Universitatea „Lucian Blaga” din

Sibiu
Specializare-Promovarea securităţii prin relaţii
internaţionale

Analiza securităţii regionale în sud-estul Europei

CONFLICTE ŞI REFUGIAŢI ÎN SPAŢIUL BALCANIC

O PERSPECTIVĂ ASUPRA SECOLULUI XX

Coordonator ştiinţific:

Prof.Univ.Dr. Lucian Culda

Realizat de:
Anuţa Gheorghea (Opriş)
P.S.R.I. Anul I
Semestrul II
 Introducere

Peninsula Balcanică se caracterizează atât printr-o unitate geografică, cât şi prin

una impusă de istorie; de fapt, putem vorbi de unitate în diversitate, ceea ce şi-a pus
amprenta asupra vieţii locuitorilor şi istoriei regiunii de-a lungul timpului, în general.
Atât conflictele actuale, cât şi cele din trecutul recent au avut uneori un aer
anacronic. Ar fi exagerat însă să se explice totul prin istorie, dar, în acelaşi timp, este
adevărat că lumea balcanică nu poate fi înţeleasă decât cunoscându-i istoria . Iar din
această perspectivă se desprinde o concluzie clară: Peninsula Balcanică nu a format
niciodată o entitate politică independentă, cel puţin până în secolele XIX-XX, cînd
naşterea sentimentului naţional a dus la apariţia statelor independente (Grecia,
România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania).1
Peninsula Balcanică formează, de fapt o unitate geografică, politică şi culturală
distinctă, cu personalitatea sa specifică, deosebită de alte zone, chiar învecinate cu ea
din punct de vedere geografic. Au contribuit la aceasta în primul rând faptul că
popoarele din această parte a continentului sunt moştenitoare ale unor străvechi tradiţii
comune de viaţă spirituală şi de organizare social-politică traco-daco-getă, greacă,
romană şi bizantină.
Zona sud-estului european formează una dintre acele aşa-numite ”unităţi
regionale” – categorie cu un rol deosebit de important în istoria civilizaţiilor – în care
trăsături comune tuturor popoarelor din regiune se împletesc cu puternice elemente
naţionale specifice, dând măsura personalităţii fiecărui popor. Într-o astfel de grupare
conştiinţa intereselor comune este cvasi-generală, sentimentele de prietenie şi
solidaritate sunt reciproce, cum reciproce sunt şi împrumuturile de valori materiale şi
spirituale. În acest sens Nicolae Iorga menţionează: ”N-a existat unul din statele acestea
care să nu exercite influenţa sa asupra celorlalte şi n-a existat naţiune care să nu dea
elemente de gândire celorlalte”2. Ceea ce a contribuit însă în cea mai mare măsură la
strângerea legăturilor şi la consolidarea prieteniei dintre popoarele din această regiune

1
Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr.
1, 2010
2
Ion Popescu-Puţuri, Ion Calafeteanu, Din cronica relaţiilor poporului român cu popoarele vecine, p.7.

2
au fost suferinţele şi luptele comune împotriva dominaţiei străine, de cele mai multe ori
aceeaşi pentru toţi, pentru libertate socială şi independenţă naţională.
Din punct de vedere geografic, Peninsula Balcanică este o regiune terestră
înconjurată de mările Neagră, Egee, Ionică şi Adriatică. Deşi cursurile Dunării, Savei şi
Kupei sunt cel mai adesea desemnate ca trasând conturul perimetrului nordic al ei,
trebuie avut în vedere şi soarta ţinuturilor de dincolo de Dunăre locuite de români,
croaţi şi sloveni legate şi de spaţiul central european.
Trăsătura cea mai reprezentativă a zonei este caracterul ei muntos; ”Balkan”,
care dă şi numele Peninsulei, provine dintr-un cuvânt turcesc cu sensul de ”lanţ de
munţi împăduriţi”.
Aplicarea riguroasă, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a modelului
vest-european al statului-naţiune în mediul balcanic sud-dunărean13, cu structura lui
etnică atât de complexă, cu tradiţiile lui cosmopolite, a fost o noutate revoluţionară care
a provocat exacerbarea fără precedent a confruntărilor etnice. Legitimarea pretenţiilor
teritoriale, în numele regulii majorităţii etnice, a dus inevitabil la omogenizarea
conţinutului lor etnic, prin deznaţionalizări silnice (schimburi obligatorii, oficiale sau
neoficiale, de populaţie), şi disimularea statistică a minorităţilor, prin acţiuni teroriste şi
purificări etnice.
Realitatea geoculturală a arealului regiunii Balcanilor presupune existenţa unei
serii de aspecte proprii acestei regiuni: afluxul de persoane şi influenţe culturale din
toate punctele cardinale, marea mobilitate internă a populaţiei, fuziunea şi difuziunea
etnică, pluralismul confesional şi cultural, bilingvismul şi fenomenele de aculturaţie.
Primele deplasări substanţiale de populaţie, pentru care există date globale, au
avut loc în a doua parte a secolului al XIX-lea. Astfel, mai bine de un million de
musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi s-au
stabilit la Istanbul şi în Anatolia. Tot atunci, un milion de locuitori creştini şi-au
schimbat căminul cu musulmanii care părăseau zona. Situaţia aceasta s-a prelungit în
prima parte a secolului XX, în special în perioada 1912-1922 (cele două războaie
balcanice, Primul Război Mondial şi războiul greco-turc). Aproape două milioane şi
3
Denumirea ,,Balcani” provine de la cuvântul turcesc ,,balkan”, care înseamnă munte. Apariţia
termenului în limbajul politico-diplomatic este urmarea strădaniilor depuse de geografi în vederea
localizării unor diviziuni geografice europene pe baza caracteristicilor fizice. Denumirea ,,Peninsula
Balcanică” a fost întemeiată pe o eroare, întrucât chiar în secolul al XIX-lea hărţile care înfăţişau
regiunea de la sud de Dunăre, numeau masivul muntos care străbătea parte septentrională a peninsulei, de
la extremitatea ei estică până la cea vestică cu numele antic ,,Haemus”. Pe la mijlocul secolului al XIX-
lea, geografii europeni au ajuns la concluzia că, în fapt, un lanţ de munţi cu numele ,,Balcan” nu exista.
Totuşi, în limbajul politico-diplomatic, dar şi ca noţiune geografică, s-a impus denumirea turcească.

3
jumătate de oameni au fost afectaţi de aceste dislocări (printre ei aproximativ un milion
şi jumătate de greci din Asia Mică, circa o jumătate de milion de musulmani care au
părăsit Balcanii, pornind spre Turcia, un sfert de milion de refugiaţi bulgari etc.). Astfel
de emigrări masive erau atipice pentru restul Europei şi au fost depăşite doar de
evenimentele celui de al Doilea Război Mondial4.

Războaiele balcanice şi apariţia problemei refugiaţilor în spaţiul sud-est european

Declanşarea primului război balcanic a fost precipitată de împrejurările de după

1908. Constrânsă să accepte anexarea Bosniei şi Herţegovinei, Serbia şi-a îndreptat
atenţia asupra regiunii Kosovo (Serbia veche) şi a unei părţi din Macedonia. La rândul
său, Bulgaria dorea să completeze succesul din 1908 (proclamarea independenţei),
vizând întreaga Macedonie, Salonicul, Tracia şi chiar Constantinopolul. Muntenegru
revendica regiunea Scutari. În sfârşit, Grecia ducea o politică externă deosebit de
activă, după ce conducerea guvernului fusese preluată de Venizelos, care se remarcase
ca lider al mişcării naţionale din Creta, şi viza încorporarea Epirului, Salonicului şi a
Kavalei.
Politica promovată de cabinetul otoman, instaurat în urma revoluţiei junilor
turci din 1908, ce viza perpetuarea sistemului de dominaţie instaurat cu secole în urmă
în regiune, nu a făcut decât să precipite constituirea unei alianţe balcanice. Aceasta a
fost realizată în cursul anului 1912, în urma unor tratate şi acorduri bilaterale secrete
între Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, cu sprijinul tacit al Rusiei.
Început în octombrie 1912, primul război balcanic a luat sfârşit în decembrie
1912, odată cu eliminarea Turciei din Europa. În Macedonia, armata sârbă a ocupat
Skopje, fosta capitală a lui Stefan Duşan, iar armata Greciei a ocupat Salonicul. Între
timp, deşi armata sa invadase Tracia turcească până la porţile Istanbulului şi avea deja
acces la Marea Egee, Bulgaria s-a pomenit practic eliminată tocmai din regiunea pe
care timp de decenii întregi - prin diplomaţi şi prin influenţă lingvistică şi confesională
- părea adesea pe punctul de a o anexa.
Primul război balcanic s-a încheiat prin tratatul de pace de la Londra (17-30 mai 1913),
care trasa noi frontiere în Balcani, dar deschidea calea unui viitor conflict, datorită

4
Maria Todorova, Balcanii şi Balcanismul, Bucureşti, 2000, p.273

4
situaţiei din Macedonia. Aceasta nu a întârziat să apară şi s-a materializat în cel de al
doilea război balcanic (iunie-iulie 1913).
Ideea unui schimb de populaţia în vederea preîntâmpinării unor posibile complicaţii
politice, a apărut tot ca o consecinţă a celor două războaie balcanice şi a fost formulată
în Protocolul anexat Tratatului de Pace dintre Imperiul Otoman şi Bulgaria, de la 29
septembrie 1913. Era primul tratat interstatal în istoria modernă privind un schimb de
populaţie. Se prevedea un schimb voluntar între bulgari şi musulmani, în interiorul unei
zone de 15 kilometri de-a lungul frontierei turco- bulgare.

Schimbul de populaţie greco-turc în contextul încheierii Primului Război

Mondial
După Primul Război Mondial, situaţia etno-demografică a regiunii s-a
complicat din nou datorită retrasării unora dintre frontierelor statelor balcanice, fapt ce
a readus în atenţie problema minorităţilor şi schimburilor de populaţie. Astfel, în timpul
Conferinţei de pace de la Paris din 1919, Grecia şi Bulgaria au semnat o Convenţie
privind Emigrarea Reciprocă, care venea să reglementeze noua situaţie etnică a celor
două state după cedarea de către Bulgaria a Traciei de Vest. În final, circa 50.000 de
greci au fost schimbaţi contra 100.000 de bulgari. Tratatul care avea însă să modifice
substanţial compoziţia etno-demografică a zonei a fost cel de la Lausanne (1923), între
noua republică Turcia şi Grecia. Tratatul prevedea un schimb de populaţie între cele
două state, implica şi participarea unor terţi, dorind o rezolvare globală a problemei
minorităţilor în Balcani.
Problema consta în faptul că mulţi dintre imigranţii din Anatolia erau obişnuiţi
cu un standard de viaţă superior celui al locuitorilor Greciei propriu-zise. Printre ei se
aflau mulţi oameni calificaţi - doctori, magistraţi, profesori, negustori şi meşteşugari -,
care nu puteau găsi nici un loc de muncă şi ale căror profesii nu aveau căutare în noua
patrie.
Cea mai dificilă situaţie a refugiaţilor se înregistra în Macedonia, unde aproape
500.000 de refugiaţi rurali şi 300.000 de refugiaţi urbani trebuiau reinstalaţi în locul a
348.000 de musulmani! De altfel, principala operă de colonizare agricolă a avut loc în
Macedonia, urmată de Tracia şi de Creta.

5
 Al Doilea Război Mondial şi reconfigurarea etnică a zonei Balcanilor

Al Doilea Război Mondial aduce cu sine noi valuri de refugiaţi din zona
Balcanilor, provocate de retrasările de frontieră din regiune. Spre exemplu, ocuparea
Macedoniei şi Traciei de către bulgari a stârnit un mare entuziasm la început.
Naţionaliştii obţinuseră astfel ceea ce ei considerau drept graniţele corecte ale statului
lor. În mai 1941, guvernul bulgar a anexat o parte din ţinuturile ocupate de Germania în
cursul ofensivei de primăvară.
După ocuparea Traciei, oficialii bulgari au închis şcolile şi alte instituţii publice
greceşti. Ei au pregătit, totodată, luarea unor măsuri de expulzare a grecilor şi de
aducere a unor colonişti bulgari în locul lor. Politica lor dură a dus în septembrie 1941
la izbucnirea unei revolte, care s-a răspândit în toată Tracia şi în Macedonia grecească;
s-a apreciat că 15.000 de greci au fost ucişi în timpul înăbuşirii ei. Deportarea
locuitorilor s-a manifestat atât în Tracia, cât şi în Macedonia. Conform cifrelor
autorităţilor greceşti, au fost deportaţi 200.000 de conaţionali de ai lor; bulgarii
recunoşteau doar cifra de 70.000. Acţiunile bulgarilor i-au determinat pe mulţi greci să
se mute în zonele aflate sub ocupaţie italiană sau germană, unde nu era dusă o astfel de
politică. Represiunile bulgare din perioada aceasta au constituit, în bună parte, cauza
tensiunii puternice dintre Bulgaria şi Grecia de după război.
La sfârşitul războiului însă, o mare parte a croaţilor s-a grăbit să intre în rândul
învingătorilor, alţii nu au reuşit să facă acest pas, fie din cauză că erau compromişi de
activităţile lor din timpul războiului, cazul membrilor organizaţiei Ustasa şi ai Gărzii
Casei, fie pentru că nu erau de acord cu poziţia politică a partizanilor. Peste 100.000
dintre aceştia, însoţiţi de familiile lor şi de alţi refugiaţi, au decis să fugă spre nord şi să
se predea armatei britanice, cea ce avea să ducă la ultima atrocitate în masă făptuită pe
teritoriul iugoslav în timpul războiului. În ziua de 15 mai 1945, în satul Bleiburg din
Austria, grupul acesta a încercat să se predea comandamentului britanic. Conform unui
acord interaliat care stabilea că prizonierii urmau să fie predaţi guvernului împotriva
căruia luptaseră, britanicii i-au predat pe aceşti oameni pe mâna partizanilor. Mulţi
dintre ei, printre care se aflau şi un număr de civili, au murit pe parcursul următoarelor
săptămâni.
Coasta dalmată, inclusiv Triestul şi peninsula Istria, a fost ocupată de armata
iugoslavă la sfârşitul celui de la Doilea Război Mondial. 300.000 de italieni au luat
atunci calea refugiului. Statutul ei a fost definitivat prin acordul de la Osimo dintre

6
Italia şi Iugoslavia, încheiat în anul 1975, prin care guvernul de la Roma a renunţat la
orice revendicări asupra Peninsulei Istria la sud de Triest. În anul 1991, după
destrămarea Iugoslaviei, în Istria slovenă se găseau 3000 de italieni, iar în partea croată
40.000. Compensaţiile pentru bunurile deţinute de italienii alungaţi după terminarea
celui de al Doilea Război Mondial au fost plătite de Slovenia, ca o condiţie obligatorie
pentru aderarea la Uniunea Europeană în anul 2004.
În regiunea Kosovo, după septembrie 1943, când Italia a capitulat, germanii au
acordat un sprijin ostentativ anexării de către autorităţile albaneze a provinciei sârbe.
Unele grupuri care cooperau cu forţele de ocupaţie, mai ales divizia S.S. Skanderbeg,
au iniţiat o campanie de expulzare şi exterminare a populaţiei sârbeşti din zona
disputată. Se estimează că între 80.000 şi 100.000 de sârbi au părăsit Kosovo şi
Metohija în această perioadă.
Minoritatea germană din Iugoslavia, în timpul şi după cel de al Doilea Război
Mondial, a fost transferată în Germania şi Austria. În concordanţă cu primul
recensământ german de după război (1946), existau în Germania ocupată 122.000 de
„yugoslav volkdeutschers”.
Un alt grup etnic vizat de o asemenea înţelegere a fost cel turc. Protocolul turco-
iugoslav din 5 ianuarie 1950, urmat de înţelegerea din 31 iulie 1954, era baza legală a
acestei mişcări de populaţie, care a inclus 152.000 de persoane în perioada 1953-1961.
Cei care au beneficiat de această oportunitate au fost exclusiv turci, şi nu slavii
musulmani. Conform datelor din 1982, numărul minorităţii turce scăzuse la 76.500 de
persoane.
O altă schimbare demografică imediată, provocată de război, a fost schimbul de
populaţie ungaro-iugoslav. În timpul ocupării Voivodinei de către Ungaria horthystă –
1941- câteva zeci de mii de sârbi au fugit din calea trupelor de ocupaţie. Războiul a
afectat 400.000 de unguri care locuiau în Iugoslavia şi 400.000 de sârbi, croaţi şi
sloveni de pe teritoriul Ungariei. În acest context, având în vedere puternica minoritate
românească din această zonă a Serbiei, între România şi Iugoslavia nu a existat, totuşi,
un schimb de populaţie în timpul războiului.
Alte transferuri de populaţie în timpul războiului i-au implicat pe germanii din
Basarabia, Bucovina, Dobrogea de Nord sau Voivodina, precum şi pe românii sau
aromânii din Cadrilater şi din restul Bulgariei.
La 7 septembrie 1940, Dobrogea de Sud a revenit, conform Convenţiei de
frontieră bulgaro-române de la Craiova, Bulgariei, hotărându-se, totodată, schimbul de

7
populaţie bulgară din Dobrogea de Nord cu coloniştii români din Dobrogea de Sud,
fapt ce a permis rămânerea în România a unui număr relativ mic de etnici bulgari, după
ultimul recensământ, la circa 9000 de persoane. În acest context, întreaga populaţie
aromână din Cadrilater a fost colonizatã din nou: cea mai mare parte în judeţul Tulcea
(peste 40.000), iar restul în judeţul Constanţa, dar şi în Bucureşti şi zonele adiacente
(Pipera, Tunari, Voluntari sau Mogoşoaia), precum şi în zona Slobozia

Refugiaţi şi conflicte în spaţiul Balcanilor de Vest în anii ’90

După unele surse în perioada 1912-1952, datorită unei succesiuni interminabile

de conflicte zonale sau europene, trei milioane de oameni au fost forţaţi să-şi schimbe
habitatul iniţial: local, din Balcani în Balcani sau din Balcani în alte zone. Anii ’90 ne-
au demonstrat însă, mai ales în spaţiul ex-iugoslav (războiul sârbocroat, războiul din
Bosnia, conflictul din Kosovo) sau cel albanez, că această cifră este nesemnificativă. În
primăvara anului 1993, după doi ani de conflicte armate, existau aproape 4 milioane de
persoane care trăiau în spaţiul ex-iugoslav şi beneficiau de asistenţă Înaltul Comisariat
al naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) .
Deşi între România şi Iugoslavia nu a existat un schimb de populaţie, în
perioada anilor ’50, datorită conflictului intrapartinic din cadrul blocului sovietic, prin
acuzarea de deviaţionism a Iugoslaviei titoiste, în iunie 1951, aproape 50.000 de
oameni (cei mai mulţi de naţionalitate sârbă, dar şi aromâni, de exemplu, proveniţi din
Cadrilater şi colonizaţi aici după 1940)) au fost deportaţi în Bărăgan, sub acuzaţia de
titoism. Sute de familii care locuiau aproape de graniţa cu Iugoslavia, pe o fâşie de
teren lungă de aproximativ 60 de km, începând din Dudeştii Vechi (jud. Timiş) şi
continuând cu satele din judeţele Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost încărcate în
vagoane de marfă şi „dislocate” în Bărăgan. În „satele strategice”, înfiinţate cu ei după
modelul sovietic al „arhipelagului Gulag”, ţăranilor li s-a stabilit „domiciliul
obligatoriu” fără a li se aduce, în prealabil, la cunoştinţă motivele sau termenul de
deportare. În 1955, deportaţilor din Bărăgan li s-a permis întoarcerea la casele lor.

8
 Concluzii :

,,Purificările etnice”, problema refugiaţilor şi existenţa unui mare număr de

minorităţi au redevenit în istoria contemporană a Peninsulei Balcanice o grea povară
pentru popoarele acesteia. În momentul în care s-a desăvârşit procesul ,,balcanizării”-
fragmentarea peninsulei în entităţi statale separate şi uneori ostile, supuse ingerinţei
puterilor străine -, ,,globalizarea” a readus pe primul plan diasporele, forme de
organizare mai bine adaptate psihologiei colective balcanice decât statele naţionale.
Realitatea politico-istorică a spaţiului balcanic este definită de statutul
internaţional rezultat în urma a cel puţin cinci crize majore: 1877-1878, 1912-1913,
1914-1919, 1940-1945 şi 1991-1999.5 Consecinţa a fost modelarea şi remodelarea
frontierelor politice fără a se ţine cont de diversitatea etnică, lingvistică şi confesională
a regiunii. De altfel, în anumite zone ale Peninsulei Balcanice, este cu neputinţă ca
frontierele politice să coincidă vreodată perfect cu cele naţionale şi confesionale.
Corpul civic al multor state naţionale balcanice include minorităţi etnice de acelaşi
neam şi limbă cu majoritatea altuia şi multe dintre naţiunile balcanice sunt împărţite
între mai multe religii şi confesiuni. Prin urmare, fenomenul migraţiei involuntare din
această zonă a Europei nu poate fi înţeles fără a ţine cont de aceste realităţi.

5
Nicolae-Şerban TANOŞOCA, Balcani, Balcanism, în revista ,,Dilema”, anul V, nr.221, 18-
24.04.1997, p.9.

9
Bibliografie:

1. Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, Seria

Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 1, 2010
2. Ion Popescu-Puţuri, Ion Calafeteanu, Din cronica relaţiilor poporului
român cu popoarele vecine
3. Maria Todorova, Balcanii şi Balcanismul, Bucureşti, 2000
4. Nicolae-Şerban Tanoşoca, Balcani, Balcanism, în revista ,,Dilema”, anul
V, nr.221, 18- 24.04.1997

10