Mărimea

de
măsurat
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

x(t)
Constantă Variabilă
1.1. Clasificarea mărimilor de măsurat
a) După modul de obţinere al energiei de măsurare:
Aleatoare Deterministă
Mărimi active: sunt acele mărimi care au asociată o energie, din care o parte poate fi
utilizată în procesul de măsurare. Raportul între energia totală, pe care o posedă mărimea
Periodică Neperiodică
respectivă şi energia folosită pentru măsurare trebuie să fie cât mai mare, astfel încât să nu se
Alternativă (Aperiodică)
afecteze valoarea mărimii măsurate. Exemplu de mărimi active: temperatura, tensiunea
electrică, intensitatea curentului electric.
Pulsatorie
Sinusoidală Mărimi pasive: sunt acele mărimi care nu posedă o energie proprie liberabilă. Pentru
măsurarea lor este necesar să se recurgă la o sursă de energie auxiliară. Exemple de mărimi
pasive: masa, rezistenţa, capacitatea, inductivitatea.
b) După aspectul dimensional-spaţial:
Mărimi scalare: complet determinate printr-un singur număr.
Mărimi vectoriale: caracterizate prin: modul (intensitate), direcţie şi sens.
Mărimi tensoriale: Tensorul este o mărime ataşată unui punct din spaţiu şi care este
alcătuită dintr-un ansamblu ordonat de componente scalare. Exemplu: tensorul eforturilor ce
apar într-un corp solid deformat.
c) După modul de variaţie în timp:
Mărimea constantă: este acea mărime care nu îşi modifică valoarea în timp, având doar
doi parametrii, amplitudine şi polaritate.
Mărimea deterministă: este acea mărime a cărei evoluţie în timp este previzibilă, putând fi
descrisă printr-o funcţie matematică şi la care imprevizibilul intervine într-o mică măsură.
Mărimea aleatoare: prezintă variaţii neprevizibile, valorile pe care le ia în diverse
momente de timp fiind întâmplătoare. Aceste mărimi nu pot fi caracterizate decât în sens
probabilistic cu ajutorul metodelor statistice.
Valoarea medie (componenta continuă) a unei mărimi aleatoare, într-un anumit interval de
timp t1-t2 este dată de relaţia (1.2), iar valoarea efectivă de relaţia (1.3).
t2
1
Xmed =
( t 2 − t1 ) ∫
x(t)dt
t1
(1.2)
t2
1
Xef =
(t 2 − t1 ) ∫x 2 (t)dt

t1
(1.3)
unde t2-t1 reprezintă timpul de integrare sau timpul de măsură.

Fig.1.1. Clasificarea mărimilor de măsurat

după modul de variaţie în timp

Fig.1.2. Mărime aleatoare

Mărimea periodică: are proprietatea că valorile pe care le ia la anumite momente, se

repetă după intervale egale de timp. Astfel pentru o mărime periodică, valoarea sa instantanee
(momentană), x(t), satisface relaţia:

1
 x(t)
A
Xmax
XVV= 2Xmax t
τ T
Timp x ( t ) = x ( t ± T )
(1.4)
unde T este perioada şi f=1/T este frecvenţa.
Mărimea periodică poate fi descrisă în domeniul timp ca funcţie de amplitudine, frecventa,
Energie (putere)
perioada si fază. Analiza întermică
domeniul
disipată frecventa a acestor mărimi se face cu ajutorul seriei
Vmax=10V R
Fourier, rezultând un spectru demare
frecvente discret.
Valoarea medie (componenta continuă) a unei mărimi periodice este:
t 0 +T
1
Energie (putere)
Vmax=10V
=
R Xmed termică ∫
x(t)dt
disipată
T mai mică
t0
(1.5)
Un alt parametru utilizat pentru caracterizarea mărimilor periodice este valoarea efectivă:
t0 +T
1
Xef =
T ∫ x 2 (t)dt
t0
(1.6)
Aplicaţia 1.1.
Să se determine valoarea medie şi valoarea efectivă a semnalului periodic din Fig.1.3.

Fig.1.3. Semnal dreptungiular

Mărimea alternativă: este acea mărime periodică a cărei valoare medie pe o perioadă este
nulă.Cele mai întâlnite mărimi alternative în domeniul electric sunt prezentate în Fig.1.4.
arii egale arii egale

a) Undă sinusoidală c) Undă triunghiulară

arii egale arii egale

b) Undă dreptunghiulară d) Undă în dinţi de fierăstrău

Fig.1.4. Principalele forme de undă alternative

Faţă de tensiunea şi de curentul continuu, ale căror valori în timp sunt în general stabile,
tensiunea alternativă alternează în polaritate (Fig.1.4), iar curentul alternativ alternează în
direcţie (Fig.1.5).

a) b)
Fig.1.5. Curent continuu (a) şi curent alternativ (b)

O modalitate de a exprima intensitatea sau amplitudinea unei mărimi alternative constă în

măsurarea valorii de vârf sau a valorii vârf la vârf (Fig.1.6).

Fig.1.6. Valoarea maximă şi valoarea vârf la vârf a unei mărimi alternative

2
 x(t) x(t)
x(t)
Xm x(t) Xm
50W putere
disipată

-ϕ/ω t -ϕ ωt

-Xm
t -Xm
t
T T
Din păcate fiecare dintre aceste valori ne pot înşela dacă comparăm două tipuri diferite de
t=T=2π/ω ωt=T=2π
a)undă. Astfel, o tensiune dreptunghiulară
b) cu valoarea de vârf de 10V este clar o valoare mai
mare în timp decât 50W putere de vârf de 10V a unei tensiuni triunghiulare, efectul acestor două
valoarea
disipată
tensiuni ce alimentează aceiaşi sarcină fiind diferit (Fig.1.7).

Fig.1.7. Efectul alimentării aceleiaşi sarcini cu două tensiuni diferite, dar având aceiaşi valoare
maximă

O altă valoare importantă, ce oferă informaţii referitoare la puterea electrică, a unei

mărimi electrice este valoarea efectivă sau valoare RMS (Root Mean Square).
Valoarea efectivă a unei tensiuni electrice alternative este egală cu valoarea
tensiunii continue care determină pe o aceiaşi sarcină, aceiaşi putere electrică.
În cele două circuite din Fig.1.8, cele două surse de tensiune, una alternativă şi
una continuă, determină un anumit curent prin sarcina de 2Ω . Reglăm din
sursa de curent continuu până se obţine aceiaşi putere disipată, sub formă de
căldură, ca şi pe rezistenţa alimentată în curent alternativ. Dacă valoarea
tensiunii continuee este de 10V, atunci valoarea efectivă a tensiunii alternative
este tot de 10V, respectiv valoarea efectivă a curentului
Ief=10V/2Ω =5A.
Fig.1.8. Analogie între valorile efective şi valorile continui
ale tensiunii şi curentului electric

Raportul dintre valoarea de vârf (maximă) şi valoarea efectivă a unei mărimi (semnal)
electrice se numeşte factor de vârf:
Kv=Xmax/Xef (1.7)

Mărimea pulsatorie: este acea mărime periodică a cărei valoare instantanee nu-şi schimbă
semnul (Fig.1.9).

Fig.1.9 Mărimi pulsatorii

Mărimea neperiodică (aperiodică): nu mai este caracterizată de relaţia (1.4). Această

mărime evoluează în timp după legi predeterminate, dar valorile pe care le ia nu au un
caracter periodic. Exemplu de astfel de mărimi: parabole, hiperbole, exponenţiale e.t.c.
Mărimea sinusoidală: Este o mărime alternativă dată de relaţia:
x(t)=Xmsin( ω t+ϕ ) (1.8)
unde: x(t) – valoarea momentană (instantanee);
Xm – valoarea maximă (de vârf);
ω t – faza;
ϕ - faza iniţială;
ω =2π f – pulsaţia;
f = 1/T – frecvenţa;
T = 2π /ω - perioada.
Fig. 1.10. Reprezentarea în timp (a) şi respectiv în fază (b), a unei mărimi sinusoidale

3
 Deci practic o mărime alternativă sinusoidală este definită prin 3 parametrii: amplitudine,
frecvenţă şi fază.
Se observă că valoarea medie pe o perioadă (componenta continuă) a mărimii sinusoidale
este nulă, iar valoarea efectivă este dată de relaţia:
Xm
Xef = 2 (1.8)
În tabelul 1.1 sunt prezentate principalele mărimi (semnale) de măsură şi parametrii
acestora.
Tabelul 1.1
Semnal Formă Valoare Factor Valoare
efectivă de medie
vârf
Continuu X 1 X
X
t
Sinusoidal Xmax 2 2 0
t Xmax/
Sinusoidal Xmax 2 2 2
redresat Xmax/ X max
t π
Dreptunghiular Xmax Xmax 1 0
alternativ t

Dreptunghiular 2 2 Xmax/2
Xmax Xmax/
unipolar
t
T
Xmax θ T θ
Impulsional X max
t T θ T
Xmax
θ

1.3. Sisteme de unităţi de măsură

Pentru efectuarea operaţiei de măsurare este necesară o unitate de măsură um de aceiaşi
natură cu mărimea de măsurat.
Mărimile pentru care unităţile de măsură au fost alese convenţional se numesc mărimi
fundamentale, iar unităţile de măsură corespunzătoare, unităţi fundamentale. Toate celelalte
mărimi pentru care unităţile de măsură se definesc în raport cu cele fundamentale se numesc
mărimi derivate iar unităţile de măsură, unităţi derivate.
Totalitatea unităţilor fundamentale şi derivate dintr-un anumit domeniu, alcătuiesc un
sistem de unităţi de măsură.
Mărimile şi unităţile fundamentale sunt:
• lungimea → metrul [m]
• masa → kilogram [kg]
• timp → secundă [s]
• intensitatea curentului electric → amper [A]
• temperatura termodinamică → Kelvin [K]
• cantitatea de substanţă → mol [mol]
• intensitatea luminoasă→ candela [cd]
La aceste şapte unităţi fundamentale se mai adaugă două unităţi complementare:
• radian – pentru unghiul plan
• steradian – pentru unghiul solid

4
 ξ1 ξ2 ξn νr ν2ν1
... ...

X Y
Y Y=f(X) Y
Intrare Y Ieşire
Ymax 1.4. Caracteristicile aparatelor de măsurat
... 2
c1 c∆Y
2 cq
’ Aparatele de măsurat sunt mijloace de măsurare care transformă mărimea de măsurat
X
(mărimea X mărime perceptibilă de către operator (mărime de ieşire).
1 într-o
de intrare)
Fig.1.13. Schema funcţională a
2
Ymin
unuiY=KX ∆Y”funcţională
Schema
aparat de măsurat Y= KX restrânsă a unui aparat de măsurat este prezentată în Fig.1.13.
a) • X
Mărimib) perturbatoare externe: temperatura, presiunea, umiditatea, intensitatea
câmpurilor electrice sau magnetice, etc.
Xmin Xmax
• Mărimi perturbatoare interne: zgomote generate de rezistoare, semiconductoare,
transformatoare, frecările în lagăre, etc.
• Comenzi: alegerea domeniului de măsură, calibrarea internă, reglarea zeroului etc.
ξ 1,ξ 2, ... ξ n – perturbaţii externe
ν 1, ν 2, ... ν r – perturbaţii interne
c1, c2, ... cq – comenzi

Y = f(X) – reprezintă caracteristica statică ideală

Y = f(X; ξ1, ξ2 ,..., ξn ; ν1, ν2 ,..., νr )
- repre-zintă caracteristica statică reală

Comenzile c1, c2, ... cq nu provoacă modificări nedorite ale caracteristicii statice ideale.
Ceea ce generează erori sunt variaţiile mărimilor de influenţă şi nu valorile lor absolute, care
dacă ar rămâne constante ar putea fi luate în considerare ca atare în expresia caracteristicii.

Fig.1.14. Punerea în evidenţă a erorii de neliniaritate

Aparatele de măsurat şi traductoarele se realizează astfel încât mărimile de influenţă să

determine efecte minime, permiţând să se considere valabilă caracteristica statică ideală, Y =
f(X).
Caracteristicile statice liniare constituie de fapt o aproximare a celor reale neliniare. Această
aproximare se exprimă prin eroarea de neliniaritate sau abaterea de la liniaritate (Fig.1.14).
Se defineşte eroarea de neliniaritate (abaterea de la liniaritate) ca:
∆ Ymax = max (∆ Y’; ∆ Y”) (1.13)
iar eroarea relativă de neliniaritate este:
∆Ymax
εr = 100 [%]
Ymax − Ymin
(1.14)
După modul în care este obţinut şi prezentat rezultatul măsurării, aparatele de măsurat se
împart în două mari categorii:
- aparate analogice (indicatoare);
- aparate numerice (digitale).
La aparatele analogice relaţia de dependenţă între mărimea de măsurat X, aplicată la
intrare şi mărimea de ieşire Y, se exprimă printr-o funcţie continuă de timp, Y=f(X) unde f
este o funcţie continuă. Această funcţie poate fi liniară sau neliniară.

Fig.1.15. Caracteristica intrare-ieşire pentru un aparat analogic: (a)- neliniară; (b)- liniară

Din reprezentările grafice prezentate în Fig.1.15, rezultă că pentru variaţii continue ale
mărimii de măsurat se obţin de asemenea variaţii continue ale mărimii de ieşire existând deci o
analogie între variaţiile celor două mărimi. Datorită acestei analogii, aparatele respective se numesc
aparate analogice.
Se mai numesc şi aparate indicatoare, deoarece mărimea de ieşire este dată sub forma

5
 Y

unei deplasări a unui ac indicator în faţa unei scări gradate.

X
Aparatele digitale permit prezentarea rezultatului măsurării direct sub formă numerică cu
ajutorul unor dispozitive de afişare cu cifre. Principiul de funcţionare al acestora constă în
transformarea
Fig.1.16.Caracteristica intrare-ieşire mărimii de măsurat, de obicei analogică, în mărime numerică, cu ajutorul
convertoarelor
pentru un aparat digital analog – numerice.

Funcţia de transfer a aparatelor numerice nu mai este continuă rezultatul măsurării ne mai
putând lua orice valoare, idicaţia variind în trepte. Între două valori succesive indicate de
aparat, mai pot exista şi alte valori pe care aparatul nu le
poate indica.
Avantajele aparatelor digitale faţă de cele analogice:
- lipsa de ambiguitate a afişajului numeric, la aparatele analogice operatorul având deseori
dificultăţi de apreciere a poziţiei acului indicator când acesta se află între două diviziuni
vecine;
- precizie ridicată prin creşterea rezoluţiei (mărirea numărului de cifre de după virgula
zecimală);
- semnalele numerice pot fi transmise la distanţă spre un punct de prelucrare şi monitorizare
cu precizie şi siguranţă mult mai mare decât cele analogice fiind insensibile la zgomote şi
perturbaţii. Toate dispozitivele digitale testeazã dacã tensiunea primitã este pe nivel logic
"high"(1) sau "low"(0). Deoarece nivelele "0" şi "1" pot varia în intervale mari, precizia
amplitudinii semnalelor nu este atât de importantã. Astfel modificarea amplitudinii

amax
semnalului datoritã unor eventuale zgomote este insuficientã pentru modificarea nivelelor logice.
Avantajele aparatelor analogice faţă de cele digitale:
- aparatele analogice sunt net avantajoase în cazul în care este necesară o evaluare rapidă a
valorii măsurate şi în special a tendinţei de variaţie a acesteia sau a situaţiei ei în anumite
valori limită;
- aparatele digitale au nevoie în plus de o sursă propie de alimentare, ce ridică unele
probleme de stabilitate, exploatare şi întreţinere

1.5. Indicatorii de calitate ai aparatelor de măsurat

• Domeniul (intervalul) de măsurare: este intervalul cuprins între Xmin şi Xmax. La
majoritatea aparatelor valorile minime de la intrare Xmin şi de la ieşire Ymin sunt zero. Există
şi aparate cu zero la mijloc, la care valoarea minimă este egală şi de semn contrar
valorii maxime, Xmin = -X şi Xmax = +X. Valorile maxime Xmax şi Ymax sunt stabilite prin
însăşi construcţia aparatelor, depăşirea valorii maxime la intrare neputând fi
sesizată la ieşire, periclitându-se securitatea aparatului respectiv.
Sensibilitatea S: reprezintă raportul între variaţia mărimii de ieşire şi variaţia corespunzătoare a
mărimii de intrare. Pentru o caracteristică statică liniară:
∆Y dY
S= = = K = tgα
∆X dX (1.15)
Y - Ymin
S = max
Xmax - Xmin (1.16)
În figura alaturată este prezentatăm caracteristica statică liniară a unui voltmetru
analogic.
În situaţia în care mărimile de intrare şi de ieşire sunt de aceeaşi natură, dacă
sensibilitatea este supraunitară, se numeşte factor de amplificare iar dacă este subunitara se

6
X ε=X±Yr Y ,1 9 9 9 Domeniul = 0,2V; rezoluţia = 0,1mV
S1
1 ,9 9 9 Domeniul = 2V; rezoluţia = 1mV
Yr S2
1 9 ,9 9 Domeniul
numeşte factor de atenuare. Sensibilitatea = 20V; de
unui aparat rezoluţia = 10mV
măsurat este determinată de
sensibilităţile elementelor componente.
1 9 9 ,9 Astfel pentru =o200V;
Domeniul structură de elemente
rezoluţia = 100mV liniare conectate
în serie (circuit deschis) sensibilitatea totală este dată de produsul sensibilităţilor parţiale ale
elementelor.
Stot = S1 • S2 • ... • Sn (1.17)
X Y
S1 S2 ... Sn
Fig.1.17. Structură de elemente conectate în serie

Pentru o structură de elemente liniare conectate în circuit închis:

Y Y
S1 = ; S2 = Yr ; S =
X ± Yr Y X
S1
S=
1 ± S1 S2
(1.18)

Fig.1.18. Structură de elemente conectate în circuit închis

De obicei S1S2 〉 1〉 şi deci:

1
S≈±
S2 (1.19)
Se observă că sensibilitatea globală (totală) depinde doar de sensibilitatea elementului din
reacţie.
• Constanta C: este inversul sensibilităţii
1
C=
S (1.20)
Pentru o caracteristică statică liniară :
-
C = Xmax Xmin
Ymax - Ymin (1.21)
• Rezoluţia: cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat care poate fi citită la ieşire. La
aparatele analogice rezoluţia (pragul de sensibilitate) este valoarea măsurandului
corespunzătoare unei deviaţii de 1 diviziune (sau 0,5 diviziuni) pe scara aparatului. La
aparatele numerice rezoluţia este determinată de intervalul de cuantificare, deci de o
unitate a ultimului rang zecimal (un digit). Dacă aparatul numeric are mai multe domenii de
măsurare, pe fiecare din ele va rezulta o anumită rezoluţie.

Aplicaţia 1.2.
Un voltmetru cu domeniul de măsurare 0...300V are scara gradată în 150 diviziuni. Să se
determine sensibilitatea şi constanta voltmetrului.

• Precizia: este calitatea aparatului de a permite obţinerea de rezultate cât mai apropiate de
valoarea reală a mărimii de măsurat. Ansamblul aparatelor de măsurare ce au precizia
cuprinsă între aceleaşi limite, formează o clasă de precizie, caracterizate printr-un indice de
clasă c.
• Fidelitatea: este calitatea aparatului ca în urma măsurării repetate asupra aceleiaşi mărimi
fizice, în aceleaşi condiţii, să se obţină rezultate cu o dispersie cât mai mică.

7
 t1' t '2 t '3 t n' −1 t
t1 t1 t1 t1
t1 t2 t3 tn
• Fineţea: este calitatea aparatului de a perturba cât mai puţin circuitul în care este conectat.
• Capacitatea de supraâncărcare:
( X max ) ned
CS = ⋅ 100%
X max
(1.22)
unde (Xmax)ned este valoarea maximă nedistructivă a mărimii de intrare (de măsurat), iar X max este
valoarea maximă ce se poate măsura cu aparatul respectiv.
Capacităţii de supraâncărcare i se asociază de regulă un timp, întrucât efectele distructive
depind şi de durata acţiunii exercitată de mărimea care depăşeşte domeniul de măsurare.
Astfel, uneori se defineşte o capacitate de supraâncărcare pe timp scurt (şoc) şi o capacitate
de supraâncărcare pe timp mai lung (suprasarcină).
• Consumul propriu: reprezintă puterea consumată de aparat la limita maximă a domeniului
de măsurare.
• Robusteţea: este caracteristica aparatelor de a suporta diferite şocuri, vibraţii, variaţii mari de
temperatură, umiditate, presiune, agenţi nocivi, precum şi variaţii bruşte ale măsurandului,
fără a se deteriora.
• Fiabilitatea metrologică: reprezintă calitatea aparatului de a funcţiona fără defecte, un
interval de timp cât mai lung.
Intervalul de timp în care un aparat de măsurat îşi păstrează capacitatea de funcţionare în
limitele admise, cu pauzele necesare pentru întreţinere şi reparaţii, constituie durata de
funcţionare (de “viaţă”) a sa (Fig.1.19).

Fig.1.19. Durata de funcţionare a unui aparat

- tk cu k=1,n sunt intervalele de timp în care aparatul funcţionează corect;

- t’j cu j=1,n-1 sunt intervalele de timp în care aparatul e supus reparaţiilor.
Se pot definii următorii indicatori de fiabilitate:
- media timpului de bună funcţionare:
n
1
MTBF =
n ∑t
k =1
k
(1.23)
- media tmpului de reparaţii:
n −1
1
MTR =
n −1 ∑t
j =1
'
j
(1.24)
Foarte frecvent, drept măsură cantitativă a fiabilităţii se consideră probabilitatea
funcţionării fără defecţiuni în decursul unui interval de timp.
• Comportarea dinamică: este un indicator ce apare în cazul în care măsurandul
are variaţii alternative cu frecvenţe mari sau când variază rapid în timp
Variaţiile mărimii de intrare nu pot fi transmise instantaneu la ieşire, ci se transmit cu
întârziere şi uneori cu deformaţii în raport cu caracteristica statică. Regimul dinamic prezintă
interes în special pentru aparatele specifice măsurărilor dinamice şi anume osciloscoape şi
înregistratoare. Totodată regimul dinamic este important şi pentru aparatele destinate
măsurărilor statice, care necesită un timp de răspuns până la atingerea valorii staţionare, timp
ce caracterizează regimul dinamic al aparatului.
Pentru a caracteriza comportare în regim dinamic a aparatelor, există drept criterii de
apreciere, răspunsul acestora la trei funcţii standard de intrare (Fig.1.20):
a) -funcţia treaptă: ce caracterizează variaţia instantanee a mărimii de intrare;

8
 y(t) A(f)
Ymax
+Bs
A0
Ys
0,707A
0,9Ys 0 b) -funcţia liniar variabilă: ce caracterizează variaţia lentă a mărimii de intrare;
-Bs
c) -funcţia sinusoidală: ce caracterizează o variaţie rapidă a mărimii de intrare.
f
0,1Ys y(t) 1 2
fBy(t) 2’ 1
y(t)
t 1
tc ts
2
t
2” t
t c)
a) b)
Fig.1.20. Răspunsul unui aparat de măsurat la trei mărimi de intrare: treaptă (a), liniar variabilă
(b) şi sinusoidală (c)

Pentru punerea în evidenţă a indicatorilor de calitate specifici regimului dinamic, vom

considera răspunsul oscilatoriu amortizat ce caracterizează majoritatea aparatelor analogice
(Fig.1.21).

- Supracreşterea: σ
σ = Ymax - Y s (1.25)
sau exprimată în procente:
Y - Ys
σ[%] = max • 100
Ys (1.26)
- Eroarea (abaterea)dinamică: ε d

εd (t) = y(t) - Y(s) (1.27)

Se observă că ε d(t) scade în valoare absolută cu timpul tinzând să se anuleze.
Fig.1.21. Răspuns oscilatoriu amortizat şi indicatorii de calitate corespunzători

În practică ε d(t) se consideră neglijabilă, atunci când se încadrează în banda de stabilizare.

ε d(t)≤ Bs (1.28)
Bs - banda de stabilizare, care în cazul aparatelor de măsurat uzuale (industriale) este de
(2÷ 5)% din Ys.
- Timpul de creştere: tc
Se defineşte ca intervalul de timp în care y(t) trece de la valoarea de 10% din Y s, la valoarea
de 90% din Ys.
-Timpul de stabilizare (de răspuns): ts
Se defineşte ca intervalul de timp în care eroarea dinamică se încadrează în banda de
stabilizare. Acest timp constituie o măsură a vitezei de răspuns a aparatului; cu cât t s este mai
mic cu atât aparatul respectiv este mai rapid. Uneori pentru a aprecia rapiditatea unui aparat
se foloseşte timpul de creştere tc.
- Lărgimea de bandă (banda de trecere)
Caracteristica amplitudine-frecvenţă a aparatelor de măsurat şi traductoarelor este de
tip filtru trece jos, adică ele lasă să treacă frecvenţele joase şi le atenuează pe cele înalte.
1
Se defineşte lărgimea de bandă ca fiind frecvenţa fB, la care amplitudinea scade cu 2 (sau

cu 3dB) faţă de amplitudinea corespunzătoare frecvenţei zero (corespunzătoare regimului

static).
Fig.1.22. Caracteristica amplitudine – frecvenţă a unui aparat de măsurat

9
 I

T °C
20mV/ Rx
VT Vin G=10
VOUT
Vx Vy Ri
2. ERORI DE MĂSURARE
al formeaz? un termocuplu, care genereaz? o tensiune electric? propor?ional? cu temperatura jonc?iunii. Trebuiesc astf

Dispozitivul măsurat
Oricât de perfecţionate ar fi metodele şi aparatele utilizate în procesul de măsurare, oricât
a)
de favorabile ar fi condiţiile în care se desfăşoară şi oricât de atent ar fi controlat acest proces,
rezultatul măsurării va fi totdeauna diferit de valoarea reală sau adevărată a mărimii de
măsurat. Diferenţa între valoarea măsurată Xm şi valoarea reală X se numeşte eroare de
T 5kΩ Vin 10k Ω
măsurare. Această definiţie are doar o importanţă teoretică, neputându-se aplica în practică,
VOUT
întrucât valoarea reală nu este accesibilă şi ca urmare nici eroarea corespunzătoare. În
G=10
practică, valoarea reală X este înlocuită cu o valoare convenţională (de referinţă) X 0 măsurată
cu o incertitudine suficient de mică, care diferă puţin de valoarea reală putând-o astfel înlocui.
Tabelul 2.1
Cupru - µV/Cº
Cupru <0,3
Aur 0,5
Argint 0,5
Alamă 3
Aluminiu 5
Siliciu 500
Oxid de cupru 1000

Alte erori pot apărea când rezistenţa Rx a dispozitivului (circuitului) supus măsurării reprezintă
un procent considerabil din rezistenţa de intrare Ri a multimetrului. Aceste erori se numesc erori
de sarcină. În Fig.2.1 este prezentat modul de apariţie al acestei erori.

Fig.2.1. Modul de apariţie al erorii de sarcină

În absenţa multimetrului (în gol) tensiunea la ieşirea dispozitivului este Vx. Prin conectarea
multimetrului la ieşirea acestui circuit, tensiunea de ieşire a acestuia va scădea la valoarea:
Ri
Vy = Vx
R x + Ri
<Vx (2.1)
Pentru ca tensiunea Vy să fie cât mai apropiată de Vx este necesar ca Ri>>Rx.
Următorul exemplu arată cum efectul sarcinii poate compromite rezultatul unei măsurări.

Aplicaţia 2.1.
Ieşirea unui termocuplu este o tensiune proporţională cu temperatura, având funcţia de
transfer de 20 mV/°C. Termocuplul are rezistenţa de ieşire de 5 kΩ . La ieşirea termocuplului
este conectat un amplificator de tensiune, cu rezistenţa de intrare 10 kΩ şi factorul de
amplificare A =10. Să se determine tensiunea la ieşirea amplificatorului, dacă temperatura
măsurată de termocuplu este 50 °C.

Fig.2.2. Analiza fără sarcină (a) şi respectiv cu sarcină (b)

Soluţia naivă este prezentată în Fig.2.2.a. Ieşirea în gol a termocuplului este simplu VT = (20
mV/°C)50°C = 1.0 V. Deoarece câştigul (amplificarea) amplificatorului este 10, atunci
tensiunea la ieşirea sa este Vout = 10Vin = (10)1.0 V = 10 V. Dar acest rezultat este greşit,
întrucât nu s-a ţinut seama de efectul sarcinii. Fig.2.2.b prezintă analiza corectă. Tensiunea la

10
 I
bec577db49d96710d82a3a4d09a3f96e111e361130d3042f86d1203891a660f8e1328eb6c138da0793753c5f013749d2b2f7797
Rx
0000010000000f0004f0c600000032010af00800000005040000820a000053000bf08a00000042018e53000045c14e00000048
Vx Vy Ri
0000001000000fefffffffefffffffeffffff05000000fefffffffefffffffefffffffeffffff0a000000fefffffffefffffffeffffff0e0000000f0000001
intrarea amplificatorului este dată de relaţia:
10k 10
1da01000000000000da01000000000000a70e000000000000a70e000000000000000000000000000000000000000000000000
Vin = VT = 1V = 0,67 V
10k + 5k 5
00000000b000000000000001e1000000100000001000000000c100000020000001e000000060000005469746c650003000000
(2.2)
I
0a009301d0009301cf009201ce009101ce009001cf009001db009001dc009101dd009201dd009301dc001800000024030a0093
Astfel tensiunea la ieşirea amplificatorului este: Vout =10(0.67 V) = 6.7 V.
mc
Vmc O altă sursă de eroare Rizol apare datorită aşa numitei tensiune de mod comun care apare în
cazul în care tensiunea la ieşirea dispozitivului testat este diferenţială (fără nici o bornă legată
la masă). Tensiunea de mod comun apare între o bornă a tensiunii diferenţiale, care reprezintă
tensiunea utilă şi masa sistemului de măsură. (Fig.2.3). Apare astfel un curent prin circuitul
format de această tensiune şi rezistenţa finită faţă de masă a multimetrului, reducând precizia
măsurării.

Fig.2.3. Modul de apariţie al erorii de mod comun

Alte erori pot apărea în cazul în care procesul de măsurare se efectuează în apropierea
unor câmpuri magnetice şi/sau electrice exterioare.
Clasificarea erorilor de măsurare se poate face după mai multe criterii dată fiind
diversitatea lor precum şi datorită multitudini punctelor de vedere din care pot fi privite.
După caracterul lor erorile de măsurare se împart în: erori sistematice, erori aleatoare
(întâmplătoare), erori grosiere (inadmisibile);
După mărimea de referinţă: erori reale şi erori convenţionale;
După modul de exprimare valorică: erori absolute şi erori relative.

2.1. Erori sistematice

Sunt caracterizate prin aceea că, în condiţii neschimbate de repetare a măsurării, au valori
previzibile, constante sau variabile, după o lege cunoscută (determinată). Există mai multe
tipuri de erori sistematice:
• Erori sistematice de aparat: datorate în principal unor imperfecţiuni constructive sau de
etalonare. Din această categorie face parte eroarea de zero, generată de deplasări ale stării
de echilibru corespunzătoare indicaţiei de zero. Eroarea de zero are un caracter aditiv şi
este constantă pe întreg domeniul de măsură al aparatului.
O altă eroare sistematică de aparat este eroarea de histerezis, caracterizată prin aceea că se obţin
valori diferite la măsurarea aceleaşi mărimi după cum aparatul atinge starea de echilibru prin
valori crescătoare sau descrescătoare (Fig.2.4). Se observă că se obţin valori diferite pentru
1 2
inducţia magnetică (în intervalul B1... B1 ) pentru aceiaşi valoare H1 a intensităţii câmpului
magnetic, după cum această valoare este atinsă în sens crescător sau în sens descrescător.
Valori diferite ale inducţiei magnetice determină indicaţii diferite ale aparatului.
Există şi alte tipuri de erori sistematice de aparat, ele determinându-se de regulă
experimental, printr-o verificare corectă şi repetată a aparatelor.
• Erori sistematice de metodă: sunt printre cele mai importante, ele datorându-se unor
simplificări sau aproximări introduse, precum şi imposibilităţii realizării practice a condiţiilor
ideale, condiţii ce ar asigura efectuarea măsurării fără erori. Un exemplu de eroare
sistematică de metodă apare la măsurarea rezistenţei electrice prin metoda volt-
ampermetrică, utilizând cele două tipuri de montaje: montajul aval şi montajul amonte

11
 UA
I RA IR I
A A
IV
RA
U V R U V UR R
RV RV

a) b)
Fig.2.5. Măsurarea rezistenţei cu montajul aval (a) şi montajul amonte (b)

Dacă se aplică relaţia aproximativă de calcul:

U
Rm =
I (2.3)
unde U, I sunt indicaţiile voltmetrului respectiv ampermetrului, atunci se comite o eroare
sistematică de metodă. Notând cu RA şi cu RV rezistenţele interioare ale ampermetrului
respectiv voltmetrului, atunci relaţia exactă de calcul a rezistenţei măsurate este:
a) pentru montajul aval
U U U 1
R= = = = = Rm RV
IR I - IV U 1 1 RV - Rm
I- -
RV Rm RV (2.4)
Eroarea sistematică de metodă comisă în acest caz este:
2
∆R = Rm - R = Rm - Rm RV = - Rm
RV - Rm RV - Rm (2.5)
b) pentru montajul amonte
U - UA
R = UR = = Rm - RA
I I (2.6)
iar eroarea sistematică comisă:
∆R = Rm - (Rm - R A ) = R A (2.7)

Aplicaţia 2.1.
Care este eroarea sistematică de metodă comisă la măsurarea puterii consumată de
rezistenţa R, utilizând metoda volt-ampermetrică (montaj amonte), cunoscând indicaţia
ampermetrului I=2A şi rezistenţa internă a acestuia RA=0,05Ω .

2.2. Erori aleatoare (întâmplătoare sau accidentale)

Sunt cele care apar diferit atât ca sens cât şi ca valoare, la repetarea măsurărilor în
condiţii identice. Aceste erori nu sunt controlabile. Se pot admite drept cauze ale apariţiei
acestor erori fie fluctuaţiile mărimii de măsurat, fie variaţii aleatoare rapide ale unor mărimi de
influenţă. Ca urmare, erorile aleatoare pot fi determinate numai probabilistic prin intermediul
funcţiilor de repartiţie de probabilitate.

2.3. Erori grosiere (inadmisibile)

Sunt caracterizate prin valori foarte mari, cu o probabilitate mică de apariţie, care conduc
la denaturarea rezultatului măsurării. Ele pot proveni din funcţionări defectuoase ale
aparatelor, aplicarea greşită a metodelor de măsurare, citirea eronată a indicaţiilor de către
operator, e.t.c.

12
 Modul în care cele trei tipuri de erori (sistematice, aleatoare şi grosiere) afectează
rezultatul măsurării poate fi pus în evidenţă prin analogie cu imaginea obţinută în urma tragerii
la ţintă (Fig.2.6.)

a) b) c) d)
Fig.2.6. Punerea în evidenţă ale diferitelor tipuri de erori, prin analogie cu imaginea obţinută în
urma tragerii la ţintă: a-eroare sistematică; b-eroare aleatoare; c-eroare grosieră; d-
măsurătoare precisă

2.4. Erori reale şi erori convenţionale

Prin eroare reală a unei măsurări se înţelege diferenţa dintre valoarea măsurată X m şi
valoarea reală sau adevărată a mărimii respective X.
∆ X=Xm-X (2.10)
Întrucât valoarea reală (adevărată) a mărimii care se măsoară nu poate fi cunoscută,
înseamnă că nici valoarea reală nu poate fi determinată, ea având numai valoare teoretică. În
calculele practice ale erorilor, în locul valorii reale X, se ia o valoare de referinţă (valoare
etalon) care are un caracter convenţional. Valoarea de referinţă Xe se obţine apelând la aparate
sau la metode mai precise decât în cazul măsurării considerate sau se obţine, ca o medie a mai
multor măsurări efectuate asupra mărimii de măsurat.
Se defineşte astfel eroarea convenţională, ca diferenţa dintre valoarea măsurată X m şi
valoarea de referinţă (etalon) Xe.
∆ Xconv =Xm-Xe (2.11)

2.5. Erorile absolute şi erorile relative

Erorile definite cu relaţiile (2.10) şi (2.11) pot avea valori pozitive sau negative şi au
aceeaşi unitate de măsură ca şi valoarea măsurată. Ele se numesc erori absolute, reale respectiv
convenţionale.
Erorile absolute sunt utile pentru a aprecia comparativ calitatea mai multor măsurări
efectuate asupra aceleaşi mărimi. Deoarece nu conţin nici o informaţie asupra valorii
măsurate, erorile absolute nu caracterizează precizia unei măsurări. De exemplu menţionând
că erorile absolute comise la măsurarea a două rezistenţe sunt de 1Ω , fără a se indica valorile
celor două rezistenţe măsurate, nu se poate aprecia care dintre cele două măsurări este mai
precisă. Astfel dacă eroarea de 1Ω a fost făcută la măsurarea unei rezistenţe de 10kΩ , se
poate spune că măsurarea este foarte precisă, pe când pentru o rezistenţă de 5Ω , eroarea
absolută de 1Ω este mare (deci precizie mică).
Prin raportarea erorii absolute la valoarea reală sau la valoarea de referinţă se obţine
eroarea relativă.
-eroarea relativă reală
∆X Xm - X
εr = =
X X (2.12)
-eroare relativă convenţională
( ∆X )conv Xm - Xe
(εr )conv = =
Xe Xe (2.13)

13
 Erorile relative sunt adimensionale şi furnizează indicaţii asupra preciziei cu care s-au
efectuat măsurările. Astfel în cazul exemplului considerat anterior:
∆ 1Ω
ε r1 = X1 = = 0,0001 sau ε r1 [%] = 0,1%
X1 10kΩ
∆ 1Ω
ε r 2 = X2 = = 0,2 sau ε r 2 [%] = 20%
X2 5Ω (2.14)
Precizia unui aparat de măsură sau a unei metode de măsurare este dată de clasa de
precizie c. Prin definiţie, clasa de precizie, este raportul dintre eroarea maxim admisibilă şi
valoarea maximă Xmax, care se poate măsura cu aparatul sau cu metoda respectivă, multiplicat
cu 100.
∆ Xmax
c= 100
Xmax (2.15)
Clasele de precizie sunt standardizate pentru diferitele tipuri de aparate de măsurare. De exemplu,
pentru aparatele electrice indicatoare, clasele de precizie standardizate sunt: 0,05; 0,1; 0,2;
0,5;1; 1,5; 2,5; 5; 10.
În funcţie de clasa de precizie indicată pe aparat se poate determina valoarea erorii maxim
admisibile.
c
∆X max = Xmax
100 (2.16)
Eroarea maxim admisibilă, numită şi eroare tolerată sau eroare limită de clasă, este cea
mai mare eroare absolută ce poate fi produsă de acel aparat, o eroare mai mare nefiind posibil
să se producă cu aparatul respectiv.
Cunoscând valoarea erorii maxim admisibile a unui aparat cu care se măsoară o anumită
mărime (obţinându-se valoarea măsurată Xm), se poate determina intervalul de încadrare al
valorii reale X a mărimii respective:
( Xm - ∆ Xmax ) ≤ X ≤ ( Xm + ∆ Xmax ) (2.17)
sau
X = Xm ± ∆ Xmax (2.18)
Se observă că cu cât eroarea maxim admisibilă aferentă unei metode sau unui aparat este
mai mică cu atât rezultatele măsurărilor sunt mai apropiate de valorile reale, deci metoda sau
aparatul sunt mai precise. Eroarea maxim admisibilă este o eroare absolută. Eroarea relativă
maxim admisibilă ε max comisă la măsurarea unei anumite valori Xm, a unei mărimi este:
∆ Xmax c Xmax
εmax = =
Xm 100 X m
(2.19)
sau exprimată în procente:
∆ Xmax X
εmax [%] = 100 = c max
Xm Xm
(2.20)
Se observă că pentru obţinerea unei erori relative maxim admisibile cât mai mici, valoarea Xm, a
mărimii care se măsoară, trebuie să fie cât mai apropiată de valoarea maximă X max ce se poate
măsura cu aparatul respectiv. La multe aparate apropierea celor două valori (Xm şi Xmax) se face
prin simpla modificare a domeniului de măsură al aparatului, astfel încât, indicaţia acestuia să
se situeze în ultima treime a scării.

Aplicaţia 2.2.
Pentru măsurarea tensiunii de fază de 220V sunt disponibile 4 voltmetre (vezi Tabelul 2.2).

14
 R0
A
RG I RG Im
E R E R

Tabelul 2.2
a) b) Nr. Domeniul de Clasa de precizie
I măsurare
1 0...150 2,5
I0
E A R0 R 2 0...250 1
3 0...300 1,5
4 0...600 0,5
c)
Să se precizeze care dintre aceste voltmetre permit măsurarea tensiunii cu eroarea relativă
maxim admisibilă cea mai mică.

3. MĂSURAREA ANALOGICĂ A MĂRIMILOR ELECTRICE

3.1. Măsurarea intensităţii curentului electric

Intensitatea curentului electric este definită drept cantitatea de electricitate ce trece în
unitatea de timp print-o secţiune a unui circuit. Unitatea de măsură este amperul, care este o
unitate fundamentală în Sistemul Internaţional.

Fig.3.1. Montarea ampermetrului în circuit: a)-circuit fără ampermetru; b)-circuit cu

ampermetru montat corect; c)- circuit cu ampermetru montat greşit

Intensitatea curentului electric din latura unui circuit se măsoară cu ajutorul

ampermetrelor, aparate ce se înseriază în latura respectivă. Ca urmare a rezistenţei interne R0
a ampermetrului, curentul măsurat de acesta Im este mai mic decât curentul I care ar circula în lipsa
ampermetrului (Fig.3.11).
Înainte de introducerea ampermetrului:
E
I=
R + RG
(3.1)
După introducerea ampermetrului:
E
Im =
R + RG + R 0
(3.2)
Ca urmare eroarea va fi afectată de o eroare, curentul măsurat Im fiind diferit (mai mic) decât
curentul real I.
Eroarea absolută este:
ΔI=Im-I (3.3)
Iar eroarea relativă:
∆I R0 R0
εI = =− =−
I R + RG + R 0 RTotal
(3.4)
Se observă că pentru ca eroarea să fie cât mai mică, rezistenţa internă a ampermetrului R0
trebuie să fie mult mai mică decât rezistenţa totală a circuitului R Total. Cu cât rezistenţa
ampermetrului este mai mică cu atât calitatea măsurării este mai bună.
Montarea în paralel a ampermetrului este o montare greşită, ducând la distrugerea
aparatului (Fig.3.11.c).
Datorită rezistenţei foarte mici a ampermetrului prin aparat va trece un curent cu o
intensitate foarte mare:

15
 E E
I0 = 〉 I 〉=
R0 R
(3.5)
Aplicaţia 3.2.
Într-un circuit alimentat cu o sursă de tensiune continuă E=3V şi care are rezistenţa internă
RG=6Ω se montează un ampermetru cu rezistenţa internă R0=1Ω. Să se determine eroarea
relativă a măsurării. Dar dacă ampermetru are R0=0,1Ω?. Să se determine valoare curentului
prin ampermetru la montarea greşită, în paralel, a acestuia.

3.1.1. Ampermetre magnetoelectrice de curent continuu

Cele mai utilizate ampermetre electromecanice analogice de curent continuu sunt ampermetrele
magnetoelectrice deoarece:
- au sensibilitate şi precizie ridicată
- scară liniară
- consum de putere scăzut
Aparatul magnetoelectric are dispozitiv motor alcătuit dintr-un magnet permanent fix şi o
bobină mobilă dispusă între polii magnetului permanent.

N S

φ 2 F
1 F

5 3 4 3 5
Fig.3.2. Instrument magnetoelectric cu bobină mobilă şi
magnet permanent fix

Circuitul magnetic este format din magnetul permanent (1), jugul magnetic (5), piesele
polare (3) şi miezul magnetic (4). Magnetul permanent se fabrică din aliaj magnetic dur (alnico,
magnico) care produce în întrefier un câmp magnetic puternic. Piesele polare sunt executate
din fier moale ca şi miezul magnetic (4). Forma lor permite realizarea unui întrefier cilindric
îngust (≤ 2mm) în care fluxul magnetic are o distribuţie uniform radială, astfel încât liniile de
forţă ale câmpului sunt perpendiculare pe spirele bobinei mobile (2) indiferent de poziţia
acesteia. Bobina mobilă (2) este realizată din conductor subţire (0,02...0,2mm) din cupru izolat
cu email. Resoartele spirale înfăşurate în sensuri opuse pentru a compensa efectele variaţiilor
de temperatură servesc pentru realizarea cuplului rezistent şi drept conexiuni elastice la
bobina mobilă.
Principiul de funcţionare al aparatelor magnetoelectrice se bazează pe apariţia forţelor de
interacţiune între câmpul magnetic dat de magnetul permanent în întrefier şi bobina mobilă
parcursă de curentul electric de măsurat. Aceste forţe dau naştere cuplului activ care
deplasează bobina în sensul creşterii energiei magnetice localizate în dispozitivul motor.
La trecerea curentului continuu I prin bobina mobilă, asupra bobinei va acţiona forţa:
F = NBIL (3.6)
unde B este inducţia magnetică a câmpului magnetic din întrefier, N numărul de conductoare al
bobinei, iar L este lungimea bobinei aflată în câmp. Cele două forţe care se exercită asupra

16
celor două laturi ale bobinei formează un cuplu al cărui moment are expresia:
D
Ma = 2 2 F = NBDLI =NBSI =φ 0I (3.7)
unde D este lăţimea bobinei, S suprafaţa (aria) acesteia, iar φ 0
este valoarea maximă a fluxului
magnetic prin bobină.
Sub acţiunea cuplului activ Ma dispozitivul mobil se roteşte cu un unghi α care corespunde
poziţiei în care acest cuplu este echilibrat de cuplul rezistent Mr dezvoltat în resoartele spirale.
Ma + Mr = 0
φ0 I - K r α = 0
(3.8)
Rezultă deviaţia instrumentului magnetoelectric în c.c.
φ
α= 0I
Kr (3.9)
Relaţia (3.9) reprezintă ecuaţia de funcţionare a instrumentului magnetoelectrice în regim
static. Deviaţia α este proporţională cu intensitatea curentului I şi scara instrumentului este
liniară gradată uniform. Sensibilitatea de curent este constantă şi are valoarea:
α φ 0 NBS diviz
SI = = = [ ]
I Kr Kr A
(3.10)
Sensul deviaţiei depinde de sensul curentului I prin bobina mobilă. Aceasta înseamnă că
aparatele magnetoelectrice au polaritatea fixată, bornele fiind marcate cu + şi - (sau numai
cea cu +).
În curent alternativ sinusoidal, datorită inerţiei mari a organului mobil, instrumentul
magnetoelectric nu poate urmării variaţiile instantanee ale curentului ce parcurge bobina. Astfel
pentru un curent alternativ sinusoidal:
i(t) = 2 I ef sin ωt (3.11)
Valoarea instantanee a cuplului activ este:
ma (t) = φ 0 • i(t) = 2 I ef • φ 0 • sin ωt (3.12)
Datorită inerţiei organul mobil al aparatului nu poate urmări variaţiile acestui cuplu activ
instantaneu. Pentru frecvenţe mai mari decât frecvenţa proprie de oscilaţie a organului mobil,
deviaţia aparatului va fi dată de valoarea medie a cuplului activ.
T T
1 1
M amed =
T ∫
ma (t)dt= 2 I ef φ 0
T ∫
sin ωt = 0
0 0 (3.13)
Ca urmare, pentru a putea utiliza instrumentul magnetoelectric şi în curent alternativ
sinusoidal, acesta trebuie asociat cu dispozitive de redresare.
Prin construcţie, au un domeniu de măsurare limitat, datorită valorilor reduse ale curenţilor
pe care îi poate suporta bobina mobilă şi resoartelor spirale. Astfel valoarea maximă a
curentului ce poate fi măsurată direct cu aparatele magnetoelectrice este cel mult 100mA la
cele cu susţinere pe lagăre şi cel mult 100mA la cele cu suspensie pe benzi tensionate.
Pentru extinderea domeniului de măsurare al ampermetrelor magnetoelectrice deci pentru
realizarea de ampermetre de c.c., se folosesc şunturile.
Orice ampermetru este construit pentru un anumit domeniu de măsurare, caracterizat
printr-un anumit curent nominal I0 (maxim, la capăt de scară) şi are o rezistenţă internă R0.
Dacă este necesar să se măsoare un curent continuu cu o intensitate I>I 0, domeniul de
măsurare se poate extinde cu ajutorul unor dispozitive auxiliare numite şunturi.
Şuntul este o rezistenţă electrică, de valoare mică, care se montează în paralel cu

17
 I0 R0
mA
000001c000000020079c89c0000000000000048da4900fcb749000000000003010103010a011283490002863d00032a010
R1 R2 Rk Rm
... ...
Isk ampermetru şi prin care trece o parte a curentului de măsurat.
0000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000
2 k
1
C R0
Ik I I0 mI
mA
Is

Rs
Fig.3.3. Ampermetru cu şunt

Ampermetrele de laborator se realizează de obicei cu mai multe domenii de măsurare prin

prevederea de şunturi multiple comutabile ca în Fig.3.4. Raportul de şuntare nk este dat de
relaţia:
I sk I 0 + I sk I
nK = = = 1 + sk
I0 I0 I0
K m
I sk ∑ (
R j = I 0 R0 + ∑Rj )
j =1 j =k
m m
R0 + ∑Rj R0 + ∑R j
j =k j =1
n k = 1+ k
= k
∑Rj ∑R j
j =1 j =1
(3.16)
Fig.3.4. Ampermetru cu şunt multiplu

Deci pentru un aparat dat, cu valorile I0, R0 cunoscute, fixând valorile IK pentru cele cu domenii de
măsurare, rezultă valorile rezistenţelor şunturilor.
Materialele din care se realizează şunturile sunt manganina şi constantanul, caracterizate
prin rezistivităţi ridicate şi coeficienţi de variaţie a rezistivităţii cu temperatura reduşi. La o
variaţie a temperaturii, rezistenţa şuntului rămâne practic neschimbată, în timp ce rezistenţa
bobinei mobile (din cupru) variază. Pentru reducerea erorii de temperatură este necesară
introducerea unor elemente de compensare.

Aplicaţia 3.2
Să se realizeze un ampermetru de c.c. cu trei domenii de măsurare (I 1=0,5A; I2=1A; I3=5A),
cunoscând că ampermetrul are curentul nominal I0=100mA şi rezistenţa internă R0=50.

3.1.2. Ampermetre magnetoelectrice de curent alternativ

Aparatele magnetoelctrice nu pot fi utilizate în curent alternativ sinusoidal întrucât cuplul activ
mediu rezultant este nul. În scopul folosirii acestor aparate şi în curent sinusoidal, se asociază
aparatele magnetoelectrice cu convertoare c.a-c.c. Cele mai utilizate convertoare c.a-c.c. sunt
circuitele de redresare.
Ampermetre magnetoelectrice cu circuite de redresare sunt constituite dintr-o schemă de
redresare monoalternanţă sau bialternanţă, în cadrul căreia se înseriază un miliampermetru
sau microampermetru magnetoelectric. Prin redresarea uneia sau ambelor alternanţe ale
curentului sinusoidal, valoarea medie a acestuia şi deci a cuplului activ mediu vor fi diferite de
zero.

18
 D1 Ri iΓ(t)
iΓ(t) i(t) i(t)
i(t) i(t)
Ri t t
D2 - scheme de redresare monoalternanţă
D iΓ(t)
i(t)
Fig.3.5. AMEiΓcu
(t) schemă dei(t) D1monoalternanţă
redresare i (t)(a) şi formele de undă corespunzătoare
Γ
Ri t (b)
IΓmed iΓ(t) IΓmed t
T/2 T
Considerăm că la intrarea ampermetrului se aplică unT/2
curent
T alternativ sinusoidal definit
a) b) D2
prin relaţia: b)
a)
i(t) = 2 I ef sin ωt (3.17)
Dar curentul prin instrumentul magnetoelectric este iΓ (t) astfel încât cuplul activ instantaneu
(momentan) al aparatului este:
ma (t) = φ0 iΓ (t) (3.18)
Deviaţia α a organului mobil al aparatului este dată însă de valoarea medie a acestuia:
T
1 1T
M a med =
T ∫ ma (t)dt = φ 0 ∫ i Γ (t)dt = φ 0 I Γ med

0 T 0 (3.19)
T T
1 2 2
I Γ med = ∫ i(t)dt = Tω2 I ef cos ωt | = I ef
Kf
T 0 0 (3.20)
unde:
π
Kf = = 2,22
2 (3.21)
- scheme de redresare bialternanţă

Fig.3.6. AME cu schemă de redresare bialternanţă (a) şi formele de undă corespunzătoare (b)

Şi în acest caz, valoarea medie a cuplului activ este:

M a med = φ 0 I Γ med
T
2
2 I ef
I Γ med = ∫
T 0
i(t)dt =
Kf
π
Kf= = 1,11
2 2 (3.22)

Deviaţia α a ampermetrului este:

M φ φ I
α = a med = 0 I Γmed = 0 ef
Kr Kr Kr Kf (3.23)
K f = 2,22 − redresare monoaltern ţă

unde  K f = 1,11 − redresare bialternan ţă
Rezultă că scara aparatului este liniară în raport cu valoarea efectivă a unui curent
sinusoidal. Gradaţiile sunt diferite în raport cu cele ale unui curent continuu echivalent, datorită
factorului de formă Kf. Ca urmare, pentru un ampermetru magnetoelectric destinat a fi utilizat
atât în c.c cât şi în c.a se prevăd scări separate sau se utilizează aceeaşi scară dar se prevede
un comutator c.c-c.a care să tină seama de expresiile deviaţiei α în cele două cazuri. Diodele
redresoare introduc erori suplimentare datorită neliniarităţi caracteristicii diodei pentru

19
 Ri R U = I ( Ri + R a )
i
Ik RaRa1 Ra2 Rak Ram
... ... U i = I Ri
U R
m= = 1+ a
Ui U i Ui Ri
semnale mici şi datorită modificării acestei caracteristici cu temperatura. De asemenea,
U R a = (m - 1) Ri
datorită capacităţilor parazite Cp, în paralel cu joncţiunea diodei, apare un efect de şuntare care
creşte odată cu creşterea frecvenţei, micşorând curentul prin aparatul magnetoelectric. De
Uk
aceea domeniul de frecvenţă al acestor aparate este limitat la 10..15kHz.

3.2. Măsurarea
a) tensiunii electrice.
Ri Tensiunea
Ra1 electrică este definită ca diferenţa de potenţial electric dintre două puncte.
Unitatea Rde măsură pentru tensiunea electrică în Sistemul Internaţional este voltul.
ak

CeleR mai utilizate voltmetre analogice de c.c. sunt voltmetrele magnetoelectrice. Dacă la
am

bornele unui aparat magnetoelectric a cărui bobină mobilă are rezistenţa R i, se aplică o
Uk
tensiune continuă U, relaţia de funcţionare devine:
φ U φ0
b) α= unde SU =
K r Ri K r Ri (3.26)
Se observă că deviaţia α este proporţională cu tensiunea aplicată la borne, deci aparatul
poate fi utilizat ca voltmetru.
Se menţin proprietăţile referitoare la polaritatea fixată şi la liniaritatea scării. De
asemenea, se observă că sensibilitatea de tensiune SU este mai mică decât sensibilitatea de
curent SI. Pot fi folosite direct numai ca milivoltmetre.
Pentru extinderea domeniului de măsurare al unui voltmetru de c.c. se înseriază cu acesta
o rezistenţă adiţională.

Fig.3.8. Voltmetru de c.c. (3.27)

cu rezistenţă adiţională

Voltmetrele de laborator se construiesc cu domenii multiple de măsurare. Rezistenţele adiţionale pot

fi realizate separat, pentru fiecare interval de măsurare (Fig.3.9.b) sau pot fi formate din mai
multe rezistenţe legate în serie (Fig.3.9.a).
În cazul rezistenţelor adiţionale în serie, factorul de multiplicare este:
k
Ri + ∑ Raj k
R aj
∑ Ri
Uk j =1
mk = = = 1+
Ui Ri j =1 (3.28)
iar pentru rezistenţe în paralel:
U k R i + R ak R
mK = = = 1 + ak
Ui Ri Ri (3.29)
Cunoscând valorile Ri şi Ui pentru un aparat dat şi stabilind limitele maxime Uk pentru cele K
domenii, rezultă factorii de multiplicare mk. Se formează un sistem de m ecuaţii cu m
necunoscute Raj (j =1,2 ...,m) prin rezolvarea căruia rezultă valorile rezistenţelor adiţionale.

Fig.3.9. Voltmetru de c.c. cu domenii multiple: a) cu rezistenţe adiţionale în serie; b) cu

rezistenţe adiţionale
în paralel

Rezistenţele adiţionale se confecţionează din manganină sub formă de rezistenţe

bobinate montate în interiorul carcasei aparatului. Cu ajutorul rezistenţelor adiţionale,

20
 Ra
domeniul de măsurare poate fi extins până la 1000V c.c. Această limită este impusă în principal
u(t)
din considerente de izolaţie şi de pericolul pe care îl prezintă tensiunile mai ridicate pentru
operator.
Rezistenţele adiţionale determină şi un alt parametru de calitate pentru aparat şi anume
consumul propriu:
U2 U2
P= ≈
Ri + Ra Ra (3.30)
Un consum de putere redus (ceea ce înseamnă Ra mare) determină reducerea erorii
sistematice de metodă.
Adesea, un voltmetru este caracterizat prin rezistenţa necesară pentru a obţine un
domeniu de măsurare de 1 volt, cunoscută sub denumirea de „rezistenţă în Ω/V”. Astfel, ţinând
seama că domeniul de tensiune al unui voltmetru este dat de produsul dintre curentul nominal
şi rezistenţa nominală:
U0=I0R0 (3.31)
atunci pentru U0=1V va rezulta o rezistenţă:
1 Ω
I0 V 
R0=   (3.32)
relaţie care arată că rezistenţa în Ω/V ce caracterizează un voltmetru este egală cu inversul
curentului său nominal.

Aplicaţia 3.3
Folosind un instrument cu rezistenţa internă R0=1K Ω şi curentul nominal I0=50μA se
realizează un voltmetru de cc cu rezistenţe adiţionale în serie având domeniile de măsurare
U1= 1V, U2= 5V şi U3= 10V.
a) Să se determine valorile rezistenţelor adiţionale şi rezistenţa internă a voltmetrului pentru
fiecare din cele trei domenii de măsurare;
b) Să se determine consumul propriu al voltmetrului pentru fiecare din cele trei domenii de
măsurare.
Pentru utilizarea aparatului magnetoelectric ca voltmetru de c.a., acesta se asociază - la
fel ca şi în cazul ampermetrelor - cu scheme de redresare. Astfel un voltmetru magnetoelectric
de c.a. este alcătuit dintr-un aparat magnetoelectric (µ A sau mA) conectat într-o schemă de
redresare (de regulă bialternanţă) în serie cu o rezistenţă adiţională corespunzătoare tensiunii
nominale.

Fig.3.10. Voltmetru magnetoelectric de c.a.

3.3. Transformatoare de măsurare

Sunt transformatoare electrice speciale, destinate extinderii intervalului de măsurare al
instrumentelor de măsurare de curent alternativ, precum şi izolării galvanice a acestor aparate,
de circuitele de înaltă tensiune, periculoase pentru personalul de deservire.
Principiul de funcţionare al acestor transformatoare se bazează pe fenomenul de inducţie
electromagnetică, astfel încât acestea pot fi utilizate numai în curent alternativ.
Există două tipuri de transformatoare de măsurare:
- transformatoare de curent (TC)
- transformatoare de tensiune (TT)

21
 3.3.1. Transformatorul de curent
Constructiv transformatorul de curent este
constituit dintr-un miez feromagnetic toroidal
pe care se află o înfăşurare primară
cuprinzând un număr redus de spire de
secţiune mare şi o înfăşurare secundară,
având un număr mai mare de spire de
secţiune inferioară celei din primar. Cel mai
apropiat de miez se bobinează secundarul, cu
spirele uniform distribuite pe circumferinţă.

Fig.3.11. Schema de principiu şi simbolul unui

transformator de curent

În exterior se bobinează primarul, izolat galvanic de secundar şi cu prize pentru realizarea

diferitelor valori nominale ale curentului primar.
Transformatoarele de curent sunt prevăzute cu mai multe valori nominale ale curentului primar
şi de regulă cu o singură valoare a curentului secundar, de 5A sau 1A.
Schema de principiu şi simbolul unui transformator de curent sunt prezentate în Fig.3.11.
Primarul transformatorului se conectează în serie cu circuitul al cărui curent trebuie măsurat,
iar secundarul lui se închide pe un ampermetru sau pe circuitul de curent al unui wattmetru,
contor, cosfimetru, etc.
-bornele primare (K, L sau L1, L2 ;)
-bornele secundare (k, l sau l1, l2 );
Date nominale ale transformatorului de curent
-curent primar nominal (In=5...10000A );
-curent secundar nominal ( I2n=5A sau 1A ;)
-raportul de transformare nominal KIn=I1n/I2n (ex;100/5, 2000/5 );
-puterea nominală secundară ( S2n=2...20VA );
-Impedanţa nominală secundară ( Z2n=Sn/I22n );
-clasa de precizie ( c=0,1;0,2;0,5;1;3 );
-eroarea de unghi: definită ca fiind unghiul de defazaj dintre curentul primar şi cel

secundar
δI = 〈(I1, I2) .
Ca urmare transformatoarele de curent funcţionează practic în scurtcircuit, impedanţa
aparatelor conectate în secundar fiind foarte mică. Regimul de funcţionare în gol constituie un
regim de avarie pentru transformator, deoarece curentul de magnetizare I0 devine foarte mare. Ca
urmare fluxul magnetic Φ din miezul transformatorului creşte foarte mult, ceea ce duce la:
-inducerea în secundarul transformatorului a unei tensiuni de valoare ridicată, periculoasă
pentru operator;
-creşterea pierderilor în fier, având ca urmare o încălzire excesivă a miezului care poate
avea ca efect distrugerea izolaţiei înfăşurărilor ăi chiar aprinderea transformatorului.
Pentru evitarea funcţionării accidentale în gol a transformatorului de curent, în secundarul
acestuia nu se montează niciodată siguranţe fuzibile.
Raportul curenţilor nominali se numeşte raport de transformare nominal KIn iar raportul
celorlalţi curenţi, diferiţi de cei nominali, se numeşte raport de transformare efectiv sau real KI.
N 2 I1n
KIn = =
N1 I 2n - raport de transformare nominal

22
A a

A X
I1
KI =
I 2 - raport de transformare efectiv sau real
3.3.2. Transformatorul de tensiune
a reducerea
Sunt utilizate pentru x valorilor tensiunii în circuitele cu tensiuni nominale de
peste 500V, la tensiunea secundară nominală de 100V (sau 110V).
X x
Constructiv un transformator de tensiune este alcătuit dintr-un miez feromagnetic toroidal,
pe care se găseşte înfăşurarea primară cu N1 spire şi înfăşurarea secundară cu N2 spire.

Fig.3.12. Schema de principiu şi simbolul unui transformator de tensiune

La bornele înfăşurării primare se aplică tensiunea de măsurat U1, iar la bornele secundare se
conectează un voltmetru sau circuitul de tensiune al unui wattmetru, contor, cosfimetru etc.
Deoarece impedanţa aparatelor conectate în secundar este mare, regimul nominal de
funcţionare a acestor transformatoare este apropriat de regimul de funcţionare în gol.
Raportul tensiunilor nominale se numeşte raport de transformare nominal, iar raportul
celorlalte tensiuni, diferite de cele nominale, se numeşte raport de transformare efectiv sau real.
U1n
KU n =
U 2n - raport de transformare nominal
U1
KU =
U 2 - raport de transformare efectiv sau real

3.4. Măsurarea rezistenţei electrice

Există trei metode de măsurat a rezistenţei:
- metoda indirectă a ampermetrului şi voltmetrului;
- metode de comparaţiei;
- metoda citiri directe, folosind ohmetre şi megohmetre.

3.4.1. Metoda ampermetrului şi voltmetrului

Deoarece se folosesc două aparate de măsurat se pune problema poziţionării lor reciproce
existând două variante: varianta aval şi varianta amonte (Fig.3.13).
UA
RA IR
+ I + I
A A
IV
RA
U V R U V UR R
RV RV

- -
a) b)
Fig.3.13. Măsurarea rezistenţei cu montajul aval (a) şi montajul amonte (b)

Dacă se aplică relaţia aproximativă de calcul:

U
Rm =
I (3.33)
unde U, I sunt indicaţiile voltmetrului respectiv ampermetrului, atunci se comite o eroare
sistematică de metodă. Notând cu RA şi cu RV rezistenţele interioare ale ampermetrului
respectiv voltmetrului, atunci relaţia exactă de calcul a rezistenţei măsurate este:

23
 R0 Rx
2 1
E K
c) pentru montajul aval
A U U U 1 RV
R= = = = = Rm
I R I - IV I - U 1
-
1 RV - Rm
RV R m RV (3.34)
Eroarea sistematică de metodă comisă în acest caz este:
RV R 2m
∆R = R m - R = R m - R m =-
RV - R m RV - R m (3.35)
Pentru ca eroarea de măsurare să fie cât mai mică, rezistenţa măsurată trebuie să fie mult
mai mică decât rezistenţa voltmetrului şi deci montajul aval este folosit pentru măsurarea
rezistenţelor mici.
d) pentru montajul amonte
U U -UA
R= R = = Rm - R A
I I (3.36)
iar eroarea sistematică comisă:
∆R = R m - ( R m - R A ) = R A (3.37)
Pentru ca eroarea de măsurare să fie cât mai mică, rezistenţa măsurată trebuie să fie mult
mai mare decât rezistenţa ampermetrului şi deci montajul amonte este folosit pentru
măsurarea rezistenţelor mari.

3.4.2. Metode de comparaţie

În acest caz, rezistenţa de măsurat se compară cu o rezistenţă de valoare cunoscută.
Există mai multe metode de comparaţie cele mai importante fiind:
-metoda substituţiei;
-metoda comparării tensiunilor;
-metoda de punte
În Fig.3.14 este prezentată o schemă de măsurare ce utilizează metoda substituţiei.

E – sursă de tensiune continuă

R0 – rezistenţă etalon variabilă
K – comutator cu două poziţii
A – ampermetru

Fig.3.14. Măsurarea rezistenţei prin metoda substituţiei

Cu comutatorul K pe poziţia 1 se măsoară curentul prin circuit I=E/Rx. Se trece K pe poziţia

2 şi se reglează R0 până când curentul prin acest circuit este egal cu curentul prin circuitul anterior, astfel
încât:
E E
=
R x R0
şi deci Rx=R0 (3.38)
Precizia acestei metode depinde de precizia rezistenţei etalon şi de precizia
ampermetrului.
O altă metodă de comparaţie este metoda de punte. Puntea este un circuit ce conţine 4
elemente (braţe) dispuse într-o schemă sub forma unui patrulater. Circuitul se alimentează pe
una dintre diagonalele patrulaterului, iar în cealaltă diagonală se montează un indicator de nul.
Când indicatorul de nul indică zero, între cele patru elemente ce formează puntea există o

24
 A

R1 Rx
relaţie bine determinată, din care, cunoscând valorile a trei elemente ale punţii se deduce
I1
IN valoarea celui de-al patrulea.
c000000000000046170000004d6963726f736f6674204571756174696f6e20332e30000c000000445320457175617469
R
I2 R x = R3 1
R2
(3.40)
R2 R3

K B E Puntea Wheatstone
Fig.3.15.

Această metodă are avantajul unei sensibilităţi şi precizii ridicate, domeniu larg de utilizare
şi o manevrare uşoară.

3.4.3. Ohmmetre şi megohmmetre

Sunt aparate cu citire directă folosite la măsurarea rezistenţelor electrice. După modul de
conectare al sursei de tensiune, al ampermetrului şi al rezistentei necunoscute, ohmmetrele
pot fi: serie sau paralel.
În Fig.3.16 sunt prezentate schema de principiu a unui ohmmetru serie şi a unui ohmmetru
paralel (derivaţie).

Ix
A
R Rh A R Rh I0 A
R0
Rx A R0 Rx
E E
K B K B

a) b)
Fig.3.16. Ohmmetru: a)-serie; b)-derivaţie

• Funcţionarea ohmmetrului serie: după închiderea comutatorului k, legând

rezistenţa de măsurat Rx între bornele A B, intensitatea curentului în circuitul ohmmetrului va fi:
E
I=
R + Rh + R0 + R x
(3.41)
Pentru Rx=0 (bornele AB scurtcircuitate):
E
R + Rh + R0
I=Imax= (3.42)
Pentru Rx=∞ (bornele AB în gol):
E
=0
I=Imin= ∞ (3.43)
Deci, pentru valori ale lui Rx cuprinse între 0 şi ∞, intensitatea curentului prin circuit variază între
Imax şi 0, scara gradată fiind inversă şi puternic neliniară. Acest ohmmetru se foloseşte pentru
măsurarea rezistenţelor mari, comparabile cu suma R+Rh obţinându-se o precizie bună în
intervalul:
0,1(R+Rh)<Rx<10( R+Rh) (3.44)
Înainte de utilizare este necesar să se regleze indicaţia corespunzătoare pentru R x=0, făcând
scurtcircuit între bornele A şi B. Dacă acul indicator nu indică maxim (0Ω) se va regla din Rh
până când deviaţia acului indicator va fi maximă.
• Funcţionarea ohmmetrului derivaţie: după închiderea comutatorului k, legând

25
 A
2 1
R0 Zx Rh R0
G u,f 2
K 1
~ K E
rezistenţa V RRx,L
de măsurat x
între
x bornele A B, curentul debitat de sursa E se distribuie prin
ampermetru şi prin Rx, cu valori invers proporţionale cu rezistenţele R0 şi Rx.
A
Hz Pentru Rx=0 (bornele AB scurtcircuitate):
I=Imin=0 (3.45)
Pentru Rx=∞ (bornele AB în gol):
E
R + Rh + R0
I=Imax= (3.46)
Deci, pentru valori ale lui Rx cuprinse între 0 şi ∞, intensitatea curentului prin circuit variază între 0
şi Imax, scara gradată ne mai fiind inversă, dar rămânând foarte neuniformă.
Megohmmetrele sunt aparate cu citire directă destinate măsurării rezistenţelor foarte mari.
Ele funcţionează pe acelaşi principiu ca ohmmetrele, cu deosebirea că sunt alimentate de
tensiuni mult mai mari, de ordinul sutelor sau miilor de volţi.

3.5. Măsurarea impedanţelor

Impedanţa este o mărime ce caracterizează funcţionarea elementelor de circuit în curent
alternativ. Ea se defineşte cu ajutorul legii lui Ohm aplicată în curent alternativ:
Z=U/I [Ω] (3.47)
Deoarece rezistenţa în curent continuu şi impedanţa în curent alternativ au aceiaşi relaţie de
definiţie, metodele utilizate pentru măsurarea rezistenţelor în curent continuu se pot adopta şi
la măsurarea impedanţelor în curent alternativ, cu următoarele observaţii:
- circuitele de măsurare vor fi alimentate3 în curent alternativ;
- aparatele de măsură folosite trebuie să funcţioneze la frecvenţa f a sursei de
alimentare;
- elementele de circuit, fiind alimentate în curent alternativ, se vor comporta ca
impedanţe.

3.5.1. Măsurarea impedanţei prin metoda substituţiei

Cu comutatorul K pe poziţia 1 se măsoară curentul prin circuit I=U/Zx. Se trece K pe poziţia
2 şi se reglează R0 până când curentul prin acest circuit este egal cu curentul prin circuitul
anterior, astfel încât:
U U
=
Z x R0
şi deci Zx=R0 (3.48)
G – sursă de tensiune alternativă de tensiune U (valoare efectivă) şi frecvenţă f;
R0 – rezistenţă etalon variabilă;
K – comutator cu două poziţii;
A – ampermetru de c.a.
Fig.3.17. Măsurarea impedanţei prin metoda substituţiei

După cum se observă, această metodă permite numai măsurarea globală a impedanţelor,
nu şi a componentelor R, L, C.

3.5.2. Măsurarea inductanţei prin metoda ampermetrului şi voltmetrului

Măsurarea inductanţelor proprii ale bobinelor folosind metoda voltampermetrică se
bazează pe comportarea diferită a bobinelor în c.c. şi în c.a. Întrucât bobinele au de obicei
impedanţe mult mai mici decât rezistenţa voltmetrului, se foloseşte varianta aval.

26
Z1 Z4

IN
Fig.3.18. Măsurarea inductanţelor proprii prin metoda voltampermetrică

Se închide
Z3 comutatorul K pe poziţia 1 şi montajul se alimentează în c.c. Se citesc indicaţiile
Z2
ampermetrului (I) şi voltmetrului (U) şi apoi se calculează rezistenţa ohmică a bobinei Rx:
K Rx=U/I (3.49)
u,f
~
Se trece K pe poziţia 2 şi montajul se alimentează în c.a. Se citesc din nou indicaţiile
ampermetrului (I) şi voltmetrului (U) şi se calculează impedanţa bobinei:
Fig.3.20. Punte de c.a. Zx=U/I (3.50)
Cunoscând Rx şi Zx şi cunoscând sau măsurând frecvenţa se poate deduce valoarea inductanţei:

Z x = R x2 + ( ωL x ) 2
(3.51)
1
Lx = Z x2 − R x2
de unde 2πf (3.52)

3.5.3. Punţi de curent alternativ

Sunt utilizate la măsurarea impedanţelor având aceiaşi schemă de principiu şi acelaşi mod
de funcţionare ca şi punţile de c.c.Puntea de c.a este alimentată de la o sursă de c.a. de
frecvenţă f, elementele din braţele sale se comportă ca impedanţe, iar indicatorul de nul
trebuie să funcţioneze la frecvenţa f a sursei.
Ca şi la punţile de c.c., când prin indicatorul de nul curentul este zero,
între cele patru braţe ale punţii există o relaţie bine determinată, cunoscută
sub denumirea de condiţia de echilibru, şi care este similară cu cea de la
punţile de c.c. (produsul a două braţe opuse este egal cu produsul celorlalte
două braţe opuse, sau raportul a două braţe alăturate este egal cu raportul
celorlalte două braţe alăturate).
Z1Z3 = Z2Z4 sau Z1/Z2 = Z4/Z3 (3.56)
Fiecare impedanţă poate fi exprimată prin modulul său |Z| şi prin defazajul φ pe care îl
introduce:
Z=|Z|ejφ (3.57)
Ca urmare, condiţia de echilibru se poate scrie sub forma:
Z1 e jϕ1 Z 3 e jϕ3 = Z 2 e jϕ 2 Z 4 e jϕ 4
(3.58)
ceea ce este echivalent cu două relaţii: una referitoare la module şi cealaltă la faze:
Z1 Z 3 = Z 2 Z 4
ϕ 1 + ϕ 3 =ϕ 2 + ϕ 4
(3.59)
Cea de-a doua relaţie arată că punţile de c.a. nu pot avea orice configuraţie. Astfel, dacă în
două braţe opuse ale unei punţi de c.a. sunt numai rezistenţe în celelalte două braţe trebuie să
fie reactanţe de semne contrare (inductanţă-capacitate). Dacă în două braţe alăturate sunt
numai rezistenţe, atunci în celelalte două braţe alăturate trebuie să fie reactanţe de acelaşi fel
(inductanţă-inductanţă sau capacitate-capacitate).
Ca şi la punţile de c.c., dacă se cunosc elementele din trei braţe, se pot deduce elementele
din al patrulea. Pentru calcule, se utilizează de obicei, exprimarea impedanţelor sub forma
numerelor complexe:
Z=R+jX (3.60)

27
 *
* I
A
Rw
V U Z
Ra condiţia de echilibru devine:
şi deci
(R1+jX1)( R3+jX3) = (R2+jX2)(R4+jX4) (3.61)
Desfăcând parantezele şi separând partea reală de partea imaginară se obţin două relaţii care
împreună exprimă condiţia de echilibru:
R1R 3 − X 1 X 3 = R 2 R 4 − X 2 X 4
R1 X 3 + X 1R 3 = R 2 X 4 − X 2 R 4
(3.62)
Pentru satisfacerea celor două relaţii de echilibru, la punţile de c.a. sunt necesare două
elemente de reglej. Acestea pot fi rezistenţe sau condensatoare variabile, deoarece bobinele
variabile de inductanţă cunoscută sunt mai greu de realizat practic.
Există o mare diversitate de punţi de c.a., ele denumindu-se de obicei, după numele
savanţilor ce le-au produs.

3.6. Măsurarea puterii electrice

În curent continuu puterea care se dezvolta în rezistenta de sarcina R se determina prin produsul dintre
curentul I stabilit prin rezistenta de sarcina si caderea de tensiune U de la bornele acesteia:
P=UI=I2R=U2/R (3.74)
În curent alternativ se defineste o putere momentana p(t)=u(t)⋅ i(t), ca produs dintre valorile momentane
ale tensiunii si curentului. Puterea activa apare ca valoarea medie pe o perioada a puterii instantanee:
1T 1T
P = ∫ p( t )dt = ∫ u( t )i( t )dt
T0 T0
(3.75)
În curent alternativ sinusoidal:
u(t) = 2 Usinω t; i(t) = 2 Isin(ω t+ϕ ) (3.76)
se pot măsura următoarele puteri:
-o putere activă:
P = UIcosϕ = I2R (3.77)
-o putere reactivă:
Q = UIsinϕ = I2X (3.78)
-o putere aparentă:
S = UI = I2Z (3.79)
unde U si I sunt valorile efective alte tensiunii si curentului, j este unghiul de defazaj dintre tensiune si curent,
iar R, X si Z reprezintă parametrii sarcinii.
În circuitele de c.c. sau c.a. monofazat, cu sarcina pur rezistiva, pentru măsurarea puterii
se poate utiliza metoda voltampermetrica cu aceleaşi scheme ce se aplica la măsurarea
rezistentelor. Daca se neglijează consumul propriu al aparatelor, puterea ce se dezvolta în
rezistenta de sarcina este evident egala cu produsul indicaţiilor voltmetrului si ampermetrului
(P=UI). În caz ca acest consum propriu nu poate fi neglijat apare o eroare sistematică de
metoda a cărei valoare absoluta este egala cu aceea ce se dezvolta în aparatul care măsoară
corect. Prin urmare, pentru a avea erori sistematice de metoda mici, schema "amonte" se va
utiliza la măsurarea puterilor mult mai mari decât cele ce se consuma în ampermetru, iar
schema "aval", în cazul în care puterea consumata de voltmetru este neglijabila.

3.6.1. Măsurarea directă a puterii active cu wattmetrul electrodinamic

În c.c. şi în c.a. puterea activă se poate măsura cu ajutorul wattmetrului electrodinamic.
Instrumentul electrodinamic are dispozitivul motor asemănător cu cel a aparatelor
magnetoelectrice cu deosebirea că în locul magnetului permanent se foloseşte pentru
producerea câmpului magnetic, o bobină fixă, realizată din două semibobine.

28
Fig.3.25. Montarea wattmetrului electrodinamic într-un circuit electric
Pentru măsurarea puterii electrice consumate de un receptor, bobina fixă a instrumentului
(bobina de curent), cu spire puţine şi groase, se montează în serie cu receptorul, iar bobina
mobilă (bobina de tensiune) se conectează în paralel pe acesta, printr-o rezistenţă adiţională Ra
de valoare suficient de mare, pentru a limita curentul prin bobina mobilă la valori acceptabile (Fig.3.25).
Wattmetrul electrodinamic are câte o bornă a bobinelor de curent şi tensiune marcate cu
semn distinctiv (polaritate fixată).
Indicaţia depinde de unghiul de defazaj prin factorul cosϕ . Rezultă că pentru
- 90° < ϕ < 90° deviaţia este în sensul normal a scării. Deviaţia devine negativă pentru unghiuri
ce depăşesc 90° indiferent în ce sens. Pentru a se obţine deviaţia în sens normal al scării, se
inversează polaritatea la unul din circuitele wattmetrului, de obicei la cel de tensiune, citirea
respectivă trebuind să fie considerată apoi cu semnul minus.
Determinarea puterii măsurate de wattmetru se face pe baza relaţiei:
P = Cw • α (3.80)
unde
U In cos ϕn W
C w = Pn = n  div 
αmax αmax (3.81)
Datorită dependenţei deviaţiei wattmetrului de factorul de putere se poate întâmpla ca
circuitele de curent şi de tensiune să fie supraîncărcate şi totuşi deviaţia să nu depăşească
valoarea sa maximă. De aceea, este recomandabil să se folosească în acelaşi montaj cu
wattmetrul, un ampermetru şi un voltmetru pentru urmărirea în permanenţă a mărimilor din
circuit (curent şi tensiune).
Constructiv circuitele de curent şi de tensiune ale wattmetrului sunt dimensionate pentru
anumite valori nominale ale curentului şi tensiunii. Extinderea intervalului de măsurare se
realizează până la 1200V prin montarea în circuitul de tensiune a unor rezistenţe adiţionale.
Pentru tensiuni mai mari se utilizează transformatoare de tensiune. Extinderea domeniului de
curent se obţine prin utilizarea transformatoa-relor de curent.

3.6.2. Măsurarea puterii active în circuitele monofazate cu wattmetrul conectat prin

intermediul transformatoarelor de măsură
Atunci când curenţii şi tensiunile din circuitele în care trebuie măsurată puterea depăşesc
valorile nominale ale wattmetrului, se utilizează transformatoare de măsură de curent şi
tensiune.
* * *
I1
* A W *
W * W
A U1
I2 Z A
I2
I1
TC I1
U1 TC
V Z
U1 TT Z
U2

V TT
U2
a) b)
V

c)

Fig.3.26. Montarea wattmetrului electrodinamic prin intermediul transformatoarelor de curent

29
 **
** P1 P
*1
11 W*W P1
1 W *
* P2
22 W * Z
* P2 N’
2 W * şi de tensiune
P*3 Z
3
*
*W *P2
3 *W P3
3 W măsurate se face neglijând erorile transformatoarelor. Deci în diagrama
Determinarea puterii
0 N
fazorială a circuitului se va considera curentul secundar
I2 în fază cu curentul primar I1 şi

tensiunea secundară
U 2 în fază cu tensiunea primară U1 . De asemenea rapoartele nominale de
transformare sunt considerate egale cu rapoartele reale de transformare.
Puterea consumată de receptor în toate cele trei montaje este dată de relaţia:
P1 = U1 I1 cos( U1 , I1) (3.82)
În cazul montajului semiindirect cu TC (Fig.3.26.a), puterea indicată de wattmetru este:
P w = U1 I2 cos( U1 , I2) (3.83)
Rezultă puterea consumată de receptor, funcţie de puterea indicată de wattmetru:
P1 = K I P w
(3.84)
Pentru montajul semiindirect cu T.T. (Fig3.26.b)
P w = U2 I1 cos( U2 , I1)
P1 = K U P w
(3.85)
Pentru montajul cu TC şi TT (Fig.3.26.c):
Pw = U2 I2 cos( U2 , I2)
P1 = K U K I Pw
(3.86)

3.6.3. Măsurarea puterii active în circuitele trifazate

Wattmetrele electrodinamice se pot utiliza şi pentru măsurarea puterii active consumată
de receptoarele trifazate.
În cazul circuitelor trifazate fără conductor neutru puterea activă se poate
măsura prin metoda celor trei wattmetre sau prin metoda celor două
wattmetre. Puterea totală este dată de suma indicaţiilor wattmetrelor:
P = P1 + P2 + P3 (3.87)
iar în cazul metodei celor două wattmetre:
P = P1 + P2 (3.88)

Fig.3.28. Măsurarea puterii în circuitele trifazate fără conductor neutru

prin metoda celor trei wattmetre

Fig.3.29. Măsurarea puterii în circuitele trifazate fără conductor neutru prin

metoda celor două wattmetre

Pentru un receptor pur rezistiv indicaţiile celor două wattmetre sunt egale P1 = P2. Pentru un
receptor pur reactiv P1 = -P2, deci puterea activă totală este nulă.
În cazul circuitelor trifazate cu conductor neutru puterea activă se poate măsura prin metoda
celor patru wattmetre, dacă potenţialul lui N este oarecare sau prin metoda celor trei
wattmetre, dacă se dă lui N potenţialul uneia din faze. Cea mai folosită metodă este metoda
celor trei wattmetre, lui N dândui-se potenţialul neutrului.
Puterea totală este dată de suma indicaţiilor wattmetrelor:
P = P1 + P2 + P3 (3.89)

30
 În cazul unui circuit trifazat cu conductor neutru, cu tensiuni simetrice şi curenţi echilibraţi,
puterea activă se poate măsura cu ajutorul unui singur wattmetru montat pe una dintre faze,
puterea activă totală fiind de trei ori indicaţia wattmetrului.

Fig.3.30. Măsurarea puterii în circuitele trifazate cu conductor neutru

prin metoda celor trei wattmetre

4
CIRCUITE ELECTRONICE ANALOGICE FOLOSITE ÎN SISTEMELE DE
MĂSURAT

Folosirea circuitelor electronice ca blocuri componente ale sistemelor de măsurat creează o

serie de avantaje în ceea ce priveşte modalităţile de prelucrare a semnalelor, îmbunătăţirea
performantelor şi creşterea nivelului de precizie, în condiţiile unei fiabilităţi şi siguranţe în
funcţionare ridicate şi a unui preţ de cost scăzut.
Extinderea gamei de măsurare, în special spre valorile mici ale mărimilor măsurate, nu se
poate concepe fără folosirea unor amplificatoare cu performante deosebite; creşterea preciziei
de măsurare presupune utilizarea unor circuite speciale care sa îmbunătăţească raportul
semnal-zgomot, ca de exemplu, filtrele sau detecţia sincrona. Folosirea pe scara tot mai largă a
sistemelor complexe de măsurare, conducerea proceselor industriale asistata de calculator, nu
poate fi conceputa fără utilizarea unor circuite electronice adecvate prin care sa se asigure
interfaţarea acestora în punctele de intrare si ieşire, precum şi prelucrarea optima a
semnalelor.
Având în vedere cele de mai sus, în continuare, vor fi prezentate câteva dintre circuitele
electronice folosite în sistemele de măsurat.

4.1. Amplificatoare de măsurare

Dintre circuitele electronice liniare (sunt acele circuite la care semnalul de ieşire este
proporţional cu semnalul de intrare) cele mai folosite sunt amplificatoarele.
Un amplificator este un cuadripol activ, care are două borne de intrare şi două borne de
ieşire, având rolul de a dezvolta în circuitul de ieşire o putere mai mare decât cea aplicată la
intrare, fără a se modifica forma semnalului amplificat. Câştigul de putere rezultă pe seama
consumului de energie de la o sursă de alimentare.
În funcţie de natura mărimilor de intrare şi de ieşire se disting patru tipuri de amplificatoare:
- amplificatorul de tensiune, la care mărimile de intrare şi de ieşire sunt tensiuni
electrice;
- amplificatorul de curent, la care mărimile de intrare şi de ieşire sunt curenţi electrici;

31
 - amplificatorul de transconductanţă, la care mărimea de intrare este tensiune, iar cea de
ieşire este curent;
- amplificatorul de transimpedanţă, la care mărimea de intrare este curent, iar cea de
ieşire este tensiune.
Principalii parametrii ai unui amplificator sunt:
- amplificările în putere, tensiune şi în curent;
- impedanţele de intrare şi de ieşire;
- puterea nominală;
- raportul semnal/zgomot.
În Fig.4.1 este prezentată schema echivalentă Thevenin pentru un lanţ de amplificare în
tensiune, ce cuprinde sursa de semnal Us cu rezistenţa internă Rs şi amplificatorul, care are la
intrare tensiunea Ui şi rezistenţa Ri şi furnizează la ieşire tensiunea U0 pe sarcina rezistivă RL.

Rs R0
Us Ui Ri AUi U0 RL

SURSA AMPLIFICATOR SARCINA

Fig.4.1. Sistem de amplificare în tensiune

S-a considerat că circuitul de intrare al amplificatorului nu conţine alte surse de curent sau
de tensiune şi este pur rezistiv. Circuitul echivalent de ieşire al amplificatorului conţine o sursă
de tensiune de valoare AUi şi o rezistenţă de ieşire R0. Amplificarea în tensiune a lanţului este:
U0 Ri RL
= ⋅ ⋅A
Us R i + R s R L + R 0
(4.1)
Această relaţie arată că amplificarea globală este independentă de sursa de semnal şi de
sarcină doar dacă Ri=∞ şi R0=0, caz în care amplificarea lanţului de amplificare devine egală cu
amplificarea A a amplificatorului. Un astfel de lanţ de amplificare este ideal.
Caracteristicile de frecvenţă ale amplificatorului reprezintă dependenţele: amplificare-
frecvenţă şi defazaj-frecvenţă. Dependenţa amplificare-frecvenţă A=A(f), poartă denumirea
uzuală de caracteristică de frecvenţă. Amplificatoarele pot avea forme variate ale caracteristici
de frecvenţă (Fig.4.2), în care fj este frecvenţa joasă de tăiere, iar fj este frecvenţa înaltă de
tăiere.
În practică interesează domeniul de frecvenţă în care amplificarea este aproximativ
constantă. Acest domeniu (interval) se numeşte bandă de trecere (de frecvenţă) a
amplificatorului şi se defineşte ca fiind intervalul pe axa frecvenţelor, în care amplificarea nu
variază cu 3 dB faţă de amplificarea de la frecvenţa medie a benzii. Scăderea cu 3 dB a
amplificării, la extremităţile benzii de trecere, este echivalentă cu scăderea amplificării la
1
A 0 = 0,707 A 0
valoarea 2 , unde A0 este amplificarea la frecvenţa medie a benzii şi corespunde
micşorării la jumătate a puterii la ieşirea amplificatorului.

32
 A A
[dB] [dB]
A0 A0
3dB 3dB
0,707A0 0,707A0

f f
0 fj fî fj=0 fî
a) b)
Fig.4.2. Caracteristica de frecvenţă a unui amplificator,
pentru fj≠ 0 (a) şi fj=0 (b)

Obţinerea unor performante superioare pentru amplificatoare se poate realiza prin

introducerea acestora în bucle de reacţie negativa. Folosirea reacţiei în amplificatoare
presupune readucerea la intrarea amplificatorului a unei părţi din semnalul de ieşire prin bucla
de reacţie, în scopul modificării caracteristicilor acestuia; daca semnalul adus prin bucla de
reacţie produce creşterea semnalului de intrare, reacţia este pozitiva, iar în caz contrar,
negativa. Reacţia pozitivă este folosită la oscilatoarele electronice, în timp ce reacţia negativă
se foloseşte pentru îmbunătăţirea performantelor amplificatoarelor.
În Fig.4.3 este prezentata schema bloc a unui amplificator cu reacţie, format dintr-un
amplificator cu amplificarea A si un circuit de reacţie având funcţia de transfer β . Din figura,
rezulta ca pot fi scrise relaţiile:
A=Ue/∆ U; β =Ur/Ue; ∆ U=UI - Ur (4.2)
Rezultă ca amplificarea amplificatorului cu reacţie va fi:
U Ue A
Ar = e = =
Ui ∆U + Ur 1 + βA
(4.3)

Fig.4.3. Schema bloc a unui amplificator cu reacţie

Daca amplificarea A a amplificatorului de baza este suficient de mare, astfel încât β A>>1, rezulta ca
amplificarea amplificatorului cu reacţie devine:
Ar = 1/β (4.4)
ceea ce arata ca, în acest caz, valoarea amplificării amplificatorului cu reacţie este
independenta de valoarea amplificării amplificatorului de baza şi depinde numai de circuitul de
reacţie care se poate realiza cu elemente pasive precise.
Astăzi, majoritatea amplificatoarelor sunt realizate sub formă integrată monolitică, cele
mai reprezentative fiind amplificatoarele operaţionale.
În practică, este deseori utilă exprimarea amplificării în decibeli. Astfel, se defineşte
amplificarea de putere, în decibeli (dB):
P
A P = 10 lg 0 [dB]
Pi
(4.5)
unde Pi şi P0 sunt puterile la intrarea, respectiv ieşirea amplificatorului.

33
 Considerând că rezistenţa de sarcină de la ieşirea amplificatorului este egală cu rezistenţa
de intrare a amplificatorului (RL = Ri =R) se poate defini amplificarea de tensiune şi respectiv
amplificarea de curent în decibeli:
P0 U2 / R U U
A U = 10 lg = 10 lg 02 = 10 lg( 0 ) 2 = 20 lg 0 [dB]
Pi Ui / R Ui Ui
P0 RI 2 I I
A I = 10 lg = 10 lg 02 = 10 lg( 0 ) 2 = 20 lg 0 [dB]
Pi RIi I i Ii
(4.6)
Se observă că dacă U0 > Ui (la amplificatoare), atunci AU > 0 iar dacă U0 < Ui (la atenuatoare),
atunci AU < 0.

Scăderea amplificării în tensiune cu 1/ 2 reprezintă o atenuare de –3dB. Astfel, valoarea

atenuării de – 3dB corespunde unui raport a tensiunilor de 1/ 2 :
3
U0 U −
− 3 = 20 lg ⇒ 0 = 10 20
Ui Ui
=0,707=1/ 2
Se observă că dacă rezistenţa de sarcină de la ieşirea amplificatorului este egală cu
rezistenţa de intrare a amplificatorului (RL = Ri =R), amplificarea de tensiune şi cea de curent
sunt duble faţă de amplificarea de putere. Totuşi, amplificarea în decibeli poate fi exprimată şi
pentru Ri ≠ RL, situaţie aproape generală la amplificatoare când Ri >> RL.

Aplicaţia 4.1
Să se determine amplificarea de tensiune, de curent şi de putere, în decibeli pentru un
amplificator de tip repetor, cunoscând Ri = 10MΩ şi RL = 1KΩ .
Amplificatorul fiind repetor, U0=Ui şi deci:
U0
AU = 20 lg 20 lg 1 = 0 [dB ]
Ui
I0 U 0 / RL 10 4
AI = 20 lg = 20 lg = 20 lg = 80 [ dB]
Ii U i / Ri 1
P0 U2 /R 10 4
AP = 10 lg = 10 lg 02 L = 10 lg = 40 [dB ]
Pi U i / Ri 1 (4.7)
Se observă că doar AI = 2AP.
În telecomunicaţii se utilizează mult o mărime relativă, adimensională numită nivel de
transmisie q, care de regulă se exprimă în dB (numită adesea şi decibel relativ). Această
mărime a apărut ca urmare a necesităţii alegerii unei referinţe (termenul de la numitor), la
exprimarea în dB a nivelului de transmisie şi a nivelului sonor. Astfel, luând ca referinţă Pi = Pr şi
Ui = Ur şi notând P0 = P şi U0 = U, nivelul de transmisie (în dB) se defineşte prin:
P U
qP = 10 lg [dB] şi qU = 20 lg [dB]
Pr Ur
(4.8)
ce reprezintă nivelul de putere (qP) şi nivelul de tensiune (qU).
În telefonie (deci în audio frecvenţă AF) s-a generalizat ca referinţă puterea P r = 1mW
disipată printr-un rezistor de 600Ω , ceea ce prescurtat se scrie 1mW/600Ω , căreia îi corespunde o
−3
tensiune de referinţă de Ur = 10 ⋅ 600 = 0,775V.
În radiocomunicaţii (RF) referinţa este de 1mW/50Ω , adică Ur = 0,224V.

34
 Utilizarea puterilor de referinţă (1mW) în asociere cu impedanţele standard (600Ω în AF şi
50Ω în RF), prezintă marele avantaj că măsurarea unei puteri se reduce la măsurarea unei
tensiuni (sau curent), operaţie mult mai simplă şi mai comodă. Aceste valori ale impedanţelor
(600Ω în AF şi 50Ω în RF), corespund valorilor standard ale impedanţelor caracteristice ale
cuadripolilor utilizaţi în AF şi respectiv RF. Voltmetrele de pe panoul generatoarelor de AF au de
regulă şi o scară gradată în dB, însă pentru evitarea confuziilor, pe cadran se menţionează şi
referinţa (de exemplu 1mW/600Ω sau 1mW/50Ω ).
În acustică se utilizează mărimea numită nivel sonor (qs), adimensională, care se exprimă
în dB (relativi) prin relaţia:
Y
q s = 10 lg [dB]
Yr
(4.9)
unde Yr reprezintă intensitatea sonoră de refetinţă (egală cu 10-16 W/cm2, care corespunde
pragului de audibilitate al urechii umane în banda de sensibilitate maximă de 1,5Hz...2,5kHz).
Decibelul definit în
referinţa Yr = 10-16W/cm2 se mai numeşte şi fon.
Exemple de nivele sonore:
- vorbirea obişnuită 40dB;
- ciocane pneumatice 70-80dB;
- strada circulată din marile oraşe 60-80dB;
- avion turbopropulsor, la 2-3m distanţă 90-100dB.

4.1.1. Amplificatoare operaţionale (AO)

Reprezintă categoria cea mai răspândită de amplificatoare integrate, caracterizate prin
amplificare mare în tensiune, impedanţă mare de intrare, impedanţă mică de ieşire, stabilitate
bună cu temperatura şi cu tensiunea de alimentare.
Denumirea de “operaţionale” are doar o justificare istorică, primele astfel de
amplificatoare fiind utilizate pentru realizarea unor operaţii matematice: adunare, integrare,
derivare, e.t.c.
Un AO este constituit din mai multe etaje de amplificare conectate în cascadă. Deoarece
AO este un circuit integrat, pentru a putea fi utilizat trebuie să ştim ce se află în interiorul
circuitului. Cu toate acestea, caracteristicile AO pot fi înţelese suficient de bine având doar
câteva idei despre ce se află în interiorul circuitului integrat.

35
 Intrarea +V
inversoare
-

Ieşirea
A m plificator A mp lificator A m plificator
diferenţial de tensiune de ieşire

Intrarea
neinversoare
+
-V

Fig.4.4. Structura unui AO tipic

În Fig.4.4 este prezentată schema bloc a unui AO tipic. Etajul de intrare, alcătuit dintr-un
amplificator diferenţial, prezintă avantajele unei rejecţii de mod comun mari, unei intrări
diferenţiale şi unei impedanţe mari de intrare (de ordinul megohmilor). Al doilea etaj este un
amplificator de tensiune cu amplificare (câştig) mare, compus din mai multe tranzistoare care
sunt adesea conectate în perechi Darlington. Amplificarea în tensiune realizată de acest etaj
depăşeşte 200.000, în c.c. Etajul de ieşire este de regulă un repetor pe emitor, care determină
o impedanţă mică de ieşire pentru AO.
În Fig.4.5 este prezentată schema echivalentă a unui amplificator operaţional, care are
două intrări, intrarea inversoare “−“ şi intrarea neinversoare “+”, o ieşire şi un punct de masă.
Alte borne servesc la alimentarea amplificatorului (cu potenţiale simetrice +V şi –V ), la
echilibrarea tensiunii de decalaj (offset), la compensarea (modificarea) caracteristicii de
frecvenţă a AO (prin circuite exterioare constând din capacităţi şi rezistenţe).

ip
+
R0
ud Rd
up in A0Ud
u0
un -

Fig.4.5. Modelul practic pentru amplificatorul operaţional

+V
in
un -
AO u0
ip
up +

-V

a) b)
Fig.4.6. Aspectul general (a) şi reprezentarea în schemele electronice a unui AO

36
 În Fig.4.6 este arătat aspectul general şi modulul în care un AO se reprezintă în schemele
electronice, iar în Fig.4.7 este prezentată caracteristica de transfer în tensiune (tensiunea de
ieşire u0, în funcţie de tensiunea diferenţială de intrare ud) a unui AO.
u0[V]
+V
U0H

α ud0H
U [mV]

U0L
-V
Saturaţie Regiune Saturaţie
negativă liniară pozitivă

Fig.4.7. Caracteristica de transfer în tensiune a unui AO

Relaţia de funcţionare a unui AO este:

u0 = A0(up-un) = A0ud (4.10)
Tensiunea ud se numeşte tensiune diferenţială de intrare şi se regăseşte pe rezistenţa
diferenţială de intrare Rd, iar A0 este amplificarea în buclă deschisă a AO. Amplificarea este o
funcţie de frecvenţă, A0=A0(f), şi are valoarea maximă la f = 0 (A0(0)=103÷106).
În regiunea centrală funcţionarea AO este liniară (tensiunea de ieşire este proporţională cu
tensiunea diferenţială de intrare) iar panta caracteristicii este amplificarea în tensiune A0.
∆u0
tgα = = A0
∆ud
(4.11)
Pentru ca funcţionarea AO să fie liniară, acesta trebuie să lucreze numai în regiunea liniară
a caracteristicii lui. Dacă tensiunea diferenţială de intrare ud creşte astfel încât tensiunea de
ieşire se apropie până la 1-2 V de tensiunea de alimentare +V ultimul etaj al AO se saturează.
Ca urmare, la creşterea în continuare a tensiunii ud, tensiunea de ieşire rămâne constantă (uo =
UOH). Acelaşi lucru se întâmplă dacă tensiunea de ieşire scade apropiindu-se până la 1-2 V de
tensiunea –V. Limita superioară a tensiunii de ieşire se numeşte tensiune de saturaţie pozitivă
(UOH) iar cea inferioară, tensiune de saturaţie negativă (UOL).
În Fig.4.8 este arătat modul practic de alimentare a unui AO.

+15V
- - 15V +
-
AO AO
+
+ + 15V -
-15V

Fig.4.8. Alimentarea unui AO.

Aplicaţia 4.2
Să se determine valoarea tensiunii de la ieşirea AO din Fig.4.9, în două situaţii:
a) ud=0,09mV

37
 b) ud=0,5mV
u0[V]
+V
+V 11V
in
un -
α U
ud0H
[mV]
ud AO u0
ip 0,1mV
up +

-V -11V
-V
Saturaţie Regiune Saturaţie
negativă liniară pozitivă
a) b)

Fig.4.9. Schema şi caracteristica de transfer a AO

Parametrii esenţiali ai unui AO ideal sunt:
• amplificarea în buclă deschisă infinită.
u0 u
A0 = = 0 =∞
up − un ud
(4.12)
Rezultă up = un sau ud = 0
• impedanţă de intrare infinită Z i = ∞ ;
• impedanţă de ieşire nulă Z e = 0 ;
• tensiune de decalaj (de offset) nulă Voff = 0.
S-a constatat că atunci când ambele intrări sunt scurtcircuitate la masă (u d=0), tensiunea de
ieşire este diferită de zero (u 0 ≠ 0).
Se numeşte tensiune de decalaj (de offset), tensiunea care trebuie aplicată la intrare astfel
încât la ieşire, tensiunea să fie nulă. Tensiunea de decalaj are valori cuprinse între 1mV şi
10mV la AO de uz general şi sub 1 mV, la cele de precizie.
• curenţii de decalaj şi de polarizare de la intrare sunt nuli.
- Curentul de decalaj (offset): Ioff = i n- ip = 0
- Curentul de polarizare: Ipol=1/2(i n+ip)=0
Din cele două relaţii rezultă : i n = ip = 0
• factorul (raportul) de rejecţie de mod comun infinit
RRMC = ∞;
În cazul ideal, tensiunea de ieşire este dată de relaţia:
u0 =A0 (uP - u n) = A0*ud (4.13)

AO u0
ud

umc

Fig.4.10. Comportarea reală a AO

Comportarea reală a AO diferă, tensiunea de ieşire cuprinzând două componente, conform
schemei de modelare a unui AO prezentată în Fig.4.9.
u0 = Ad*ud+Amc*uc (4.14)
uc uc
u 0 = A d (u d + ) = A d (u d + )
A d /A mc RRMC
(4.15)
unde:

38
 Vi = R1 * i1

Ve= -R2 * i2 (4.17)

i 1= i 2
Ad – amplificarea diferenţială
Ve= - R2/R1 (utilă);
*Vi
Amc – amplificarea de mod comun;
umc – tensiune de mod comun.
Factorul de rejecţie de mod comun este deci raportul dintre amplificarea diferenţială şi
amplificarea pe modul comun.
Ad A
RRMC = sau RRMC = 20lg d [dB]
A mc A mc
(4.16)
În realitate astfel de parametrii ideali nu pot fi realizaţi, existând diferite tipuri de AO care
au anumiţi parametrii ce tind către valorile ideale.
În Fig.4.11 este arătată schema echivalentă pentru un AO ideal.

+
ud A0Ud
up
u0
un -

Fig.4.11 Modelul ideal pentru AO.

În buclă deschisă AO sunt puţin utilizate deoarece parametrii lor nu sunt stabili, depinzând
de mărimea semnalului de intrare, de temperatură, de tensiunea de alimentare etc. Prin
utilizarea unei reacţii se pot modifica proprietăţile AO obţinându-se o amplificare constantă, a
cărei valoare este determinată în special de parametrii elementelor din reacţie.

4.1.2. Aplicaţii ale AO cu reacţie negativă

Întrucât amplificatoarele operaţionale sunt amplificatoare de tensiune, aplicaţiile directe
ale acestora sunt ca amplificatoare de tensiune. Modificând mai mult sau mai puţin conexiunile
de bază, se obţin alte circuite cu o mare diversitate de aplicaţii. În scopul determinării relaţiilor
de funcţionare pentru diferitele tipuri de configuraţii de AO, vom considera amplificatoarele
operaţionale ideale. Relaţiile în cazul real diferă puţin de cazul ideal, dar sunt mult mai greu de
obţinut.

•Amplificator inversor

Fig.4.12. Amplificator inversor

Amplificarea în tensiune a acestui amplificator este :

V R
A= e =− 2
Vi R1
(4.18)

39
000c0000004453204571756174696f6e000b0000004571756174696f6e2e3300f439b271000000000000000000000000

Se observă că amplificarea este negativă, conexiunea inversoare inversând semnul tensiunii de

fffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff010000020000000000000000000000000000000008a4500d0000000002
ieşire faţă de semnul tensiunii de intrare. Impedanţa de intrare:
V V
Z i = i = i = R1
ii i1
(4.19)
Rolul rezistenţei R este de a asigura rezistenţe egale faţă de masă pentru cele două intrări
ale amplificatorului. Astfel, valoarea acesteia va fi egală cu valoarea în paralel a lui R1 cu R2.
R1R 2
R=
R1 + R 2
(4.20)
Aplicaţia 4.3
Să se traseze graficul în timp al tensiunii la ieşirea unui amplificator inversor, în două situaţii:
a) vi(t)=0,1sinω t; R1=1kΩ ; R2=10kΩ ; ± V = ± 15V.
b) vi(t)=2sinω t; R1=1kΩ ; R2=10kΩ ; ± V = ± 15V.

•Amplificator neinversor

Fig.4.13. Amplificator neinversor

Amplificarea în tensiune:
Ve R
A = = 1+ 2
Vi R1
(4.22)
este pozitivă, conexiunea neinversoare nu inversează semnul tensiunii.
Impedanţa de intrare:
Vi V
Zi = = i =∞
ii 0
(4.23)
Rezistenţa R are acelaşi rol ca şi în cazul anterior

•Circuit repetor de tensiune

Fig.4.14. Repetor de tensiune

Repetorul de tensiune este adesea utilizat pentru eliminarea “efectului de sarcină”. El se

foloseşte ca etaj tampon între sursa de tensiune şi sarcină atunci când este necesar ca sursa
de tensiune să nu simtă încărcarea produsă de sarcină.

Aplicaţia 4.4

40
Să se determine tensiunea pe rezistenţa de sarcină în cazul celor două divizoare de tensiune
prezentate în Fig.4.15. Dar dacă valoarea rezistenţei de sarcină scade la 2k.
12V 12V
10k 10k
Va Va +
i=0
10k Rs= 5k 10k -
Rs= 5k

a) b)

Fig.4.15. Divizoare de tensiune fără (a) şi cu (b) AO

•Amplificatorul diferenţial

Fig.4.16. Amplificator diferenţial

Pentru determinarea expresiei tensiunii de ieşire funcţie de tensiunile de intrare se v-a

aplica teorema superpoziţiei. Astfel, se va considera iniţial că tensiunea Vi2 = 0 şi se va
determina tensiunea de ieşire Ve1 doar ca urmare a aplicării la intrare a tensiunii Vi1. Apoi se va
considera Vi1 = 0 şi se va determina o tensiune de ieşire Ve2 ca urmare a aplicării la intrare a
tensiunii Vi2. Tensiunea de ieşire va fi dată de relaţia:
Ve = Ve1 + Ve2 (4.26)

Pentru Vi2 = 0 şi Vi1 ≠ 0 se pot scrie relaţiile:

Vi1 = i1R1
Ve1 = -i1R2 (4.27)
Ve1 = -(R2/R1) Vi1
Pentru Vi1 = 0 şi Vi2 ≠ 0 se pot scrie relaţiile:
Vi2 = i2 (R3+R4)
Ve2 = -i1 (R1+R2) (4.28)
i1R1+ i2R4=0
i2 = -(R1/R4) i1
Din relaţiile (4.28) rezultă:
R R + R2
Ve2 = 4 1 Vi2
R1 R 3 + R 4
(4.29)
Ca urmare tensiunea totală de ieşire este:
R R R + R2
Ve = Ve1 + Ve2 = − 2 Ve1 + 4 1 Vi2
R1 R1 R 3 + R 4
(4.30)
Se observă că pentru R1 = R3 şi R2 = R4 tensiunea de ieşire devine:
R
Ve = − 2 (Ve1 + Vi2 )
R1
(4.31)
unde R2/R1 este amplificarea diferenţială

•Circuit sumator

41
046170000004d6963726f736f6674204571756174696f6e20332e30000c0000004453204571756174696f6e000b000000
046170000004d6963726f736f6674204571756174696f6e20332e30000c0000004453204571756174696f6e000b000000
571756174696f6e000b0000004571756174696f6e2e3300f439b271000000000000000000000000fffffeffffff0000000000
170000004d6963726f736f6674204571756174696f6e20332e30000c0000004453204571756174696f6e000b000000457
204571756174696f6e000b0000004571756174696f6e2e3300f439b271000000000000000000000000fffffeffffff0000000
4571756174696f6e000b0000004571756174696f6e2e3300f439b271000000000000000000000000000002ce02000000

Fig.4.17. Circuit sumator

n n
Vik
∑ i k = −R ∑R
Ve= −R*i = −R k =1 k =1 k
(4.32)

•Circuit integrator

Fig.4.18. Circuit integrator

Aplicaţia 4.5
Să se traseze graficul tensiunilor la intrarea şi la ieşirea unui circuit integrator, dacă tensiunea
aplicată la intrare este sub forma unor impulsuri dreptunghiulare.
•Circuit derivator

Fig.4.19. Circuit derivator

Aplicaţia 4.6
Să se traseze graficul tensiunilor la intrarea şi la ieşirea unui circuit derivator, dacă tensiunea
aplicată la intrare este sub forma unor impulsuri dreptunghiulare.

4.1.3. Amplificatoare instrumentale (AI)

Pentru amplificarea unor tensiuni mici în prezenţa unor tensiuni de mod comun mari,
furnizate de punţi de măsură, termocupluri sau alte traductoare, montate la distanţă faţă de
punctul de citire şi prelucrarea datelor, în tehnica măsurării se utilizează aşa numitele
amplificatoare instrumentale (sau de măsură). Acestea sunt amplificatoare diferenţiale,
concepute şi realizate să funcţioneze în circuit închis, elementele de reacţie necesare fiind
incluse în structura circuitului integrat. În exteriorul circuitului integrat se conectează numai o
rezistenţă (sau o pereche de rezistenţe) prin care se obţine factorul de amplificare dorit, fără a
influenţa alţi parametrii, cum ar fi impedanţa de intrare sau factorul de rejecţie de mod comun.
Pe de altă parte, AI permit realizarea de performanţe superioare AO, referitor la impedanţa de
intrare, tensiunea de decalaj şi deriva termică, liniaritatea, stabilitatea şi precizia factorului de
amplificare.

42
 ui1
A1
R3
R2
R1
RG ud A3 u0
R1
R2
R3
A2
ui2

Fig.4.20. Amplificator instrumental

Schema cea mai răspândită de amplificator instrumental conţine trei AO şi este prezentată în
Fig.4.20. Amplificatoarele operaţionale A1 şi A2 formează un prim etaj de amplificare. Acesta
realizează impedanţe mari de intrare pentru sursele de semnal u i1 şi ui2, deoarece atât A1 cât şi A2
sunt în montaj neinversor. Cel de-al doilea etaj, realizat cu A 3, este un amplificator diferenţial.
Considerând cele trei AO ideale, relaţiile de funcţionare ale AI din Fig.4.20 sunt:

ud = i(2R1+RG) (4.35)
ui2 – ui1 = iRG (4.36)
2R 1
u d = (1 + )(u i 2 − u i1 )
RG (4.37)
R 2R 1 R 3
u 0 = 3 u d = (1 + ) (u i 2 − u i1 )
R2 RG R2 (4.38)
Amplificarea totală este deci:
2 R1 R3
A = (1 + )
RG R 2 (4.39)
Aplicaţia 4.7
Să se determine tensiunea la ieşirea celor două AI din Fig.4.21.

Fig.4.21. AI cu două AO

43
 În Fig.4.22. este prezentat un amplificator instrumental de transconductanţă ce furnizează
la ieşire un curent I0 proporţional cu tensiunea diferenţială de intrare.
Se pot scrie următoarele relaţii:
I = (U1 – U2)/R (4.40)
UD = - I(2R3+R) (4.41)
Din cele două relaţii rezultă:
R
UD = (1 + 2 3 )(U 2 − U1 )
R (4.42)
De asemenea:
UD = I2R1 – I1R1 = R1(I2 – I1) (4.43)
I1R2 + I3R2 = 0 ⇒ I3 = - I1 (4.44)
I0 = I2 + I3 = I2 – I1 (4.45)
Din relaţiile 4.43 şi 4.45 rezultă:
I0 = UD/R1 (4.46)
şi ţinând seama de relaţia 4.42 rezultă expresia curentului de ieşire:
1 R
I0 = (1 + 2 3 )(U 2 − U1 )
R1 R
(4.47)

U1 I1
R1
I1 R2
A1
R3

I
R A1
UD
I
R3
R1 R2
A2
U2 I2 I0 I3
Zs

Fig.4.22. Amplificator instrumental de transconductanţă

4.1.4. Amplificatoare cu modulare – demodulare (AMD)
Pentru măsurarea unor tensiuni sau curenţi continui de valori foarte mici (µV respectiv pA),
amplificatoarele de c.c. cu cuplaj direct, datorită tensiunii de decalaj şi datorită derivei cu
temperatura, nu pot asigura precizia necesară. În astfel de situaţii se recurge la folosirea AMD,
care prin transformarea semnalului continuu în alternativ şi amplificarea în această formă
elimină erorile menţionate.

1 2 AC A 3 4
R1 k1 Ci C e k2 R2

Ui C1 C2 U0

O scilator

Fig.4.23. AMD cu “chopper”

44
 Ui

t
1 2 21

U = +
U/2 U/2
t t t
3
AU/2

4 41 U0

AU/2 = +
AU/4 AU/4
t t t

Fig.4.24. Formele de undă ale tensiunilor pentru un AMD

Schema de principiu şi formele de undă ale tensiunilor pentru un AMD cu “chopper” sunt
prezentate în Fig.4.23 respectiv Fig.4.24. Tensiunea continuă Ui este modulată în impulsuri
dreptunghiulare de frecvenţă fe, cu ajutorul comutatorului k1 acţionat de oscilator. Condensatorul Ci
rejectează componenta continuă 21 şi semnalul alternativ 2 rămas, de amplitudine U/2 este
amplificat de amplificatorul de curent alternativ ACA.
Condensatorul Ce rejectează eventuala componentă continuă introdusă de amplificator.
Semnalul amplificat 3 este demodulat cu ajutorul lui k 2, comandat sincron cu k1 de la acelaşi
oscilator. R2C2 alcătuieşte un filtru trece jos care lasă să treacă numai semnalul continuu de
amplitudine A*(U/4), blocând semnalul 41. R1C1 alcătuieşte tot un filtru trece jos pentru
reducerea zgomotelor parazite.
Din punct de vedere constructiv k1 şi k2 pot fi mecanice sau electronice. În prima categorie intră
releele care au avantajul unor caracteristici foarte bune la semnale mici (R î=0 şi Rd=∞) dar
fiabilitate şi frecvenţă de comutare scăzută. Comutatoarele electronice sunt de diverse tipuri:
cu tranzistoare bipolare, cu TEC sau MOS. Comutatoarele electronice asigură frecvenţe de
comutare mult mai mari decât cele mecanice dar Rî şi Rd se abat sensibil de la valorile ideale.

4.1.5. Amplificatoare de izolare

Sunt amplificatoare de măsurare care pe lângă avantajele obişnuite ale amplificatoarelor
instrumentale, prezintă în plus şi o izolare galvanică între intrare, ieşire şi sursa de alimentare.
Izolarea galvanică asigură protecţia componentelor sistemului de măsurare şi a personalului de
exploatare faţă de tensiunile ridicate ce pot să apară în cadrul procesului de măsurare şi de
asemenea, permite întreruperea buclelor de masă cu consecinţa reducerii perturbaţiilor.

45
 IZOLARE
GALVANIC Ă

INTRARE AMPLIFIC.
AMPLIFIC.
DE IEŞIRE
INTRARE IEŞIRE

SURSA DE
ALIMENTARE

Fig.4.25. Schema de principiu a unui amplificator de izolare

În Fig.4.25, izolarea galvanică între intrare, ieşire şi sursa de alimentare este pusă în evidenţă
prin utilizarea de simboluri de conectare la masă diferite pentru cele trei componente ale unui
amplificator de izolare. Transferul semnalului de la amplificatorul de intrare la cel de ieşire se
poate realiza prin cuplaj inductiv sau optic. Cuplajul inductiv se realizează cu ajutorul unor
transformatoare miniaturale ce lucrează la frecvenţe de 102–106 Hz şi cu izolarea înfăşurărilor
pentru tensiuni de 1–5 kV. Pentru cuplajul optic se utilizează ansambluri de diode
electroluminiscente cu fotodiode sau cu fototranzistoare, cu tensiuni de izolare de 1–2,5 kV.
Prin intercalarea unui cablu optic între cele două elemente ale fotocuplorului se pot obţine
tensiuni de izolare de ordinul 102–103 kV. De asemenea, cuplajul optic prezintă o bandă de
frecvenţă de lucru mai mare decât cuplajul inductiv, în timp ce cuplajul inductiv permite
obţinerea unor amplificatoare cu liniaritate mai bună decât cel optic.
În Fig.4.26 este prezentată o schemă de principiu a unui amplificator de izolare cu cuplaj
optic, ce cuprinde două fotocuploare FC1 şi FC2. Fiecare circuit fotocuplor este constituit dintr-o
diodă electroluminiscentă şi un fototranzistor.
Curenţii de colector corespunzători celor două fototranzistoare sunt daţi de relaţiile:
u E
I1 = i + 1
R1 R 2
u0 E 2
I2 = +
R4 R3
(4.48)
E2
R3
E1
R2 4
I 32 I 2

I12 R4
AMPLIFIC.
INTRARE 
I2
+ AMPLIFIC.
IEŞIRE
R1 I1 u0
I11 FC2 +
ui
FC1

Fig.4.26. Amplificator de izolare cu cuplaj optic

Deoarece cele două LED-uri sunt conectate în serie, rezultă I1 = I2 şi ca urmare funcţia de
transfer a amplificatorului de izolare este:
R E E
u 0 = 4 ui + R 4 ( 1 − 2 )
R1 R2 R3
(4.49)

46
4.2. Comparatoare
Sunt circuite de comutaţie a căror tensiune de ieşire ia una sau alta dintre două valori,
mult diferite, după cum diferenţa celor două tensiuni de intrare este pozitivă sau negativă.

Fig.4.27. Schema şi caracteristica de transfer a unui circuit comparator

Când V2>V1, Vd>0 şi Vout = +Vcc
Când V2<V1, Vd<0 şi Vout = -Vcc

În general una din cele două tensiuni de intrare este fixă şi este numită tensiune de prag
întrucât cu ea se compară tensiunea de intrare.
Dacă tensiunea de intrare (de comparat) se aplică la intrarea inversoare comparatorul este
inversor, iar dacă se aplică la intrarea neinversoare comparatorul este neinversor. În Fig. 4.28
este prezentată schema şi caracteristica de transfer ale unui comparator inversor, care se mai
numeşte şi trigger Schmitt.

R2 V0

+V V0H
R1 Vi
+
Vp VPL VPH
- V0
Vi -V V0L

a) b)
Fig. 4.28.Trigger Schmitt inversor realizat cu AO
a) schema electrică; b) caracteristica de transfer

Se observă că tensiunea de prag VP provine din tensiunea de ieşire prin divizorul de

tensiune format din rezistenţele R1 şi R2.
R1
VP = V0
R1 + R 2
(4.50)
Deoarece tensiunea de ieşire poate lua doar două valori distincte, V0H≈ +V şi V0L≈ -V, vor rezulta
două valori ale tensiunii de prag, VPH şi VPL şi anume:
R1
VPH = V0H
R1 + R 2
R1
VPL = V0L
R1 + R 2
(4.51)
Caracteristica de transfer arată că se formează un ciclu de histerezis parcurs în sens orar.
Diferenţa dintre cele două tensiuni de prag se numeşte tensiune de histerezis:
VH = VPH - VPL (4.52)
În Fig.4.29 este prezentat un comparator cu histerezis neinversor.

47
 R2 V0

+V V0H
R1
+
Vi Vp VPL VPH Vi
- V0
-V V0L

a) b)

Fig.4.29. Trigger Schmitt neinversor realizat cu AO

a) schema electrică; b) caracteristica de transfer

Aplicând principiul superpoziţiei se obţine pentru tensiunea de prag expresia:

R2 R1
VP = Vi + V0
R1 + R 2 R1 + R 2
(4.53)
Presupunem că VP > 0 şi deci V0=V0H. Ca urmare tensiunea de prag devine:
R2 R1
VP = Vi + V0H
R1 + R 2 R1 + R 2
(4.54)
În momentul în care tensiunea de intrare scade atingând tensiunea de prag:
R
VPL = − 1 V0H
R2
(4.55)
se observă că VP devine egală cu zero şi o scădere în continuare a tensiunii de intrare sub
această valoare va face ca VP<0 şi deci V0=V0L. În acest moment tensiunea de prag VP devine:
R2 R1
VP = Vi + V0L
R1 + R 2 R1 + R 2
(4.56)
La creşterea tensiunii de intrare până la valoarea:
R
VPH = − 1 V0L
R2
(4.57)
se observă că VP devine egală cu zero şi o creştere în continuare a tensiunii de intrare peste
această valoare va face ca VP>0 şi deci V0=V0H. Ciclul de histerezis se parcurge în sens antiorar.

Aplicaţia 4.8
Circuitul din Fig.4.30 reprezintă o alarmă de temperatură. Să se descrie funcţionarea
circuitului.

+12V

P R1
Buzer
24V
Vn

Vp

Termo- R2
rezistenţă

-12V

Fig.4.30. Alarmă de temperatură

48
Acest circuit este configurat ca un comparator. Rezistenţele R1 şi R2 furnizează o tensiune de
referinţă fixă pentru intrarea neinversoare.
R2
Vp = 24 V
R1 + R 2
(4.58)
Tensiunea intrării inversoare este fixată de potenţiometrul P şi de termorezistenţă (a cărei
rezistenţă depinde de temperatura controlată). La creşterea temperaturii, rezistenţa
termorezistenţei va creşte şi ea astfel încât şi tensiunea aplicată intrării inversoare creşte, fiind
dată de relaţia:
RT
Vn = 24 V
RP + R T
(4.59)
În momentul în care Vn > Vp tensiunea la ieşirea comparatorului este –12V şi astfel buzerul este
alimentat cu o tensiune de 24V.

Aplicaţia 4.9
Descrieţi funcţionarea circuitului din Fig.4.31.

+12V

R R1
Buzer
24V

C R2

-12V

Fig.4.31. Circuitul analizat

4.3. Convertoare tensiune-curent

Există o serie de situaţii în care este necesar ca tensiunea pe o sarcină sau curentul printr-
o sarcină să nu depindă de valoarea sarcinii. Obţinerea unei tensiuni care să fie independentă
de valoarea sarcinii pe care se aplică nu pune probleme, deoarece sursele uzuale (surse de
alimentare stabilizate, surse de referinţă) au în general această proprietate: comportarea lor se
apropie de comportarea unei surse ideale de tensiune. De asemenea, configuraţiile de AO cu
reacţie negativă se comportă şi ele, la ieşirea AO, ca surse ideale de tensiune.
Pentru obţinerea unui curent care să fie independent de valoarea sarcinii este nevoie să
convertim tensiunea într-un curent. Circuitele care fac această conversie se numesc
convertoare tensiune-curent sau surse de curent comandate în tensiune.
În Fig.4.32 sunt prezentate două convertoare tensiune curent pentru sarcină flotantă, în
conexiune inversoare (a) şi respectiv neinversoare (b), când rezistenţa de sarcină R s este
legată nu între ieşirea AO şi masă ci introdusă în reacţie.

49
 I s Rs Is Rs
R R
-
I0 - I0
Vi Ii V0 + V0
+
Vi

a) b)
Fig.4.32. Convertoare tensiune-curent pentru sarcină flotantă:
a) conexiune inversoare; b) conexiune neinversoare

Neajunsul important pentru ambele convertoare este că rezistenţa de sarcină este

flotantă, adică nu are nici o bornă la masă.
Considerând că sensul pozitiv arbitrar al curentului prin sarcină este orientat în ambele
scheme, de la ieşirea AO spre intrarea lui, expresiile curentului prin sarcină pentru convertorul
inversor respectiv neinversor sunt:
1
Is = − Vi
R
1
Is = Vi
R (4.60)
Pentru tensiuni de intrare pozitive, în convertorul inversor, curentul de sarcină trece de la
intrarea inversoare spre ieşirea AO, iar în cel neinversor de la ieşirea AO spre intrarea
inversoare. Pentru tensiuni de intrare negative se inversează sensul curenţilor.
Pentru evitarea distrugerii circuitului integrat, la un AO de uz general curentul de ieşire I0
este limitat la ± 10 mA. Deoarece I0=Is pentru ambele convertoare, rezultă că şi curentul de sarcină
este limitat la ± 10 mA.
De asemenea, tensiunea la ieşirea AO nu poate depăşii tensiunea de alimentare a acestuia
întrucât AO intră în saturaţie. Ca urmare şi tensiunea pe sarcină este limitată întrucât ea
depinde de tensiunea de ieşire. Astfel, pentru convertorul inversor tensiunea pe sarcină Vs este
egală cu V0, iar pentru convertorul neinversor VS=V0-VI.
Dacă înlocuim rezistenţa de sarcină din schema convertorului tensiune curent neinversor
cu un miliampermetru, obţinem un instrument pentru măsurarea tensiunii de intrare adică, un
voltmetru de c.c (Fig.4.33). Se observă că:
1
I = Vx
R (4.61)
şi astfel miliampermetru poate fi gradat direct în volţi.
Întrucât tensiunea de măsurat se aplică intrării neinversoare a AO, rezistenţa de intrare a
voltmetrului este foarte mare. Pe lângă acest avantaj se observă că valoarea curentului prin
instrument nu este influenţată de modificarea rezistenţei interne a acestuia.

mA I

R
- I0

+ V0
Vx

b)

50
 Fig.4.33. Convertor tensiune-curent neinversor utilizat ca voltmetru de c.c.

Proiectarea voltmetrului se rezumă la calculul rezistenţei R astfel încât pentru tensiunea

de măsurat maximă Vx max, prin instrument să treacă curentul nominal (maxim), la capătul scării
Imax. Deci:
R=Vx max/Imax (4.62)
De exemplu, dispunând de un miliampermetru cu curentul nominal I max=1mA se poate realiza un
voltmetru cu tensiunea nominală Vx max=5V, introducând o rezistenţă R=5kΩ .
Convertoarele tensiune curent pot fi utilizate pentru verificarea mai multor diode, măsurând căderea
de tensiune la bornele fiecăruia, pentru un curent fix pentru fiecare diodă (Fig.4.34). Se
observă că:
ID=Ii=Vi/R=constant (4.63)
Măsurând tensiunea la ieşirea AO vom afla şi căderea de tensiune pe diodă.
ID

R VD
-
Vi Ii Ve=-VD
+

Fig.4.34. Convertor tensiune-curent inversor pentru verificarea diodelor

Convertoarele tensiune-curent pentru sarcină flotantă nu pot fi folosite în cazul în care

sarcina trebuie să aibe unul din terminale la masă. În Fig. 4.35. sunt prezentate două astfel de
convertoare, unul inversor şi unul neinversor.

I R I R
R R
- -
Vi I
Ve I Ve
+ +
R I R I
Is R Vi Is R
I+Is Is - I
Rs Rs

a) b)
Fig.4.35. Convertoare tensiune curent pentru sarcină cu terminal la masă: a) inversor; b)
neinversor
Se observă că pentru convertorul inversor:
Vi
Is = −
R (4.64)
iar pentru cel neinversor:
Vi
Is =
R (4.65)
Uneori este necesară obţinerea unui curent prin sarcină mai mare decât valoarea maximă
a curentului de ieşire pe care îl poate furniza AO de care se dispune. O soluţie constă în legarea
la ieşirea AO a unui tranzistor bipolar cu rol de amplificator de curent. Deoarece tranzistorul
poate conduce curent într-un singur sens (impus de tipul npn sau pnp) înseamnă că şi curentul

51
prin sarcină poate avea un singur sens. Rezultă că şi tensiunea de intrare trebuie să aibe
polaritate fixată astfel încât să fie asigurat sensul corect al curentului prin sarcină.
În Fig.4.36 sunt prezentate două astfel de convertoare inversoare iar în Fig.4.37 două
convertoare neinversoare.

Rs Is= -Vi /R Rs Is= Vi/R

R R
- -
Vi<
0 Vi>
0
+ I0=Is/β + I0=Is/β

Vcc= + 15 V Vc c= -15V
a) b)

Fig.4.36. Convertoare tensiune-curent inversoare pentru curenţi mari şi sarcină flotantă: a)

pentru Vi<0; b) pentru Vi>0

Rs Is= Vi/R Rs Is= -Vi /R

R R
- -

+ I0= Is/β + I0= Is/β

Vi>
0 Vi<
0

Vc c= + 1 5 V Vc c= -1 5 V
a) b)
Fig.4.37. Convertoare tensiune-curent neinversoare pentru curenţi mari şi sarcină flotantă: a)
pentru Vi>0; b) pentru Vi<0
Se observă că la toate cele patru convertoare curentul prin sarcină este de β ori mai mare
decât curentul de ieşire al AO (β este factorul de amplificare în curent al tranzistorului).

Aplicaţia 4.10
Pentru verificarea strălucirii unei serie de diode electroluminiscente este necesar trecerea prin
acestea a unui curent constant ID=20mA. În acest scop vom folosii un convertor neinversor pentru
curent mare şi sarcină flotantă, realizat cu un AO tip β A741 alimentat la ± 15V,al cărui curent
maxim de ieşire este 10mA şi un tranzistor pnp cu factorul de amplificare în curent β =100.
Diodele electroluminiscente vor fi montate în locul rezistenţei de sarcină orientate astfel încât
să fie polarizate direct (Fig.4.38).

D ID= 20mA

R +15V
- 0,2mA
100Ω β
=100

- + ≈
20mA
Vi = -2V
+
-15V

Fig.4.38. Convertor tensiune-curent neinversor folosit la verificarea diodelor electroluminiscente

Indiferent de căderea de tensiune pe dioda verificată curentul prin ea este:

ID = -Vi/R = -(-2V)/100Ω = 20mA (4.66)
iar curentul de ieşire al AO (curentul de bază al tranzistorului):

52
 I0 = ID/β = 20/100 = 0,2mA (4.67)
Convertorul poate furniza un curent maxim:
IDmax = β I0max = 100⋅ 10mA = 1A (4.68)

4.4.Convertoare curent-tensiune
Adesea, ieşirea multor traductoare este mai degrabă un curent electric decât o tensiune
electrică. Un astfel de senzor este fotodioda care determină la ieşire un curent proporţional cu
valoarea iluminării. Rolul circuitului de condiţionare ataşat fotodiodei este de a converti
curentul de la ieşirea senzorului într-o tensiune proporţională cu acesta, care să poată fi apoi
aplicată convertorului analog-numeric, care are cel mai adesea intrări de tensiune electrică.
Pentru convertirea unui curent într-o tensiune, de cele mai multe ori se utilizează
configuraţia de amplificator inversor, întrucât amplificatorul neinversor permite la intrare doar
un foarte mic curent. În Fig.4.39 este prezentat un astfel de amplificator de curent conectat la
o fotodiodă.

Fig.4.39. Celulă fotoelectrică conectată la un amplificator de curent

La creşterea intensităţii luminoase, curentul Is prin fotodiodă creşte, crescând şi tensiunea

la ieşire V0.
V0=IsR (4.69)

4.5. Convertor rezistenţă-tensiune

Mulţi senzori prezintă drept mărime de ieşire o variaţie a rezistenţei electrice ca răspuns la
mărimea fizică care se doreşte a se măsura. De exemplu, rezistoarele sensibile la forţe, a căror
rezistenţă scade cu creşterea forţei aplicate, termistoarele care-şi modifică rezistenţa cu
temperatura sau microfoanele cu cărbune care-şi modifică rezistenţa ca răspuns la modificarea
presiunii acustice. În toate aceste cazuri, este necesară convertirea rezistenţa senzorului într-o
tensiune utilă care să poată fi aplicată convertoarelor analog-numerice ale sistemului de
măsurare.
Cea mai simplă metodă de conversie rezistenţă-tensiune constă în aplicarea unei tensiuni
de referinţă divizorului rezistiv format dintr-un rezistor de referinţă şi senzorul respectiv
(Fig.4.40).

Vout

la CAN

Fig.4.40. Convertor rezistenţă-tensiune

53
 Tensiunea culeasă de pe RM (sau de pe senzor) este apoi trecută printr-un repetor, care are
rol de buffer, eventual amplificată, iar de aici trimisă convertorului analog-numeric. Tensiune
de ieşire este:
RM
Vout = VRe f
R F + RM (4.70)
Principala problemă a acestei metode de măsurare a rezistenţei este că amplificatorul
conectat la ieşire amplifică toată tensiunea culeasă de pe senzor (sau de pe rezistorul de
referinţă). Mult mai indicat este amplificarea numai a variaţiei de tensiune datorată variaţiei
rezistenţei senzorului. Acest lucru poate fi realizat utilizând o punte (Fig.4.41).

Fig.4.41. Conectarea unei punţi rezistive la un amplificator

Tensiune la ieşirea amplificatorului instrumental IA este dată de relaţia:

 R (1 + δ ) R 
V0 = A(V1 − V2 ) = A −  Vref
 R (1 + δ ) + R1 R + R1  (4.71)
sau
R δ
V0 = A Vref
R + R1 1 + ( R / R1 )(1 + δ )
(4.72)
Alegând R1=R şi considerând δ <<2, tensiunea la ieşire devine:
AVref δ
V0 =
4 (4.73)
unde A este amplificarea amplificatorului de instrumentaţie, iar δ este variaţia reyistenţei
senzorului corespunzătoare acţiunii fizice.
Se observă în ecuaţia (4.54) că amplificarea A poate fi aleasă suficient de mare deoarece
numai variaţia de tensiune cauzată de variaţia rezistenţei senzorului este amplificată.

4.6. Convertoare curent-curent

Bucla de curent reprezintă circuitul standard pentru transmiterea semnalelor în cadrul
proceselor de control industrial. Faţă de tensiunea electrică, curentul este mult mai puţin
sensibil la zgomote şi nu este afectat de erorile impedanţei de linie. Convertorul curent-curent
transformă unul sau mai mulţi curenţi de intrare într-un alt curent de ieşire mult mai
convenabil sistemului de măsurare.

4.6.1. Convertoare curent-curent inversoare

În Fig.4.42 este prezentată schema de principiu a unui astfel de convertor.

54
 IR1

Fig.4.42. Convertor curent-curent inversor

Considerînd AO ideal, întregul curent de intrare trece prin rezistenţa R2, rezultînd o cădere
de tensiune pe această rezistenţă egală cu IINR2. Deoarece tensiunea diferenţială la intrarea AO
este nulă rezultă:
IINR2 = - IOUTR1 (4.74)
R2
I IN
IOUT =-
R 1 (4.75)
Semnul minus înseamnă că curentul de ieşire este de sens contrar sensului din figură
(convertor inversor).

Aplicaţia 4.11
Să se determine curentul de ieşire funcţie de curentul de intrare pentru convertorul sumator
inversor din Fig.4.43.

Fig.4.43. Convertor curent-curent sumator inversor

4.6.2. Convertoare curent-curent neinversoare

În Fig.4.44 este prezentată schema de principiu a unui astfel de
convertor.

Fig.4.44. Convertor curent-curent neinversor

Întreg curentul de intrare trece prin rezistenţa R2 astfel încît pe aceasta apare tensiunea IIN R2.
Amplificatorul operaţional fiind conectat ca un bufer repetor, forţează aceiaşi cădere de
tensiune pe rezistenţa R1 ca şi pe rezistenţa R2.Curentul de ieşire este suma curenţilor prin cele
două rezistenţe.
R2 R
I OUT = I IN + I R1 = I IN + I IN = (1 + 2 )I IN
R1 R1 (4.76)

Aplicaţia 4.12
Să se determine curentul de ieşire funcţie de curentul de intrare pentru convertorul sumator
neinversor din Fig.4.45.

55
Fig.4.46. Convertor curent-curent sumator neinversor

5
APARATE DE MĂSURAT ELECTRONICE

Avantajele acestor aparate faţă de aparatele indicatoare de tip electromecanic sunt:

-reducerea consumului de putere preluată de la mărimea de măsurat, prin folosirea de
surse de energie auxiliară şi prin realizarea unor impedanţe de intrare foarte mari reducându-
se erorile sistematice ;
-extinderea intervalelor de măsurare, mai ales în ceea ce priveşte valoarea minimă, prin
realizarea de amplificări mari ;
-efectuarea de operaţii multiple de măsurare, prin simpla comutare a unor circuite
electronice. Cu acelaşi aparat se pot măsura: tensiuni, curenţi, în alternativ sau continuu, valori
medii, valori efective, valori de vârf, rezistenţe, etc;
-ameliorarea scărilor aparatelor indicatoare prin: liniarizări, dilatări, comprimări;
-atenuarea sau rejecţia zgomotelor, compensarea influenţei perturbaţiilor determinate de
factorii de mediu;
-extinderea domeniului de frecvenţă;
Există o mare diversitate de circuite electronice, ce intră în componenţa aparatelor electronice,
cele mai importante fiind: amplificatoarele, atenuatoarele, filtrele active, circuitele de calcul
(sumatoare, multiplicatoare, integratoare etc.), circuite de protecţie, de separare, e.t.c.

5.1. Voltmetre şi ampermetre electronice de c.c.

Voltmetrele electronice ce c.c. pot fi folosite şi pentru măsurări de curenţi continui, prin
simpla convertire a curenţilor în tensiuni. Voltmetrele electronice de c.c. se întâlnesc fie ca
aparate de laborator destinate în special pentru măsurarea tensiunilor mici, fie ca blocuri
componente ale multimetrelor electronice.
Un voltmetru electronic de c.c. conţine, în esenţă:
- un atenuator de tensiune, care să reducă tensiunea de măsurat într-un raport cunoscut,
astfel încât tensiunea aplicată la intrarea amplificatorului să poată fi suportată de acesta;
- un amplificator, pentru amplificarea tensiunilor mici de măsurat şi pentru realizarea unei
rezistenţe mari de intrare;

56
- un filtru trece-jos (FTJ), pentru eliminarea eventualelor componente alternative (zgomote)
suprapuse peste tensiunea de măsurat;
- un instrument magnetoelectric.

R1 R2
Iv Iv
AO AO
Vi Ra Vi
Ve Ra
Ve
AM E AM E
Riv Riv
a) b)
Fig.5.1. Voltmetre electronice: a) cu circuit repetor; b) cu amplificatorr neinversor.

În Fig. 5.1 sunt prezentate două scheme de principiu (doar partea de amplificare) ale unui
voltmetru electronic pentru măsurarea tensiunilor faţă de masă, iar în Fig.5.2 o schemă pentru
măsurarea tensiunilor flotante.
Iv
AO

Ra
Vi Ve
AM E
Riv
AO

Fig.5.2. Voltmetru electronic pentru măsurarea tensiunilor flotante

Voltmetrul din Fig.5.1.a are o impedanţă mare de intrare, datorită circuitului repetor de la
intrare. Pentru mărirea sensibilităţii, AO se conectează într-un circuit amplificator (Fig.5.1.b).

Aplicaţia 5.1
Să se determine domeniul de măsurare al voltmetrelor de c.c. din Fig.5.1 cunoscând că
curentul nominal al AME este 50µ A, Riv+Ra=2kΩ şi R1=1k, R2=9k.

Schema de principiu a unui voltmetru electronic de c.c. cu mai multe domenii de măsurare
este prezentată în Fig.5.3. Tensiunea de măsurat Vi se aplică pe intrarea neinversoare(+) în
scopul obţinerii unei rezistenţe de intrare mare. Cu comutatorul C variind în trepte, se modifică
valoarea rezistenţei din reacţia AO, modificându-se astfel factorul de amplificare al circuitului şi
deci se pot realiza mai multe domenii de măsurare.

57
 Rn Rk R2 R1
... ...

rn rk+1 rk r3 r2 r1

k 3
k+1
2
n C
1

Iv
AO
R
Vi Ra
Ve

AME
Riv

Fig.5.3. Schema de principiu a unui voltmetru electronic de c.c.

Tensiunea de ieşire Vek , pentru comutatorul C pe poziţia K este:

 k −1 

 ∑R
j=1
j


Vek = 1 + n
 * Vi
 

 ∑ Rj 

 j= k  (5.1)
Indicaţia voltmetrului va fi:
 k −1 
φ0 φ 0 Vek φ0

 ∑ R 
j= 1
j

α = Iv = = 1 +  Vi = Su A Vi
Kr K r R a + R iv K r (R a + R iv )  n


 ∑ Rj 

 j= k  (5.2)
unde Su=Φ0/[kr(Ra+Riv)] este sensibilitatea voltmetrului magnetoelectric. Se observă că
k −1 n

∑ R /∑ R
j=1
j
j =k
j
sensibilitatea totală (Stot=Su*A) poate fi variată prin raportul , între valoarea Smin=Su,
pentru comutatorul C pe poziţia 1 şi o valoare Smax=Su*Amax atunci când C se află pe poziţia n.
Pentru ca tensiunile de decalaj să fie cât mai mici, deci erorile să fie cât mai reduse ,
indiferent de treapta pe care se află comutatorul C, rezistenţele r1, r2,…, rn se calculează astfel
încât rezistenţele faţă de masă ale celor două intrări (inversoare şi neinversoare) să fie
R + = R −p
aceleaşi: p . Pentru comutatorul C pe poziţia k şi admiţând că rezistenţa de ieşire din AO
este neglijabilă se obţine:
R p+ = R
 k −1 n 
R −p = rk + 
 ∑ R j || ∑ R  j
 j=1 j= k  (5.3)
În continuare vom considera cazul particular pentru n = 4.

58
 Rn R4 R3 R2 R1

r4 r3 r2 r1

4 3 2 1
C

Iv
AO
R
Vi Ra
Ve

AME
Riv

Fig.5.4. Schema de principiu a unui voltmetru electronic de c.c. cu 4 domenii de măsură

Se va alege pentru cele patru amplificări (corespunzător poziţiei comutatorului C) valori

decadice:
(C ≡ 1, A1 = 1; C ≡ 2, A2 = 10; C ≡ 3, A3 = 100;C ≡ 4, A4 = 1000)
Rezultă următoarele relaţii:
 0 
A 1 = 1 +  =1

 R 1 + R 2 + R3 + R4 
 R1 
A 2 = 1 +  = 10

 R1 + R 2 + R 3  (5.4)
 R + R2 
A 3 = 1 + 1  = 100

 R 3 + R4 
 R + R2 + R3 
A 4 = 1 + 1  = 1000
 R4 
Impunându-se şi relaţia: R1+R2+R3+R4=100kΩ, vor rezulta valorile: R1=90kΩ, R2=9kΩ, R3=0,9kΩ,
R4=0,1kΩ. Fixând pe R=10kΩ, cu ajutorul relaţiilor (5.3) se determină valorile rezistenţelor r1, r2,
r3 şi r4
0
r1 = R − = R = 10k
R1 + R 2 + R 3 + R 4
R1(R 2 + R 3 + R 4 )
r2 = R − = 1k
R1 + R 2 + R 3 + R 4
(5.5)
(R + R 2 )(R 3 + R 4 )
r3 = R − 1 ≈ 9k
R1 + R 2 + R 3 + R 4

r4 = R −
( R1 + R 2 + R 3 )R 4 ≈ 10k
R1 + R 2 + R 3 + R 4
Ţinând seama de valorile amplificării, rezultă că cu ajutorul unui voltmetru a cărui tensiune
nominală este de 1V, se pot măsura tensiuni cuprinse între 1mV şi 1V. Precizia unui astfel de
voltmetru depinde de precizia voltmetrului magnetoelectric, de performanţele amplificatorului
şi de toleranţele rezistenţelor. În condiţii de cost moderate se poate ajunge la clase de precizie
1,5 sau 2.

Aplicaţia 5.2
Care sunt valorile rezistenţelor R1, R2 şi R3 pentru voltmetru de curent continuu cu trei domenii
de măsură (10mV, 100mV şi 1V) din Fig.5.5, cunoscând curentul nominal al AME In=1mA şi

59
 3

∑R k = 100kΩ
Riv+Ra=1kΩ . Se va alege suma celor trei rezistenţe k =1 .
R3 R2 R1

r3 r2 r1

10mV 100mV 1V

In
AO
R
Vi Ra
Ve
AME
Riv

Fig.5.5. Schema unui voltmetru electronic de c.c. cu 3 domenii de măsură

Există şi scheme de ampermetre electronice pentru măsurarea unor curenţi continui de

valori mici (Fig.5.6). Curentul de măsurat Ii este convertit într-o tensiune, cu ajutorul şunturilor
Rs1,Rs2,…,Rsn ce pot fi alese după necesitate cu ajutorul comutatorului K
Ui = RsjIi (5.6)
Diodele D1,D2 asigură protecţia schemei împotriva unor tensiuni UI prea mari.
Considerând rezistenţa internă a miliampemetrului Ri, mult mai mică decât (R2+R1) se poate
scrie:
 R   R 
Ue = 1 + 2  * Ui = 1 + 2  * R sj * Ii
 R1   R1  (5.7)
R2

R1
Ie Ri I2
Ii AO
mA
Rsn Rs2 Rs1 R3
Ue
D2 D1
K I3

Fig.5.6. Schema de principiu a unui ampermetru electronic de c.c.

Alegând R3<<(R2+R1) va rezulta Ie≈ I3. Ca urmare curentul prin miliampemetru este:
Ue  R 2  R sj
I e ≈ I3 = = 1 +  Ii = A * Ii
R 3  R1  R3 (5.8)
Deviaţia α , a miliampemetrului va fi:
φ φ  R  R sj
α = 0 Ie = 0 1 + 2  * * Ii
Kr K r  R1  R 3
(5.9)

5.2. Voltmetre electronice de c.a.

Schema bloc, funcţională a unui astfel de voltmetru este prezentată în Fig.5.8.

60
 ui(t) A
AT ACA ∼ =
F+ACC = VME
∼ ∼ C

Fig.5.8. Schema bloc a unui voltmetru electronic de c.a.

AT- alternator de intrare; ACA- amplificator de c.a.

A/C- convertor c.a.-c.c.; F+ACC- filtru + amplificator de c.c.
VME- voltmetru magnetoelectric
După caracterul conversiei c.a.-c.c. se deosebesc trei tipuri de voltmetre electronice: de
valori medii, de valori de vârf şi de valori efective

5.2.1. Convertoare de valori medii (redresoare de precizii)

Constau din combinaţii de AO cu circuite de redresare monoalternanţă sau bialternanţă.
Asocierea AO, având factor de amplificare mare în buclă deschisă, cu diode redresoare elimină
unele neajusuri ale schemelor de redresare simple cum ar fi: neliniaritatea diodelor la semnale
mici şi dependenţa caracteristici diodei de temperatură.
Schema unui redresor de precizie monoalternanţă este prezentată în Fig.5.9.
R2 i3

R1 D1 i2 D2
ue(t)
i1
ui(t) AO
u’ e(t)

Fig.5.9. Convertor de valori medii monoalternanţă

Considerăm că la intrarea convertorului se aplică tensiunea sinusoidală:

ui(t)=Uim sin ω t (5.10)
În semialternanţa pozitivă a tensiunii de intrare :
ui(t) > 0; u’e(t) < 0; D1-conduce ; D2-blocată;
ue(t) = 0
În semialternanţă negativă a tensiunii de intrare:
ui(t) < 0; u’e(t) > 0; D1-blocată ; D2-conduce;
ue(t) = -R2/R1*ui(t) (5.11)
Ca urmare expresia generală a tensiunii de ieşire, în funcţie de tensiunea de intrare este:
0 pentru ui (t) > 0

u e (t ) =  R 2
− R u i ( t ) pentru u i ( t ) < 0
 1 (5.12)
Formele de unde ale tensiunilor de la intrarea şi de la ieşirea convertorului sunt prezentate
în Fig.5.10.

61
 ui(t)
Uim
t

ue(t)
(R2/R1)Uim

Uemed
t

Fig.5.10. Formele de unde ale tensiunilor de intrare şi de ieşire

Prin conectarea la ieşire a unui voltmetru magnetoelectric VME, acesta mediază tensiunea
ue(t), deviaţia sa fiind proporţională cu valoarea medie Uemed:
φ Uemed
α= 0 = K * Uemed
K r Ra + Ri
(5.13)
R i1
i R
R
A
R D1 D2 R/2 i2

ui(t) A1 A2
u’ e(t) ue(t)

Fig.5.11. Convertor de valori medii bialternanţă

Schema unui redresor de precizie bialternanţă şi formele de unde ale tensiunilor de la

intrarea şi de la ieşirea convertorului sunt prezentate în Fig.5.11 şi respectiv Fig.5.12.
În semialternanţa pozitivă a tensiunii de intrare ui(t) > 0; ue(t)<0; D1- blocată; D2 – conduce şi
uA(t) = -R/R*ui(t) = - ui(t)
Tensiunea de ieşire este:
u e ( t ) = −i * R = −(i1 + i 2 )R =
 u (t) u (t ) 
−  i + A R = −[u i ( t ) − 2u i ( t )] = u i ( t )
 R R/2 
(5.14)
ui(t)
Uim

ue(t)
Uim
Uemed
t

Fig.5.12. Formele de unde ale tensiunilor de intrare şi de ieşire

În semialtrnanţa negativă a tensiunii de intrare:

ui(t)<0; ue(t)>0; D1- conduce; D2 – blocată şi uA(t)=0; i2=0;

62
 Tensiunea la ieşire devine :
ue(t)=-iR=-i1R=-ui(t)/R*R=-ui(t) (5.15)

5.2.2. Convertoare de valori de vârf

Schemele de principiu ale unor astfel de convertoare sunt prezentate în Fig.5.13. Aceste
convertoare au la intrare un circuit format dintr-o diodă şi un condensator numit detector de
vârf .
Considerăm că la intrare se aplică o tensiune sinusoidală:
ui(t) = Uim sinωt (5.16)

D C

ui +
C - uc AC C ue VME ui D ud AC C ue VME

a) b)
Fig.5.13. Convertoare de valori de vârf

Considerând schema din Fig.5.13.a, în timpul semialternanţei pozitive a tensiunii de intrare,

dioda D conduce şi capacitatea C se încarcă rapid cu polaritatea din figură. Constanta de timp
la încărcare τ î = RDC, este determinată de rezistenţa în conducţie a diodei RD. În semialternanţa
negativă dioda D este blocată şi capacitatea C se descarcă lent pe rezistenţa de intrare Ri a
amplificatorului de curent continuu ACC. Constanta de timp la descărcare este τ d
= RIC >> τî, deoarece
Ri>>RD. Tensiunea uc(t) care se aplică la intrarea ACC variază ca în Fig.5.14.

uc(t) ui(t)
Uim

t
T/2 T 3T/2

-Uim
Fig.5.14. Graficul tensiunilor de la intrarea şi respectiv ieşirea convertorului

Pentru τî=RDC<<T=2π/ω, încărcarea capacităţii C la valoarea maximă a tensiunii de intrare

+Uim se poate face chiar în prima perioadă. La frecvenţe mai înalte ale tensiunii de intrare
încărcarea capacităţii la valoarea +Uim, poate dura mai multe perioade. Dacă τd=RiC>>T,
descărcarea capacităţii este foarte redusă şi practic tensiunea uc(t) rămâne egală cu +Uim.
Schema din Fig.5.13.b, funcţionează asemănător, având avantajul că asigură blocarea
eventualei componente continue care ar putea fi suprapusă peste tensiunea alternativă. Din
acest motiv este mai frecvent utilizată. Întrucât la intrarea amplificatorului de cc se aplică atât
componenta alternativă cât şi componenta continuă a tensiunii de intrare, acest convertor mai
trebuie prevăzut cu un filtru trece-jos montat înaintea amplificatorului.
Grupul de detecţie alcătuit din diode D şi capacitate C sunt plasate într-o sondă şi pot fi
aplicate direct la punctul de măsură, scurtându-se legăturile în curent alternativ. Se obţine
avantajul, reduceri capacităţii parazite a firelor de legătură, putându-se efectua măsurări până
la frecvenţe foarte înalte (zeci şi sute de MHz).

63
 Principalele dezavantaje ale convertoarelor de valori de vârf prezentate sunt:
- apar erori în cazul măsurării unor tensiuni mici datorită neliniarităţii caracteristicii diodei;
- apar erori în cazul măsurării unor tensiuni nesinusoidale, datorită faptului că gradarea scării

aparatelor indicatoare se face în valori efective ţinându-se seama de relaţia: Uim = 2 Uef ,
relaţie valabilă numai în regim sinusoidal;
- apar indicaţii diferite ale aparatelor indicatoare la inversarea conexiunilor, dacă tensiunea
de măsurat are o formă de undă nesimetrică; Pentru înlăturarea acestui neajuns se folosesc
detectoare vârf la vârf care permit măsurarea diferenţei dintre valoarea maximă pozitivă şi
valoarea maximă negativă.
C1 D2
(+ ) -
- +
(+ )
ui + −
- C2
D1 ue =
Uim +
Uim
( )

-
( ) +

Fig.5.15. Detector vârf la vârf

În semialternanţa negativă a tensiunii de intrare, dioda D1 conduce şi C1 se încarcă cu

−
u c1 = U im
polaritatea din figură, la valoarea . În semialternanţa pozitivă, dioda D1 este
blocată iar dioda D2 conduce, la bornele condensatorului C2 aplicându-se tensiunea de pe C1 plus
tensiunea de intrare în această semialternanţă, adică:
− +
u c 2 = u e = U im + U im sin ωt (5.17)

După un anumit timp, determinat de constantele de timp de încărcare ale

condensatoarelor, tensiunea de ieşire devine:
+ −
u e = U im + U im =U vv
(5.18)

Pe lângă avantajul eliminării erorilor în cazul formelor de undă nesimetrice, acest detector
mai prezintă şi avantajul unei creşteri a sensibilităţii faţă de detecţia simplă (dublarea
sensibilităţii, întrucât Uvv = 2Um).

5.2.3. Convertoare de valori efective

Valoarea cea mai reprezentativă pentru un semnal alternativ este valoarea efectivă care
conţine şi informaţie referitoare la puterea asociată semnalului respectiv.
Numai pentru semnalele la care sunt cunoscuţi factorul de formă K f şi factorul de vârf Kv
(cum sunt semnalele sinusoidale Kf=Uef/Umed, Kv=Umax/Uef), se pot stabili relaţii între valoarea efectivă
şi valoarea medie respectiv valoarea de vârf.
Valoarea efectivă a unei tensiuni periodice este dată de relaţia:
T
1
Uef =
T ∫
u 2 ( t )dt
0 (5.19)
unde u(t) este valoarea momentană (instantanee) iar T este perioada. Rezultă că operaţiile de
calcul pe care trebuie să le efectueze circuitele electronice ale convertorului constau dintr-o

64
ridicare la pătrat, o mediere şi apoi o extragere de radical.
Principial, aceste operaţii pot fi implementate prin schema din Fig.5.16. Elementul principal
al unui astfel de convertor îl constituie multiplicatorul electronic.
R1

i1 i2 R2
k1u i2 R1 i1 C1
X2
X1 - R2 i2 u e2
A1
ui(t) -

A2
+
uA(t) +
ue(t)

Fig.5.16. Convertor de valori efective cu circuite de calcul analogice

După principiul de funcţionare, multiplicatoarele se clasifică în:

- multiplicatoare cu transconductanţă variabilă;
- multiplicatoare cu sumare logaritmică;
- multiplicatoare cu efect Hall
- multiplicatoare cu modulare în amplitudine şi durată.
Schema bloc simplificată a unui multiplicator electronic este prezentată în Fig.5.17 iar
ecuaţia de funcţionare este de forma:
uieşire = kuxuy (5.20)
unde ux şi uy sunt tensiunile aplicate la intrare, iar k este factorul de scară.
ux
ux
uieşire uy uieşire
uy X uz X

a) b)

Fig.5.17. Multiplicatoare electronice: a) simple; b) cu divizor

Dacă tensiunile ux şi uy sunt atât pozitive cât şi negative (cum e în regim sinusoidal),
multiplicatorul funcţionează în 4 cadrane, iar dacă numai una poate fi de ambele polarităţi,
multiplicatorul este în 2 cadrane. Multiplicatoarele produse în prezent sunt de regulă în 4
cadrane şi permit şi divizarea (Fig.5.17.b), adică funcţionează după o relaţie de forma:
uxuy
u ieşeşi = k
uz
(5.21)
Multiplicatoarele analogice sunt utilizate în circuitele de calcul analogic, în circuitele de
modulare/demodulare, watmetre şi contoare electronice, e.t.c. În Fig.5.18 sunt prezentate 3
scheme bloc de calcul analogic, utilizând multiplicatoare.

65
 Vy
I R2

Vx x
V0=kVx2 R1
I A Vx
V0= -km
Vy
y Vx
AO

a) b)

I R2 A

I R1
V0 = −k m Vx
Vx
AO

c)

Fig.5.18. Circuite de calcul analogic cu multiplicatoare: a)-ridicare la pătrat; b)-divizare; c)-

extractor de radical

Ridicarea la pătrat se realizează dacă intrările Vx şi Vy ale multiplicatorului sunt conectate

împreună.
Operaţia de divizare (împărţire) a două tensiuni este realizată de circuitul din Fig.5.18.b.
Astfel, se observă că tensiunea faţă de masă a punctului A este:
VA=R2I=-R2/R1Vx (5.22)
Totodată VA este şi tensiunea la ieşirea multiplicatorului ce are la cele două intrarări tensiunile
Vy şi respectiv V0. Deci:
VA=kVyV0 (5.23)
Din cele două relaţii rezultă:
1 VA R V V
V0 = = − 2 x = −k m x
k Vy kR 1 V y Vy
(5.24)
Operaţia de extragere a rădăcinii pătrate este realizată de circuitul din Fig.5.18.c. Se
observă că tensiunea la ieşirea multiplicatorului este:
VA=R2I=-R2/R1Vx=kV02 (5.25)
R2
V0 = − Vx = − k m Vx
kR 1
(5.26)
unde se impune ca Vx<0.
Multiplicatorul X1 din Fig.5.16 realizează ridicarea la pătrat a tensiunii de intrare. Amplificatorul A1
împreună cu elementele din reacţie formează un filtru trece-jos ce mediază tensiunea aplicată
la intrare. Astfel pentru:
1
X C1 = 〈〈R1 sau T 〈〈R1C1
2πfC1
(5.22)
rezultă:
T T
1 k
u A (t) = −
C1 ∫
i1dt = − 1
R1C1
u i2 ( t )dt ∫
0 0 (5.23)

66
 T
1
u A ( t ) = −k 2
T ∫
u i2 ( t )dt = −k 2 u i2 ( t )
0 (5.24)
unde k2=(T/R1C1)k1
Amplificatorul A2 având în reacţie multiplicatorul X2 realizează funcţia de extractor de radical:
u A (t)
u e2 ( t ) = −i 2R 2 = − R 2 = k 2 ui2 ( t )
R2
T
1
u e ( t ) = k 2 ui2 ( t ) = k 2
T ∫
u i2 ( t )dt = k 3Uief
0
(5.25)
Alte tipuri de convertoare de valori efective sunt cele cu dispozitive electrotermice (Fig.5.19). Acestea
sunt realizate din două termoelemente în montaj diferenţial, funcţionând pe principiul
sistemelor de urmărire. Primul termoelement este încălzit de un curent efectiv proporţional cu
valoarea efectivă a tensiunii de intrare, iar prin al doilea trece un curent generat de un
amplificator diferenţial A2, la intrarea căruia se aplică semnalele de la ieşirea
termoelementelor. Tensiunea diferenţială de la intrarea amplificatorului A2 este zero (foarte
mică) întrucât A2 este în buclă deschisă, ca urmare tensiunile continue de la ieşirea
termoelementelor vor fi egale. Deci tensiunea continuă de la ieşirea termoelementului doi
urmăreşte variaţiile tensiunii de la ieşirea termoelementului unu. Admiţând că cele două
termoelemente sunt identice rezultă că tensiunea de ieşire este egală cu valoarea efectivă a
tensiunii de intrare indiferent de forma şi de frecvenţa acesteia.
ue(t)=Uief (5.26)
Dezavantajul acestei scheme îl constituie tensiunea relativ mică la ieşirea termoelementelor, care
în acest caz sunt termocupluri, ceea ce reclamă ca amplificatorul A2 să aibă deriva termică
foarte mică. Acest dezavantaj este înlăturat dacă drept termoelemente sunt folosite ansambluri
constituite din rezistenţe de încălzire şi tranzistoare, a căror sensibilitate ajunge la 2mV/°C, faţă
de 40µ V/°C în cazul termocuplurilor.
C

-
- D
A2
A1
+
+
ue(t)
ui(t)
C1
TC2 TC1

Fig.5.19. Convertor de valori efective cu dispozitive electrotermice

5.3. Osciloscopul analogic de uz general

Este un aparat care permite vizualizarea într-un sistem de coordonate X,Y a unui grafic
luminos reprezentând dependenţa a două tensiuni electrice variabile ux(t) şi uy(t) ale căror
valori instantanee corespund absciselor şi respectiv ordonatelor diverselor puncte ale
graficului. Dacă tensiunea ux care determină deplasările pe axa orizontală OX variază liniar,
imaginea obţinută exprimă dependenţa de timp a tensiunii uy generatoare a deplasărilor pe axa
verticală OY. Rezultă astfel posibilitatea de a analiza evoluţia în timp a mărimii uy şi prin
calibrarea celor două axe pot fi măsuraţi parametrii ce caracterizează această evoluţie.
Transformarea tensiunilor ux(t) şi uy(t) într-un semnal optic se realizează pe ecranul
luminescent al unui tub catodic prin bombardarea acestuia de către un fascicul de electroni
poziţionat prin intermediul unor câmpuri electrostatice sau electromagnetice, în funcţie de

67
valorile instantanee ale acestor tensiuni.

5.3.1. Schema bloc şi principiul de funcţionare al osciloscopului

Fig.5.20. Schema bloc a osciloscopului catodic

Elementul component principal al unui osciloscop este tubul catodic (TC) care este un tub
electronic cu vid înaintat pe ecranul căruia se formează imaginea. Elementele principale ale unui
tub catodic sunt:
C - catodul: emite electroni;
G - grila de control a intensităţii luminoase;
A C , A F , A S - anozi de accelerare, focalizare, corectare a astigmatismului;

PA - anodul de postaccelerare;
XX’ şi YY’ – plăcile de deflexie pe orizontală respectiv pe verticală.
În scopul obţinerii unei intensităţi şi a unei grosimi convenabile a imaginii, electrozii
G, A F , A S , sunt prevăzuţi cu dispozitivele de reglaj: LUMINOZITATE, FOCALIZARE şi

ASTIGMATISM. În exteriorul tubului se află bobina RT, care prin deflexie electromagnetică
corectează abateri de la orizontalitate ale deflexiei XX. Aceste corectări se fac folosind
potenţiometrul de reglaj: ROTIRE TRASĂ. La partea frontală a TC se află ecranul E pe care se
formează imaginea. Pentru efectuarea de măsurări pe ecranul E se află trasat un caroiaj
cuprinzând 10 diviziuni pe orizontală şi 6 pe verticală.
K1 - comutatorul de intrare pe canalul Y, prin intermediul căruia se aplica tensiunea de
vizualizat uy(t). Poziţia “a” se foloseşte pentru conectarea de tensiuni continue (sau alternative
având şi componentă continuă), poziţia “b” se foloseşte pentru tensiuni alternative, iar poziţia
”c” se foloseşte pentru punerea la masă a intrării în vederea poziţionării.
ATy u (t )
- atenuatorul în trepte prin care tensiunea y se aduce în gama corespunzătoare deflexiei
admise pe verticală, asigurându-se totodată o impedanţă de intrare mare. Diversele trepte de
atenuare se obţin cu ajutorul unui comutator gradat V/DIV, ale cărui poziţii determină valorile
coeficienţilor de deviaţie pe verticală.
PAy - preamplificatorul de pe canalul Y cu o impedanţă de intrare ridicată (adaptată cu

68
cea a atenuatorului), care pe lângă o primă amplificare permite şi deplasarea spotului pe
verticală, dispunând pentru aceasta de un potenţiometru POZ. Y. Pentru efectuarea de corecţii
ale factorului de amplificare al canalului, astfel încât să se respecte valoarea afişată de
comutatorul V/DIV, preamplificatorul este prevăzut si un potenţiometru de etalonare ET.Y.
AD Y - amplificatorul diferenţial de deviaţie pe verticală, care amplifică semnalul de

vizualizat la nivelul necesar plăcilor de deflexie pe verticală YY’.

Comutatorul K 2 permite alegerea modului de sincronizare: sincronizare cu semnalul de
vizualizat (pe poz. INT), cu un semnal extern (EXT) sau cu reţeaua (RETEA).
Circuitul de sincronizare CS este alcătuit dintr-un amplificator, un circuit formator, un
circuit poartă şi un circuit de reţinere, prin intermediul cărora se comandă pornirea şi oprirea
bazei de timp.
Generatorul tensiunii liniar variabile, GTLV, constituie baza de timp a osciloscopului, prin
u (t )
intermediul căruia se obţine imaginea desfăşurată a tensiunii y . Viteza de deplasare a
spotului pe orizontală poate fi modificată în trepte cu comutatorul TIMP/DIV. Valorile indicate de
acest comutator exprimă inversul vitezei de deplasare a fascicolului de electroni pe orizontală
şi care se numesc coeficienţi de baleiaj.
AD X AD Y
Amplificatorul de deflexie pe orizontală , îndeplineşte aceleaşi funcţiuni ca , fiind
prevăzut cu potenţiometrul POZ. X cu ajutorul căruia se poate deplasa imaginea pe orizontală
(poziţia iniţială a deplasării). Poziţionând comutatorul K 3 pe poziţia 1, la intrarea AD X se aplică
tensiunea liniar variabilă (proporţională cu timpul) de la baza de timp, caz în care se
u = f (t )
vizualizează y . Cu comutatorul K 3 pe poziţia 2, la intrarea AD X se poate aplica o tensiune u x ,
u = f (u x )
caz în care pe ecranul osciloscopului se obţine graficul y .
Blocul de calibrare internă BCI, constă dintr-un circuit astabil care generează o tensiune
dreptunghiulară cu amplitudine şi frecvenţă riguros constante. Acest bloc serveşte pentru
verificarea şi eventual corectarea etalonării deviaţiei pe verticală (cu potenţiometrul ET.Y) şi
respectiv a deviaţiei pe orizontală (cu potenţiometrul ET. BT.).
Blocul de alimentare BA constă dintr-un transformator de reţea, un bloc de redresare, un
bloc de stabilizare şi un bloc convertor de tensiuni continue, prin intermediul căruia se obţin
diverse tensiuni continue pentru alimentarea circuitelor electronice (inclusiv tensiunile înalte
pentru electrozii tubului catodic).
Considerăm că la intrarea canalului Y al O.C. se aplică o tensiune sinusoidală:
u y ( t ) = Um sin ωt
(5.27)
u (t )
iar osciloscopul funcţionează cu sincronizare internă. Tensiunea y , după atenuarea şi
amplificarea necesară, este transmisă plăcilor de deflexie pe verticală YY’, care deviază
fascicolul de electroni astfel încât poziţia sa pe ecran corespunde valorilor instantanee ale
tensiunii aplicate conform relaţiei:
Y( t ) = S Y u y ( t )
(5.28)
S Y - sensibilitatea deflexiei pe verticală, măsurată în [DIV/VOLT]. Sensibilitatea S Y este
ATy
determinată de poziţia comutatorului V/DIV al atenuatorului , indicaţiile acestuia
reprezentând inversul sensibilităţii de deflexie, respectiv coeficienţii de deviaţie pe verticală
CY
1
CY =
SY
[VOLT/DIV] (5.29)

69
 Totodată cu deflexia pe verticală, la plăcile de deflexie pe orizontală XX ’, GTLV prin AD X
aplică o tensiune în dinţi de fierăstrău u x ( t ) care determină deflexia pe orizontală (Fig.5.21).

Fig.5.21. Tensiunea bazei de timp

Fig.5.22. Obţinerea imaginii pe ecranul osciloscopului

Modul de obţinere a imaginii pe ecranul osciloscopului este prezentat în Fig.5.22.
Tensiunea ux(t) determină deviaţia spotului în direcţie orizontală. Intervalul de timp t d
corespunde cursei directe (active) a spotului de la stânga la dreapta ecranului, interval în care are loc
formarea imaginii. Timpul t i 〈〈 t d reprezintă timpul foarte scurt în care spotul este readus în poziţia
iniţială din stânga ecranului. Pe această durată fasciculul de electroni este blocat prin CSS
pentru a nu apărea pe ecran traiectorii perturbatoare suprapuse peste imaginea utilă. Valorile
U x min ,U x max sunt astfel calibrate încât asigură baleierea completă a ecranului de la extrema
stângă la cea dreaptă. Variaţia liniară a tensiunii ux(t) pe intervalul td este cea care asigură
caracterul de bază de timp. Periodizarea bazei de timp este corelată cu aceea a semnalului de
vizualizat de către blocurile canalului de sincronizare (AS,CF,CP,CR). În regim declanşat, GTLV
nu reia ciclul imediat după revenirea la Uxmin, ci aşteaptă ca uy(t) să ajungă la valoarea pentru
care au fost fixate condiţiile de sincronizare. Apare astfel intervalul de pauză t p în care spotul
staţionează în stânga ecranului.
t d + t i + t p = TB
(5.30)
unde TB este perioada bazei de timp (BT).

Se defineşte o sensibilitate a deflexiei pe orizontală S x similară cu cea pe verticală:

X( t ) = S x u x ( t ) (5.31)
respectiv un coeficient de deviaţie :
1
Cx =
Sx
[V/DIV] (5.32)

70
 Pentru BT interesează însă, nu deplasarea spotului, ci viteza de deplasare a acestuia, care
este dată de relaţia:
∆X ∆X ∆u x
vx = = = S x v uB
∆t ∆u x ∆t
(5.33)
v uB
unde este viteza de variaţie a tensiunii u x exprimată în [V/TIMP]. Pe o porţiune liniar
v
variabilă ( t d ) viteza uB este constantă si egală cu panta :
U − U x min
tgα = x max
td
(5.34)
Comutatorul GTLV afişează valori ce reprezintă inversul vitezei vx :
1
C vx =
vx
(5.35)
acesta fiind coeficientul de baleiaj care se exprimă în [TIMP/DIV] şi care reprezintă timpul
necesar pentru parcurgerea unei diviziuni a ecranului. Rezultă că în cadrul cursei active,
fascicolul de electroni este deplasat orizontal proporţional cu timpul (viteza este constantă) şi
concomitent este deviat pe verticală proporţional cu valorile instantanee ale tensiunii uy(t) .
Imaginea obţinută reprezintă graficul variaţiei în timp al tensiunii de vizualizat. În raport de
modul în care viteza reală de variaţie a tensiunii uy(t), respectiv perioada sa, sunt corelate cu baza de
timp, imaginea care apare poate fi mai comprimată sau mai dilatată. Aceasta se reflectă în apariţia
pe ecran a unui număr mai mare sau mai mic de perioade întregi sau chiar a unei fracţiuni de
perioadă. Cu comutatorul TIMP/DIV se poate selecta viteza care să conducă la o imagine
convenabilă.
Caracterul periodic al tensiunii uy(t) şi funcţionarea sincronizată a bazei de timp au drept efect
suprapunerea într-o succesiune rapidă a traiectoriilor identice descrise de spot, determinând o
imagine stabilă pe ecran.

Aplicaţia 5.4
Aplicând o tensiunea alternativă sinusoidală cu valoarea efectivă Uef = 2 2 V unui osciloscop
catodic, se obţine o figură cu înălţimea de 1,6 div. Ce valoare are sensibilitatea şi coeficientul
de deflexie pe verticală.
Aplicaţia 5.5
Care este tensiunea şi perioada semnalului reprezentat in figura alăturată, daca comutatorul
pe direcţia Y este pe 5V/cm şi comutatorul bazei de timp este pe 2ms/cm :

Fig.5.23. Forma de undă a tensiunii pe ecranul osciloscopului

5.3.2. Tubul catodic

71
 Din punctul de vedere funcţional, subansamblurile tubului catodic realizează următoarele
funcţii:
-tunul electronic emite, focalizează şi accelerează fasciculul de
electroni;
-sistemul de deflexie comandă deviaţia (deplasarea) fasciculului de electroni
corespunzător semnalelor de studiat;
-ecranul luminescent converteşte energia cinetica a fasciculului de electroni în energie
luminoasă (printr-un spot luminos).
Tuburile catodice se pot clasifica după mai multe considerente:
• După numărul de fascicule de electroni independente (spoturi)
a - tuburi cu un singur fascicul
b - tuburi cu două sau mai multe
• După modul în care se efectuează deplasarea fascicolului de electroni
a - tuburi cu deflexie electrostatică
b - tuburi cu deflexie electromagnetică
• După absenta sau prezenta unei accelerări suplimentare a electronilor în zona dintre plăcile
de deflexie şi ecran
a - tuburi monoaccelerator
b - tuburi postaccelerator
• După modalitatea de stingere a spotului pe durata cursei inverse
a - tuburi cu blocare prin negativarea grilei
b - tuburi prin deviere cu un sistem de deflexie special
• După caroiajul care formează diviziunile pe ecran
a - tuburi cu reţea în interiorul tubului
b - tuburi cu reţea în exteriorul tubului
În Fig.5.23 este prezentată schema unui tub catodic cu deflexie electrostatică, cu un
singur spot şi prevăzut cu anod de post accelerare.
Tubul catodic este ecranat electric şi magnetic împotriva câmpurilor electrice şi magnetice
exterioare care pot perturba fasciculul de electroni, cu un înveliş din tablă de oţel magnetic
(sau chiar din permalloy) cu grosimea de 0,3…1,5 mm. În plus, acest ecran serveşte şi la
proţectia mecanică a tubului, precum şi la fixarea acestuia pe saşiul osciloscopului.
Urmărind succesiunea fenomenelor care se produc în tubul catodic, se disting următoarele
zone:

72
 TS - tub sticl
ă; E - ecran; S - s oclu; F - fişe;

Fig.5.23. Schema de principiu a unui tub catodic

a) Zona generării fascicolului de electroni

Este formată din catodul C, grila G şi anodul de accelerare Ac. Catodul emite electroni prin
U G controlează intensitatea
efect termoionic. Grila G (cilindru Wehnelt) prin potenţialul său
U AC de valoare ridicată fata de catod,
fascicolului emis. Anodul Ac aflat la un potenţial
determină un câmp electric sub acţiunea căruia electronii sunt atraşi din regiunea catodului şi
acceleraţi astfel încât la ieşirea din această zonă cu o energie cinetică însemnată (la tuburile
monoaccelerator această energie trebuie să fie însemnată astfel încât să lumineze ecranul).
Semnificaţia potenţiometrului LUMINOZITATE este acum evidentă în sensul că prin el se
reglează UG astfel încât să se obţină intensitatea dorită a spotului pe ecran. Stingerea spotului
se face tot în această zonă prin aplicarea pe grila G a unei tensiuni suplimentare (de la CSS)
puternic negativă, care nu mai permite anodului Ac extragerea electronilor emişi de catod.
În cazul tuburilor cu stingere prin deviere, anodul Ac coprinde două orificii succesive între
care se află un sistem de plăci de deflexie. La comanda de stingere, se aplică o tensiune pe
plăcile de deflexie care deviază spotul, astfel încât nu mai poate trece prin cel de-al doilea
orificiu. Deşi complică construcţia tubului, acest procedeu are avantajul că stingerea spotului
este netă, eliminându-se influenta unei stabilizări insuficiente a surselor de alimentare, care
poate fi resimţită la stingerea prin comandă pe grilă.
b) Zona de focalizare şi corectare a astigmatismului
Cuprinde anozii AF şi AS care alcătuiesc împreună un sistem de lentile electrostatice cu rolul
de a converge fascicolul pe ecran, rezultând la locul de incidenţă o imagine de forma unui
punct rotund de dimensiuni minime. Anodul A F este cel care asigură convergenta iar A S
forma rotundă a punctului, atât în centru cât si la periferia ecranului.
c) Zona de deflexie electrostatică
Este acea parte a tubului în care informaţia corespunzătoare semnalului analizat este

73
transmisă fascicolului de electroni prin intermediul câmpurilor electrostatice produse de plăcile
de deflexie YY’ şi XX’. O serie de parametri importanţi, cum sunt valorile coeficienţilor de
deviaţie Cy şi Cx, liniaritatea (menţinerea la valorile fixate a acestor coeficienţi în centrul sau la
marginea ecranului), depind de modul în care sunt realizate şi situate plăcile de deflexie.
Tuburile cu deflexie electromagnetică (cu bobine exterioare), deşi sunt mai ieftine, mai
simple, au dimensiuni reduse, suprafaţa mai mare a ecranului şi permit obţinerea unui spot mai
fin, au dezavantajul că sunt limitate la frecvente relativ joase (<20 kHz) datorită întârzierilor pe
care le introduc inductivităţile bobinelor şi au un consum de energie însemnat. Folosind
deflexia electrostatică, banda de frecventă este mai extinsă. Deflexia electromagnetică este
utilizată în cazul tuburilor cinescopice ale monitoarelor şi receptoarelor TV. În tabelul 5.1 se
prezintă o comparaţie între cele două sisteme de deflexie.
Tabelul 5.1
Parametrul Deflexia Deflexia
calitativ electromagneti electrostatică
că
Energia consumată Mare Foarte mică
Focalizarea Excelentă Mediocră
Viteza de deflexie Mică Foarte mare

Strălucirea Excelentă Slabă

Echipamente Compexe Simple
electronice asociate
d) Zona de postaccelerare
Este specifică osciloscoapelor de frecvenţă mai mare de 10 MHz, deoarece viteza sporită
cu care fascicolul de electroni baleiază ecranul, reclamă, pentru obţinerea unei iluminări
satisfăcătoare o energie cinetică ridicată. De aceea, spre deosebire de tuburile
monoaccelerator care se rezumă numai la anodul de accelerare Ac (utilizate la f<10MHz) se
prevede anodul de postaccelerare PA situat după zona de deflexie şi căruia i se aplică o
tensiune pozitivă ridicată. Unul dintre procedeele de realizare a anodului de postaccelerare
constă în formarea prin metalizare pe suprafaţa interioară a tubului (în partea tronconică) a
unui electrod sub formă de spirală rezistivă. Se obţine astfel un câmp electric paralel cu axa Y,
care accelerează electronii în direcţia ecranului. Dirijarea câmpului în lungul axei Y exercită o
influenţă care tinde să curbeze traiectoria fascicolului către axă, ceea ce are ca efect reducerea
sensibilităţilor de deflexie. De aceea se introduce o reţea (grilă) GS plasată după plăci, care dă
o formă radială liniilor de câmp, astfel încât accelerarea se produce fără a perturba direcţia pe
care a fost deviat spotul.
e) Zona ecranului
tp
- timp de persistentă tc- timp de creştere

74
 tt11+t
2--2 - timp de luminozitate
timp
timp de
fluorescentă
fosforescentă

Fig.5.24. Modul de obţinere al luminozităţii

pe ecranul osciloscopului

Cuprinde stratul luminescent P depus pe faţa interioară, care transferă energie luminoasă şi
calorică. Fosforul reprezintă elementul de bază pentru realizarea stratului luminescent. La
bombardarea fosforului cu electroni de energie cinetică ridicată, apare fenomenul de emisie
luminoasă denumit fluorescenţă. Radiaţia luminoasă persistă şi la încetarea excitaţiei,
fenomenul respectiv fiind cel de fosforescenţă. Intervalul de timp din durata fenomenelor de
fosforescenţă în care luminozitatea scade de la 90% la 10% din cea iniţială, defineşte
persistenţa imaginii.
Energia cinetică a spotului la impactul cu stratul P este convertită atât în energie
luminoasă cât si termică. Dacă accelerarea electronilor este mare (prin poziţionarea
potenţiometrului LUMINOZITATE către limita superioară a tensiunii) si spotul este menţinut un
timp îndelungat într-un anumit punct al ecranului, acesta poate duce la deteriorarea fosforului
(prin efect termic). De ceea se depune o peliculă de Al pe suprafaţa interioară a stratului de
fosfor, având rolul de radiator termic. Tot prin aluminizare se obţine o creştere a eficientei
luminoase în sensul că radiaţia emisă către interiorul tubului este reflectată către ecran
adăugându-se celei directe. Pe ecran apare si un caroiaj care tine seama de coeficienţii
C Y şi C YX . Se pune problema coincidentei axelor X,Y ale celor două perechi de plăci cu axele

caroiajului. Pentru caroiajele exterioare, aceasta se face prin rotire, în regim cu baza de timp
relaxată, până când linia continuă care apare la baleierea spotului pe ecran coincide cu axa
orizontală a caroiajului. În cazul caroiajului interior, este prevăzută bobina RT care fiind
străbătută de un curent ce poate fi variat prin potenţiometrul ROT.TRASA produce prin deflexie
electromagnetică rotirea cu 0 ÷ 5° a deflexiei orizontale.
Tuburi catodice cu memorie
Osciloscoapele echipate cu tuburi catodice aşa zise cu memorie permit realizarea
următoarelor aplicaţii specifice:
-afişarea continuă a unui semnal nerepetitiv sau a unei imagini fixe;
-punerea în evidenţă a variaţiilor unui semnal dat, variaţii produse de modificarea unor
parametri de mediu (ca: temperatura, presiune, umiditate etc.) sau apărute în timp;
-afişarea unui semnal cu frecvenţa de repetiţie foarte mică, fără să se producă fluctuaţia
imaginii sau pâlpâiri;
-reducerea perturbaţiilor aleatoare la funcţionarea cu persistenţă variabilă.
Exista numeroase tipuri de tuburi cu memorie (primul tub cu memorie performant a fost realizat în anul
1976 de firma Tektronix, sub denumirea de DVST (abrevierea numelui englezesc Direct View
Storage Tube ). În prezent, cel mai răspândit tub cu memorie este tubul prin transmisie cu grilă
de memorare dielectrică, care este tot un tub catodic cu ecran luminescent (luminofor) dotat însă cu un

75
sistem de grile (de memorare şi colector) şi unul sau două aşa zise tunuri de inundare care
produc un fascicul difuz de electroni (zişi şi electroni de inundare), în afara tunului de electroni
primari cu mare energie cinetica (zişi electroni de scriere). Acest tub cu memorie este capabil
să afişeze o imagine pe care să o menţină (în lipsa semnalului care a produs o) un timp foarte
îndelungat (de la câteva minute la câteva ore), la un nivel normal de strălucire, fără a fi
necesară refacerea ei.
Un tub cu memorie (a cărui structura de principiu este redată în Fig.5.25) are următoarele
părţi funcţionale:
- tunul de scriere, care produce un fascicul, focalizat pe ecran, de electroni primari;
- sistemul de deflexie;
- sistemul de producere al electronilor de inundare (de obicei, două tunuri de electroni
suplimentare);
- sistemul de producere (afişare persistenta) a imaginii, format în principal, din ecranul
luminescent, grila de memorare, grila colector şi grilele de control a electronilor de inundare.
Tunul de scriere produce un fascicul de electroni focalizat, primar, cu energie cinetică
foarte mare, care bombardează ţinta de memorare (grila de memorare). Acest fascicol este
deviat de plăcile de deflexie Y şi X ca la un tub obişnuit. Crearea imaginii, adică pastrarea
punctelor ei pe grila de memorare, depinde direct de energia cu care electronii din fasciculul de
scriere bombardeaza ţinta de memorare. Această energie depinde de diferenţa de potenţial la
care se găseşte ţinta faţă de sursa de electroni (care este catodul).
Fascicol difuz
de electroni Grila de
(de inundare) memorare
Tun de electroni
suplimentar

Y X
Fascicol
de electroni
primar

Ecran
Tun de electroni Sistemul de aluminizat
deflexie
primar
(de scriere) Tun de electroni Grila colector
suplimentar

Fig.5.25. Tub catodic cu memorie

La fel ca la orice tub catodic, fasciculul de scriere este focalizat pe ecran, supus unei
deflexii X şi Y şi modulat in strălucire (Z), astfel că spotul său reproduce pe ecran imaginea
dorita printr un singur cadru (fără repetarea lui).
Persistenţa imaginii (sau memorarea ei) pe o durată mare se realizează prin intermediul
unui sistem auxiliar de electroni, denumiţi de inundare, care sunt proiectaţi perpendicular pe
întreaga suprafaţă a ecranului (o ploaie de electroni) şi printr-o aşa numita grilă de memorare,
plasată paralel cu ecranul, la mica distanţă în spatele lui. Tunurile de inundare (suplimentare)
produc un flux continuu de electroni, de energie joasă, capabil să acopere întreaga suprafaţă
frontală a tubului (cea ce se realizează prin sistemul de electrozi-grile de control a electronilor
de inundare şi prin grila colector).
Între colector şi ecranul luminofor este plasată grila de memorare, formată dintr-o plasă
conductoare foarte fină (cu ochiuri dreptunghiulare) pe care este depus un material dielectric

76
special ce constituie suprafaţa de memorare. Atunci când este bombardată de un fascicul de
electroni, grila posedă şi proprietatea de emisie secundară. Memorarea imaginii se realizează
pe suprafaţa exterioară a dielectricului. Colectorul este şi el format dintr-o plasă fină
conductoare şi, având rolul de a colecta – printr-o polarizare corespunzătoare – electronii
produşi prin emisie secundară sau respinşi de grila de memorare.
Funcţionarea tubului cu memorie implică două etape: scrierea şi memorarea.
În procesul de scriere electronii primari rapizi lovesc suprafaţa grilei de memorare cu o
energie suficient de mare pentru a extrage, prin emisie secundară, un număr de electroni, ceea
ce duce la încărcarea pozitivă a grilei în acele puncte. Imaginea semnalului este înregistrată
astfel prin “dâra” de potenţial pozitiv de pe grila de memorare. Datorită proprietăţilor
dielectrice ale grilei, imaginea se poate menţine un timp îndelungat.
În procesul de memorare sunt puse în funcţiune celelalte două tunuri suplimentare, iar cel
principal (de scriere) este dezactivat. Electronii lenţi sunt uşor acceleraţi de grila colectoare, o
depăşesc şi reuşesc să treacă prin grila de memorare în dreptul punctelor încărcate pozitiv.
Acceleraţi apoi de anodul de postaccelerare, ei ajung pe ecran cu o energie suficient de mare
pentru a da o imagine luminoasă. Punctele rămase negative ale grilei de memorare resping
electronii lenţi, care sunt apoi captaţi de grila colectoare. În felul aceste forma semnalului se
transpune de pe grila de memorare pe ecran, în absenţa semnalului de intrare.
Ştergerea rapidă şi completă a imaginii memorate se realizează aplicând grilei de
memorare un potenţial negativ ridicat.

5.3.3. Atenuatorul de intrare ATY

Are rolul de a atenua tensiunea de intrare până la nivelele acceptate de amplificatorul AD y.
Este un divizor de tensiune RC, compensat în frecvenţă şi adaptat, în sensul că tensiunea la
ieşirea atenuatorului nu suferă modificări din punct de vedere al frecvenţei faţă de tensiunea
de intrare (compensat în frecventă) iar rezistenţa şi capacitatea de intrare şi de ieşire se
menţin constante pe toate treptele de atenuare (adaptat).
Schema unui atenuator compensat în frecventă, cu impedanţe de intrare şi de ieşire
constante este prezentată în Fig.5.26, iar schema echivalentă a atenuatorului pentru
comutatorul KAT pe poziţia k în Fig.5.27.

KAT C2" KAT

1 1
Uia Ri Ci Uea
2 2
C2' R2' R2"
Cn"
n n
Cn' Rn' Rn"

Fig.5.26. Schema atenuatorului compensat în frecvenţă şi adaptat

Fig.5.27. Schema echivalentă a atenuatorului

77
 Rk
Zk =
1 + jωC k R k
R i R ′k
Z ′i =
(
1 + jω R i R ′k C i ) (5.37)
Factorul de atenuare în acest caz este:
U Z R k 1 + jω R i R ′k C i ( )
a k = ia = 1 + k' = 1 +
U ea Zi R i R k' 1 + j ωR k C k
(5.38)
ak
Condiţia ca atenuatorul să fie compensat în frecvenţă este ca factorul de atenuare să
fie un număr real:
ak = 1 +
Rk
; (R i )
R ′k C i = R k C k
R i R ′k
(5.39)
Rezistenta de intrare a atenuatorului din Fig.5.9 este:
R ik = R k + R i R ′k ( ) (5.40)
iar capacitatea de intrare corespunzătoare:
Ck Ci
C ik = C ′k +
Ck + Ci
(5.41)
K
Întrucât pe treapta întâi a comutatorului AT rezistenta şi capacitatea de intrare şi de ieşire a
R C
atenuatorului este i si respectiv i , pentru ca atenuatorul să fie adaptat înseamnă că pe toate
treptele de atenuare rezistenţa şi capacitatea de intrare şi de ieşire trebuie să fie egale cu Ri si
respectiv C i . Ca urmare condiţia ca atenuatorul să fie adaptat este ca:
Ck Ci
C ik = C′k + = Ci
( ′
Rik = Rk + Ri Rk = Ri)şi
Ck + Ci
(5.42)
′ ′
Din relaţiile (5.24) şi (5.27) rezultă valorile k k , C k şi C k astfel încât atenuatorul să fie
R , R

compensat în frecvenţă şi adaptat.

a −1 Ri Ci a −1
Rk = k R i ; R ′k = ; Ck = ; C ′k = k Ci
ak ak − 1 ak − 1 ak
(5.43)
Atenuatorul ATY este blocul care stabileşte impedanţa de intrare a osciloscopului, valorile

uzuale pentru cele mai multe tipuri fiind R i = 10MΩ si C i =10...60pF. Comutarea diferitelor trepte de
atenuare se face cu comutatorul K AT care este de fapt comutatorul V/DIV din schema bloc
(respectiv de pe panoul frontal al osciloscopului). Anumite tipuri de osciloscoape au
comutatorul V/DIV combinat cu un potenţiometru care permite modificarea continuă a
coeficienţilor de deviaţie C Y între două trepte calibrate. Prin acţionarea acestui potenţiometru
coeficienţii de deviaţie nu mai respectă valorile calibrate indicate de comutatorul V/DIV, acest
regim fiind semnalizat prin aprinderea unei lămpi.

5.3.4. Preamplificatorul şi amplificatorul de deflexie

verticală
Au următoarele funcţiuni:
u (t)
-amplifică tensiunea y până la nivelul necesar atacării plăcilor de deflexie YY’;
-transformă semnalul asimetric de la ieşirea atenuatorului într-un semnal diferenţial necesar
pentru comanda simetrică a plăcilor de deflexie;
-permite deplasarea şi etalonarea pe verticală a imaginii.
Preamplificatorul PAY este blocul care realizează o primă amplificare, având intrarea asimetrică

78
şi ieşire simetrică (diferenţială), fiind constituit din 1-2 etaje de amplificare. Este prevăzut cu un
potenţiometru (notat în schema bloc cu POZ Y) cu ajutorul căruia se introduce o componentă
continuă care se asociază şi este amplificată împreună cu semnalul util, oferind posibilitatea
deplasării imaginii pe verticală (sau a tresei în absenta semnalului de intrare). De asemenea
mai este prevăzut cu un potenţiometru care permite modificarea factorului de amplificare al
canalului, acţionarea acestuia făcându-se în cadrul operaţiei de etalonare a coeficienţilor de
deflexie CY. Acest potenţiometru este notat în schema funcţională cu ETY.
Amplificatorul de deflexie verticală ADY este un amplificator diferenţial cu intrare şi ieşire
simetrică, alcătuit din montaje tip cascodă. El trebuie să asigure pe cele două plăci de deflexie
două tensiuni simetrice, în antifază, de nivel 100...150V. Împreună cu tubul catodic, acesta
determină caracteristica esenţială a osciloscopului şi anume banda de frecventă. Banda de
frecventă se defineşte pentru o scădere cu 3 dB a amplificării ansamblului amplificator - tub
catodic. Ea determină la rândul său timpul de creştere al osciloscopului.

Fig.5.28. Definirea timpului de creştere

Timpul de creştere reprezintă intervalul de timp în care semnalul observat pe ecran creşte
de la 10% la 90% din amplitudinea unui impuls dreptunghiular aplicat la intrarea osciloscopului.
Relaţia între timpul de creştere tc şi banda de frecvenţă B ale osciloscopului este:
350
t c [ns] =
B[MHz] (5.44)

5.3.5. Generatorul de tensiune liniar variabilă (GTLV)

79
 a)

b)

Fig.5.29. GTLV al osciloscopului (a) şi formele de undă ale tensiunilor (b)

Este blocul care generează tensiunea în dinţi de fierăstrău necesară vizualizării formei de
variaţie în timp a tensiunii uy(t) La majoritatea osciloscoapelor, GTLV este un integrator Miller.
Un astfel de integrator este alcătuit dintr-un amplificator operaţional, mai multe circuite RC, cu
ajutorul cărora se pot obţine mai multe constante de timp de integrare şi o serie de diode care,
în raport de nivelul tensiunii de intrare, asigură comutarea regimurilor de încărcare si
descărcare a condensatorului de pe reacţie.
Schema unui GTLV şi formele de undă ale tensiunilor sunt prezentate în Fig.5.29.
Presupunem că la momentul t0=0 capacitatea C1 este descărcată, tensiunea de ieşire ue(t0)=0,
diodele D1D2 sunt blocate. Se aplică la intrarea inversoare a amplificatorului tensiunea continuă
-U si condensatorul C1 începe să se încarce. Admiţând că rezistenţa potenţiometrului P BV este
zero, rezultă:
t0 +t
1 I0 U
u e ( t ) = −u C1 ( t ) =
C1 ∫ I dt = C
t0
0
1
t=
R1C1
t
(5.45)
care este o rampă pozitivă. T1=R1C1 este constanta de timp a integratorului la încărcare.
Creşterea liniară a tensiunii u e continuă până la momentul tp+td când tensiunea ue(td)=Um,
variaţia 0... Um corespunde baleierii complete a ecranului pe orizontală. La atingerea valorii U m

prin intermediul circuitelor CR si CP, tensiunea uI(t) sub formă de impulsuri rectangulare trece de la
valoarea 0 la U0.

80
 În această situaţie grupul de diode D1 se deschide , numărul lor fiind astfel ales încât pe
fiecare diodă să cadă cel puţin 0,6V, adică:
n1 ⋅ 0,6 < U 0 − U
(5.46)
Deschizându-se grupul de diode D1, la intrarea inversoare a lui A se aplică o tensiune pozitivă U 0
printr-o rezistentă de valoare redusă (egală cu n1RD) ceea ce provoacă descărcarea rapidă a
condensatorului C1. Constanta de timp la descărcare:
T2 = n1R D C1 << T1 (5.47)
Ca urmare, în intervalul de timp t i , tensiunea ue ( t ) variază tot liniar însă cu o pantă puternic
negativă. În momentul în care u e = 0 , grupul de diode D2 se deschide, numărul lor fiind astfel
calculat încât:
n 2 ⋅ 0,6 = U 0 (5.48)
Tensiunea de ieşire se menţine zero până în momentul t=t0+tB când tensiunea de intrare ui(t) trece
din nou de la valoarea U0 la zero, când ciclul se reia .
Pentru simetrizarea deviaţiei orizontale faţă de punctul central al ecranului, tensiunea de
U
− m
D 2 ,
ieşire este transmisă în continuare prin dioda 3 şi însumată apoi cu tensiunea continuă
Um U
± − m
rezultând tensiunea uB ( t ) cu limitele simetrice 2 faţă de linia de zero volţi. Valoarea 2
Um
+
corespunde poziţionării spotului în stânga ecranului iar cea de 2
în extrema dreaptă.
Constanta de timp la încărcare Tk pentru ( K B ≡ K ) este invers proporţională cu viteza de variaţie
în timp a tensiunii pe porţiunea liniar variabilă.
U Ut dk 1 U
v uBk = m = =
t dk R k C k t dk Tk
(5.49)
Coeficientul de baleiaj corespunzător va fi:
1 1 T
C vxk = = = k
v xk S x v uBk S x U
(5.50)
Sensibilitatea Sx de deflexie pe orizontală şi tensiunea U fiind constante, rezultă că obţinerea
diverselor valori ale coeficienţilor de baleiaj se face modificând constantele de timp la
′ ′′
încărcare (adică pe R k şi Ck ) cu ajutorul comutatoarelor k B şi k B care sunt secţiuni (galeţi) ale
comutatorului TIMP/DIV din schema bloc. La unele osciloscoape , pe lângă rezistentele R k si
condensatoarele C k , mai este prevăzut un potenţiometru PBV destinat reglării continue a bazei
de timp. Dacă PBV ≠ 0, constanta de timp la încărcare devine:
Tk′ = (PBV + R k )Ck > Tk (5.51)
Ca urmare a creşterii constantei de timp la încărcare, are loc o reducere a vitezei de deplasare
a spotului pe orizontală. Deoarece valorile potenţiometrului PBV nu sunt afişate, regimul în care
PBV ≠ 0 corespunde unei baze de timp necalibrate. Acest lucru este util numai pentru o analiză

calitativă a semnalului, atunci când pe pozitiile calibrate adiacente ale comutatorului TIMP/DIV
imaginea apare prea comprimată sau prea dilatată.

81
 Fig.5.30. Funcţionarea bazei de timp în regim calibrat şi necalibrat
5.3.6. Dispozitive şi circuite, pentru creşterea performanţelor osciloscopului
Circuitele prezentate în paragrafele anterioare reprezintă unităţi funcţionale de bază ce nu
lipsesc din structura oricărui osciloscop. În scopul realizării unor performanţe superioare şi a
diversificării anumitor funcţiuni, unele tipuri de osciloscoape cuprind anumite dispozitive şi
circuite suplimentare.
•Linii de întârziere
Osciloscoapele de înaltă frecvenţă au incluse în structura lanţului de amplificare pe
verticală linii de întârziere constituite din elemente LC. Rolul acestor linii de întârziere
este acela de a se evita aplicarea la plăcile de deflexie pe verticală a semnalului de
vizualizat, înainte ca baza de timp (respectiv deflexia pe orizontală a spotului ) să fi
intrat în funcţiune. Dacă s-ar produce fenomenul menţionat ar rezulta o pierdere
importantă de informaţie .

Fig.5.31. Întârzieri introduse de blocurile osciloscopului

Atât semnalul de vizualizat cât şi cel de sincronizare care declanşează baza de

timp, la trecerea prin diversele blocuri electronice, suferă o serie de întârzieri,
întârzieri ce pot fi comparabile cu perioadele semnalelor de înaltă frecvenţă .

În absenţa liniei de întârziere LI , pe canalul de deflexie verticală rezultă o

întârziere de 50ns sensibil mai mică decât cea de 190ns de pe canalul de deflexie
orizontală . Prin introducerea liniei de întârziere de 160ns se asigură începerea deviaţiei
pe verticală , după ce spotul a pornit să se deplaseze pe orizontală, evitându-se
pericolul de a nu se vizualiza o porţiune importantă din semnal. Un exemplu de liniei de
întârziere este prezentată în Fig.5.32.

82
 Fig.5.32. Linie de întârziere

Alegerea numărului n al celulelor înseriate, precum şi dimensionarea inductanţelor şi

capacităţilor se face astfel încât să rezulte întârzierea necesară conform relaţiei :
n LC
ti = (5.52)
unde L,C sunt inductanţa respectiv capacitatea echivalentă a unei celule. Uzual
întârzierea introdusă de o celulă este de 3…6 ns.
•Sonde pentru măsurări în înalta frecvenţă
Sondele uzuale sunt alcătuite dintr-un dispozitiv de prindere de tip cleşte şi o
clemă de masă conectate la un cablu coaxial. La celălalt capăt este prevăzută cu o
cuplă BNC standardizată adaptată pentru prinderea la borna de pe panoul frontal al
osciloscopului. Aceste sonde se mai numesc sonde normale sau de tip 1:1. În cazul
utilizării acestor sonde pentru măsurări la frecvenţe înalte, apare un efect de şuntare
important, datorită capacităţii de intrare a osciloscopului şi datorită capacităţii parazitare
a cablului axial. De aceea, pentru măsurări în înalta frecvenţă se folosesc sonde care
conţin divizoare de tensiune RC compensate în frecvenţă. Aceste sonde care uzual
introduc atenuări de 10:1 sau 100:1, asigură îmbunătăţirea impedanţei de intrare a
osciloscopului (rezistenţă de intrare mai mare şi capacitate de intrare mai mică). În cazul
sondelor 10:1 sau 100:1 utilizatorul nu va citi, datorita prezenţei atenuatorului, valoarea exacta
a tensiunii măsurate şi de aceea el trebuie sa ia totdeauna în considerare prezenţa
atenuatorului pe calea de semnal. Concret, aceasta înseamnă să înmulţească orice tensiune
citita cu 10 sau cu 100. Osciloscoapele moderne pot detecta prezenta unei sonde atenuatoare
in circuit, modificând automat amplitudinile de semnal prezentate pe ecran în idea unei citiri
directe şi corecte a semnalelor afişate. Alte osciloscoape permit configurarea manuala a sondei
care se utilizează, ele adaptând citirile acesteia şi/sau rezultatele măsurării.

Fig.5.33. Modul de legare a sondei la intrarea osciloscopului

Impunându-se condiţia ca divizorul de tensiune (sonda) să fie compensat în

frecvenţă (factorul de atenuare să fie un numar real) se obţin valorile rezistenţei R şi
capacităţii C în funcţie de factorul de atenuare „a” şi de valorile rezistenţei de intrare
Ri şi respectiv a capacităţii de intrare Ci, ale osciloscopului.
Z R 1 + jωRiCi
a =1+ = 1+ ⋅
Zi Ri 1 + ωRC
(5.53)
Condiţia de compensare în frecvenţă este :

83
 Y

X R i C i = RC
(5.54)
Factorul de atenuare devine :
R
Fig.6.1.Caracteristica intrare-ieşire a =1 +
Ri
pentru un aparat digital (5.55)
Din relaţiile (4.48) şi (4.49) rezultă :
Ci
C=
R = (a − 1)Ri şi a −1 (5.56)
Rezistenţa şi capacitatea echivalentă ale sistemului de măsurare sunt :
R e = R + Ri = a ⋅ Ri
C ⋅ Ci C
Ce = = i
C + Ci a (5.57)
Se observă că impedanţa de intrare echivalentă este ameliorată de „a” ori.

6
APARATE DE MĂSURAT NUMERICE (DIGITALE)

Aparatele digitale permit prezentarea rezultatului măsurării direct sub formă numerică cu
ajutorul unor dispozitive de afişare cu cifre. Principiul de funcţionare al acestora constă în
transformarea mărimii de măsurat, de obicei analogică, în mărime numerică, cu ajutorul
convertoarelor analog – numerice (CAN).
Funcţia de transfer a aparatelor numerice nu mai este continuă rezultatul măsurării ne mai
putând lua orice valoare, indicaţia variind în trepte. Între două valori succesive indicate de
aparat, mai pot exista şi alte valori pe care aparatul nu le poate indica.
Discretizarea se face atât în timp (eşantionare) cât şi în nivel (cuantizare).
Eşantionarea este metoda prin care semnalul analogic este reprezentat printr-o
succesiune (secvenţă) de eşantioane de amplitudine, prelevate la momente discrete de timp.
Cuantizarea este operaţia de împărţire a nivelului mărimii de măsurat într-un număr egal
de trepte (intervale) discrete, care să reproducă cu o anumită aproximaţie variaţia continuă.
Aproximarea este cu atât mai bună cu cât treapta de variaţie este mai mică şi deci numărul de
trepte mai mare.
Codarea este operaţia de atribuire a unei valori numerice treptei corespunzătoare mărimii
măsurate şi exprimarea acestei valori într-un sistem de numeraţie.
Avantajele aparatelor digitale faţă de cele analogice:
- lipsa de ambiguitate a afişajului numeric, la aparatele analogice operatorul având deseori
dificultăţi de apreciere a poziţiei acului indicator când acesta se află între două diviziuni
vecine;

84
- precizie şi sensibilitate ridicată prin creşterea rezoluţiei (mărirea numărului de cifre de după
virgula zecimală). Cu cât un aparat afişează mai multe cifre, cu atât precizia şi
sensibilitatea lui este mai bună;
- viteză de măsurare mare, putând realiza câteva sute de măsurări pe secundă. Această
proprietate permite ca un singur aparat să fie cuplat succesiv, prin intermediul unor
selectoare, în mai multe puncte de măsurare ale unui sistem;
- semnalele numerice pot fi transmise la distanţă spre un punct de prelucrare şi monitorizare
cu precizie şi siguranţă mult mai mare decât cele analogice fiind insensibile la zgomote şi
perturbaţii. Toate dispozitivele digitale testeazã dacã tensiunea primitã este pe nivel logic
"high"(1) sau "low"(0). Deoarece nivelele "0" şi "1" pot varia în intervale mari, precizia
amplitudinii semnalelor nu este atât de importantã. Astfel modificarea amplitudinii semnalului datoritã
unor eventuale zgomote este insuficientã pentru modificarea nivelelor logice.
Avantajele aparatelor analogice faţă de cele digitale:
- aparatele analogice sunt net avantajoase în cazul în care este necesară o evaluare rapidă a
valorii măsurate şi în special a tendinţei de variaţie a acesteia sau a situaţiei ei în anumite
valori limită;
- aparatele digitale au nevoie în plus de o sursă propie de alimentare, ce ridică unele probleme de
stabilitate, exploatare şi întreţinere

6.1. Elementele aparatelor de măsurat numerice

Deşii sunt de o mare diversitate, aparatele de măsurat digitale sunt alcătuite dintr-o serie
de circuite funcţionale comune, conectate între ele de regulă conform schemei bloc din Fig.6.2.
Bloc de comandă

Mărimea
de
măsurat Circuit de Dispozitiv
CAN Numărător Decodificator
intrare de afişaj

Bloc de alimentare

Fig.6.2. Schema bloc, de principiu, a aparatelor de măsurat numerice

•Circuitul de intrare prelucrează mărimea de măsurat pentru a obţine o mărime convenabilă la
intrarea CAN. Acest circuit poate fi un amplificator, dacă mărimea de măsurat este prea mică,
un atenuator, când mărimea de măsurat este prea mare, un redresor, când mărimea de
măsurat este alternativă, e.t.c.
•CAN transformă mărimea de măsurat analogică în mărime digitală. Procesul de conversie
analog – numerică implică operaţia numită cuantizare. În procesul de cuantizare, CAN utilizează
un număr finit de valori diferite pentru reprezentarea acestor semnale cu variaţie continuă.
Numărul de valori diferite este determinat de numărul de biţi al CAN. Numărul de biţi utilizaţi
pentru reprezentarea semnalului analogic determină rezoluţia CAN.
•Numărătorul este blocul care realizează funcţia de numărare a impulsurilor de la ieşirea
convertorului în sistem de numeraţie binar sau binar-zecimal. El este format dintr-un lanţ de
celule elementare de numărare (circuite bistabile). Sistemul de numeraţie binar este folosit în
aparatele de măsurat numerice deoarece necesită numai două simboluri distincte (0 şi 1) care
pot fi uşor redate cu circuitele electronice. Deşi acest sistem de numeraţie binar este foarte
potrivit pentru prelucrarea semnalelor, afişarea rezultatelor în acest sistem ar fi foarte greu

85
interpretat de oameni, care sunt obişnuiţi să gândească şi să lucreze în sistemul de numeraţie
zecimal. Ca urmare, în aparatele de măsurat digitale este utilizat codul binar-zecimal sau BCD
(Binary Coded-Decimal). În codul BCD numerele se reprezintă în succesiunea din sistemul
zecimal, dar fiecare cifră a numărului din baza 10 se exprimă prin patru cifre binare, al căror
ansamblu se numeşte tetradă. De obicei, ponderile fiecărei cifre binare din tetradă, de la
stânga la dreapta, corespund puterilor 23, 22, 21, 20, adică 8-4-2-1. Acest cod este denumit codul
binar – zecimal natural (NBCD) sau codul 8421. De exemplu, numărul zecimal 5831 va fi în
codul NBCD:
0101 1000 0011 0001
5 8 3 1
•Decodorul transformă rezultatul măsurării din sistemul binar în sistemul zecimal. Cel mai
răspândit este decodorul din NBCD în zecimal. Pentru transformarea unui număr din sistemul
binar-zecimal în sistemul zecimal, este necesar ca pentru fiecare tetradă să existe un decodor,
care să primească semnalele de la cele 4 celule binare ale unei tetrade şi să aibă 10 ieşiri
corespunzătoare celor 10 cifre ale sistemului zecimal. Se observă din Fig.6.3.a că fiecare circuit
logic ŞI corespunde unei anumite cifre zecimale. Cele patru intrări ale fiecărui circuit ŞI sunt
conectate la cele patru celule binare conform tabelului de adevăr din Tabelul 6.1, astfel încât,
pentru fiecare număr binar de la intrare, numai circuitul ŞI corespunzător acelui număr să
primească semnal pe toate intrările sale (1), dând astfel semnal la ieşire, în timp ce toate
celelalte circuite ŞI vor avea cel puţin o intrare fără semnal (0) şi ca urmare semnalul la ieşirea
lor va fi zero.

D C B
A
0
1
2
3
4
5
6
7
8
9
a) b)

Fig.6.3. Decodor din NBCD în zecimal

Tabelul 6.1
A 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
B 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0

C 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0
D 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1
Nr. zecimal 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
•Dispozitive de afişare sunt acele dispozitive ce permit reprezentarea sub formă numerică a

86
rezultatului măsurării. Cele mai utilizate dispozitive de afişare ce intră în construcţia aparatelor
numerice, sunt, în ordine cronologică:
a. dispozitivele de afişare cu tuburi NIXIE;
b. dispozitivele de afişare cu diode electrolumineşcente (LED);
c. dispozitivele de afişare cu cristale lichide.
a. Dispozitive de afişare cu tuburi NIXIE
Tuburile NIXIE sunt tuburi cu cu gaz, care au 10 catozi şi un anod. Catozi sunt confecţionaţi
din sârmă subţire din crom-nichel şi au forma cifrelor de la 0 la 9. Când tensiunea dintre anod
şi unul dintre catozi este egală cu tensiunea de aprindere, gazul din jurul catodului respectiv se
ionizează şi se amorsează o descărcare lumineşcentă a cărei culoare depinde de natura gazului
(roşie pentru tuburile cu neon). Schema de comandă a unui tub NIXIE este prezentată în
Fig.6.4.
+Ea

Ra

A
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

0
T0
-Ec
1
.
.
.
T1
.
.

9
T9

Fig.6.4. Schema de comandă a unui tub NIXIE

Fiecare catod al tubului este conectat în colectorul unuia dintre tranzistoare, iar bazele
tranzistoarelor sunt conectate la cele 10 ieşiri ale unui decodor binar-zecimal. Când un
tranzistor conduce la saturaţie, colectorul său se află aproximativ la potenţial zero, iar
tensiunea dintre catodul conectat în colectorul său şi anod este Ea. Această tensiune este mai
mică decât tensiunea de aprindere şi descărcarea nu se amorsează.
Pentru afişarea unei cifre zecimale, tranzistorul legat la ieşirea corespunzătoare
decodorului primeşte un semnal pozitiv pe baza sa şi se blochează. În acest caz, colectorul
tranzistorului respectiv se află la potenţialul –Ec. Ca urmare, între catodul legat în colectorul
tranzistorului blocat şi anod apare o tensiune:
E=Ea+Ec (6.1)
suficientă ca descărcare în gaz să se amorseze.
Dezavantajul tuburilor NIXIE este că necesită o tensiune de aprindere mare (aprox. 170V) fiind
din ce în ce mai puţin utilizate.
b. Dispozitive de afişare cu diode electrolumineşcente
LED-urile sunt diode semiconductoare care au proprietatea de a emite lumină când sunt în
stare de conducţie. Pentru a indica cele 10 cifre zecimale se folosesc grupuri de diode care se
selectează cu ajutorul unor circuite logice (codificatoare) pentru a forma cifra dorită. De regulă,
se folosesc grupuri de 7 diode astfel aşezate , încât atunci când sunt toate aprinse să afişeze
cifra 8. Pentru afişarea altor cifre, o parte din diode rămân blocate. Faţă de tuburile NIXIE,

87
aceste dispozitive funcţionează cu tensiuni foarte mici, de ordinul volţilor.
c.Dispozitive de afişare cu cristale lichide
Cristalele lichide sunt substanţe aflate într-o stare intermediară între solid şi lichid. Ele
curg, dar în acelaşi timp moleculele lor sunt orientate într-o anumită ordine, ceea ce dă
substanţei respective proprietatea de cristal. Ordinea moleculară a cristalelor lichide poate fi
influenţată de câmpurile electrice sau magnetice, sub acţiunea cărora substanţele respective
îşi schimbă transparenţa sau culoarea. Dispozitivele de afişare cu cristale lichide sunt realizate
de obicei pe principiul segmentelor luminoase, cel mai utilizat fiind indicatorul cu 7 segmente.
Un astfel de dispozitiv este format din două plăci de sticlă, cu rol de suporţi, pe care se depun
electrozi peliculari transparenţi. Între plăci se introduce un strat subţire (6…25µ m) de cristal
lichid. Placa suport frontală are electrozii sub forma a 7 segmente cu terminale individuale
amplasate la marginea plăcii. Placa suport posterioară are un singur electrod al cărui contur
corespunde cu figura formată de cele 7 segmente. Când se aplică o tensiune între electrodul
posterior şi toţi cei 7 electrozi superiori se afişează cifra 8. Pentru afişarea altei cifre, unii dintre
electrozii frontali nu primesc tensiuni.
Placă posterioară
Placă frontală
Electrod comun

7 electrozi
transparenţi

Cadru de distanţare

Gol pentru cristal lichid

Fig.6.5. Dispozitiv de afişare cu cristale lichide

Dispozitivele de afişare cu cristale lichide necesită tensiuni mici şi au un consum de

energie foarte redus, motiv pentru care au cea mai largă răspândire.

6.2. Numărătorul universal

Este un aparat ce permite măsurări de frecvenţe, perioade şi multipli acestora, raportul a
două frecvenţe, intervale de timp şi lăţimi de impulsuri. Funcţionarea numărătorului universal
se bazează pe numărarea unor impulsuri într-un anumit interval de timp.
Schema bloc (funcţională) a unui numărător universal este prezentată în Fig.6.6.
u(fx1)
CI1 PP

UCL
UNZ Afişaj

BT
OC DF
u(fx2)
CI2 K

Fig.6.6. Schema bloc a unui numărător universal

88
CI – circuite de intrare;
PP – poarta principală;
OC – oscilator cu cuarţ;
DF – divizor de frecvenţă;
OC+DF=BT – baza de timp;
UCL – unitate de control logic;
UNZ – unitate de numărare zecimală.
• Circuitul de intrare (CI): are principala funcţie de a transforma semnalele analogice de intrare
(de regulă sinusoidale) în semnal digital (impulsuri de nivele logice “0” şi “1”). Ca urmare,
elementul component principal al circuitului de intrare este un trigger Schmitt. Pe lângă
acesta, un CI mai cuprinde un atenuator pentru ca valorile de tensiune să se încadreze în
domeniul tensiunilor permise de intrarea circuitului de conversie în semnal digital, un etaj
de limitare a valorii semnalului în scop de protecţie a celorlalte circuite şi un amplificator
(Fig.6.7).

ui(fx) Etaj de Trigger u0

Atenuator limitare Amplificator Schmitt

a)
ui

UF1
t

UF2

H t
L

b)
Fig.6.7. Circuit de intrare: a)-schema bloc; b)-formele de undă ale tensiunilor

• Poarta principală (PP): este un circuit logic de tip ŞI având aplicate pe una din intrări
impulsurile de numărat 1, iar pe cealaltă intrare impulsul de comandă 2. Numărul N al
impulsurilor ce trec prin poartă este:
Tp
N= = f x Tp
Tx
(6.2)
• Baza de timp (BT): asigură sursa de referinţă de timp necesară atât pentru măsurările de
frecvenţă cât şi pentru măsurările de timp. BT este constituită dintr-un oscilator cu cuarţ
(OC), urmat de un lanţ de divizoare decadice (DF) pentru obţinerea diverselor frecvenţe de
referinţă. OC produce oscilaţii cu frecvenţa de 1 MHz sau 10 MHz, performanţele BT fiind
determinate de stabilitatea cu temperatura şi stabilitatea în timp a acestuia. La ieşirea
divizorului de frecvenţă se obţin impulsuri la intervale de timp extrem de precise (Fig.6.9).

89
 1 Tx

1 2 Tp
3
2
3

N impulsuri
a) b)

Fig.6.8. Poarta principală: a)-schema bloc; b)-formele de undă ale semnalelor de intrare şi de
ieşire

Cristal
:10 :10 :10
cuarţ
10MHz
0,1µ
s 1µ
s 10µ
s 10s

Fig.6.9. Baza de timp

• Unitatea de numărare zecimală şi afişajul: cuprinde numărătoarele decadice, memoria

ce înregistrează rezultatul numărării, decodorul care face trecerea de la codul de numărare
la cel de afişare, circuitul de comandă al afişajului şi afişajul numeric.
• Unitatea de control logic: este un bloc de interfaţă a părţilor componente ale numărătorului,
care îndeplineşte următoarele funcţii:
- alegerea modului de lucru al aparatului (măsurarea frecvenţei, perioadei, raportul a două
frecvenţe, intervale de timp);
- comandă închiderea şi deschiderea porţii principale;
- comandă transferul informaţiei din memorie către afişaj;
- comandă timpul de afişare;
- comandă diferitele indicatoare optoelectronice (unitatea de măsură, depăsirea domeniului
de măsurare, punctul zecimal, e.t.c.).

6.2.1. Măsurarea frecvenţei

Frecvenţa fiind definită ca numărul de perioade într-o unitate de timp, măsurarea
frecvenţei se reduce la numărarea perioadelor într-un interval de timp.
PP
u(fx)
1
CI 2 4
UNZ Afişaj
1µ s 10µ
s 3
10s

OC DF
Fig.6.10. Schema de principiu a numărătorului pentru măsurarea frecvenţei

Baza de timp (OC+DF) asigură impulsuri la intervale de timp foarte excacte:

Tp=10-n s (n=6,5,...,0,-1) (6.3)
În funcţie de poziţia selectorului bazei de timp, poarta principală (PP) va fi deschisă un interval

90
de timp Tp dintre două impulsuri consecutive. În acest interval de timp impulsurile cu frecvenţa
de măsurat fx sunt numărate în UNZ, rezultatul fiind apoi afişat.
1

2
Tx

3 Tp

N impulsuri

Fig. 6.11. Formele de undă în cazul măsurării frecvenţei

Numărul N de impulsuri înregistrate este:

N = fx Tp = 10-n fx (6.4)
În funcţie de poziţia selectorului BT (de valoarea lui n) frecvenţa fx se va măsura în diverse
unităţii de măsură (Hz, KHz, MHz).
n=0 ⇒ Tp=1s ⇒ fx în Hz
n=-3 ⇒ Tp=1ms ⇒ fx în KHz
n=-6 ⇒ Tp=1µ s ⇒ fx în MHz
Pentru celelalte valori ale lui n frecvenţa se va afişa cu maximum 2 zecimale. Astfel, dacă
aparatul numără N=45803 impulsuri în intervalul Tp=10ms, frecvenţa afişată va fi
fx=45803/10⋅ 10-3=4580,3 KHz şi nu 4,5803 MHz, deoarece punctul zecimal se pune cu cel mult
două poziţii spre stânga celei mai puţine semnificative cifre.

6.2.2. Măsurarea perioadei

În modul de lucru ca frecvenţmetru, pentru ca precizia de măsurare să fie cât mai mare,
este necesar ca în intervalul de timp dat de baza de timp să treacă spre numărător un număr
suficient de mare de impulsuri, astfel încât să fie utilizate toate cifrele afişajului. De exemplu,
considerând un afişaj cu 4 cifre, dacă se vor număra doar 5 impulsuri atunci eroarea de ± 1 impuls
va fi de 20%. Dacă spre numărător vor trece 1000 impulsuri eroarea de ± 1 impuls va fi de 0,1%.
PP

4
UNZ Afişaj
u(fx)
1
CI 2

1µ
s 10µ
s 3
10s

OC DF

91
 1

2 Tx

N impulsuri

Fig.6.12. Schema de principiu a numărătorului şi formele de undă pentru măsurarea perioadei

Ca urmare, considerând un numărător cu 6 cifre şi cu timpul maxim de deschidere al porţii de

10s, cea mai joasă frecvenţă care foloseşte capacitatea completă a afişajului este:
fmin=Nmin/Tmax=105/10=10KHz (6.5)
Dacă de exemplu, s-ar dori măsurarea unei frecvenţe de 10Hz ce să utilizeze complet afişajul
de 6 cifre, este necesar un timp de numărare de:
T=Nmin/f=105/10=104s (6.6)
care est un timp foarte mare.
Ca urmare, în cazul semnalelor de frecvenţă joasă, pentru asigurarea unei precizii ridicate,
în locul măsurării frecvenţei semnalului se va măsura perioada acestuia Măsurarea numerică a
perioadei unui semnal se poate realiza cu ajutorul unei scheme asemănătoare cu schema
frecvenţmetrului numeric la care se schimbă între ele poziţiile oscilatorului etalon cu a sursei
de semnal.
N = 10-n f0 Tx (6.7)
n
10 N
Tx =
f0
(6.8)
unde f0 este frecvenţa OC
Cu ajutorul numărătorului universal se mai poate măsura raportul a două frecvenţe când în
locul bazei de timp a numărătorului se află semnalul cu frecvenţa mai mică.

6.3. Voltmetre digitale

Sunt aparate utilizate la măsurarea tensiunilor continue în limitele 1µ V-1000V. Ele pot fi
utilizate şi pentru măsurarea tensiunilor alternative, dacă sunt prevăzute cu circuite speciale
de detecţie. Deoarece tensiunea continuă este o tensiune analogică, pentru afişarea ei sub
formă numerică sunt necesare folosirea convertoarelor analog-numerice.

92
 Generator
de
impulsuri

Ux 4
+
Circuit Numărător
1 C poartă
3 5
Ue -

Generator de
tensiune liniar Decodificator
variabilă

Afişare

Fig.6.13. Voltmetru numeric cu convertor tensiune-timp

Funcţionarea acestui voltmetru se bazează pe conversia tensiunii continue de măsurat

într-un interval de timp proporţional cu aceasta, interval de timp ce se măsoară numeric.
Tensiunea Ux se aplica la intrarea unui comparator şi este comparată cu o tensiune liniar-
variabilă în timp de la un generator etalon:
Ue=k(t-t0) (6.9)
La momentul t=t0 tensiunea etalon Ue=0 şi se comanda deschiderea circuitului poarta prin care trec
spre numărător impulsuri de frecvenţă f0 generate de un oscilator cu cuarţ. La momentul t=tx
tensiunea Ue crescând liniar în timp devine egala cu Ux:
Ux=Ue=k(tx-t0) (6.10)
si comparatorul comanda închiderea circuitului poartă care rămâne deschis numai in intervalul
tx-t0.

u 2
1
Ux
t
3 tx

t
4

t
5

Fig.6.14. Graficul tensiunilor în diferitele puncte

93
Se noteaza cu N nr. impulsuri ce trec prin poarta spre numarator
N=f0(tx-t0) (6.11)
Din relaţia (6.10) se deduce că:
tx-t0=Ux/k (6.12)
N=(f0/k)Ux=k*Ux (6.13)
Relaţia (6.13) arată că numărul impulsurilor ce trec prin poartă în intervalul tx-t0 este proporţional
cu tensiunea de măsurat. Aceste impulsuri sunt numărate de numărător, iar rezultatul este
decodificat si afişat numeric.
BIBLIOGRAFIE
1.Mihai Bogdan - Măsurări electrice şi electronice, Editura U.L.B.,Sibiu, 2001.
2.Cepisca,C, Seritan,G., Masurari electrice si sisteme de masurare, vol.1,Ed.Politehnica Press, 2004,
Bucuresti.
3.Ionescu Gabriel - Masurari si traductoare. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1985.
4.Iliescu C-tin, s.a. - Masurari electrice si electronice. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.
5.Dally J., Riley W., McConnell K., Instrumentation for engineering measurements, John Wiley & Sons,
Inc, New York, 1993.
6.S. Ciochina,- Masurari Electrice si Electronice, partea II, Litografia UPB, 1999.
7.Ignea A., Masurarea electrica a marimilor neelectrice, Ed. de Vest, Timisoara, 1996.
8.T. Jurca, D. Stoiciu – Instrumentatie de masurare, Editura de Vest, Timisoara, 1996.
9.Antoniu M., Masurari electronice. Metrologie, aparate de masura analogice, Ed. SATYA, Iasi, 1999.

94