Definiţia dreptului - dreptul este ansamblul regulilor impuse şi garantate de

cãtre stat care au ca scop organizarea condiţiei umane în principalele relaţii din
societate. Din punct de vedere al clasificãrii ştiinţelor, dreptul aparţine ştiinţelor
normative (ce ţin de reguli).
Clasificãri ale dreptului:
1) Drept obiectiv - ansamblul NJ care promoveazã interesele generale. Dreptul obiectiv
se mai spune ca şi drept pozitiv fiindcã are în vedere ansamblul NJ aflate în vigoare într-
un stat.
2) Drept subiectiv - desemneazã posibilitatea unui individ de a-şi valorifica interesele
faţã de ceilalţi dacã aceste interese sunt protejate de cãtre stat.
De asemenea, literatura de specialitate clasificã dreptul în:
1) Drept public - format din acele ramuri de drept care reglementeazã raporturi juridice
în care una dintre pãrţi este în mod obligatoriu statul.
2) Drept privat - reprezintã ansamblul acelor ramuri de drept în care raportul se
încheie între persoane private aflate în plan de egalitate.
Despre originea dreptului: majoritatea specialiştilor sunt de acord cã dreptul a
apãrut odatã cu statul fiindcã numai statul a putut înfiinţa şi furniza dreptului organe
specializate în crearea şi aplicarea normelor de drept. Cercetãrile unor antropologi celebri
din prima jumãtate a secolului XX a permis însã formularea unei ipoteze (minoritare)
privind posibilitatea existenţei unui drept prestatal (se considera cã triburile îşi aveau
propriile norme de conduitã şi cã nerespectarea lor era menţionatã, dar nu de organe
specializate).

Factori de configurare a dreptului

1) Cadrul natural - format din mediul geografic (factori biologici) sau demografiei
(factorii din mediul natural). Acestea au influenţat, în bine sau în rãu, dintotdeauna viaţa
socialã. În variaţiile lui extreme s-a manifestat ca determinism geografic şi de aici s-a
nãscut teoria geopoliticã (ca pozitism geografic). Determinismul geografic - dezvoltarea
unei ţãri depinde de poziţia ei geograficã. Aceastã teorie un pic exageratã a condus la
teoria spaţiului vital, spunea Aristotel.
În revers (opoziţie) posibilismul geografic susţine cã orice ţarã s-ar fi dezvoltat la
fel indiferent unde ar fi fost situatã geografic. Indiscutabil mediul geografic influenţeazã
conţinutul legilor dacã aveau în vedere acte normative care reglementau protecţia
mediului, protecţia specialã a anumitor zone geografice cum ar fi: Delta Dunãrii,
rezervaţiile naturale, şamd.
2) Factorul demografic - denumirea unei ţãri a influenţat dintotdeauna forţa
economicã şi militarã a unei ţãri, dar nu a determinat-o. Sugereazã fie legislaţii privind
limitarea creşterii demografice, fie dimpotrivã stimularea creşterii acesteia. Exagerãri în
acest domeniu au fost: malthusianismul şi neo-malthusianismul. Thomas Malthus a fost
un preot englez care la sfârşitul secolului XVIII a realizat un studiu asupra demografiei
Americii. Acesta considera mãsuri drastice pentru scãderea suprapopulãrii Terrei -
rãzboaie, epidemii de boli, şamd.
3) Cadrul socio-economic - mai ales în ultimul secol, dreptul a fost evident influenţat
de cadrul social politic, adicã de douã sau trei ideologii politice, dar şi de partide politice
de alte structuri organizatorice (sindicate, grupuri de interese, grupuri de depresiune).
4) Factorul uman - acesta a influenţat dreptul în vedere cã legislaţia unei ţãri şi
dezvoltarea acesteia depind de calitate oamenilor pe care îi are. Esenţa dreptului constã în
voinţa generalã specializatã, adicã voinţa majoritãţii, exprimate în legi (orice lege care
rezistã-n timp trebuie sã exprime interesul majoritãţii populaţiei).
Conţinutul dreptului - e format din norme:
a) juridice - reglementeazã conduita omului (dreptul constituţional);
b) tehnice - reglementeazã modul de facere al NJ.

Clasificarea dreptului (tipologie) - în funcţie de sistemul de organizare

socialã, identificãm urmãtoarele:
1) Dreptul sclavagist.
2) Dreptul feudal.
3) Dreptul burghez.
4) Dreptul socialist.
În afarã de apartenenţa la o anumitã zonã de civilizaţie politicã, avem urmãtoarele
familii de drept:
1) Familia de drept romano-germanã - specificã ţãrilor europene continentale
(se bazeazã pe AN);
2) Familia de dreptul anglo-saxonã - specificã Britaniei, SUA, Canada,
Australia (bazatã pe cutume);
3) Familia de drept specific statelor arabe (familia dreptului islamic);
4) Familia de drept a Extremului Orient (China, Japonia, Coreea, Vietnam);
5) Dreptul comunitar aparţinând Uniunii Europene - care are o importanţã
deosebitã.

Principiile dreptului - sunt ideile conducãtoare ale conţinutului tuturor NJ

(aceasta pentru cã principium specifica începutul, originea). Principiile dreptului
sunt ca regulile generale care conduc crearea şi aplicarea dreptului. Ele sunt
importante atât ca reguli de creare şi organizare a normelor, dar şi a dreptului în
general, dar mai ales o utilitate practicã: justiţia se administreazã în raport cu principiile
dreptului (ele reprezintã 'spiritul legii' şi, uneori, ţin locul unor norme de reglementare
inexistente). În tãcerea legii reprezintã situaţia în care legea nu are norme de
reglementare a cazului respectiv, instanţa dând soluţia în procesele civile şi comerciale
pe baza principiilor generale ale dreptului.
Teoreticienii nu sunt de acord privind inventarul complet al principiilor generale
ale legislaţiei. Lista cuprinde:
1) Dreptul asigurã bazele legal de funcţionare ale statului - toate instanţele statului
funcţioneazã pe bazã de legi juridice.
2) Principiul democraţiei - toate legile adoptate trebuie sã promoveze spiritul
democratic.
3) Toate NJ trebuie sã promoveze într-o proporţie convenabilã libertatea şi
egalitatea.
4) Principiul responsabilitãţii - reprezintã asumarea rãspunderii individului faţã
de rezultatele acţiunii sale. Prin urmare, responsabilitatea însoţeşte permanent
libertatea. Responsabilitatea rãmâne un principiu şi-un ideal al dreptului cãruia
 deocamdatã îi revine doar rãspunderea (asumarea consecinţelor faptele tale în acord cu
prevederile legii). Responsabilizarea omului înseamnã creşterea nivelului sau de
culturã juridicã.
5) Echitatea şi justiţia.

Funcţiile dreptului - reprezintã acele direcţii fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic la îndeplinirea cãrora participã întregul sistem al dreptului.
Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale de acţiune. Se identificã:
1) Funcţia de instituţionalizare (organizare juridicã) a puterii politicã - dreptul
asigurã codul de funcţionare legalã a întregului sistem de organizare socialã şi politicã.
Orice societate sau organizaţie se conduce dupã legi.
2) Funcţia de conservare şi garantare a valorilor fundamentale ale societãţii (sunt
protejate de lege).
3) Funcţia de conducere a societãţii - scopurile social politice se realizeazã cel mai
eficient prin intermediul dreptului, AN fiind unul de conducere socialã.
4) Funcţia normativã - derivã din specificul dreptului fiind funcţie de creare a legii.

Norma juridicã - reprezintã o regulã generalã şi obligatorie de conduitã al

cãrui scop este de a asigura ordinea socialã şi care poate fi aplicatã pe cale statalã
chiar şi prin constrângere. Alãturi de normã de drept, în societate existã şi alte norme
(reguli de conduitã): norme ale obiceiului, norme morale, norme tehnice, norme politice
şi norme religioase. Dintre toate acestea, numai NJ beneficiazã de organe ale statului
specializate în crearea şi aplicarea lor, chiar şi prin constrângere legalã.
Trãsãturile NJ:
1. Caracterul general şi impersonal - pentru a fi etalon de conduitã, norma trebuie sã
fie în mod egal opozabilã (aplicabilã) fiecãrui individ. De aceea ea are un caracter difuz,
impersonal, deosebindu-se de actul individual juridic. Precizãm cã:
a) În pofida caracterului general şi impersonal, unele NJ nu se aplicã pe întreg
teritoriul ţãrii sau a tuturor cetãţenilor (sunt norme care se adreseazã doar unei pãrţi a
teritoriului ţãrii ori numai unei anumite categorii de persoane: militari, studenţi, şamd).
Aceasta nu încãlca însã caracterul de generalitate.
B) Caracterul general şi impersonal nu presupune descrierea tuturor cazurilor şi
situaţiilor în aplicarea legii.
C) Sunt de asemenea NJ care reglementeazã organe unipersonale nu se adreseazã
persoanei, ci funcţiei, instituţiei (legea normelor care reglementeazã atribuţiile
Preşedintelui României).
2. Caracterul tipic - AN are un caracter tipizat, el codificã un tip de conduitã
pentru a fi aplicatã într-un mod generalizat.
3. NJ presupune un raport intersubiectiv. Orice NJ presupune drepturi şi obligaţii
bilaterale, o reciprocitate a pãrţilor, adicã un 'schimb just de drepturi şi obligaţii
între parţi', de genul: Drepturile mele sunt obligaţiile tale, drepturile tale sunt
obligaţiile mele.
4. Obligativitatea - NJ sunt obligatorii de respectat dacã ele corespund structurii
necesitãţilor societãţii, iar obligativitatea lor este recunoscutã şi admisã de mãcar
jumãtatea destinatarilor ei.
Pentru a deveni obligatorie, o NJ trebuie sã fie:
 a) exigibilã - sã beneficieze de garanţii statale cã va fi aplicatã şi respectatã chiar şi
prin constrângere;
b) irefragabilã (nu poate fi pusã la îndoialã) - se aplicã imediat, continuu şi
necondiţionat, deoarece NJ este o injoncţiune adicã o poruncã statalã.
Precizãm: caracterul obligatoriu este trãsãturã a tuturor NJ indiferent de normele
în care se aplicã sau de forţa lor juridicã. Obligativitatea nu decurge din frecvenţã cu care
se aplicã norma - sunt la fel de obligatorii cum sunt normele care se aplicã zilnic cã şi
normele ce se aplica cu frecvenţã redusã sau numai în anumite condiţii.

Structura (conţinutul) formalã (logicã) a NJ - trebuie sã cuprindã condiţiile

în care norma urmeazã sã se aplicã, conduita pe care norma o pretinde, precum şi
sancţiunile pe care norma le prevede dacã nu este respectatã conduita cerutã.
Aşadar, structura logicã a unei NJ o reprezintã partea ei internã, staticã şi stabilã. Prin
urmare, structura logicã a unei NJ cuprinde:
1. Ipoteza - ea descrie împrejurãrile în care intra în acţiune dispoziţia normei ori
sancţiunea normei şi indicã persoanele asupra cãrora va acţiona. Ipotezele sunt de
douã feluri:
a) determinate - descriu împrejurãrile determinate;
b) relativ determinate - descriu împrejurãrile subînţelese.
În funcţie de gradul de complexitate existã ipoteze: simple sau complexe
(alternative sau cumulative).
2. Dispoziţia - reprezintã miezul NJ adicã cã ea reprezintã conduita socialã pretinsã
subiecţilor la care se referã. În acest sens, o normã poate sã ordone o anumitã conduitã, sã
prevadã obligaţia de abţinere de la o anumitã conduitã şi sunt norme care cuprind anumite
permisiuni. În acest punct de vedere, deşi cuprinde un grad ridicat de precizie, dispoziţia
poate fi:
a) determinatã - când cuprinde cuvântul 'trebuie' este obligatã;
b) relativ determinatã - când cuprinde formulãrile 'poate' este îndreptãţit.
Dispoziţiile pot fi în funcţie de caracterul component prescris: imperative
(onerative sau prohibitive), permisive sau supletive. În funcţie de gradul de generalitate
pot fi: generale, speciale sau excepţionale. Dupã gradul de terminare al gradului precis:
categorii sau relative.
3. Sancţiunea - conţine urmãrile nefavorabile ce survin ca o urmare a
nereprezentãrii dispoziţiei sau ipotezei. Sancţiunile pot fi:
a) negative - cel care se referã la consecinţele nefavorabile;
b) pozitive - care cuprind mãsurile de cointeresare a subiectului în vederea promovãrii
conduitei dorite.
Desigur predominã sancţiunile negative. Prezenţa sancţiunii garanteazã
respectarea conduitei cerute, iar prezenţa sancţiunii în textul normei asigurã legalitatea
tragerii la rãspundere. Sancţiunea se aplicã de cãtre organe specializate de cãtre lege, deşi
normele nu se aplicã recurgând de fiecare datã la sancţiuni - imensa majoritate a
oamenilor ascultã de comandamentele juridice ale normelor.
Clasificarea sancţiunilor:
1. Dupã gradul de determinare: determinate, relativ determinate, alternative,
cumulative.
2. Dupã ramurã de drept în care sunt prescrise: civile, disciplinare,
administrative (convenţionale), financiare, penale.
3. Dupã natura lor: privitoare la patrimoniul persoanei, privitoare la
drepturile persoanei (decãderea din drepturi), privitoare la actele persoanei
(nulitãţile), privitoare la persoanã (recluziunea - închisoarea).
Structura tehnico-legislativa a NJ - ea are în vedere partea redacţionalã a normei
nu se suprapune întotdeauna structurii logice întrucât structura ei este externã, dinamicã
şi mereu în modificare. Modelul de redactare a NJ depinde foarte mult de talentul celui
care o alcãtuieşte, dar şi de contextul politico-istoric şi social în care este redactatã şi care
îi poate influenţa profund conţinutul.

Clasificarea NJ
1. Dupã criteriul ramurilor de drept: de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept constituţional.
2. Conform criteriului forţei juridice a actului normativ - NJ cuprinse în:
a) legi (au forţã juridicã supremã);
b) ordonanţe de guvern;
c) hotãrâri de guvern;
d) decretele prezidenţiale;
e) ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ministerelor;
f) ordinele prefectului;
g) hotãrârile consiliilor locale;
h) dispoziţia primarului.
Prin urmare, forţa juridicã a unei norme constã în puterea ei de a modifica sau abroga
alte norme.
3. Criteriul structurii logice a normei - este un criteriu ce are în vedere modul de
cuprindere în normã a pãrţilor structurate sau analizate. Normele sunt:
a) complete - majoritatea;
b) incomplete - fie de trimitere, fie în alb.
Caracterul incomplet al unei norme se datoreazã faptului cã reglementa lor face
referire şi se completeazã cu reglementãri prevãzute în acelaşi act normativ sau în altele.
Normele incomplete de trimitere se completeazã cu norme ale aceluiaşi act normativ
existent sau altul. Normele incomplete în alb trebuie sã se completeze cu alte norme care
urmeazã sã aparã.
4. Conform criteriului sferei de aplicare:
a) norme generale - au sfera cea mai largã de aplicabilitate în domeniu sau în
ramurã. Unele norme se mai numesc şi dreptul comun în materie. Ele reglementeazã o
întreagã sferã de relaţii sociale, de ex: dreptul civil e drept comun în materie pentru
dreptul comercial, dreptul muncii, familiei, şamd. - Normele sunt aplicabile şi-n aceste
ramuri.
B) normele speciale - se adoptã pentru o sferã redusã de relaţii, derogând de la
dreptul comun. Menţionãm cã normele speciale se aplicã prioritar în racord cu cele
generale.
C) normele excepţionale - le completeazã pe primele douã fãrã ca excepţia sã
aducã atingerea normei de drept. Pentru cã normele speciale precum şi cele de excepţie
sunt norme derogatorii de la normele generale, ele au un regim restrictiv de interpretare şi
aplicare (sunt de strictã interpretare, nu pot fi extrapolate altui domeniu decât celui în
care au fost scrise).
5. Criteriul gradului şi intensitãţii aplicãrii NJ:
a) norme fundamentale - cardinale, principii - cu forţã de valabilitate maximã;
b) alte mijloace normative reprezentatã de norme de drept comun. Ex:
fundamentale - cuprinse în constituţii, declaraţii solemne, principiile generale ale
dreptului.
6. Criteriul modului de reglementare a conduitei:
a) norme onerative - norme de comandament, cele poruncitoare deoarece obligã
subiectul sã sãvârşeascã o anumitã acţiune;
b) norme prohibitive - obligã subiectul sã se abţinã de la sãvârşirea acţiunii. A)
şi b) sunt norme imperative, porunci;
C) norme permisive - ele nici nu obligã, nici nu interzic o conduitã, doar o lasã la
aprecierea subiectelor cu condiţia ca beneficiind de normã permisivã, subiectul sã nu
încalce ordinea de drept (fiindcã permisiunea nu reprezintã o negare a obligaţiei);
d) uneori normele permisive se pot transforma în norme imperative sub denumirea
de norme supletive - ele apar atunci când subiectul nu foloseşte libertatea acordatã de
normã permisivã şi atunci norma va dispune imperativ în privinţa subiectului (dreptul
familiei, dreptul muncii). De regulã, normele imperative se folosesc în dreptul public, în
vreme ce normele permisive se folosesc în dreptul privat.
În afara categoriile enumerate pânã-n prezent, mai sunt:
a) normele organizatorice - cele care reglementeazã organele instituite sau a
altor organisme sociale. Aceste norme cuprind: modul de înfiinţare al instituţiei, scopurile
şi competenţele sale şi relaţiile instituţiei cu celelalte.
B) norme punitive;
c) norme stimulative.
Diferenţa - felul sancţiunii juridice - dacã este negativã, norma prevede tipul de
pedeapsã ce se va aplicã, iar dacã este pozitivã, norma prevede mijlocul de co-interese.

Acţiunea NJ - NJ sunt adoptate în vederea aplicãrii lor. De aceea,

coordonatele acţiunii NJ sunt: timpul, spaţiul şi persoana. O NJ ar trebui:
a) sã acţioneze pe timp nedeterminat;
b) acţiunea lor trebuie sã se desfãşoare într-un spaţiu dominat de teritoriu
de stat (N ar trebui sã acţioneze pe teritoriul statului care le-a adoptat).
Norme acţioneazã asupra unor subiecte care activeazã în acest spaţiu
naţional.

Acţiunea în timp a NJ – timpul NJ îi defineşte durata, rezistenţa - ritmul

devenirii economico-sociale şi politice impune de aceea şi cadenţa creaţiei juridice
fiindcã deşi bine construite, NJ ajung sã se uzeze şi devine necesarã crearea unor norme
noi. Are în vedere trei momente esenţiale:
1. Intrarea în vigoare.
2. Acţiunea propriu-zisã a NJ.
3. Ieşirea din vigoare a acesteia.

1. Intrarea în vigoare - e important de cunoscut deoarece din momentul intrãrii

ei în vigoare, devine obligatorie de respectat, iar statul trebuie sã asigure condiţii de
cunoaştere e legii. În principiu, norma intrã în vigoare la data aducerii ei la cunoştinţã.
Adicã la trei zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial - de la comunicarea ei
cetãţenilor. Sunt norme care intra în vigoare la o datã prevãzutã în textul lor. Excepţiile:
a) nu se considerã intratã în vigoare legea pe teritoriul de stat care a rãmas
izolat datoritã unor cauze de forţã majorã;
b) în situaţia unor convenţii de la dreptul civil şi comercial când o persoanã
încheie un contract necunoscând conţinutul se poate cere anularea prin eroarea de
drept. Contractul (legea pãrţilor) se considerã a nu fi intrat în vigoare.

Principiile acţiunii în timp a NJ - NJ are caracter activ, adicã din momentul

intrãrii în vigoare, ea începe sã acţioneze, dar numai pentru viitor (ex-nunc = de
acum încolo). Prin urmare, principiile care vor guverna acţiunea în timp a NJ vor fi:
1) Principiul neretroactivitãţii - legea nu produce efecte în trecut;
2) Principiul ne-ultraretroactivitatii - legea nu va mai produce efecte dupã ieşirea ei
din vigoare.

1) Principiul neretroactivitãţii - este extrem formulat în coduri, uneori chiar şi în

constituţii. Respectarea acestui principiu în dreptul public nu ridicã probleme (chiar este
de aplicaţie imediatã). Acest principiu ridicã probleme serioase în dreptul privat (pentru
contractele cu executare succesivã). De la acest principiu sunt totuşi excepţii:
a) NJ penale mai blânde - în dreptul penal în domeniul normelor care
dezincrimineazã anumite fapte penale care se aplicã normei penale mai favorabilã
condamnaţilor chiar dacã, cronologic, ea a existat înainte sau dupã norma iniţialã.
B) Legile de interpretare - (acele norme care interpreteazã alte NJ) se considerã
cã fac corp comun cu normã de interpretare şi atunci li se îngãduie sã retroactiveze dar
numai dacã nu provoacã şi alte modificãri normei esenţiale.
C) Retroactivitatea expres - sunt NJ, mai ales cele reparatorii, care în mod
expres în textul lor prevãd retroactivitatea.
2) Principiul ne-ultraretroactivitatii - norma nu-şi poate extinde efectele dupã ieşirea sa
din vigoare, cu excepţia cazurilor NJ cu caracter temporar sau excepţional care continuã
sã producã efecte chiar şi dupã ieşirea lor din vigoare tocmai pentru ca fapte grave sã nu
rãmânã nepedepsite, iar vinovãţia sã nu se poatã sustrage de la pedeapsã tergiversând
procesul.
Ieşirea din vigoare a NJ - în principiu, NJ sunt elaborate pe termen
nelimitate, dar şi NJ stã sub semnul posibilitãţii întrucât realitatea se transformã
continuu, obligând normã la o transformare similarã. NJ ies din vigoare (nu mai
produc efecte juridice) dupã cum urmeazã:
a) Prin ajungerea la termen - foarte rar se întâmplã ca unele NJ sã conţinã în
textul lor şi datã pânã la care sunt în vigoare. Este cazul normelor excepţionale care
prevãd şi termenul de la care îşi înceteazã acţiunea.
B) Cãderea în desuetudine (a ieşi din uz) - cazul normelor care, deşi formal sunt
în vigoare, nu se mai aplicã deoarece temeiurile legii, condiţiile de aplicare, s-au
schimbat.
C) Abrogarea normei - este cea mai importantã modalitate de ieşire din vigoare,
de regulã datorate intrãrii în vigoare a unei NJ noi. Abrogarea este modalitatea preferatã
deoarece se executã conform unei dispoziţii precise şi evitã astfel conflictul de legi din
timp. Un caz special îl prezintã suspendarea acţiunii în timp a unei norme pentru cauze
determinante şi pe termen determinat.

Forme de abrogare:
1) Abrogarea expresã:
a) abrogarea directã - în noua normã se precizeazã expres care sunt actele
normative scoase din uz;
b) abrogarea indirectã - în noua normã se menţioneazã cã prin intrarea ei în
vigoare se abroga orice dispoziţie;
2) Abrogarea tacitã (implicitã) - când se adoptã un nou AN care nu prevede nimic în
legãturã cu acţiunea vechii norme, dar care în mod evident promoveazã o reglementare
diferitã de vechiul act, dând a înţelege organelor menite sã aplice, vechiul act este
implicit abrogat.
În mod evident, abrogarea expresã directã este cea recomandatã pentru ieşirea în
vigoare a unei norme. O situaţie particularã întâlnim în cazul tratatelor internaţionale
unde o abrogare expresã poate sã însemne fie un acord abrogativ al pãrţilor (pãrţile
convin de comun acord sã abroge tratatul), fie poate fi expresã prin retragerea unilateralã
a unei pãrţi din tratat. şi în privinţa tratatelor existã abrogãri tacite prin succesiunea în
timp a tratatelor.

2. Acţiunea NJ în spaţiu şi asupra persoanelor - în principiu, o NJ este

teritorialã în sensul cã acţioneazã numai asupra teritoriului statului respectiv. Sunt
situaţii în care fie o anumitã condiţie juridicã, fie anumite legi româneşti îşi
prelungesc acţiunea şi dincolo de frontiera de stat a României:
a) calitatea de cetãţean şi de cãsãtorii îl însoţesc pe individ oriunde în lume;
b) pe teritoriile misiunilor diplomatice româneşti şi la bordul navelor cu
steag românesc se aplicã legea românã.
Aceastã prelungire a efectelor legii române, dincolo de teritoriile de stat, se
numeşte extrateritorialitate. Însã mai ales în domeniile economice şi comerciale apare
elementul de extraneitate - conflict de legi (norme conflictuale), soluţiile fiind diverse:
- pentru soluţionarea cadrului se poate utiliza lex fori - legea statului în care se aflã
instanţa care judecã cazul;
- o altã soluţie ar fi utilizarea lex loci actus - legea locului în care s-a încheiat actul;
- utilizarea lex patriae - legea patriei uneia dintre pãrţi;
- poate fi utilizatã şi lex voluntatis - legea voinţei pãrţilor: pãrţile convin dupã care lege sã
soluţioneze cazul;
- cea mai frecventã soluţie - lex loci - legea locului în care s-a petrecut incidentul.
Privitor la regimul juridic al strãinilor, se utilizeazã trei mari soluţii juridice:
1) Regimul naţional - strãinilor li se recunosc aceleaşi drepturi ca şi cetãţenilor din ţara
respectivã mai puţin drepturile politice.
2) Regimul special - acordã numai anumite drepturi nominalizate fie în legislaţia
naţionalã fie în tratatele internaţionale.
3) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate - cetãţeanului strãin I se acordã
aceleaşi drepturi precum cetãţeanului provenit dintr-o naţiune consideratã favorizatã.

Tehnica elaborãrii AN - are în vedere activitatea de legiferare - refacere a

legii - o laturã a tehnicii juridice - ansamblul mijloacelor, procedeelor şi artificiilor
prin care necesitãţile vieţii sociale dobândesc formã juridicã. Tehnica legislativã este
o parte constitutivã a TJ alcãtuitã dintr-un complex de metode şi procedee destinate
asigurãrii unei forme corespunzãtoare a conţinutului reglementãrii juridice. Principiile
legiferãrii:
1) Elaborarea NJ trebuie sã fie fundamentatã ştiinţific. De aceea orice proiect de
lege trebuie sã cuprindã:
a) descrierea situaţiei de fapt - care în urma legii respective urmeazã sã se transforme în
situaţie de drept;
b) analiza juridicã de valoare privitoare la situaţia de fapt;
c) stabilirea costului social al adoptãrii proiectului de lege;
d) efectuarea prognozelor legislative - ce efecte va produce noul act legislativ, cât de
rezistent va fi în timp.
Parlamentarii nu au cum sã întreprindã toate operaţiunile descrise mai sus, de
aceea statele înfiinţeazã organe specializate care sã avizeze proiectele legislative: în
Franţa acest organ se numeşte Consiliu de Stat, în România se numeşte Consiliu
Legislativ.
2) Asigurarea unui raport normal între stat ca şi dinamica dreptului - prin specificul
sau dreptul reglementeazã pe perioade lungi, fiind mai conservator în raport cu alte
domenii de activitate. De aceea periodic şi el trebuie înnoit, dar într-un ritm şi-o proporţie
mai reduse ca a celorlalte domenii.
3) Corelarea AN - în orice sistem de drept, AN sunt corelate. De aceea adoptarea unui
AN nou trebuie corelatã cu prevederile AN deja existente.
4) Conflictele de reglementãri (contradictorietatea lor) - accesibilitatea şi
simplificarea AN - AN trebuiesc redactate într-un limbaj accesibil şi propus simplificat
pentru a fi mai uşor aplicate şi înţelese, de aceea pentru simplificare se utilizeazã
urmãtoarele construcţii tehnice:
a) ficţiunea juridicã - procedeu tehnic potrivit cãruia un anumit fapt este
considerat ca existent (stabilit), deşi el nu existã în realitate şi n-a fost stabilit.
B) prezumţiile - prin care se presupune cã ceva fãrã a fi fost dovedit existã cu
adevãrat; ex: prezumţia de nevinovãţie, de paternitate şamd. O altã implicaţie a cerinţei
accesibilitãţii este stilul şi limbajul - stilul trebuie sã fie clar, precis şi concis, iar limbajul
trebuie sã fie specializat şi instituţional.

Pãrţile constitutive ale AN:

1. Punerea de motive - este utilizatã numai pentru AN de importanţã deosebitã. Se face o

prezentare succintã a AN, a condiţiilor care au impus apariţia acestui act, precum şi a
finalitãţilor urmãrite.
2. Titlul - este punctul de identificare al legii. Trebuie sã fie scurt şi sugestiv.
3. Preambulul - este o introducere în legãturã cu motivaţia social-politicã a intervenţiei
legiuitorului. Preambulul nu e obligatoriu (doar pentru legile importante).
4. Formula introductivã - cuprinde temeiul constituţional sau legal al reprezentãrii. În
ea sunt instituţionalizate normele de competenţã pentru organul care adopta AN respectiv.
5. Dispoziţiile generale - cuprind prevederile prin care legea indicã obiectul reglementat,
scopul reglementãrii, sfera relaţiilor ce se reglementeazã. Uneori dispoziţiile generale
definesc anumite acte ce urmeazã a fi utilizate în noua lege.
6. Dispoziţiile de conţinut - este reprezentat conţinutul propriu-zis al AN şi cuprind:
- comportamentul pretins de lege;
- regulile ce stabilesc drepturile şi obligaţiile cerute prin lege;
- urmãrile nefavorabile ale nerespectãrii legii.
7. Dispoziţiile finale şi tranzitorii - se referã la modalitatea de punere în aplicare a
reglementãrilor la modalitatea de intrare în vigoare a legii (dacã legea pretinde o perioadã
specialã de trecere de la vechile reglementãri la cele noi, atunci dispoziţiile sunt
tranzitorii şi defineşte relaţia cu reglementãrile deja existente).
8. Anexe - ele nu sunt obligatorii, dar când existã fac corp comun cu legea şi au aceeaşi
forţã juridicã cu legea. Anexele pot cuprinde: organigrama, tabele, schiţe, statistici.

Elementele de structură ale actului normativ - elementul structural

primar al actului normativ este articolul: conţinutul normei este redat în articole.
De regulã, articolul ar trebui sã conţinã o dispoziţie de sine stãtãtoare sunt însã cazuri
când o normã este cuprinsã în mai multe articole.
Componentele structurii logice ale normei se regãsesc în articole diferite dar ideal ar fi ca
o normã sã fie cuprinsã într-un singur articol. Desigur, structura actului normativ pe
articole trebuie sã se facã într-o succesiune logicã.
Precizăm:
a) Uneori articolul se subdivide în paragrafe şi alineate (paragraful = subcapitol)
b) Articolele se numeroteazã cu cifre arabe; pt actele normative care modificã însã
alte acte normative se utilizeazã numerotarea latină
c) De obicei paragrafele şi alineatele nu se numeroteazã.
d) Pt. actele normative de mare importanţã (codurile sau constituţiile), articolul
are şi note marginale care redau sintetic conţinutul articolului respectiv.
e) Când se introduc articole noi, pt a nu se modifica numerotarea, se utilizeazã
indici.
f) Uneori pentru o mai bunã sistematizare, articolele se pot grupa în secţiuni,
capitole, titluri (unele coduri se organizeazã şi pe pãrţi)
g) În cazurile în care o normã face referire la un alt act normativ se utilizeazã
norma de trimitere.

Realizarea dreptului. Trãsãturi:

1. Implicã îndeplinirea comandamentelor cuprinse în NJ prin conformarea lor la

dispoziţiile normative.
2. Prin norme, conformarea faţã de conduitã fixatã trebuie sã fie rezultat direct al
unor factori al conţinutului, consecinţã a acceptãrii normei de cãtre societate,
consecinţã a sporirii nivelului de cunoştinţe.
3. Ca volum şi intensitate, realizarea dreptului prin realizare benevolã este
majoritarã şi relativ simplã. Realizarea dreptului prin aplicarea NJ de cãtre
organele de stat. Aplicarea dreptului desemneazã elaborarea şi acţiunile statale în
vederea transpunerii în practicã a dispoziţiilor şi sancţiunilor. Aplicarea dreptului e
nemijlocit legatã de naşterea şi desfãşurarea raportului juridic. De multe ori aplicarea
dreptului vizeazã restabilirea ordinii de drept (inclusiv prin constrângere), dar nu se
rezumã exclusiv la asta.
Trãsãturi:
a) Crearea dreptului e rezervatã numai anumitor organe. Aceste organe pot
elabora şi acte de aplicare.
B) Aplicarea dreptului poate fi realizatã de cãtre orice organ al statului (şi
chiar de organe nestatale).
C) AN au caracter impersonal, în timp ce actele de aplicare sunt individuale şi
concret determinate (legate de activitatea unui organ de stat).
D) Cantitatea de creaţie normativã este subordonatã unor reguli
metodologice generale de tehnicã legislativã, în vreme ce actele de aplicare sunt
elaborate diferit de la o ramurã la alta, iar uneori chiar în interiorul aceleaşi ramuri.
E) În vreme ce AN acţioneazã impersonal, difuz şi continuu, AA îşi epuizeazã
efectele în momentul adoptãrii sale de organele abilitate.
F) În vreme ce NJ are reguli precise de intrare în vigoare, AA devine
obligatoriu din momentul comunicãrii lui pãrţilor interesate.
G) Din momentul comunicãrii AA curge şi termenul de constestoreal acestuia,
fie în faţa organului ierarhic, fie în faţa instituţiei judecãtoreşti.

Fazele procesului de aplicare al dreptului - menţionãm cã între aceste faze nu

existã o distincţie netã şi nicio ordine strictã de desfãşurare.
1. Stabilirea stãrii de fapt:
- aceastã fazã are în vedere cunoaşterea circumstanţelor cauzei respective;
- verificarea se face de cãtre organul de aplicare şi care va reţine numai acele împrejurãri
revelante în cauza respectivã, împrejurãri ce se numesc fapte juridice;
- numai faptele juridice pot genera sau stinge efecte juridice. De aceea pentru a emite un
act de aplicare întemeiat, organul de aplicare trebuie sã posede informaţii veridice, drept
pentru care sunt consultate documente oficiale, sunt audiaţi martori, se recurge la
reconstituiri şi la rezultate de ultimã orã ale ştiinţei.
Stabilirea stãrii de fapt - de aceea noţiunea de probã are un înţeles specific, legat
direct de cauzã. Alegerea normei de drept e selecţionatã tocmai în vederea calificãrii
juridice exacte a stãrii de fapt. Fiindcã numai o încadrare juridicã corectã conferã AA
legalitate.
2. Operaţiunile valabile calificãrii judiciare a unei stãri de fapt sunt:
- nominalizarea NJ;
- verificarea autenticitãţii normei;
- verificarea forţei juridice a normei şi a specificului acţiunii acesteia;
- verificarea raporturilor juridice;
- determinarea conţinutului exact al normei prin consultarea întregului act normativ ce-o
cuprinde;
- în ce priveşte temeinicia şi legalitatea AA, distingem AA cu cãi specifice: fie acte
jurisdicţionale, fie acte administrative.
3. Interpretarea NJ - lãmurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinsã în
norma aplicabilã acelui caz.
4. Elaborarea şi emiterea AA - e consecinţa manifestãrii voinţei organului de stat. AA se
emit în forme diferite, în raport de domeniile în care se elaboreazã.
 Interpretarea NJ - e necesarã deoarece în aplicarea dreptului, organele de
aplicare trebuie sã clarifice textul NJ, compatibilitatea ei în raport cu situaţia de
fapt. În istoria dreptului au fost poziţii divergente privitoare la libertatea de interpretare a
normei, pornind de la interzicerea dreptului şi pânã la dreptul acordat judecãtorului de a
interpreta creator legea. Precizãm cã:
- interpretarea e un moment al aplicãrii dreptului. De aceea vorbim de 'interpretarea NJ ca
necesitate de a limpezi sensul exact al acestuia';
- în procesul de interpretare, interpretul trebuie sã identifice elementele componente ale
structurii logice a normei pentru a-I stabili câmpul de aplicare.
Fiindcã legiuitorul nu poate sã prevadã totul, lasã intenţionat zone albe în
reglementare tocmai în vederea interpretãrii lor în funcţie de context şi epocã.
Felurile interpretãrii NJ:
1) Interpretarea oficialã a normei este realizatã de cãtre organe de stat care au atribuţii
în domeniul elaborãrii sau aplicãrii normei juridice. Astfel:
a) Organele care emit acte normative (organele legiuitoare sau cele
administrative) pot uneori sã interpreteze propriile acte normative prin acte
normative de interpretare. Când organul emitent îşi interpreteazã propriul act avem
interpretare autenticã. Aceasta constituie interpretarea legalã, iar actul de interpretare
va face corp comun cu cel interpretat aplicându-se retroactiv.
B) Interpretarea cazualã care este realizatã de instanţele judecãtoreşti sau
administrative fiind o interpretare de caz (organul de aplicare
pentru a emite un act de aplicare legal procedeazã inclusiv la
interpretarea normei, însã aceastã interpretare se referã numai la speţa în cauză
fiind deci obligatorie numai pentru cauză şi pentru participanţii
la ea. Uneori, în aplicarea dreptului organele de stat aplică şi obiceiurile juridice,
caz în care trebuie sã le interpreteze şi pe acestea.
2) Interpretarea neoficialã se numeşte şi interpretare doctrinară fiindcã de
obicei este cuprinsã în doctrina juridicã. Fiind facultativã, nu are forţã juridicã adicã
poate fi evocată în procesul aplicãrii dreptului dar nu este obligatorie. Tot
interpretare neoficialã este şi pledoaria avocatului, ce poate fi luatã în
considerare sau nu, fãrã motivare de cãtre organul de aplicare.

Metodele interpretãrii NJ

Tehnica sistematizãrii actelor normative - varietatea actelor normative

impune sistematizarea lor (adicã organizarea lor pe criterii precise în vederea
simplificãrii utilizãrii acestora. Există o formã inferioarã a sistematizãrii numitã
încorporarea şi o formã superioarã numitã codificarea.
Încorporarea înseamnã sistematizarea actelor normative prin utilizarea unor criterii
exterioare actelor normative cum ar fi:
- criteriul cronologic al datei apariţiei
- criteriul alfabetic (prima literã cu care începe actul normativ)
- criteriul ramurii de drept (legi din drept civil, penal, etc)
- criteriul domeniului de activitate (legi privind comerţul, etc)
Menţionãm cã incorporãrile sunt de douã feluri:
a. Incorporãri oficiale - sunt realizate de organe de stat. De exemplu colecţiile sau
 culegerile de acte normative sistematizate dupã criteriile cronologic şi al forţei
juridice ale actului respectiv
b. Încorporarea neoficialã - este realizatã de persoane particulare de regulã sub
denumirea de îndrumare legislativã
Menţionãm cã în conţinutul incorporãrilor nu se prelucreazã materialul normativ şi nu se
opereazã modificãri în conţinutul normelor. Se corecteazã doar erorile materiale şi
greşelile de ortografie.
O eroare materială ar fi aceea cã în loc sã zicã legea din 2007, sã zicã legea din 1997.
Codificarea este formã superioarã a sistematizãrii deoarece presupune reunirea
într-o singurã lege de mari dimensiuni a tuturor normelor aparţinând ramurii respective.
Prin urmare, codificarea reprezintã o activitate complexã de prelucrare, îndepãrtarea
normelor perimate, completarea lacunelor, crearea de noi norme, ordonarea sau
organizarea logicã a înţelesului material.
În felul acesta, codul va avea forţa juridicã a unei legi, fiind însã un act legislativ unci, în
care s-au contopit toate reglementãrile din domeniu. În perioada modernã, primul cod
adoptat a fost Codul Civil din Franţa 1804. În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea s-a
declanşat o adevãratã frenezie a codificãrii. şi Codul Civil român a fost adoptat în 1865
din iniţiativã lui Alexandru Ioan Cuza.

Metodele interpretãrii normei juridice:

1. Metoda gramaticală - are ca obiect stabilirea sensului dispoziţiei normei,

utilizând metodele gramaticale morfologice şi sintetice. Prin aceasta, interpretul stabileşte
sensul cuvintelor din text, precum şi modul de folosire a cuvintelor în text (dacã sunt
folosite în accepţiune comunã sau în accepţiune specifică)
Astfel cã trebuie delimitat înţelesul specific pentru norma respectivã. De asemenea
este foarte important modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi în fraze, unde sensul
unor conjuncţii "şi", "sau" au o importanţã decisivã.
2. Metoda istoricã - urmãreşte sã explice înţelesul normei juridice prin analizarea
împrejurãrilor social juridice care au stat la baza elaborãrii legii respective.
Astfel, interpretarea recurge la:
- analiza tradiţiei istorice (se examineazã documentele pregãtitoare ale adoptãrii legii,
expunerile de motive, interpretãrile, amendamentele propuse, reacţiile în presa vremii)
- se compară reglementãrile actuale cu cele anterioare în materie
În acest fel, interpretul va desprinde motivul practic care a inspirat reglementarea
respectivã.
3. Metoda sistematică – priveşte modul de stabilire a sensului unei norme juridice
prin încadrarea ei în conţinutul actului normativ din care face parte. Astfel cã
interpretarea sistematică are în vedere corelarea normei juridice cu celelalte
norme incluse în actul normativ.
4. Metoda logicã - este procedeul interpretativ cel mai frecvent şi consecinţã a
celorlalte metode. Se numeşte metodă logicã deoarece interpretarea normelor utilizeazã
argumente ale logicii formale cum ar fi:
a) Reducerea la absurd (ad absurdum): adevãrul tezei de demonstrat se stabileşte
prin infirmarea tezei care o contrazice. Se demonstreazã astfel că orice altã interpretare
a normei în afara celei în cauză conduce la rezultate absurde.
 B) Argumentul per a contrario (noncontradictonalităţii): în cazul unor noţiuni
contradictorii se demonstreazã cã numai una este adevãratã, cealaltã este falsã, iar a treia
posibilitate nu mai există (tertium non datur)
c) Argumentul cine poate mai mult, poate şi mai puţin (a majori ad minus)
d) Argumentul cine poate mai puţin poate şi mai mult (a minori ad majus); de
exemplu, de la o normã de caz special se poate ajunge la o normã de caz general
e) Argumentul necesităţii (a fortiori): acţiunea aplicãrii unei norme este şi mai
puternicã, într-o altã ipostază decât cea indicatã expres în normă
f) Argumentul egalitãţii (a pari): pentru situaţii identice, trebuie sã se pronunţe
soluţii identice. (însã în cazul normelor excepţionale regulã nu mai este posibilã)
g) Argumentul acolo unde legea nu distinge, organului de aplicare nu îi este
îngãduit sã o distingã.
Analogia: atunci când organul de aplicare nu gãseşte o normã corespunzãtoare
pentru a soluţiona cauza, face apel fie la o normã asemãnãtoare (analogia legis), fie face
analogie cu principiile generale ale dreptului (analogia juris).
În contemporaneitate, în dreptul civil sau comerical, judecãtorul trebuie sã se
pronunţe chiar şi în cazurile în care norma este neclarã sau lipseşte. Recurgerea la
analogia juris de cãtre judecãtor este reglementatã expres în anumite coduri (italian,
elveţian), în vreme ce în codurile civile român, francez, german obligă doar pe
judecãtor sã se pronunţe nu neapãrat pe baza principiilor dreptului.
Menţionãm cã analogia este acceptatã numai în domeniul dreptului privat. În dreptul
penal se aplicã principiile legalitãţii incriminãrii (se sancţioneazã numai faptele prevãzute
de lege) şi a legalitãţii pedepsei (se aplicã numai pedepsele prevãzute de lege).

Limitele interpretãrii normei juridice

Din punct de vedere al rezultatelor interpretãrii, avem urmãtoarele posibilitãţi:
a) Interpretarea literarã: este interpretarea legii în litera ei, cãutându-şi
corespondenţe dintre textul legii şi realitate.
B) Interpretarea restrictivă: când conţinutul normei este mai restrâns decât
realitatea la care se referã.
C) Interpretarea extensivã: conţinutul normei este mai larg decât realitatea la care
se referã.

RAPORTUL JURIDIC - desemneazã legãtura socialã reglementată de normã

juridicã între participanţii la raport, raport pe care staul îl apãra inclusiv prin
constrângere.
Trãsãturile raportului juridic:
1. Raportul juridic este un raport social (se stabileşte între oameni).
2. Raportul juridic este un raport de suprastructura (este în componenţa
suprastructurii juridice).
3. Raportul juridic este un raport de voinţã. Fiind un raport între oameni,
raportul juridic este un raport de voinţã. Dar raportul juridic are un dublu caracter
voliţional; el permite întâlnirea a două voinţe: a statului (exprimat în normă) şi voinţa
subiectelor (persoanelor). Întâlnirea celor 2 voinţe poate lua aspectul fie a unei
colaborãri, fie ale unei confruntãri. În general însã, în dreptul privat raporturile juridice
se nasc pe baza actelor individuale de voinţã, pe când în dreptul public esenţială este
voinţa statului.
4. Raportul juridic este un raport valoric (fiindcã în raporturile juridice îşi gãsesc
concretizarea valorilor esenţiale ale societãţii)
5. Raportul juridic este o categorie istoricã. Orice raport juridic poartă în
conţinut şi formă amprenta societãţii în care a fost stabilit.

Subiectele raportului juridic

În mod normal, omul este subiectul raporturilor juridice numai cã aceastã calitate nu
decurge în mod natural ci este conferitã de stat şi reglementatã prin norme juridice.
Subiectele de drept sunt subiectele raporturilor juridice. Ele sunt participante la
raport pe care raportul le ţine împreunã. Cât timp el existã şi pe care statul le protejeazã
inclusiv prin constrângere. Desigur, subiectele de drept poartã amprenta orânduirii în
care oamenii îşi duc existenţa. (în statul român, sclavii nu erau subiecte de drept)

Capacitatea juridicã - premisa a calitãţii de subiect de drept

Desemneazã aptitudinea recunoscutã de lege omului de a avea drepturi şi obligaţii

juridice. În drept însã, înţelesurile şi chiar utilizãrile noţiunii de capacitate juridicã sunt
foarte diferite: vorbim de capacitate de folosinţă, de exerciţiu, capacitate electoralã,
capacitate succesoralã, etc.
Prin urmare, termenul de capacitate este strâns legat de persoana omului şi de
personalitatea sa.
În consecinţã:
- subiectul de drept nu se manifestã în orice moment ca participant la un raport
juridic concret
- capacitatea juridicã nu se confundă cu volumul drepturilor
subiective de care se bucură subiectul de drept la un moment
dat. Dispunând de capacitate juridicã, subiectele de drept nu apar automat ca purtãtor
de drepturi şi obligaţii concrete în anumite raporturi juridice. Ele apar mai curând ca
titularii facultãţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor.
Capacitatea juridicã este de douã feluri:
1. Capacitate juridicã generalã: este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi
şi obligaţii în principiu la toate raporturile juridice (fãrã ca legea sã condiţioneze
această participare de îndeplinire a unor calitãţi)
2. Capacitate juridicã specialã: este posibilitatea recunoscutã de lege de a participa
ca subiect de drept la raporturile pentru care trebuiesc îndeplinite anumite
condiţii.

Clasificarea subiectelor raportului juridic

8 Persoana- subiect de drept- In calitate de fiinta biologica, in drept omul

figureaza ca persoana. In principiu, deci, toti cetatenii statului sunt persoane fizice
intrucat pot participa teoretic la toate raporturile juridice deoarece fiecare cetatea
detine o capacitate juridica generala. Practic insa, participarea cetatenilor depinde
de specificul sistemului de drept, precum si de ramura de drept respectiva.
Persoana fizica apare ca subiect distinct in raportul de drept civil; pentru ca drepturile
civile, datorita disjungerii capacitatii juridice in dreptul de folosinta si in dreptul de
exercitiu, pot fi exercitate si prin reprezentare, situatie neintalnita in alte ramuri de
drept.
In anumite limite, pot participa ca subiecte de drept cetatenii straini dar si apatrizii,
dar participarea lor este de competenta reglementarii juridice nationale.
9 Subiectele colective ca subiecte de drept:
Statul, subiect de drept
10 In dreptul intern, statul apare ca subiect de drept in urmatoarele situatii:
11 in raporturile juridice de dr constitutional:
12 in raporturile de cetatenie (statul intra in raporturi fie cu proprii cetateni, fie cu
cetateni straini)
13 in raporturile de constituire a federatiei
14 in raporturile cu unitatile administrativ-teritoriale
Conform legii civile, statul este considerat persoana juridica sui generis(una aparte):
el participa la raporturile de dr civil, de regula prin intermediul Ministerului
Finantelor Publice sau Ministerul Justitiei
15 in mod exceptional, statul apare ca subiect de dr distinct cu raporturile de comert
exterior
16 statul devine subiect de drept si in alte raporturi, cum ar fi:
17 asupra bunurilor in desherenţă (mosteniri refuzate sau nevendicate)
18 asupra donatiilor si legatelor in favoarea statului
19 asupra bunurilor fara stapan sau confiscate
20 In drept international statul e subiectul de drept international indiferent de
intindere
21 uneori, chiar poporul poate fi considerat subiect de dr international
22 organizatiile internationale sunt subiecte de drept numai daca statele lumii le
recunosc ca atare, dar chiar daca le recunosc calitatea de subiecte de drept, ele au
caracter secundar
23 persoanele fizice nu pot fi considerate subiecte de drept international
2.2 Organele statului – subiecte de drept
24 organele la care ne referim sunt cele legislative, administrative si judecatoresti
(inclusiv Ministerul Public)
25 prin urmare, pot fi subiecte de drept cele trei organe ale puterii de stat, dar in
anumite categorii de raporturi juridice care nu privesc competentele lor, organele
de stat pot aparea ca simple persoane juridice