Sunteți pe pagina 1din 13

Referat:

“Amenajări şi construcţii hidrotehnice”

1
Amenajări şi construcţii hidrotehnice

În general, în sectoarele amonte ale cursurilor de apă cu pantă accentuată a albiei, lucrările
de amenajare au ca scop principal stabilizarea albiei, pe când în sectoarele din aval, pe cursul
mijlociu şi inferior, obiectivele prioritare sunt cele de combatere a inundaţiilor. Lucrările de
amanajare ale cursurilor de apă se împart în trei mari categorii: conservative, modificatoare şi
reparatorii.
Lucrările de amenajare conservative vizează menţinerea unui curs de apă într-o stare
stabilă, aproape de un echilibru stabil, urmărindu-se evitarea revenirii acestuia la dinamica sa
naturală.
Lucrările de amenajare modificatoare transformă radical albia cursului de apă (ecluze,
baraje, derivaţii îndiguiri şi albii canalizate etc.). În cadrul acerstora se distinge tipul modificator
propriu-zis şi tipul lucrativ, acesta din urmă constând în amenajarea de lacuri de acumulare şi
balastiere.
Lucrările de amenajare reparatorii au ca obiective reabilitarea ecologică a unor cursuri de
apă, refacerea şi protecţia malurilor, regimul de exploatare piscicolă ş.a.
Pentru fiecare tip de intervenţie prezintă importanţă lungimea sectorului supus
amenajărilor de diverse tipuri. Intervenţiile punctuale, reprezentate în cele mai multe cazuri prin
protecţia căilor de comunicaţie, construcţia de poduri, prize de apă, debuşeuri de afluenţi ori de
canale constau, în general, în rectificări şi calibrări ale albiei, asociate cu protecţie locală de maluri.
Deşi acest tip de lacuri se realizează pe sectoare de albie de lungime mică (câteva sute de metri),
impactul cumulat al acestora poate fi important (fig. 204).
Fig. 204. Tipologia lucrărilor de amenajare a
cursurilor de apă (după R. Drobot, J. P. Charbonnel, 1999).

În cazul amenajărilor pe lungimi mari,


având ca scop obiective de dezvoltare agricolă şi
urbană, porţiunile afectate ale cursurilor de apă
sunt mult mai importante, iar impactele mult mai
severe (ecologice, spaţiale, climatice etc.).
Dintre amenajările cursurilor de apă, cele
mai importante ca impact teritorial, ecologic şi
economic sunt cele de interes hidroenergetic.
Interesului primordial, producerea de
energie hidro, i se asociază alimentarea cu apă a
centrelor populate, irigarea terenurilor agricole,
evitarea inundaţiilor, prin reţinerea
undelor de viitură, probleme de navigaţie,
turism, agrement, piscicultură şi protecţie
antierozională a solului (fig. 205).
Fig. 205. Model de amenajare
complexă a unui bazin hidrografic, Drăgan –Iad
(după Gr. Pop, 1996).

Amenajarea balastierelor se
leagă de nevoia crescândă de balast, în
special pentru construcţii şi amenajări de
căi rutiere şi feroviare. Exploatarea

2
balastului se realizează în două moduri: din albie şi din luncă. Amenajarea unei balastiere
presupune următoarele condiţii prealabile:
 volum mare al sedimentelor pietros-nisipoase;
 proximitate în raport cu utilizatorii principali.
Exploatarea materialului grosier se realizează cu mijloace mecanice. De la punctele de
exploatare se transportă cu mijloace auto speciale (autobasculante) la punctul de sortare unde are
loc separarea materialului grosier pe categorii dimensionale (fracţiuni nisipoase cu Φ cuprins între
0,1 – 0,5 mm, fracţiuni intermediare, 1 – 5 mm, şi fracţiuni cu diametrul mare, 5,1 – 7 mm)
şi foarte mare (7,1 – 15 mm). Pentru a utiliza şi materialul extras cu dimensiuni mai mari decât cele
menţionate, majoritatea balastierelor sunt dotate cu staţii de concasare. Depozitarea acestuia, în
lipsa instalaţiei de concasare, conduce la o utilizare neeficientă a spaţiului destinat balastierei.
Materialul sortat se depozitează temporar, fiind livrat cu mijloace auto sau pe calea ferată.
Invadarea cu apă a spaţiului de extragere a balastului are drept consecinţă formarea unor unităţi
lacustre artificiale.
În astfel de condiţii, pentru exploatarea întregului pachet de sedimente nisipoase se
utilizează mijloace de excavare plutitoare ce poartă denumirea de şalandre.
Balastierele sunt amenajări temporare. O dată cu epuizarea sedimentelor nisipoase,
activitatea balastierelor încetează. După resedimentarea spaţiului exploatat, care poate dura câţiva
ani, activitatea balastierelor poate fi reluată. De regulă, cele mai importante balastiere se
amenajează pe cursurile mijlocii şi inferioare ale cursurilor de apă ori la ieşirea din unităţile
montane, unde râul depune pachete considerabile de aluviuni şi unde depozitele sedimentare au o
granulometrie mai mică, potrivită nevoilor de utilizare a balastului la prepararea betoanelor de
diverse tipuri.
Polderele sunt amenajări hidrotehnice „uscate temporar” care au menirea de a prelua şi
reţine undele de viitură la ape mari. Denumirea este improprie, fiind o denumire „importantă” din
limba olandeză, unde cuvântul „polder” semnifică teren uscat, rezultat în urma procesului de
îndiguire a mării şi evacuare ulterioară a apelor.
Polderele se amenajează în ariile de luncă dezvoltate şi cu procese de înmlăştinire evidente
a solului, capabile a reţine temporar volume mari de apă. Scopul principal al polderelor este acela
de a feri de inundaţii localităţile şi terenurile situate ăn aval. Terenul din cadrul polderelor are, de
regulă, o utilizare agricolă extensivă (păşunat), dar, în numeroase situaţii, se utilizează şi pentru
culturi şi fâneţe naturale.
Polderele se execută din pământ tasat, care, cu timpul, devine înierbat. În aval, scurgerea
este controlată prin porţi speciale şi (ori) deversări. Unul dintre cele mai expresive exemple de
poldere este cel de pe Târnava Mică, amonte de Bălăuşeri, jud. Mureş (fig. 206).

Fig. 206. „Polder” pentru reţinerea viiturilor.

În sectoarele adiacente polderelor, nivelul


freatic devine oscilant, fapt ce obligă la evitarea
plasamentului de vetre pentru aşezări.
Polderele propriu-zise sunt cele din
Olanda, unde peste 1/3 din teritoriul naţional
este obţinut prin „polderizare”.
În realizarea digurilor de separare de
Marea Nordului s-a exploatat sistemul de dune
preexistent ce a fost modelat şi întărit cu

3
pământ, pentru a-i spori rezistenţa la acţiunea valurilor şi a vântului. Întreaga tramă de diguri a fost
cultivată cu ierburi şi/ori plantată.
Solul mâlos submarin, obţinut prin polderizare, are o bună fertilitate naturală în primii 4 –
5 ani, după care se practică îngrăşarea pe cale artificială (fig. 207).

Fig. 207. Profil hidrogeologică în partea de nord a Olandei (după R.H.A. van Duin, G. Decaste, 1990).

Fig. 208. Secţiune prin digul polderului (după R.H.A. van Duin, G. Decaste, 1990).

Terenul polderelor „se


bucură” de o geometrie
„perfectă”, fiind utilizat în
scopuri complexe: vetre de
aşezări, ferme, drumuri, canale,
aeroporturi etc (fig. 209).
Fig. 209. Amenajare de tip
polder în Olanda (după R.H.A. van
Duin, G. Decaste, 1990).
Evacuarea apelor de pe
poldere s-a efectuat în trecut cu
ajutorul morilor de vânt, acestea
fiind plasate în număr mare pe
aliniamentele de diguri.
Înfiinţarea şi amenajarea
polderelor a reprezentat şi
reprezintă o politică de interes
naţional în Olanda, la care aderă
toate segmentele sociale. Aceste

4
uriaşe eforturi financiare şi de factură tehnică se justifică prin randamentul agricol excepţional,
dublat câştigul de teren pentru destinaţii cu utilizare intensivă (vetre de aşezări, aeroporturi, canale
de navigaţie, drumuri magistrale). Polderele reprezintă cel mai plauzibil răspuns la eliminarea
efectelor inundaţiilor generate de Marea Nordului şi la criza de teritoriu.
Fermele au suprafeţe cuprinse majoritar între 40 şi 60 ha, fiind separate de regulă de canale de
colectare şi evacuare a apelor.
Acestea sunt profilate în mare măsură pe creşterea bovinelor pentru lapte şi carne, iar cele
din apropierea oraşelor pe floricultură (lalele) (fig. 210).
Fig. 210. Organizarea fermelor pe poldere (după R.H.A. van Duin, G. Decaste, 1990).

Productivitatea pajiştilor naturale


este întreţinută pe toată durata anului de
climatul oceanic umed care nu obligă
reţinerea pe termen lung a exploatării
economice a animalelor în stabulaţie. În
paralel se asigură o întreţinere permanentă a
calităţii păşunilor prin însămânţări
sistematice şi îndepărtarea plantelor fără
valoare furajeră.
Organizarea şi amenajarea
polderelor se înscrie ca etalon în privinţa
gospodăririi eficiente a unor „segmente” din
suprafaţa terestră.
Corectarea cursurilor de apă se realizează prin tăierea meandrelor, fapt ce asigură un
regim mai bun de scurgere a apei şi a aluviunilor, evitându-se opturarea albiei în coatele de
meandre (fig. 211).

Fig. 211. Corectarea cursului de apă: a) sectoare de


colmatare; b) meandru tăiat.

Îndiguirile sunt lucrări hidrotehnice de anvergură


care se desfăşoară în lungul cursurilor de apă în scopul
apărării împotriva inundaţiilor.
Digurile se execută din pământ tasat, cu secţiune
trapezoidală.
Coronamentul acestora poate fi utilizat ca drum.
Înălţimea şi poziţionarea digurilor în raport cu albia minoră
se corelează cu nivelul apelor la debite catastrofale (fig.
212).

Fig. 212. Dig de pământ (secţiune transversală).

5
În zonele de câmpie, unde capacitatea de transport a râurilor se reduce considerabil, au loc
procese de ridicare a patului albiei prin colmatare, fapt ce reduce eficienţa lucrărilor de îndiguire
(ex. Câmpia de Vest). De aceea, se impun lucrări sistematice de decolmatare a sectoarelor
îndiguite. Altfel, asistăm la ridicarea patului albiei, dublată de ridicarea nivelului freatic, cu efecte
negative asupra vetrelor de aşezări şi a terenurilor agricole adiacente (fig. 213).

Fig. 213. Ridicarea patului albiei prin colmatare în zonele de câmpie cu sectoare îndiguite.

În alte situaţii se execută lucrări de retenţie a apei râurilor în lacuri cu nivelul situat
deasupra terenului. Acestea au un triplu scop: protecţie împotriva inundaţiilor, alimentare cu apă şi
producţia de energie electrică (ex. Crişul Repede).
În lungul cursului de apă se amenajază iazuri şi heleştee în scopuri piscicole şi pentru nevoi
de apă în caz de secetă.
Iazurile sunt amenajări hidrotehnice pentru scopuri piscicole şi de altă factură, rezultate în
urma barării cursurilor de râuri cu debite mai reduse. Barajul se execută din pământ tasat.
Asemenea amenajări s-au realizat în trecut în Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Jijiei (fig. 214).

Fig. 214. Iazuri.


Heleşteele sunt amenajări piscicole amplasate în luncile râurilor prin realizarea de diguri de
jur împrejur. Apa se prevalează din râu prin canale şi guri de alimentare (fig. 215).

Fig. 215. Heleşteu.

Prin amenajarea heleşteelor se asigură


împrospătarea sistematică a apei, inclusiv oxigenarea
acesteia.
În ansambu, cursurile de apă se pretează la
amenajări multiple, acestea implicând costuri
considerabile. Cu toate acestea orice tip de amenajare
este dezirabilă, ţinând cont de efectele negative ale
apelor mari, asupra teritoriul în general, şi asupra
aşezărilor şi infrastructurilor de transport în special. În acest amenajările hidrotehnice se constituie
ca obiective prioritare în ansamblul lucrărilor de amenajarea teritoriului

6
Reţeaua hidrografică este reprezentată de totalitatea căilor de concentrare a curenţilor
de apă de suprafaţă într-un bazin dat . Este una din caracteristicile cele mai importante ale
bazinului. Se defineşte ca fiind asamblul cursurilor de apă naturale sau artificiale,
permanente sau temporare, care participă la curgere. Reţeaua temporară (periodică) este
alcătuită din totalitatea văilor, vâlcelelor, torenţilor, râpelor, şanţurilor prin care se scurg
apele după ploi sau după topirea zăpezilor.
Reţeaua hidrografică poate lua diferite forme ( figura1 ). Diferenţierea unei reţele
hidrografice ia in considerare factorii geologici, climatici, antropici şi panta terenului.

Figura 1 : Forme ale reţelelor hidrografice .

Reţeaua hidrografică, pe teritoriul ţării noastre, este dispusă radial faţă de coroana
muntoasă. Lungimea totală a râurilor (exceptând cursurile cu scurgere temporară) este de
circa 66.000 km, densitatea medie a reţelei hidrografice fiind de 0,5 km/km2. Densitatea
reţelei hidrografice prezintă zonalitate verticală, variind de la 0 km/km2 în zona de şes,
până la 1,4km/km2 în zona de munte.
În limitele de 237.500 km ale teritoriului României se individualizează mai mult de
4000 de râuri care au suprafaţa bazinului de recepţie mai mare de 10 km2. Lungimea totală
a acestor cursuri de apă este de peste 60.000 km. În totalitatea sa, reţeaua hidrografică a

7
României este tributară Mării Negre prin intermediul Dunării pentru cea mai mare parte a
teritoriului ţării şi direct pentru zona estică a Dobrogei. Dispoziţia concentrică a
principalelor forme de relief faţă de Munţii Carpaţi face din aceştia cumpăna principală a
apelor, compartimentată, datorită tectonicii, prin trei culoare importante : Someş, Mureş şi
Olt, care drenează cuveta internă a bazinului Transilvaniei spre zonele exterioare ale
munţilor.
Referitor la elementele reţelei hidrografice se constată că, în ţara noastră, predomină
lungimea redusă a râurilor.Predominarea râurilor scurte este consecinţa directă a etajării
verticale a reliefului, a climatului, a diferenţierilor petrografice evidente şi, îndeosebi, a
configuraţiei radiar – divergente a reţelei hidrografice. Astfel, pentru zonele montane şi
submontane, cu energie mare de relief, roci cu permeabilitate redusă şi precipitaţii bogate,
este caracteristică prezenţa unui număr mare de râuleţe cu bazine reduse, spre deosebire de
zonele de şes unde există condiţii minime de formare a unor râuri cu lungimi mai mari.
După lungimea pe teritoriul României, cele mai mari cursuri de apă sunt : Prutul şi
Mureşul (716 km), Oltul (698 km), Siretul (592 km), Ialomiţa (414 km), Someşul (345
km), Jiul (348 km), Argeşul (339km).

Principalele tipuri de reţele hidrografice

În drumul lor spre mare, râurilor li se alătură afluenţii. Văzute de sus, sau pe o hartă,
râurile împreună cu afluenţii lor formează modele complicate şi distincte de reţele
hidrografice. În unele zone aceste modele sunt extrem de complexe, iar geomorfologii
întâmpină numeroase probleme în încercarea de a afla cum s-au format aceste reţele
hidrografice. (Geomorfologii se ocupă cu studiul formării şi modificării reliefului.)
Structura bazinelor hidrografice diferă de la o zonă la alta, datorită acţiunii combinate a
mai multor factori. Printre aceştia se numără clima, duritatea rocilor de la suprafaţă,
înclinaţia solului şi factori legaţi de evoluţia geologică a regiunii ( cutremure şi perioadele
de formare a munţilor). Geomorfologia încearcă să afle de ce în unele regiuni se află
numeroase râuri, în timp ce în zone învecinate, caracterizate de aproximativ acelaşi nivel
de precipitaţii, există puţine ape curgătoare de suprafaţă.

8
Există 12 tipuri de reţele hidrografice, trei dintre ele fiind mai des întâlnite - radiare,
în gratii şi dentritice. Cel mai simplu tip de reţea hidrografică se aseamănă cu coroană unui
copac (figura nr.2 ) şi a fost numit detritic, pornind de la cuvântul grec pentru copac.
Reţelele hidrografice de tip dentritic se formează atunci când râurile tranversează o regiune
în care rocile, de obicei argile, sunt de acelaşi tip, iar mişcările terestre nu au adus
reliefului modificări ( cum ar fi fisuri ale rocilor) care să influenţeze semnificativ direcţia
de curgere a râurilor.

Figura nr. 2
Cel de-al doilea tip de reţea, numit reţea în gratii, ia naştere în zonele cu pante
abrupte. Acestea sunt caracteristice în special regiunilor cu şiruri de dealuri formate din
roci tari şi separate de văi largi în care straturile de roci moi ajung la suprafaţă. Aici
cursurile de apă mai mici ce curg de-a lungul văii, tind să se alăture râurilor mai mari, ce
curg prin spaţiile dintre dealuri, în unghi drept. Acest tip de peisaj duce la formarea unei
reţele hidrografice în gratii.

Modelul radiar
Cel de-a treilea tip de reţea hidrografică seamănă cu spiţele unei roţi, deoarece râurile
curg dintr-o zonă centrală spre exterior. Datorită formei sale, această reţea e denumită
reţea radiară sau concentrică.Aceste reţele iau naştere în munţii cu formă cronică- cum sunt
vulcanii-sau în munţii cu formă de cupolă.

9
Densitatea bazinului hidrografic

Densitatea reţelei hidrografice e dată de suprafaţa dintre apele curgătoare ce


alcătuiesc aceea reţea. Despre bazinele hidrografice dense se spune că au o textură fină, iar
despre cele mai puţin dense că au o textură rarefiată.
Densitatea reţelei hidrografice e influenţată de o multitudine de factori, printre care se
numără şi clima. De exemplu, în zonele ploioase o mare parte a apei de ploaie se scurge la
suprafaţa formând o reţea densă de torente, astfel luând naştere o reţea cu textură fină.
Un alt factor de influenţă e tipul de rocă. Torentele se formează în principal în zonele
cu roci impermeabile - roci prin care apa se scurge cu greutate. Din contră, reţelele cu
textură rarefiată apar în regiuni în care calcarul, o rocă permeabilă, predomină în straturile
de la suprafaţă. În regiunile calcaroase apele ploilor se infiltreză în pământ prin numeroase
fisuri(crăpături) şi cavităţi din roci, numite puţuri de scurgere. Ca urmare a acestui
fenomen, solul rămâne uscat, în timp ce apa îşi începe călătoria prin fisurile, pasajele şi
peşterile subterane.

Captarea

Râurile îsi erodează continuu albia, începând de la izvor până spre gura de vărsare.
De asemenea împingându-l în susul râului. Acest proces numit erodare regresivă, e în
general rezultatul creşterii debitului de apă la izvor sau dizlocării şi îndepărtării rocilor din
apropierea locului unde izvorăşte râul.
Aluviunile apar atunci când un torente subsecvent energic îşi taie cale de-a lungul
aflorimentelor de roci moi. Acest proces va deplasa înapoi cumpăna apelor dintre râul
subsecvent şi sistemul hidrografic învecinat. În cele din urmă cursul de apă subsecvent
poate să străpungă cumpăna apelor şi să intercepteze bazinul râului învecinat, ai cărui
afluenţi sunt astfel captaţi. Ulterior apele lor sunt deviate în albia râului subsecvent. Râul
separat de izvorul său va deveni un curs de apă mort, ce ocupă o vale pe care nu ar fi putut
să o creeze singur.

10
O modalitate de a recunoaşte bazinele hidrografice în care s-au produs captări e
căutarea afluenţilor ce se alătură râului colector în sens contrar meandrelor. Geomorfologii
numesc aceste reţele sisteme de drenaj „ghimpate”.

Ramificarea

Când râul ajunge în câmpie, depune materiale transportate, formând bancuri şi


realizând o reţea de canale continuu schimbătoare. Acest proces se numeşte ramificare. Un
exemplu caracteristic este reţeaua de canale Matanuska din Alaska. Există multe asemenea
fuvii în zona preeriilor nord-americane ( Great Plains).
Depunerile se formează într-un mod diferit dacă râul ajunge în câmpie direct din zona
montană . Aceasta se lăţeşte şi depune aluviuni în forma de evantai.O asemenea
formaţiune se numeşte depunere aluvială. Dacă suprafaţa evantaiului este vertiginoasă
atunci vorbim despre con aluvial. Când râul iese din matcă, depune aluviunea pe mal,
ridicând nivelul malului, până ce acesta ajunge până ce acesta ajunge cu mult peste
nivelul câmpiei.Malurile formate în aceasta manieră se numesc diguri naturale.
Condiţiile care influenţează curgerea apei variază în timp, se urmăreşte definirea
caracteristicilor permanente care rezultă dintr-un echilibru considerat la scară geologică.
Topologia reţelei hidrografice : prin topologie se înţelege studiul structurii unei reţele
hidrografice, care presupune numerotarea tronsoanelor cursurilor de apă. Ordinul
cursurilor de apă reprezintă o clasificare care reflectă ramificaţia acestora. Codificarea
cursurilor de apă este utilizată pentru codificarea staţiilor de măsură ( staţii hidrometrice),
permiţând astfel o prelucare automată a datelor. Există mai multe tipuri de clasificare a
tronsoanelor cursurilor de apă şi anume :
a) Clasificarea Gravelius (1935) propune determinare ordinului reţelei pornind din
aval către amonte, astfel :
- cursul de apă principal – ordinul 1 ;
- afluentul principal – ordinul 2 ;

11
- afluentul afluentului principal – ordinul 3 etc.
În Romănia conform Atlasului cadastrelor apelor din 1992, reţeaua hidrografică este
grupată şi codificată în 15 bazine de ordinul 1, cu considerarea afluenţilor până la ordinul 6
inclusiv. Sunt codificate 4864 de cursuri de apă, lungimea totală a acestora fiind de 78905
km. ( Musteaţă 2005).
b) Clasificarea Strahler (1957) : permite descrierea dezvoltării reţelei de drenaj a unui
bazin. Defineşte ordinul cursuilor de apă printr-o regulă simplă : orice curs de apă
fără afluent este de ordinul 1 .
Bazinul hidrografic sau bazinul de recepţie al unui curs de apă, este suprafaţa de pe
care este colectat debitul de apă al acelui curs de apă. Linia care delimitează bazinul
hidrografic se numeşte cumpăna apelor.
Se pot diferenţia două feluri de bazine hidrografice:
– bazinul hidrografic deschis, de suprafaţă este acela de pe care este colectată apa
scursă din precipitaţii şi care e delimitat de o linie de cotă maximă, astfel încât
precipitaţiile care cad de o parte sau de alta a acestei linii se scurg în râuri diferite;
cumpăna apelor pentru bazinul hidrografic de suprafaţă se determină cu ajutorul planurilor
topografice ;
- bazinul hidrografic închis, cu drenaj subteran corespunde alimentării subterane a
cursului de apă; cumpăna apelor subterane este mai greu de precizat, aşa încât de
cele mai multe ori în calculele hidrologice se ia în considerare bazinul hidrografic
superficial, erorile de obicei compensându-se în cazul bazinelor mari.

BIBLIOGRAFIE
1. Al. Popescu, A. Teodorescu - Mecanica rocilor în minerit – 1982
2. Mircea N. Florea - Mecanica rocilor; Ed. Tehn. 1983
3. Al. Popescu, A. Teodorescu - Bazele mineritului şi mecanica rocilor; Ed. Didactică şi
Pedagogică 1983
4. T. Silion, N. Orlovschi - Calculul structurilor subterane pentru căi de
comunicaţie; I.P. Iaşi 1978
5. M. Bala, Ghe. Popa şi M. Ion - Construcţii hidrotehnice suterane; Ed. Tehn. 1981
6. L. Macarevici, M. Manolovici - Mecanica rocilor şi construcţii hidrotehnice; I.P.
Iaşi 1983
7. N. Boti şi alţii - Tuneluri şi metropolitane; I.P. Iaşi 1989
8. N. Ungureanu - Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii; I.P. Iaşi 1988

12
9. Caquet A., Kerisel J. - Tratat de mecanica pământurilor; Ed. Tehnică Bucureşti 1968
10. S. Tot, M. Zaporojan - Exploziv şi tehnica împuşcării în industrie; Ed. Tehnică
Bucureşti 1985
11. St. Benea, E. Faur, M. Mănescu - Susţinerea cu ancore şi torcret; Ed. Tehnică Bucureşti
1967
12. L. Hobst, J. Zajie - Ancorarea în roci; Ed. Tehnică Bucureşti 1981

13