă întregul câmp
infracţional, fără a se omite anumite zone care ar putea conţine urme importante. Se vor cerceta
cu prioritate zonele în care există urme cu riscul de distrugere mai rapidă.
Este necesară o stabilire a cronologiei desfăşurării acestor activităţi, pentru ca fiecare
membru al echipei să cunoască concret ce sarcini are de desfăşurat în câmpul infracţional.
Cercetarea infracţiunilor de terorism cu mai multe victime, în special a a celor soldate cu
explozii, incendii ori surpări, presupune mai multe direcţii de acţiune, cum ar fi:
- organizarea activităţii pe teren;
- asigurarea unor echipe suficiente sub aspectul numeric şi al pregătiri ştiinţifice;
- concentrarea mijloacelor logistice necesare pentru realizarea concomitentă a unor
acţiuni.
Cercetarea propriu-zisă în faza statică
În teorie şi practică se face distincţie între faza statică şi dinamică, dar delimitarea lor
are caracter convenţional – didactic, deoarece ele formează un tot unitar67.
Faza statică prezintă importanţă deosebită, deoarece permite căutarea urmelor,
interpretarea şi studierea lor în comparaţie cu alte urme.
Desfăşurarea propriu-zisă a cercetării la faţa locului în faza statică constă în
perceperea nemijlocită de către organul judiciar a locului faptei, în scopul descoperirii, fixării,
ridicării şi interpretării urmelor şi mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii
împrejurărilor în care a fost comisă fapta.
În vederea fixării în condiţii corespunzătoare a cercetării, se vor stabili cu precizie
reperele de unde va începe cercetarea. In acest scop se va examina global ori se va parcurge
întreaga zonă de conducătorul echipei, pentru cunoaşterea ambianţei şi pentru identificarea
unor repere necesare investigării.

67
L. Cîrjan, op. cit., pg. 463.

49
 Pentru a nu se confunda ulterior urmele, se va marca traseul de pătrundere în zona
respectivă. Locul de unde se începe cercetarea locului faptei, trebuie să fie bine corelat cu un
reper fix şi stabil. Reperele vor fi găsite în aşa fel ca să fie bine poziţionate şi să existe
convingerea că ulterior se vor găsi în acelaşi loc, în eventualitatea că se va face o nouă
deplasare la faţa locului. Tipuri de repere sigure sunt bornele kilometrice, podurile, clădirile,
gardurile, stâlpii de telefon etc. Se vor executa în această fază fotografii judiciare de orientare,
schiţă şi ale obiectelor principale.

Particularităţile fazei dinamice a cercetării locului faptei în cazul actelor de terorism

Faza dinamică a cercetării locului faptei este cea mai complexă etapă a cercetării, care
implică toate forţele şi mijloacele aflate la dispoziţia echipei. Acum este permisă mişcarea ori
deplasarea obiectelor pentru a se asigura o examinare optimă a fiecăruia. Se fac fotografii de
detaliu, măsurători topografice la scară, se caută urmele mijloacelor de transport, ale armelor
de foc, se ridică resturile de materii şi se întocmeşte procesul verbal şi desenul schiţă etc.68.
În această fază se încearcă clarificarea unor aspecte care pot fi denumite „împrejurări
negative”, caracterizate prin neconcordanţa dintre starea de fapt şi poziţia victimei sau a unor
obiecte şi situaţia de fapt69.
Faza dinamică a cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor care implică
terorismul, constă în examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător de urmă, deplasându-l
din locul unde a fost descoperit, pentru a asigura condiţii optime de examinare.
În această fază a cercetării se execută măsurătorile fotografice la scară a
obiectelor aflate în câmpul infracţional, se fotografiază, se prelevează şi se ridică urmele
latente de mâini, picioare, ale instrumentelor de spargere, a microurmelor etc.
La această fază a cercetării iau parte activă toţi membrii echipei de cercetare,
fiecare aducându-şi aportul la cercetare în raport cu specializarea şi competenţa.
În această fază se întocmeşte procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schiţa
locului faptei, filmările şi fotografiile de detaliu şi alte activităţi care derivă din primele faze
ale cercetării.

Recercetarea locului faptei

Această activitate este necesară dacă există situaţii în care prima cercetare nu a dat
rezultatele scontate ori au apărut alte informaţii pe parcurs.

68
C. Suciu, op. cit., pag.513.
69
E. Stancu, op. cit. pag.41.

50
 Activitatea de cercetare a locului faptei în cazul actelor de terorism soldate cu
victime, materializată în culegerea de date şi informaţii prin ascultarea victimelor este din start
un eşec dacă:
 nu a fost pregătită în cele mai mici amănunte, concretizate prin studierea
probelor existente;
 nu este stabilit unui plan de cercetare;
 nu s-au luat o serie de alte măsuri care prin esenţa lor să contribuie la fluidizarea
acestei activităţi.
În acest caz există dificultăţi de delimitare a urmelor infracţiunii de urmele create ori
modificate pe parcursul primei cercetări a locului faptei.
Din acest motiv este necesară reluarea cercetării de către membrii aceleaşi echipe,
chiar dacă este completată cu alţi specialişti.
Recercetarea locului faptei poate fi efectuată în următoarele situaţii:
- prima cercetare s-a efectuat în condiţii neprielnice (luminozitate redusă, vizibilitate
scăzută);
- prima cercetare s-a făcut necorespunzător calitativ;
- la prima cercetare trebuiau căutate şi alte urme sau probe materiale, apărând ulterior
informaţii suplimentare;
- este necesară verificarea sau precizarea de noi versiuni70.

Examinarea victimelor actului terorist

Această activitate desfăşurată de către specialiştii în domeniu le oferă posibilitatea să
descopere urme care coroborate cu cele găsite în perimetrul consumării actului terorist -
indiferent că este cu sau fără explozie - contribuie efectiv la stabilirea adevărului, la stabilirea
activităţii făptuitorilor şi deferirea lor organelor de justiţie.
Specialistul în medicină–legală este cel care analizează poziţia în care au fost
surprinse victimele de explozie şi a factorilor care le-au rănit. Dispozitivul exploziv şi urmele
lăsate de el ca de altfel orice urmă fizică, chimică sau biologică identificată se ridică după ce au
fost fixate şi înregistrate individual, apoi, grupate pe categorii în funcţie de calităţile ce le
definesc şi efectul care l-au avut. Probele de această natură se inscripţionează, se ambalează
corespunzător şi se trimit urgent sub pază strictă pentru efectuarea expertizelor tehnico–
ştiinţifice.

70
Tiberiu Medeanu, Criminalistica în acţiune, Ed. Lumina Lex, ed.2006, vol.2, pg.319.

51
 Pe obiectele de îmbrăcăminte sau pe corpul victimelor se depun frecvent urme de
nisip, praf, reziduuri chimice ale fulminatului gelatinos din componenţa materialului implicat
în explozie71.
Cu ocazia examinării persoanelor rănite este indicat ca în prealabil să se efectueze o
vizualizare atentă a comportamentului şi a gravităţii leziunilor, pentru a se realiza în mod
eficient şi fără riscuri degajarea locului faptei sau pentru a se solicita asistenţa medicală.
Trebuie să se ţină seama că informaţiile oferite de aceste persoane ppot fi valoroase în privinţa
luării unor decizii cu privire la cercetarea locului faptei, însă în aceeaşi măsură pot fi
influenţate de stări de panică, confuzie sau de alte efecte ale trumatismelor, cum ar fi leziuni
ale capului, greaţă, deformarea percepţiilor vizuale etc72.
Este activitatea pe care de regulă o execută medicul legist prezent la locul faptei care
analizează fiecare victimă apoi, descrie tabloul lezional (amplasare, dimensiuni, gradul de
pericol care îl prezintă pentru viaţa victimei, etc.), urmând obiectele ori părţile din acestea care
au contribuit efectiv la efectuarea plăgilor ori la moartea victimei. Se are în vedere toaletarea
cadavrelor care se face atât la locul faptei cât şi în laboratoarele de specialitate, activitate ce
permite materializarea şi evidenţierea microurmelor. Victimele unui act terorist datorită
complexităţii rezultatelor acestuia, presupun o atenţie deosebită din partea specialiştilor echipei
de cercetare a cărei reuşită este asigurată de operativitatea şi minuţiozitatea cu care se execută.
Opinia comună a experţilor creează orizonturi noi anchetatorului în cercetarea cazului iar,
examenul de la locul faptei este decisiv în strângerea probelor şi identificarea autorilor.
Criminalistul, împreună cu medicul legist consemnează urmele biologice, ulterior
recoltărilor atât din mediul fizic cât şi de pe îmbrăcămintea cadavrelor şi a diverselor obiecte,
ca de altfel şi examinarea persoanei suspecte, a îmbrăcămintei acesteia, consemnând detaliile
care sunt coroborate cu examinările de laborator.
Având în vedere că actele de terorism sunt infracţiuni săvârşite de regulă cu
violenţă, cercetarea la faţa locului poate oferi un şir nelimitat de indicii semnificative pentru
cunoaşterea victimei, cum ar fi:
 activitatea desfăşurată de aceasta anterior producerii actului de terorism;
 modul de reacţie al victimei la o posibilă abordare de către terorist înainte de a se
consuma fapta (cere un foc la ţigară, întreabă despre o stradă);
 indici pentru eventualul mobil al faptei ca (dispariţia unei genţi dintr-un anume
loc, mutarea unei maşini) etc.;

71
D.I. Cristescu, Investigarea Criminalistică a Infracţiunilor contra Securităţii Naţionale şi de Terorism, Editura
Solness, Timişoara, 2004, pag.311.
72
A. Swenson, O. Wendel, Metode moderne de investigaţie criminală, Stockholm, 1954, traducere din limba rusă
în 1957, pag.207.

52
  date utile privind identitatea victimei atunci când aceasta nu este cunoscută
(descrierea semnalmentelor);
date de cunoaştere generală a preocupărilor victimei, a stării de sănătate etc73.

Particularităţi ale cercetării la faţa locului în funcţie de modul de săvârşire a actelor de

terorism
Actele de terorism comise prin explozie
Una dintre formele ilegale prin care se materializează actul terorist, violentă prin
însăşi existenţa sa şi care se se realizează prin mijloace care îi imprimă acest caracter, categoric
îndreptată înspre valorile ocrotite de legea penală, este expolzia (dispozitive explozive
artizanale sau militare, arme, muniţii, substanţe chimice şi chiar acţiuni armate).
Pentru producerea ei teroriştii recurg la un modus operandi 74 şi de regulă o pun în
practică cei care consideră că atitudinea lor este o luptă sfântă împotriva păgânilor, apreciind că
numai astfel lupta lor de emancipare îşi va atinge scopul propus. Ei sunt motivaţi fie politic sau
material, fie au drept argument răzbunarea personală75.
Efectul imediat al expoziei îl reprezintă incendiul, consacrat în literatura de
specialitate sub denumirea de „arson” şi nu exclue ca printre cei care recurg la astfel de metode
să se numere şi persoane cu tulburări mintale76.
Caracteristica esenţială a săvârşirii actelor teroriste prin astfel de mijloace o constitue
„recunoaşterea locului viitoarei explozii” printr-o multitudine de atitudini şi motivaţii din
partea celor care săvârşesc astfel de acte.
Exploziile ca urmare a unor activităţi de tip terorist au loc fie contra bunurilor –
clădiri, avioane, maşini, căi de comunicaţie şi telecomunicaţie -, fie contra persoanelor prin
maşini capcană, scrisori, pachete-capcană, ca urmare a unor acţiuni individuale sau grupări
constituite în acest scop. Acestea de regulă vizează grupuri de persoane, instituţii şi organe de
interes naţional, porturi, aeroporturi, pieţe, gări, alte locuri aglomerate, săli de conferinţe şi
congrese, uzine, combinate, fiind procedeul cel mai uzitat de terorişti77. Exemplele cele mai
elocvente sunt cele petrecute în staţiile de metrou ori de cale ferată din Londra, Tokyo, Madrid.
Cercetarea la faţa locului în astfel de situaţii se efectuează pentru ca specialiştii să
poată dovedi ce s-a întâmplat şi cine sau ce a cauzat explozia. Pentru aceasta se impune

73
T.B. Butoi, D. Voinea, V. Iftenie, ş.a., „Compendiu Universitar-Victimologie şi psihologie victimală”, Editura
Pinguin Book, Bucureşti, 2008, pag.173.
74
D.I.Cristescu, op.,cit., pag.295;
75
S. A. Golunski, Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 196, pag.1591;
76
I. Crăciun, S. Calotă, V. Lencu, Stabilirea şi prevenirea cauzelor de incendii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999,
pag.170.
77
Jean-Luc Marret, Tehnicile terorismului, Editura Corint, Bucureşti, 2002, pag.94.

53
protecţia în mod adecvat a scenei locului faptei, ca de altfel şi studierea ei, acestea fiind
considerate activităţii deosebit de importante. Membrii echipei de cercetare trebuie să ştie că au
o singură ocazie de prelucrare corectă a scenei exploziei şi aceasta este cercetarea propriu-zisă
a locului faptei.
Alertele false, reprezintă o altă modalitate de identificare a interlocutorului prin
expertiza vocii şi vorbirii, în laboratoarele de specialitate ale Institutului de Criminalistică fie al
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative fie al Ministerului Justiţiei ori chiar în
momentul vorbirii. Exemple elocvente sunt reprezentate de anunţarea turnului de control de la
aeroportul Henri – Coandă din Bucureşti, în legătură cu faptul că la bordul unei aeronave care
decolase de curând se afla amplasată o bombă. Acestuia ia urmat apelarea telefonică a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie (Î.C.C.J), ameninţând că în clădirea în care îşi are sediul a fost, de
asemenea, amplasată o bombă, etc.. Cele sus-menţionate, nu diminuează importanţa cercetării
la faţa locului ci, evidenţiază că echipa de cercetare în astfel de situaţii, când teroriştii folosesc
bombe ori alte sisteme explozive, este sprijinită de specialişti genişti sau pirotehnişti, care au
un rol deosebit în astfel de situaţii.
Actele teroriste comise prin mijloace biologice
Aceste fapte se caracterizează78 prin utilizarea faţă de o persoană sau un grup de
persoane ori colectivităţi,79 a unor agenţi chimici sau toxici în medii fie închise fie deschise
prin răspândirea acestora în diferite modalităţi. Când este vorba de colectivităţi, aceste fapte
poartă denumirea de arme de distrugere în masă. Cercetarea la faţa locului în astfel de situaţii
cuprinde sistemele de ventilaţie, de climatizare, însă cele mai pertinente urme care se caută în
astfel de situaţii sunt cele de miros. De exemplu, somanul, are miros de camfor, tabunul, miros
de vopsea, iperita miroase a muştar şi are gust de usturoi, etc..
Obiectivul acestui tip de cercetare la faţa locului este reprezentat de:
 identificarea sursei ori focarului de infecţie sau toxicitate şi calea de transmitere;
 determinarea ariei de răspândire pentru a putea fii izolat locul folosirii agenţilor
chimici sau biologici prin măsuri de protecţie (interogarea victimelor, declararea carantinei,
etc.),
 stabilirea locului unde s-au cultivat (laboratoare clandestine sau cvasi-oficiale),
preparat sau produs, de unde s-au sustras agenţii, etc.;
 identificarea persoanelor pe corpul cărora s-au produs efectele acestor agenţi şi
modificările caracteristice care au avut loc;

78
A.Lioyd, P.Mathews, Bioterorismul, flagelul mileniului III, Editura Hiperion, Cluj Napoca , 2002, pag. 107.
79
D. I. Cristescu – op., cit., pg.318.

54
  căutarea şi descoperirea urmelor80 de către echipe mixte formate din specialişti
biologi, chimişti şi criminalişti;
 identificarea teroristului(lor) şi aducerea lor în faţa justiţiei.
În cazul atentatelor bioteroriste în componenţa echipei de cercetare intră
specialişti din domeniul biologiei, toxicologiei, chimiei, antropologiei, a căror misiune constă
în prelevarea probelor de aer şi a produselor biologice şi osteologice. Se iau măsuri pentru
salvarea victimelor, aerisirea spaţiilor închise, evacuarea persoanelor şi animalelor odată cu
vaccinarea acestora, distrugerea culturilor afectate şi asanarea terenurilor, izolarea sistemelor
de aerisire şi climatizare, şi nu în ultimul rând instituirea carantinei.

Actele teroriste comise prin folosirea armelor de foc

Astfel de acte se săvârşesc prin utilizarea unor arme mai mult ori mai puţin
performante81. Ele sunt apte:
- să amplifice cadenţa de tragere;
- să reducă reculul şi influenţa acestuia asupra preciziei focului;
- să mascheze locul de unde se execută focul prin dispozitive montate la retezătura
dinainte a ţevii etc..
Privind muniţia, aceasta este formată din gloanţe perforant-incendiare, trasoare,
explozive, marcate pentru diferenţiere cu diferite culori. Fapta se săvârşeşte de unul ori mai
mulţi terorişti:
8.1.1 împotriva unuia sau mai multor ţinte formate din persoane cu funcţii sau
activităţi importante;
8.1.2 în locuri închise ca, sedii, domicilii, încăperi etc.;
8.1.3 în locuri deschise, spre exemplu la reuniuni în aer liber, stadioane, etc.
În cazul actelor de terorism prin folosirea armelor de foc, activităţile specifice la faţa
locului se fac aplicând metoda cercetării concentrice ori în spirală, adică, de unde se află
victima înspre locul de unde s-a tras, fiind necesare efective superioare din punct de vedere
numeric celorlalte tipuri de cercetări, mai ales când se cercetează în spaţiu deschis. De
asemenea, atunci când locul tragerii este la distanţă mare de locul ocupat de victimă.

80
I. Buta, I. Grigorescu, Urme de Toxice, Tratat practic de criminalistică , vol. I, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1976, pag.354-357; Ghe. Asanache, C.Aioniţoaie, Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului
în cazul unor infracţiuni în cazul sănătăţii publice în, Tratat practic de Criminalistică, vol. I, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pag.469.
81
Ghe. Păşescu, Interpertarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 344.

55
 Actele teroriste comise prin luări de ostatici, răpiri, ori deturnări de avioane
Este o modalitate de săvârşire a actului de terorism, de către cei care urmăresc
persoane cu funcţii importante în stat ori a membrilor de familie ai acestora care poate fi pusă
în practică atât în locuri publice, pe stradă, la locul de muncă, ori la domiciliul acestora, cât şi
din mijloace de transport82.
Categoric, în astfel de situaţii avem de-a face cu fapte de lipsire de libertate în mod
ilegal, prevăzute şi sancţionate de lege83 deoarece teroriştii solicită în schimbul eliberării
persoanei atât statului, cât şi unei persoane juridice ori organizaţii internaţionale,
interguvernamentale sau unui grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act
care să-i avantajeze într-un fel sau în altul, persoanele care fac obiectul unei astfel de fapte
putând fii rude ale unor demnitari.
Este o faptă care impune purtarea de negocieri cu teroriştii în vederea eliberării şi
recuperării lor ori pentru înlăturarea unor eventuale stări de pericol create prin actul în sine.
Negocierea presupune concesii atât din partea oamenilor legii cât şi din partea agresorilor
conform unei reciprocităţi instaurate ad-hoc84. În situaţiile în care negocierea este un eşec
soluţia o reprezintă acţiunea armată executată în forţă şi cu rapiditate85.
Specificul acestor infracţiuni este reprezentat atât de uciderea sau rănirea celor răpiţi
fie în timpul captivităţii – acesta fiind un mod de manifestare teroristă , fie ca urmare a
intervenţiei oamenilor legii care de regulă folosesc arme de foc.
Cercetarea locului faptei este necesar să se execute cu oportunitate şi în amănunt
pentru:
- a se putea stabilii pe secvenţe activitatea teroriştilor;
- a cunoaşte mişcările acestora în câmpul infracţional;
- a contribuţiei fiecăruia la săvârşirea actului în sine.
Cercetarea criminalistică la faţa locului în astfel de situaţii urmăreşte:
 stabilirea exactă a locului unde a fost săvârşit actul terorist;
 descoperirea şi ridicarea tuturor categoriilor de urme produse în urma unui astfel
de act cu intenţia exploatării judicioase a acestora având drept scop, individualizarea
activităţilor desfăşurate de fiecare terorist în parte, de a obţine date privind provienenţa armelor
şi a dispozitivelor ori instrumentelor pe care le-au folosit.

82
D.I. Cristescu, op., cit., pag.326.
83
Codul Penal al României, op. cit., art. 189, alin.1-5, pag.80.
84
Scholom Grazit, Risk, glory and the rescue operation , revista International Security, 6, nr.1, vara 1981,
pag.120.
85
D.Niţă, Ghe. Arădăvoaice, I. Crăiniceanu, Ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri la adresa demnitarilor, Editura
Antet, Bucureşti,2002, pag.81-97.

56
 Odată cu efectuarea cercetării propriu-zise a locului faptei, jurisprudenţa evidenţiază
şi ridicarea de obiecte ori înscrisuri, în speţă, videocasetele camerelor de supaveghere din
incinta aerogărilor, listele cu pasagerii aflaţi la bord, staţiile de oprire pe traseu. Toate acestea
se realizează prin efectuarea unor percheziţii domiciliare la reşedinţele persoanelor cuprinse în
cercul de suspecţi, obţinându-se astfel o interferenţă între activităţile probatorii şi procedeele
investigative.
Toate acestea trebuie să aibă loc pe fondul unei cooperări şi conlucrări
internaţionale între specialiştii judiciarişti şi cei de informaţii având drept scop luarea unor
măsuri operative de salvare a captivilor, de soluţionare a situaţiilor de criză, de prindere şi
reţinere a teroriştilor86.

Fixarea rezultatelor cercetării locului faptei

Cele constatate cu ocazia cercetării locului faptei sunt consemnate provizoriu de
fiecare specialist în agenda personală, pentru ca mai apoi să fie utilizate ca bază de date pentru
întocmirea schiţei şi a procesului verbal de cercetare. De asemenea, toate obiectele şi
caracteristicile lor individuale, urmele găsite, se fixează prin fotografiere şi filmare.
Prevederile legii87, referitor la efectuarea cercetării locului faptei precizează că se
încheie un proces verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor
acestui act iniţial de urmărire penală. Acestuia i se pot anexa fotografii, schiţe, desene, role de
film, benzi video-magnetice88.
Sunt temeinic şi bine justificate prevederile legale care evidenţiază faptul că pentru
aflarea adevărului cu privire la săvârşirea unei fapte penale şi identitatea făptuitorului se
impune o cercetare amănunţită a locului unde s-a comis fapta, spre a descoperi şi fixa urmele
lăsate de infractor, a preciza poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă precum şi
împrejurările în care fapta a fost săvârşită89. Acestea trebuie să fie redate cu precizie şi pe cât
posibil cu dimensiunile respective90. Fixarea locului faptei în ansamblu său, a urmelor
descoperite în perimetrul acestuia, cu poziţia şi starea în care se află ele, este un act
procedural91, o activitate ce nu trebuie confundată cu conservarea urmelor şi a obiectelor
purtătoare de urme activitate al cărei scop primordial presupune păstrarea şi protejarea urmelor
împotriva factorilor distructivi, indiferent de natura acestora.

86
D.I.Cristescu – op., cit., pag.326 -331.
87
Codul de Procedură Penală al României, art.129 alin.1 şi 2, secţiunea XII, Editura C.H Beek, Bucureşti, 2007,
pag.223.
88
E.Stancu, op. cit., pag.329.
89
Codul de Procedură Penală al Românie, op. cit., art.131, pag.223;
90
I.Neagu, Tratat de Drept Procesual Penal, partea generală, Editura Global Lex, Bucureşti, 2006, pag.348.
91
R. Constantin, Procedee şi tehnici de ridicare, ambalare şi transportare a urmelor şi a auto mijloace de probă, în
Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976, pag. 385.

57
 După ce locul faptei a fost inspectat prin observare şi delimitat în linii mari, metodele
şi mijloacele de fixare se aplică, pe măsură ce se desfăşoară cercetarea şi încep de la fixarea
cadrului general evoluând până la a fi utilizate acelea care privesc fixarea detaliilor
descoperite.
După stabilirea zonei de cercetare în care a avut loc actul terorist prin schiţă şi
pătrunderea efectivă în acest perimetru, fie dinspre periferie înspre centru, fie dinspre centru
înspre marginile zonei cercetate, echipa va proceda la identificarea, descoperirea şi fixarea
fiecărei părţi componente a dispozitivului exploziv şi a mecanismului de declanşare care poate
fi artizanal sau militar, prin descrierea, filmarea, fotografierea, întocmirea de schiţe şi desene,
activitate deosebit de importantă care permite specialiştilor să aprecieze în ansamblu atât
modul cum a avut loc explozia cât şi modul în care trebuie cercetată zona.
Procesul–verbal
În sfera mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă procesul-verbal care se încheie
imediat după efectuarea cercetării la faţa locului. Aici se descrie locul faptei, urmele găsite,
obiectele examinate şi cele ridicate, poziţia şi starea celorlalte mijloace materiale de probă,
astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective92.
Prin proces verbal se înţelege acel instrument scriptic care atestă starea şi descrierea
de ansamblu şi detaliu a obiectului respectiv93, în care sunt consemnate datele şi elementele de
fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural.
Modul în care este redactat procesul verbal „…este piatra de încercare pentru
judecătorul de instrucţie. În nici o împrejurare el nu-şi manifestă mai bine îndemânarea,
limpezimea vederii, logica raţionamentului, energia metodică şi conştientă a scopului pe care-l
urmăreşte; şi iarăşi în nici o altă împrejurare nu-şi manifestă mai bine neîndemânarea,
prevederea, dezordinea, nesiguranţa şi ezitarea”94.
Schiţa
Reflectă locul unde a avut loc actul terorist şi acţiunile desfăşurate în timpul
investigaţilor cu ocazia cercetării locului faptei, reprezentând un element de bază al dosarului.
Completează fotografia şi reprezintă probă admisă de instanţă dacă înscrisul privind
zona examinată este făcut cu exactitate, iar distanţa dintre obiecte este precisă. Contribuie
efectiv la familiarizarea instanţei cu locul faptei şi ajută martorii să se orienteze atunci când
depun mărturie.

92
Codul de Procedură Penală, op. cit., pag.223.
93
N.Volonciu, op. cit., pag. 375.
94
H. Gross - Manuel practique d‘instruction criminelle, Paris, 1899, citat de A.Ciopraga în lucrarea „Criminalistică
tactică”, Editura Universităţii „A.I.Cuza”, Iaşi, 1986, pag.77;

58
 Fotografia judiciară
Pentru că este o faptă deosebit de gravă, actul terorist soldat cu victime omeneşti, la
faţa locului este cercetat nu numai de organe judiciare, ci şi de specialişti de înaltă calificare,
întrucât orice element găsit la faţa locului nu trebuie tratat cu superficialitate şi nu trebuie
minimalizată importanţa unor activităţi care pot duce la rezultate pozitive.
Sensul superficialităţii este de a aşeza ştiinţa nu pe dezvoltarea gândului şi a
conceptului, ci mai degrabă pe percepţia imediată şi pe imaginaţia întâmplătoare95. Categoric, o
fotografie poate valora cât zece mii de cuvinte96, dar cu condiţia să fie făcută de o persoană
calificată şi care să reconstituie din imagini locul faptei şi să pună în evidenţă elementele
importante pentru desfăşurarea anchetei penale. Aceasta pentru că este o probă admisă de
instanţă dacă se dovedeşte că descrie exact zona examinată, iar obiectele sunt redate sub
aspectul formei, culorii, nuanţei şi distanţelor dintre ele97.
Având în vedere că este unul dintre cele mai importante mijloace de fixare a
rezultatelor cercetării evidenţiindu-se prin fidelitate, exactitate, prezentare sugestivă a unor
momente importante, fotografia judiciară se efectuează în următoarele genuri: fotografia de
orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor şi
fotografia de detaliu a micro şi macro reliefului urmelor sau obiectelor izolate.

95
G.W. Hegel – Principiile filozofiei dreptului, Editura I.R.I. Bucureşti; 1996, pag.106.
96
Confucius, O imagine poate valora cât zece mii de cuvinte.
97
V. Bercheşan, Metodologia cercetării infracţiunilor la regimul armelor şi muniţiilor, în Metodologia investigării
infracţiunilor, vol. I, Editura Paralela 45, Piteşti, 200, pag.290;

59
 6. MASS – MEDIA – ARMĂ POLITICĂ A TERORISMULUI

„Presiunea anxietăţii publice este inevitabil maximă în societăţile democratice, unde

diferiţi reprezentanţi ai publicului, inclusiv media libere şi alarmiste prin vocaţie, vor cere cu
siguranţă acţiune chiar dacă oamenii de rând nu o fac.” Charles Townshend
Terorismul şi mass-media se află într-o relaţie pe cât de complexă, pe atât de
evidentă.
Aceasta este determinată de o neîncredere reciprocă ce se întretaie cu o nevoie
reciprocă: terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de audienţă. După cum
vom vedea, logicile interne ambelor entităţi dau naştere unei situaţii în care fiecare răspunde
cel mai bine şi cel mai eficient nevoilor celuilalt.

6.1. Teoriile impactului mediatic

Apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au jucat şi continuă să

joace un rol central în cadrul sistemului social indiferent de perspectiva de abordare. Din punct
de vedere politic, presa este considerată “a patra putere”, din punct de vedere economic
industriile culturale vehiculate prin mass-media implică circulaţia celui mai mare volum de
capital din industriile civile. Din perspective socio-culturale, psihologice şi psihosociologice,
impactul şi influenţa mass-media au făcut obiectul preocupărilor a numeroşi cercetători,
ajungându-se la ipoteze şi concluzii dintre cele mai diverse, toate având ca punct comun
recunoaşterea rolului central pe care îl ocupă comunicarea în masă - sub toate formele sale - în
procese psihosociale fundamentale cum sunt socializarea, controlul social, atribuirea,
comportamentul pro şi anti-social, influenţa socială, stereotipuri, prejudecăţi, discriminare şi
reprezentări sociale.98
Inutil de menţionat că studierea comunicării în general şi cea a comunicării în masă,
în mod special, obligă la abordări pluridisciplinare şi constituie un subiect prea vast şi complex
pentru a putea fi supus unei cercetări care să treacă de sfera teoretică în cadrul prezentei lucrări.
Problema este abordată în literatura de specialitate în termeni de funcţii, roluri, efecte
şi influenţe ale media în cadrul sistemului social per ansamblu şi pentru fiecare subsistem în
parte. Dacă primele două acoperă, în principal latura, funcţională şi normativ-deontologică a
activităţii de comunicare în masă referindu-se la obiective, misiuni, locul ocupat de instituţiile
media în diferite sisteme sociale, cele din urmă privesc latura mai subiectivă, variabilă şi,

98
Walter Laqueur, apud Charles Townsend, 2002, 114

60
inevitabil, dificil de măsurat, a implicaţiilor şi rezultatelor mai mult sau mai puţin aşteptate,
mai mult sau mai puţin benefice ale acestui tip de comunicare socială.
Înainte de toate, mass-media constituie, prin însăşi natura tipului de interacţiune pe
care o implică, entităţi care structurează şi determină procesele sociale.
Într-un mod fundamental, folosirea mijloacelor de comunicare transformă organizarea
spaţială şi temporală a vieţii sociale, creând noi forme de acţiune şi de interacţiune, şi noi
moduri de exercitare a puterii, care nu mai sunt legate de împărtăşirea unui spaţiu comun.99
În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituţie: oferă un
bagaj comun de idei şi imagini, care depăşeşte barierele sociale şi geografice”.100
Efectele şi influenţele mass-media se manifestă, aşa cum arată studiile întreprinse
până în prezent dublate de experienţa empirică a fiecăruia dintre noi, la nivel individual, la
nivel de grup sau colectivitate şi la nivelul întregii societăţi. De cele mai multe ori, un anume
efect micro-social se traduce la un nivel superior într-un mod cu totul diferit. Cu alte cuvinte,
ceea ce produce un efect pozitiv pentru un individ sau grup, poate produce un alt efect (pozitiv
sau negativ) asupra altui individ, grup, sau asupra restului societăţii. De asemenea, efectele
media privite ca “ansamblu de procese şi de consecinţe pe care le presupune receptarea
mesajelor, procese şi consecinţe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare”101 se pot
manifesta cu valenţe şi intensităţi diferite pe termen scurt, mediu şi lung.
După cum reiese din aceste consideraţii, nu putem vorbi de un efect al mediatizării
unui eveniment ci vorbim de efecte diverse, asupra unor entităţi sociale diverse, în perioade de
timp diverse. O categorie aparte de influenţe pe care mediatizarea unor evenimente le produce
în sfera socială sunt aşa-numitele “efecte perverse” care influenţează negativ procese,
fenomene, comportamente sociale şi care nu mai pot fi contracarate decât printr-o reacţie a
posteriori. Acestea apar incidental şi independent de voinţa vreunuia dintre actorii implicaţi în
eveniment sau în actul de comunicare, nu sunt dorite dar nici prevăzute, pot fi însă intuite sau
determinate probabilistic. Logica editorială şi ritmul alert al modalităţii în care realitatea se
desfăşoară în planul actualităţii mediatice nu permit alocarea unui timp suficient pentru
cercetarea eventualelor efecte perverse pe care le pot avea unele acte de comunicare şi, mai
mult decât atât, nu există timp suficient (nici la emiţător nici la receptor) pentru a remedia
erorile identificate post factum.
Preocupările studierii impactului media asupra publicului vizavi de mediatizarea
fenomenului terorist, se înscriu în sfera efectelor şi influenţelor la nivel macrosocial. Din acest

99
John B. Thompson, 2000, 10
100
Leo Bogart, apud Mihai Coman, 1999, 106
101
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noemen; 1998, 206

61
punct de vedere, D. Mc Quail identifică două categorii: efectele centrifuge ale media şi efectele
centripete.102
Primele privesc tendinţele de fragmentare, dispersie, atomizare socială provocate de
izolarea indivizilor, masificarea lor, reprimarea acţiunii critice colective şi coezive prin ruperea
legăturilor inter-individuale determinate de expunerea la conţinuturile media; cele din urmă se
traduc în capacitatea media de a acţiona pentru integrarea individului, întărirea legăturilor
sociale şi a controlului social, provocând o consolidare a conştiinţei colective.
Teoriile fundamentale privind impactul media se structurează pe trei niveluri de
profunzime ce corespund, în acelaşi timp, unor perioade distincte de cercetare a comunicării în
masă. M. Coman le clasifică, după intensitatea atribuită impactului media asupra publicului, în
teoriile efectelor puternice, limitate, şi slabe.103
Teoriile din prima categorie, corespunzând primei vârste a cercetărilor privind
comunicarea în masă - perioada interbelică şi imediat după cel de-al doilea război mondial - au
ca premise de bază un public slab, fără spirit critic, neinstruit şi lipsit de posibilităţi reale de
punere în discuţie a conţinuturilor vehiculate de media care constituie vocea unică. În acest
context, media sunt atotputernice, iar relaţia cu publicul este una de tip stimul-răspuns în care
mesajul îşi atinge întotdeauna ţinta determinând atitudinea şi comportamentul dorit de
comunicatori. Pluralismul şi interacţiunea inter-personală sunt copleşite de mesajul
manipulator al media. În această ordine de idei, clasele dominante îşi manifestă puterea şi
controlează masele prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic folosindu-se de sistemul
educaţional şi de canalele de informare în masă pentru a-şi impune ideologia. Aceste prime
studii au fost evident influenţate de războiul propagandistic declanşat în cel de-al doilea război
mondial (propaganda nazistă şi cea comunistă, contra-propaganda occidentală) care au oferit
sociologilor şi analiştilor subiecte de cercetare foarte interesante şi ilustrative pentru
înţelegerea mecanismelor persuasiunii, propagandei, manipulării şi potenţialului oferit de
media în aceste ipostaze.
Teoriile efectelor limitate sunt specifice celei de-a doua vârste a studiilor privind
impactul media - anii ’50, ’60, ’70 - şi iau în considerare noi elemente impuse de o educare a
publicului în privinţa receptării mesajului mediatizat. În aceste condiţii, individul nu mai este la
fel de slab şi neputincios, iar media nu mai sunt atotputernice în raport cu diversele publice
structurate pe criterii conjuncturale: “Anumite tipuri de comunicare, referitoare la anumite
probleme, aduse în atenţia unor anumite categorii de public, în anumite condiţii, pot produce

102
Dennis Mc Quail, apud Marian Petcu, 2001, 81
103
Mihai Coman, 1999, 109-132

62
anumite efecte”. 104
Se teoretizează conceptul de opinie publică, spaţiu public, persuasiune,
argumentare. Apare noţiunea de lider de opinie ca factor analitic interpus între media şi
individ, receptarea transformându-se într-un “flux în doi paşi” în care comunicarea inter-
personală capătă un rol predilect în formarea opiniilor.
Teoriile efectelor slabe sunt caracteristice perioadei exploziei tehnologice şi a
expansiunii reţelelor de comunicare în care pluralismul şi libertatea informării sunt privite ca
factori care elimină posibilitatea manipulării individului prin mesaje media. Publicul considerat
până la acest moment pasiv devine o entitate activă care caută informaţia în funcţie de propriile
interese şi convingeri. Apar concepte ca “expunere selectivă”, “lectură activă”, “adecvare la
public” care conduc într-o direcţie diametral opusă primelor studii: nu media sunt cele care
controlează individul ci, dimpotrivă, individul alege media în funcţiile de utilitatea şi de
gratificaţiile pe care acestea i le oferă.
Noile tehnologii aduc şi noi efecte din ce în ce mai greu de sesizat şi cercetat, iar
simpla împărţire a influenţelor media în funcţie de intensitatea cu care pot sau nu impune un
mesaj persuasiv sau altul, condiţionând astfel atitudini şi comportamente, nu mai corespunde
cerinţelor impuse de fenomene ca post-modernismul şi globalizarea. Teoriile timpurii, în esenţă
critice, ale Şcolii de la Frankfurt, în care sunt teoretizate conceptele ca “de-politizarea spaţiului
public”, “imperialismul cultural”, “industrii culturale”, sunt urmate de teoria “determinismului
tehnologic” a lui M. Mc Luhan, şi cercetări ale noilor evoluţii privind “Căile Persuasiunii”, 105
“Sfera Dezinformării”106, teorii care - aplicate în studiul comunicării de masă - nu pot fi
cuprinse într-o singură categorie de efecte.
M. Petcu face o împărţire mai subtilă şi mai aprofundată a teoriilor impactului media
distingând între efecte majore, limitate şi complexe107. Dacă în primele două categorii intră
teoriile de referinţă prezentate şi de M. Coman, cea de-a treia include şi abordările mai
cuprinzătoare ce iau în calcul multiple condiţionări tehnice, politice, psihologice,
socioculturale: determinismul tehnologic, efectul cultivării, spirala tăcerii, funcţia de agendă a
mass-media, teoria decalajului cognitiv.
În studierea literaturii de specialitate privind efectele particulare ale acoperirii
mediatice a fenomenului terorist vom stabili ca bază de pornire aceste efecte complexe,
reţinându-le ca punct de reper şi pe cele ce le preced (deşi ţin de şcoli de gândire diferite şi sau
conturat în perioade distincte) ca pe un complex de corelaţii care constituie un ghid pentru
diverse situaţii şi contexte actuale ale comunicării în masă.

104
Bernard Berelson, apud Mihai Coman, 1999, 116
105
Jean-Noël Kapferer
106
Henri-Pierre Cathala în Epoca dezinformării
107
Marian Petcu, 2001, 86-148

63
 6.2. Manipularea media în scopul propagării terorii

Terorismul constituie, în esenţă, o armă care depinde de transmiterea unei ameninţări

către marele public, întrucât opinia publică este unicul factor care poate presa puterea în
direcţia satisfacerii cererilor teroriste, în condiţiile în care politica puterii este una de refuz ab
ovo al negocierii (negocierea presupune recunoaşterea legitimităţii partenerului ceea ce pentru
puterea statală însemnă de fapt cedarea propriei legitimităţi).
Sângele, victimele, eroii buni sau răi, crima politică, exotismul, misterul, neînţelesul
sunt ingrediente curente ale actului terorist valorificate şi vehiculate de media în virtutea
impactului pe care îl poartă.
Teroriştii au acceptat repede o lecţie majoră: mass-media sunt de o importanţă
crucială în campaniile lor, actul terorist în sine este aproape de nimic, pe când publicitatea este
totul. Dar media aflate în nevoie constantă de diversitate şi noi perspective sunt prieteni
înşelători. Teroriştii trebuie să inoveze constant. Ei sunt, într-un fel, super-distracţia timpurilor
noastre108.
De multe ori, teroriştii se comportă asemeni unor specialişti în comunicare, iar o
componentă fundamentală a strategiei teroriste este strategia mediatică – acea latură a
activităţii teroriste a cărei raţiuni este orientarea deliberată către mediatizare. Aceasta
presupune modalităţi specifice de acţiune, ţinte specifice, arme specifice care constituie tot
atâtea “mărci de recunoaştere”. “Acolo se află miezul unui mesaj, al unei ideologii. Există şi un
soi de marketing al grupărilor teroriste”109. Elaborându-şi adevărate “planuri media” sau de
“marketing” pentru o ţintire a unui anumit segment de public, organizaţia teroristă mizează pe
două tipuri de efecte. Unul este efectul de saturaţie obţinut prin atentate multiple concentrate
pe o perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul este o stare
generalizată de panică şi insecuritate rezultată din posibilitatea desfăşurării unui astfel de atac
în orice loc la orice oră. Exemplul cel mai elocvent este oferit de strategia organizaţiei
Hamas în Teritoriile Autonome. Cel dea-l doilea efect urmărit este cel de ţintire a
unor simboluri ale entităţii vizate sau a unor personalităţi cunoscute. Rezultatul în acest caz
este scăderea moralului general dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a
ţine sub control ameninţarea teroristă. Cea mai elocventă, sub acest aspect, este strategia Al-
Qaida din ultimul deceniu.
M. Wieviorka şi D. Wolton identifică o serie de riscuri privind manipularea presei de
către terorişti prin concursul condiţionărilor interne şi externe instituţiilor de comunicare în

108
Walter Laqueur, 1987, 305
109
Jean-Luc Marret, 2002, 165

64
masă.110 Un prim risc ce derivă din misiunea primordială a jurnalistului – informarea – este dat
de posibilitatea ca media să inventeze explicaţii pentru actele teroriste sau să le preia din surse
implicate politic, fără a avea răgazul şi informaţiile necesare pentru formarea unei idei
adecvate despre ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, motivaţiile jurnaliştilor specializaţi în
domeniu îi plasează din start pe aceştia în sfera subiectivităţii. Pentru a se apropia de mediul
terorist, un jurnalist trebuie să manifeste o anumită fascinaţie şi empatie pentru modul de
gândire şi de acţiune specific acestui mediu. Teroriştii se pot folosi de această curiozitate ca de
o armă de seducţie. Riscul basculării de la o relatare neutră la o implicare în sensul
interpretărilor şi justificărilor creşte proporţional cu apropierea jurnalistului de mediul care-l
fascinează. Teroriştii au în fapt interesul de a bloca procesele de comunicare, deci nu vor da
informaţii unui jurnalist decât dacă acesta oferă publicului ceea ce ei doresc să spună. Orice
altă poziţie adoptată de jurnalist atrage după sine irosirea unei munci grele şi costisitoare cum
este ancheta jurnalistică. Profesioniştii evenimentului sunt puşi, prin urmare, în faţa unei
alegeri: fie relatează fenomenul din afară depinzând de versiunile oficiale, neclare şi
incomplete, fie demarează o anchetă în miezul problemei care, dincolo de riscurile evidente, îi
pune într-o anume dependenţă de mesajul manipulator al teroriştilor.
Din această situaţie rezultă un alt risc, simetric opus celui precedent: tentaţia
acordării unei încrederi oarbe mesajului oficial (politic, poliţie, servicii speciale). Manipularea
se manifestă în acest caz nu asupra faptelor în sine ci prin influenţarea cadrului de analiză, a
perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care jurnaliştii au nevoie absolută de
informaţii. Media şi organizaţiile teroriste nu sunt singurele entităţi care dobândesc la modul
practic un anume câştig de pe urma actelor teroriste (primii audienţă şi cei din urmă
publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate specula acest tip de violenţă fiind
interesată în supra-accentuarea gravităţii pericolului terorist, fie pentru a justifica măsurile de
intensificare a aparatului de securitate publică şi limitarea libertăţilor civice (care întăresc
evident statu quo –ul), fie pentru a deturna atenţia opiniei publice de la problemele sociale şi
economice. “În multe părţi ale lumii terorismul constituie o asemenea diversiune”111. În ambele
situaţii puterea îşi poate consolida poziţia şi atrage adeziunea maselor sub umbrela acţiunii
colective şi coezive împotriva unui duşman comun, fără a depăşi limitele democratice. “O
democraţie liberală care ar fi putut să poarte un război scurt şi decisiv cam la fiecare generaţie,
pentru a-şi apăra propria libertate şi independenţă, ar fi fost mult mai sănătoasă şi mai

110
M. Wieviorka; D. Wolton; 1987, 83
111
James Curran, 2000, 78

65
satisfăcută decât o democraţie liberală care ar fi trăit într-o continuă pace”112. Iată cum
terorismul (a nu se confunda cu teroarea de stat) poate fi, la rândul său, manipulat pentru
consolidarea legitimităţii unui regim politic.
Influenţarea prin violenţă, la care apelează terorismul pentru a-şi atinge obiectivele,
constituie un fenomen complex ce nu se încadrează în schema clasică a manipulării în care A
influenţează pe B acţionând asupra emoţiilor, intereselor sau contextului. În cadrul sistemului
democratic, jocul terorismului este un joc în trei113: organizaţiile teroriste, mass-media de
partea opiniei publice şi poliţia, serviciile secrete, justiţia de partea puterii politice. În ceea ce
priveşte organizaţiile teroriste, voinţa de a manipula media se manifestă în sensul dat de
psihologia socială atunci când obţinerea adeziunii opiniei publice constituie o prioritate. În
ocurenţă, terorismul intern este manipulator atunci când baza socială se dizolvă şi sistemul este
în pragul unei revoluţii (exemplul terorismului bolşevic antebelic sau al diverselor mişcări de
eliberare care s-au folosit de metode teroriste pentru a sabota dominaţia colonială), iar cel
internaţional urmăreşte manipularea atunci când există o strategie reală coordonată între
mişcările şi statele sponsor pentru atragerea de adepţi şi acceptul – manifest sau tacit – al
comunităţii internaţionale (strategia Al Fatah). În ambele situaţii gruparea teroristă va fi
obligată să anexeze o structură politică moderată, acceptată legal, care să menţină o relaţie de
comunicare cu diverşii actori ai sferei publice.
În cazul în care adeziunea publicului nu este prioritară în strategia teroristă, nu există
o voinţă de manipulare a media. Teroriştii urmăresc exclusiv publicitatea pentru a şoca, pentru
a ameninţa şi o obţin prin simplul fapt că media vorbesc despre ei din raţiunile expuse la
punctele anterioare. În această situaţie, terorismul este un parazit al media dezvoltându-se pe
seama logicii informării. Media devin o victimă printre multe altele. Pentru a putea spune că
există o intenţie de manipulare reală a media, din perspectiva terorismului trebuie să se
îndeplinească două condiţii: să existe o unitate de acţiune între diferitele mişcări teroriste şi un
obiectiv clar al manipulării.
De cealaltă parte, condiţia principală pentru a exista o manipulare este ca media să fie
disponibile şi pretabile la a fi manipulate. În condiţiile în care nu există jurnalişti competenţi şi
apţi pentru a evita capcanele diferitelor interese şi nici instituţii media mature capabile de a
elabora un discurs detaşat şi analitic, manipularea este nu numai posibilă dar şi probabilă.

112
F. Fukuyama, 1995, 197
113
M. Wieviorka; D. Wolton; op. cit., 241

66
 7. CONCLUZII

Terorismul este un fenomen complex, cu manifestări extrem de violente, desfăşurate

de cele mai multe ori prin surprindere, împotriva unor ţinte precise, care, în general, nu se pot
apăra. El se prezintă ca o reacţie şi, în acelaşi timp, ca o acţiune punitivă împotriva oricui se
opune unei anumite idei, unei anumite filosofii, unei anumite religii, unei anumite politici. Se
spune că terorismul este arma săracului.
Această aserţiune este adevărată numai în parte. Ea este arma extremistului, a celui
care doreşte să ucidă, să înspăimânte, să domine prin teroare. Din vremea năvălirilor barbare şi
până azi, au existat, există şi vor exista oameni care cred în terorism, care practică terorismul
şi, în numele unor principii pe care ei le slujesc, vor căuta să impună şi altora un astfel de
comportament.
Terorismul nu va putea fi eradicat. Sub o formă sau alta, el va exista mereu. Omenirea
poate să-l pună însă sub supraveghere, să-i limiteze efectele, să se protejeze împotriva lui.
Prima măsură de protecţie antiteroristă este cunoaşterea profundă a acestui fenomen, depistarea
cauzelor care-l generează şi acţiunea asupra lor.
Cunoaşterea este însă foarte dificilă, iar acţiunile asupra cauzelor presupun, de fapt,
armonizarea lumii, rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă. Astăzi, aceste probleme
ţin de accesul la resurse, de regimurile politice şi de drepturile omului. Mâine, poate, ele se vor
muta în efortul supravieţuirii, în lupta pentru spaţiu şi pentru informaţie.
Terorismul în acest secol reflectă dezvoltările tehnologice, schimbările sociale,
transformările statale, regionale si mondiale, precum si dinamica centrelor de greutate ale
puterii pe mapamond. Tacticile acţiunilor teroriste se vor adecva la vulnerabilităţile societăţii
moderne care, prin dezvoltare, nu poate asigura suficient si securitatea necesară.
Complexitatea, diversitatea si ingeniozitatea acţiunilor teroriste, nivelul de pregătire
psihologica si de lupta, dotarea si mobilitatea structurilor teroriste fac necesare adoptarea, încă
din timp de pace, a unor masuri specifice de contracarare a acestui tip de acţiune.
Efortul de analiză şi înţelegere corectă si completă a acestor cauze, nu trebuie în nici
un caz confundat cu încercarea de a justifica actele teroriste. “Nu poate exista nici un fel de
justificare morală pentru actele teroriste, indiferent de legitimitatea cauzelor invocate.”

67
 BIBLIOGRAFIE

1. Botescu M., Noi forme de terorism: noi amenintări globale, în Psihosociologia &
Mass-Media, Editura A.N.I., Bucureşti, nr.4/2000.

2. Cronin, Audrey- Kurth, Terrorist and Suicide Attacks, Congressional Research

Service Report for Congress, 28 august.

3. Falconi F., Sette A., Osama Bin Laden. Teroare în Occident, Editura Allfa,
Bucureşti, 2002.

4. Filip T., Teroriştii printre noi, Editura Obiectiv, Craiova, 2001.

5. International encyclopedia of terrorism, Fitzroy Deaborn Publishers, London,

1997.

7. Laqueur, Walter, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century,

Continuum, New York, 2003.

8. Pohly M., Duran K., Osama bin Laden şi terorismul internaţional, Editura Axel
Springer, Bucureşti, 2002.

9. Primakov E., Lumea după 11 septembrie, Editura Institutului Cultural Român,

Bucureşti, 2003.

10. Servier Jean, Terorismul, Editura Institutul European, Bucureşti, 2002.

11. Simileanu, Vasile, Asimetria fenomenului terorist, Bucureşti, Editura Top form,
2003;

12. The Terrorism Reader (editat de David Whittaker), Londra, Editura Rontledge,
2001;

68
 13. Townshend Charles, Terrorism. A very short introduction, Oxford University
Press Inc., New York, 2002.

14. Voinea M., Blidaru H., Un nou profil psihosociologic al teroristului sinucigaş, în
„Mediul internaţional de securitate. România– de la invitaţia de aderare la membru NATO,
Editura ANI., Bucureşti, 2003.

15. Waldman, Amy, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of Sri Lanka,
“The New York Times”, 14 ianuarie 2003.

16. Whittaker David, The Terrorism Reader, Oxford University Press, London, 2002.

17. Voinea M., Blidaru H., Diversitate şi diferenţiere motivaţională în

comportamentul teroroştilor sinucigaşi, în "Securitate şi societate: provocările mileniului trei",
Editura ANI, Bucureşti, 2004.

18. Patterns of Global Terrorism („Modele ale terorismului global”), rapoarte anuale
elaborate de către Departamentul de Stat al Statelor Unite (2002 – 2004).

19. Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001.

20. Troncotă C., Blidaru H., Agenda de la Madrid – prima strategie globală de
prevenire şi combatere a terorismului, în „România şi consolidarea rolului acesteia ca
furnizor de securitate”, Editura ANI, Bucureşti, 2005.

21.Andreescu A. (coordonator), Terorismul internaţional, flagel al lumii

contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003.

22. Andreescu A., Niţă D., Terorismul – analiză psihosociologică, Editura Timpolis,
Timişoara, 1999.

23.Wieviorka, Michel; Wolton, Dominique; Terrorisme à la une. Media,Terrorisme.

24.Petcu, Marian; Evenimentul Mediatic. Schiţă pentru o sociologie a remarcabilului,

în “Psihosociologia & Mass-Media”, nr. 3/1999.

69
Surse internet
www.medscape.com/viewarticle, The Psychology of Suicide.
www.terrorismanswers.com
www.google.com

70