P. 1
Delincventa juvenila- o perspectiva psihosociala

Delincventa juvenila- o perspectiva psihosociala

|Views: 3,668|Likes:
Published by druelle

More info:

Published by: druelle on Apr 16, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/10/2013

pdf

text

original

Sections

  • 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile
  • 2.1.1. Teoriile somatotipului
  • 2.1.2.Teorii genetice
  • 2.1.3. Teorii neurofiziologice
  • 2.2.1. Teoria personalităţii criminale
  • 2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile
  • 2.3.1. Teoriile învăţării sociale
  • 2.3.2. Teorii ale controlului
  • 2.4. Scenariul sociologic Anomie, dezorganizare, excludere şi conflict social
  • 3. Reţelele socializării şi agenţii ei
  • 4. Locul socializării în ansamblul sistemului social
  • 5.1. Paradigma psihanalitică
  • 5.2. Paradigma funcţionalistă
  • 5.3. Accentele structuralismului
  • 5.4. Paradigma interacţionismul simbolic
  • 5.5. Modelul dramaturgic al socializării
  • 6. Diminuarea devianţei şcolare

TABLA DE MATERII INTRODUCERE……………………………………………........ I. DELINCVENŢA JUVENILĂ - FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLESCENTINE………………………………… 1. Devianţă şi delincvenţă – delimitări conceptuale………………. 2.

Noţiunea de delincvenţă juvenilă………………………............. 3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile………. 4. Criminologia şi aspectul juridic……………………………….. 4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile... 4.2. Formele criminalităţii……………………………………….. 4.3. Răspunderea penală a minorilor……………………………. 4.4. Sistemul sancţionator al minorilor…………………………... 4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România…………………... II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile……….. 2. Teorii şi modele etiologice ale delincvenţei juvenile…………... p.9 p.13 p.13 p.18 p.21 p.23 p.23 p.27 p.30 p.34 p.36

p.41 p.42 p.45

5

2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene………………. 2.1.1.Teoriile somatotipului………………………………………. 2.1.2. Teorii genetice……………………………………………... 2.1.3. Teorii neurofiziologice…………………………………...... 2.2. Teorii psihologice……………………………………………. 2.2.1. Teoria personalităţii criminale…………………………….. 2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei………………….. 2.3. Scenariul psihosocial………………………………………… 2.3.1. Teoriile învăţării sociale…………………………………… 2.3.1.1.Teorii ale imitaţiei………………………………………… 2.3.1.2.Teoria asocierilor diferenţiale……………………………. 2.3.1.3. Teoria situaţională……………………………………….. 2.3.2. Teorii ale controlului………………………………………. 2.3.2.1. Teoria rezistenţei la frustrare……………………………. 2.3.2.2. Teoria controlului social………………………………… 2.3.2.3.Teoria neutralizării……………………………………….. 2.4.Scenariul sociologic. Anomie, excludere şi conflict social…… 2.4.1. Teoria anomiei……………………………………………... 2.4.2.Teoria tensiunii structurale………………………………… 2.4.3.Teoria dezorganizării sociale………………………………. 2.4.4. Teoria excluderii sociale…………………………………... 2.4.5. Teoria ecologiei sociale…………………………………… 2.4.6. Teoria subculturilor delincvente…………………………… 2.4.7. Teoriile conflictului………………………………………… 2.4.8. Teoria etichetării………………………………………….. 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic……………………………………………... 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă……………… 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România………..

p.45 p.46 p.50 p.52 p.54 p.54 p.59 p.63 p.63 p.64 p.66 p.69 p.69 p.69 p.71 p.74 p.75 p.75 p.76 p.78 p.79 p.79 p.79 p.81 p.83 p.86 p.89 p.92

6

III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ……………………… 1. Nevoia socială de conformitate………………………………... 2. Educaţie şi socializare ca modalităţi de impunere a conformităţii……………………………………………………… 3. Reţelele socializării şi agenţii ei……………………………….. 4. Locul socializării în ansamblul sistemului social……………... 5. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării………. 5.1. Paradigma psihanalitică…………………………………….. 5.2. Paradigma funcţionalistă……………………………………. 5.3. Accentele structuraliste……………………………………… 5.4. Paradigma interacţionistă…………………………………… 5.5. Modelul dramaturgic al socializării…………………………. IV. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ………………………………….. 1. Caracteristici ale socializării în copilărie şi adolescenţă……... 2. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane…………… 2.1. Tipul familiei…………………………………………………. 2.2. Tipul de disciplină parentală………………………………… 2.3. Maltratarea şi efectele ei…………………………………….. V. EŞECUL ŞCOLAR ŞI DELINCVENŢA…………………... 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă……….. 2. Scenariul segregar al insuccesului şcolar…………………….. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa………….. 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa……………………... 5. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă……………………… 6. Diminuarea devianţei şcolare………………………………….. VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA

p.97 p.97 p.99 p.103 p.108 p.110 p.110 p.118 p.124 p.127 p.135

p.143 p.143 p.156 p.159 p.168 p.173 p.181 p.181 p.187 p.192 p.195 p.201 p.203

7

DELINCVENŢEI JUVENILE…………………………………. 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie ale delincvenţei juvenile……..................................................................................... 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile………. BIBLIOGRAFIE…………………………………………………

p.205 p.205 p.209 p.225

8

care pleacă de la convingerea intimă că dincolo de posibilele predispoziţii moştenite ale conduitelor noastre. în traducerea versiunii greceşti de Virgil Cândea. 309. suntem ceea ce suntem 1 Dimitrie Cantemir. O astfel de premisă este asumată şi de autorul acestei lucrări. face şi roadă rea. la care vârstă ajungând omul. Bucureşti. ea face roadă bună. p. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul. scrise pe la 1698 („de la mântuinţa lumii”). 1990.Introducere A doua şi a treia vârstă. 9 . este ca şi floarea: de se va lega la vreme bună. cu alte cuvinte a mediului în care ea se dezvoltă. Editura Minerva. iar de se va lega la vreme rea. prefigurează un anume tip de demers epistemologic. sau legarea florii vieţii omeneşti este copilăria şi aşa-zisa adolescenţă. „Roada bună” sau „şi rea” a „florii” umane este efectul calităţii „vremii”. ce recunoaşte plasticitatea iniţială a fiinţei umane şi rolul contextelor paideice în devenirea sa. Dimitrie Cantemir1 Cuvintele prinţului moldav.

sărăcia relativă. Dacă o bună perioadă de timp devianţa (şi subclasa acesteia. schiţăm perspectiva 2 De semnalat în spusele înţeleptului moldovean prezenţa conjuncţiei: unii copii şi adolescenţi au şi comportamente indezirabile. formele de manifestare ale delincvenţei juvenile. lipsa de resurse. privarea de şanse. Ca problemă socială. adică despre comportamentele deviante vom vorbi în această lucrare. dintre care cele mai importante sunt cele din perioada „legării florii vieţii omeneşti”. sancţionare şi reabilitare socială. diminuare şi intervenţie eficientă în domeniu. De pe coordonatele unei astfel de abordări am încercat să decelăm cauzele. în care perspectiva biologică. percepţia inechităţii sociale.şi inter-disciplinară. ca urmare a deficitului „climateric”. astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă societăţile contemporane. antropologică. factorii favorizaţi şi semnificaţiile individuale şi sociale ale conduitelor delincvente. pedagogică şi psihologică să fie completate cu cea juridică şi sociologică. şcoala. ci ca o problemă strâns legată de modul în care funcţionează societatea în ansamblul ei. la vârsta „legării”. ca argumente pentru identificarea unor modalităţi de prevenire. În primul capitol.datorită experienţelor noastre de viaţă. devianţa penală sau delincvenţa) era tratată ca o componentă ce ţinea exclusiv de buna educaţie. cultura societăţii. marginalizarea. de control. anomia socială. ea nu mai este privită doar prin prisma eşecului educaţie. mecanismele socializării şi disfuncţiile acestora. după delimitările conceptuale absolut necesare tratării unui astfel de subiect. perioada copilăriei şi adolescenţei. Înţelegerea unei astfel de probleme complexe impune o abordare multi. 10 . Despre „roada şi rea”2 a acestei perioade de vârstă. mecanismele de socializare. incluzând aici familia.

prezentând succint diverse paradigmele teoretice. 11 . în primul rând. introduce prevederile Noului Cod Penal şi realizează unele îndreptări minimale în raport cu vechea ediţie (2007). dr. de erorilor generatoare de conduite deviante şi delincvente. un concept juridic şi criminologic. dr. poliţişti sau asistenţi sociali. univ. criminologi. Capitolul al doilea prezintă sintetic principalele teorii etiologice şi comprehensive asupra delincvenţei juvenile. în egală măsură. Prin această tematică. realizate în şcoală şi influenţele grupului asupra constituirii eului social. jurişti. Capitolele III. univ. ale socializării secundare. Capitolul final este dedicat prezentării unor metode şi mijloace de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile şi a unor posibile programe sociale de prevenţie şi intervenţie eficace în domeniu. responsabile de instituirea conformităţii şi. variabile ale socializării primare. ţin să aduc mulţumiri Prof.criminologică. decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Ovidius Constanţa. dar în egală măsură şi altor specialişti a căror activitate are tangenţe cu fenomenul supus analizei. Anca Dragu. celelalte perspective urmând a fi detaliate în capitolele următoare. dr. Ediţia de faţă actualizează datele statistice ale volumului precedent. univ. sociologi. profesori. IV şi V urmăresc identificarea mecanismelor socializării. mediul social. societate. lucrarea se adresează în mod special studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. În încheierea acestui cuvânt introductiv. pentru încrederea acordată şi colegilor Conf. pentru încurajările generoase şi sugestiile utile pe parcursul elaborării lucrării. Nicolae Martin. desfăşurate în familie. urmând traseul individ. plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este. Filaret Sîntion şi Conf.

noiembrie. 2009 Autorul 12 .Constanţa.

Criminologia şi aspectul juridic Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile Formele criminalităţii Răspunderea penală a minorilor Sistemul sancţionator al minorilor Evoluţia delincvenţei juvenile în România 1.I. Devianţă şi delincvenţă .delimitări Titlul lucrării. dar nu şi 13 . Introducere în problematica delincvenţei juvenile.delimitări conceptuale 2. indică obiectul studiului – delincvenţa juvenilă.Noţiunea de delincvenţă juvenilă 3. conceptuale Devianţă şi delincvenţă .Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile 4. DELINCVENŢA JUVENILĂ – FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLESCENTINE Structura temei: 1.

În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş. prima parte a definitorului va indica o noţiune reprezentativă pentru clasa definitului. pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară. dar pentru început vom urmări ce spun dicţionarele3. identificată ca atare şi sancţionată. de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline.a. Vom încerca să respectăm aceste exigenţe în cele ce urmează. iar 3 Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile. Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţiilor ştiinţifice se realizează prin gen (proxim) şi diferenţă specifică. care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică. 78) la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie conotativă. a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. p. Această omisiune este deliberată. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”. Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului – realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni. intenţie motivată de complexitatea obiectului. În primul caz se vorbeşte de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs.perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. (1996. posesiunea comprehensivă a unui termen presupune o definire corectă. iar la devianţă „transgresiune. stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs.. La fel şi cu dicţionarele… 14 . definiţia trebuie contextualizată.

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Ed. pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa. (coord. după natura gravităţii. 1997. şi anume. Nota caracteristică pentru actul deviant este 4 Dicţionarul de psihologie. Vom înţelege mai târziu semnificaţia acestei definiţii mertoniene. care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale” (apud Rădulescu. şi definiţia persuasivă. în ultimă instanţă. Merton.în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”. Bucureşti. orice atentat la opinia publică este o infracţiune. delictul şi contravenţia. După criteriul normativ. trei clase: crima. aşadar situaţia este vinovată. defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. iar crima nu este un delict. devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii. 9). prezentă în primul caz. Aşadar. dacă există şi alt gen de infracţiuni. În consecinţă. Babel. 1994. având. În cazul acesta. comportamentul mediu este în relaţie cu cel considerat normal. iar aceasta este o specie a devianţei4. Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice. actul delincvent este definit prin crimă. 15 . Cele două definiţii diferite ne amintesc de o altă distincţie impusă la cursul de logică. Ursula Şchiopu). sau ale unui grup social particular. p. prezentă în al doilea caz. definiţia neutră. în care ni se sugerează ideea că devianţa este rezultatul reacţiei fireşti la o situaţie anormală. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R.

Am putea spune că nu condamnăm 5 De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancţioneze prin lege. riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni” (M. 6 „Nu obiectul este important. 16 . Media sugerează „omul mediu”. având un statut similar frumuseţii: există numai în ochii celui ce o priveşte6. 1997. p. ci ochiul” spunea Dostoievski. Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările. după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării). normele sau valorile lor şi care. 1974. ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată. după care devianţii sunt persoane care. p. boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale. Prin urmare.440). Privită istoric. el încetează a mai fi deviant. în Jurnal de scriitor.încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. o astfel de devianţă are o mare relativitate şi variabilitate. putem vorbi de o devianţă tolerată. ilustrativă în acest sens fiind definiţia lui M. normal. devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii. prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. în consecinţă. Cusson. 105)5. După criteriul statistic. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical. convenţional sau conformist. Cu o astfel de accepţiune operează în general sociologii. nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise. căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu” (Durkheim. datorită unor deficienţe fizice sau psihice. Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate.

în raport cu dinamica legislativă.un comportament pentru că este deviant.deschisă (transparentă). .familială. universal reprimate.după actor: . ci este deviant pentru că îl condamnăm. Prin urmare. violul.religioasă.negativă (infracţiune). a devianţei: . devianţa legală reprezintă delincvenţa. . răpirea.după gravitatea actului: .politică.autoagresivă.neutră (excentricităţi). . constituind clasa delictelor. .individuală. Pe lângă delictele grave. . . sancţionată penal. Autorul unui delict este un delincvent. putem realiza o tipologie. .penală. cum sunt incestul.după natura devianţei: . În baza acestor observaţii preliminare. .grupală. Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal. (efectul) .gravă. 17 .după forma de manifestare : . . . omorul sau furtul.tolerată (ţinuta indecentă).relativ tolerată sau contravenientă. . Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic. .pozitivă (inovativă). delictele minore diferă de la societate la societate. fie ea şi aproximativă. (vizibilitate) .ascunsă (corupţia). .sexuală.după tipul normei încălcate: .

homosexualitatea. clasificarea este cerută de exigenţa unei minime rigori. .handicapurile fizice. .transgresiunile sexuale. în care autorul include diverse categorii de dependenţă. categorie în care intră toate tipurile de încălcări ale legii.după criteriul medical: . pornografia. 18 . Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate. prostituţia. Cusson sugerează ideea că în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar. .patologică.după vârstă: .juvenilă. . . . cât şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei. de la cele mai uşoare până la cele mai grave. Maurice Cusson (1997) alcătuieşte o listă cu următoarele şapte categorii ale devianţei în accepţiunea sociologilor: . ..bolile mentale.infracţiuni şi delicte.devianţele religioase.normală. fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi vaguităţii determinărilor conceptuale.consumul de droguri şi toxicomania. Desigur că este cel puţin discutabilă introducerea bolilor mentale şi a handicapurilor fizice printre categoriile devianţei. vrăjitorie. sectarism. erezii. lucru conştientizat şi de către autor. care se întreabă în legătură cu oportunitatea includerii în categoria devianţei a lucrurilor atât de diferite cum sunt omuciderea şi surditatea. . . inclusiv alcoolismul. Deşi clasele sunt insuficient de precise.sinuciderea.adultă.

202). vorbim de delincvenţa juvenilă. în anumite condiţii. 2003). în parte cel puţin. diverselor perspective din care este abordată problema. în categoria actelor delincvente (a infracţiunilor în limbajul juridic) intră pe lângă prima clasă a taxonomiei de mai sus şi următoarele trei.a. Majoritatea conduitelor delincvente în cazul minorilor pot fi încadrate în patru mari categorii: . 19 . p. conform unor autori. acte pentru care adultul nu este sancţionat. „chiulul de la şcoală”. care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă (Grecu F. M. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile.În raport cu legislaţia actuală din România. Atunci când delictul vizează minorii. 1999. dat fiind faptul că în conotaţia termenului ar intra... fuga de acasă. Rădulescu S. consumul de băuturi alcoolice.încălcarea legilor de statut. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă imprecizia definiţională este şi mai mare.S. Noţiunea de delincvenţă juvenilă Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă.. fumatul ş. vagabondajul. datorată. Prin urmare.. în clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte care definesc delicte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă. 2. fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955). „orice act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor” (Rădulescu M. cum ar fi „starea de neascultare”.

celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar. având un comportamentul de evaziune. 7 Banciu. dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală.comportamente agresive. fuga de acasă sau de la şcoală). 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvenţă juvenilă. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic. După cum putem sesiza din cele de mai sus. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.g. receptat de către ceilalţi ca fiind periculos.comportamentul de bandă. pentru economie în exprimare. Rădulescu. . fiind aplicat celor care transgresează legea. 20 . cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala. . arată astfel: A B 7 - A= devianţă socială (sens larg)8 B= devianţă penală = delincvenţă Vom utiliza.g. abrevierea latină e. atitudini agresive sau indecente. violente. pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal. consumul frecvent de alcool. din punctul de vedere al extensiunii lor. dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente. indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc. celor care au tulburări de comportament. termenul de delincvenţă juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului. vagabondând.. unii autori (e. Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvenţă juvenilă. Raporturile dintre termenii discutaţi.furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor).

Rădulescu propun următoarea schemă a criteriilor normative de definire a delincvenţei juvenile: Criterii de definire a delincvenţei juvenile Vârsta majoratului penal Sistemul de tratament şi sancţiuni Predelincvenţa juvenilă Delincvenţa juvenilă Impulsivitat e Fugă de acas ă Consum Furt Vagabondaj Agresiuni Tâlhărie de alcool Sancţiuni şi tratament 8 Sancţiuni şi tratament Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns. 21 . Universul de discurs al devianţei Făcând distincţie între predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă.C C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă Figura 1. care nu încalcă şi legea juridică. D. prin care desemnează ceea ce noi am numit devianţă tolerată. Banciu şi Sorin M.

pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. M.. dar simplifică poate prea mult complexitatea fenomenului. Criterii normative de definire a delincvenţei juvenile (Apud Banciu. D. delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex. incluzând aici manifestări neurosomatice.. Rădulescu S. psihopatice şi psihotice.. 2002.. 22 . p. în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament.Măsuri de protecţie Măsuri medicale Măsuri educative Pedepse Figura nr. Prin încălcarea normei sociale. 80). 2002. conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament. Rădulescu S.. prin faptul că presupune încălcarea legii penale. care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D. p. 77) Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de devianţă. caracteriale. Această accepţiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii. delincvenţa ţine de abordarea sociologică. După anii 1980. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile Ca formă distinctă de devianţă (de natură penaladolescentină). concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale. M. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianţe. 3. 3.

periculozitatea lor socială. 23 . .dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate. fiind şi alte organe ale statului de drept. de inadaptare şi marginalizare. Analiza multidimensională a delincvenţei creează posibilitatea înţelegerii fenomenului la diferite nivele: . motivaţiile. analize factoriale) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici. atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ. deferirea justiţiei şi în prevenţie.dimensiunea pedagogică vizează analiza relaţiei dintre insuccesul şcolar. culturali. mobilurile comiterii delictului. tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de resocializare. . Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul şcolarităţii. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ.fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii. medii.dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenomenului (în procente. în funcţie de specificul unghiului de abordare. gravitatea prejudiciilor aduse. implicate în depistarea. al unei personalităţi. . sociali. . delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic.dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială.dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente. delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers. devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă. geografici etc). iresponsabilitate). fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie.

raţionalitate. . actul de a judeca un comportament. „Punem numele de crimă – afirma Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale. preluat în limba latină sub forma crimen. perspectiva psihologică. care formulează următorul postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea.dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale. este încă un deziderat. ştiinţă.dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al delictului.apoi acuzaţia. însemnând decizia judiciară . cu sensul originar de a judeca. 4. indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care are ca obiect de studiu crima. O viziune holistă. a separa. 2002. cu studierea fenomenului criminal. teorie. pe de o parte. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile Termenul criminologie provine de la grecescul krimein. vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică. a alege. urmărind cunoaşterea complexă a - 24 . În ceea ce ne priveşte.1. Asocierea termenului grecesc logos. desemnând cuvânt. prin extindere. prin evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni. sociologică şi pedagogică vor fi dezvoltate în capitolele următoare. p. criminologia” (Durkheim.40). Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă. integratoare a tuturor acestor dimensiuni. Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim. Criminologia şi aspectul juridic 4.

iar pe de altă parte.1). definită prin violarea unui articol de lege în vigoare. În România. . Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor: . 1998. Belgia.delicte. împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este înlocuită în anul 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune.contravenţii şi .delicte. referindu-se la infracţiune în general. p. de regulă. p.6). explicativă. în scopul optimizării acesteia (Cioclei V. în raport cu celelalte infracţiuni (Cioclei V. Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în codul penal al Revoluţiei Franceze în: . contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei penale. care desemnează toate faptele prevăzute de legea penală. infracţiunea este definită drept „fapta prevăzută de legea penală. 25 . 1998. 57). pentru care legiuitorul stabileşte. cu evaluarea practicii anti-criminale. fiind sancţionată penal. Criminologia are o funcţie descriptivă. Într-un prim sens.contravenţii. art. În noul Cod Penal. . crima desemnează o infracţiune gravă. SanMarino şi Grecia... 15. În limbaj juridic. nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” (CP. În consecinţă. predictivă şi profilactică. Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi menţinută în codurile penale din Franţa. termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi adoptate. noţiunea de crimă are sensul larg.acestuia. Luxemburg. pedepse diferite şi proceduri penale speciale.crime. Cel care comite o infracţiune este un infractor sau un delincvent.

invizibilă sau aşa-numita „cifră neagră” a criminalităţii.M. conceptul delincvenţă cuprinde atât delincvenţa oficială. desemnează aceleaşi „obiecte logice”. în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. sociologul pe cel de delincvenţă. doar o parte dintre ei sunt sancţionaţi. criminologul pe cel de criminalitate. Unii specialişti (e. psihologul pe cel de tulburare de comportament. judecată şi. identificată. Schematic. delict au aceeaşi denotaţie. din patru cazuri de minori identificaţi de organele de poliţie. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puţin de 2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvenţă juvenilă (apud Banciu D. dintre cei judecaţi. În extensiunea sa. eventual.. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa ascunsă este de douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută.În consecinţă. chiar dacă în conotaţia lor. sancţionată. Rădulescu S. 2002). Din estimările făcute de criminologi.. numai unul singur este trimis în judecată. infracţiune. în „haloul” semnificant. în legislaţia noastră termenii crimă. cât şi delincvenţa ascunsă.g. raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel: Acte vizibile Acte invizibile 1 2 3 4 Legendă: 26 . pot fi sesizate diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul infracţionalitate.

libertăţii religioase şi respectului datorat morţilor). Infracţiuni contra patrimoniului (furt. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (nedenunţarea. asupra familiei. libertăţii persoanei.2. ajungându-se la un sistem de categorii relativ unitar şi coerent.1. înşelăciune. în criminologie sunt analizate următoarele forme ale 9 criminalităţii (Oancea I. Infracţiuni contra autorităţii (ultraj. traficul de influenţă. delapidarea). Titlul VIII. moralei. tăinuirea. Titlul IV. 2. contra familiei. Titlul III. 1998): 9 În noul Cod Penal infracţiunile sunt grupate în 12 «titluri».. Infracţiuni ce aduc atingere unei relaţii privind convieţuirea socială (traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile. delincvenţa identificată de către organele de poliţie. Titlul V. Titlul IX. Figura 2. drumuri. vieţii private etc). 3. delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată). tâlhărie. Titlu II. spălarea de bani). contra sănătăţii publice). care pot fi repartizate în anumite grupe. omisiunea sesizării. Clasele delincvenţei reale 4. fătului. Având ca punct de reper valorile sociale periclitate. integrităţii sexuale. Infracţiuni electorale. după cum urmează: Titlul I. după anumite criterii obiective şi subiective. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu (mita. Infracţiuni de fals. tulburare de posesie etc). Formele criminalităţii Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte. infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice. Titlul V. 4. primirea de foloase necuvenite. Infracţiuni contra siguranţei publice (pe căi ferate. domiciliului. Infracţiuni contra persoanei (contra vieţii. Titlul VII. delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti. Titlul X. uzurpare de calităţi oficiale). a integrităţii corporale. Infracţiuni contra 27 . delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau corecţionale.

Criminalitatea contra persoanei. Criminalitatea contra autorităţii. care cuprinde un număr de 31 de specii de crime. crime contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovituri. 3. Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (dezertarea. crime cu privire la viaţa sexuală (viol. uzurparea de calităţi oficiale. ce cuprinde un număr de 10 infracţiuni. calomnie). atentatul). contra umanităţii şi de război. abuzul de încredere. dintre care putem aminti: defăimarea unei organizaţii. şi anume: crime contra vieţii (omor. cu un număr de 15 specii de infracţiuni ca: furtul. crime (infracţiuni) contra libertăţii persoanei (lipsire de libertate. încălcarea consemnului etc) şi Titlul XII. securităţii naţionale (trădarea. complotul. fals în înscrisuri sub semnătură privată etc. raport sexual cu o minoră) şi infracţiuni sau crime contra demnităţii (insultă.1. Titlul XI. cum sunt: falsificarea de monedă. dintre care amintim: trădarea. Infracţiuni de genocid. ultrajul. atentatul contra statului. tâlhăria. 5. şantaj). repartizate în mai multe subgrupe. omor calificat. omor deosebit de grav. pruncucidere. subminarea puterii de stat. 2. ruperea de sigilii şi trecerea frauduloasă a frontierei. care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime. uciderea din culpă). spionajul etc. sabotajul. 4. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale. 28 . Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni. înşelăciunea etc. lovituri cauzatoare de moarte). vătămare corporală. Criminalitatea contra siguranţei statului. spionajul. sustragerea sau distrugerea de înscrisuri. violare de domiciliu.

Criminalitatea contra activităţii unor organizaţii de stat. mărturiei mincinoase. infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de stupefiante). în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracţiuni din ce în ce mai grave. 29 . ca de exemplu vagabondajul. 9. Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile infracţiunii. divulgării secretului economic. şi anume: criminalitatea minorilor. 7. prostituţie). Criminalitatea contra convieţuirii sociale. 1. 8. sustragerii de la serviciul militar. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii generale şi cuprinde totalitatea delictelor săvârşite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. ca: infracţiuni contra familiei (bigamia). în care se înscriu 29 de infracţiuni. infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice. Criminalitatea economică.6. unele dintre ele fiind dezincriminate. îndeosebi omoruri. vagabondaj. a tinerilor majori. infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie. infracţiuni care aduc atingere convieţuirii sociale. Minorii cu vârsta până la 14 ani comit mai frecvent infracţiuni ce privesc disciplina familială şi şcolară. de tipul dezertării. sustragerii de la recrutare. infracţiuni de parazitism social (cerşetorie. a majorilor şi a vârstnicilor. luării de mită. Luând drept punct de referinţă vârsta infractorilor. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării. încorporare sau concentrare. etc. ce cuprinde infracţiuni de tipul concurenţei neloiale. falsificării de mărfuri. Această formă de criminalitate include 29 de infracţiuni specifice activităţii militare. se pot distinge alte patru forme ale criminalităţii. organizaţii publice şi alte organizaţii cuprinzând 32 de infracţiuni de tipul abuzului în serviciu.

10 Conform datelor Poliţiei. contra bunurilor şi infracţiuni cu privire la legea circulaţiei pe drumurile publice. infracţiuni contra avutului şi contra normelor de convieţuire socială10. 2. datorită faptului că perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-60 de ani).07%.188 au fost infracţiuni cu violenţă. într-o perioadă de 5 ani. iar în totalul populaţiei.105 învinuiri. ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani. Această formă a criminalităţii nu este examinată în bloc. 11. la un total de 100 infracţiuni săvârşite. (Oancea. 11 De remarcat faptul că în statisticile recente ale MAI. din cele 59.44% tineri între 18 şi 20 de ani. La un total de 100 infracţiuni de omor şi tentativă de omor au participat 33. contra bunelor moravuri. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce cuprinde infracţiunile comise de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani11. dintre care 2. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spaţiul criminalităţii. 30 .59% pentru vătămare corporală şi 0. 12% pentru tâlhărie. 80% au fost pentru furt. Dintre învinuirile minorilor. 21-25 ani. au participat tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37. în categoria “tineri” sunt incluse persoanele cuprinse între 18 – 30 ani. tinerii cu vârsta între 18 şi 21 de ani comit delicte de tipul infracţiunilor contra persoanei. la nivelul anului 2005. aceştia ocupă ponderea cea mai mare.violuri. în România. Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracţionalitate în comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani. 1999). 3.400 au fost aduse minorilor. 3. 25-30 ani etc.). Conform unor opinii avizate.6% pentru prostituţie. Din punct de vedere statistic.

ceremonie. stau şi 12 Cesare Bonesana. Tradiţional. tinerilor majori şi majorilor. O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei consecvente se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus. marchiz de Beccaria. legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă. tăierea nasului celor neospitalieri. sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie. care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. 4. Cele trei principii raţionale ale pedepsei. pentru cât mai mulţi oameni. sub aspectul cauzelor şi formelor de manifestare. îmbrăcând forme deosebite. cititor al lui Montesquieu şi Rousseau. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune. mărturisire) sau exemplară (legea talionului. Răspunderea penală a minorilor Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acţiuni. elementul determinant reprezentându-l totuşi sancţionarea delincvenţilor. cum ordonă Carol cel Mare). 31 . publică în anul 1764 la Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre delicte şi pedepse. paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria 12 (1738-1794). în comparaţie cu criminalitatea minorilor.3.4. formulate de Beccaria. considerat fondator al dreptului penal modern. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale.

32 . ca proiect de arhitectură a închisorilor pentru facilitarea maximei supravegheri a deţinuţilor. pedepsele trebuie să fie suficient de mari pentru prevenirea recidivei şi descurajarea crimei. plăcerea asociată actului criminal este superioară durerii aşteptate privind posibila pedeapsă. prin asumarea consecinţelor faptelor sale. forma modernă a hedonismului. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei. caracterul infracţional al unei fapte include în mod cumulativ trei componente: 13 J. care solicită comportamente responsabile şi trag la răspundere. care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul.astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei. sancţionând. proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de penalitate. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale. Pe aceste baze teoretice s-au constituit codurile juridice moderne. iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. Bentham este cunoscut pentru textele sale de filosofie juridică (The Theory of Legislation. Prin urmare. Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. cel care consideră. Poziţia lui Beccaria este în acord cu poziţia fondatorului utilitarismului Jeremy Bentham (1748–1838)13. conform acestei paradigme. că motivaţiile comportamentelor umane sunt reprezentate de imperativul trăirii plăcerii şi evitării durerii. Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale. comportamentele ce intră în conflict cu legea. An Introduction to the Principels of Moral and Legislation. În teoria şi practica penală. Rationale of Punishment) şi mai ales pentru ideea unui panopticon. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă. iar în cazul delicventului.

iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict. în Belgia. p.art. Franţa şi Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf.M.114) stabileşte trei categorii 15 de minori : 14 Vinovăţia este definită în noul Cod Penal drept “fapta comisă cu intenţie. Banciu D. starea de necesitate. cauză de neimputabilitate). iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei.28). Germania. Grecu F. orice persoană sub 18 ani. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală): legitima apărare. cea a majoratului penal este sensibil coborâtă. juridic.U. Incriminarea .P. cazul fortuit. 2003. Vinovăţia . iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului (art 27 al noului Cod Penal..1. fixată la 18 ani.fapta să prezinte pericol social. Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce. 15 De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual.fapta să fie comisă cu vinovăţie14. social şi politic. constrângerea fizică şi morală. Pericolul social . Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani). Documentele O. cu dispensă la 33 . vârsta responsabilităţii penale este de 18 ani (cf. excepţie făcând ţările scandinave (stabilită la 15 ani).... la excluderea caracterului penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este. Noul Cod Penal român (C. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani.M.N. 2002. pe cale de consecinţă. Rădulescu S. eroarea de fapt. Aşadar. copil. din culpă sau cu intenţie depăşită”. 3. 2. 78).fapta să fie prevăzută de legea penală. p. Dacă în Olanda minorii sunt sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani. Femeia se poate căsători la 16 ani. Rădulescu S. beţia completă involuntară. pentru majoritatea sistemelor legislative europene. variind între 16 şi 18 ani.

căci în realitate putem constata existenţa discernământului faptei antisociale la minori sub 13 ani. peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile. după cum există situaţii de lipsă a discernământului după 16 ani. care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. din punct de vedere juridic. de fapt. . cu unele excepţii. minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi. după un anumit timp de la comiterea faptei. sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. a posteriori. are drept la muncă de la 16 ani. absenţa sau prezenţa acestuia putând duce la exonerarea sau sancţiunea penală. în opinia noastră.. Limitele de vârstă în care minorul este. când prezumţia legală este cea a existenţei absolute a acestuia. Simplu spus. moral şi civic. 34 .minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenţie. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc. bărbatul după 18 ani. cu permisul şi interzisul. care nu este obligat să accepte concluziile expertizei. el este.minori sub 13 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ. post factum. peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale. . ceea 15 ani. Stabilirea discernământului se face.minori care au împlinit 13 ani dar nu depăşesc 16 ani. Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ. adică în raport cu binele şi răul. într-un institut de specialitate la cererea judecătorului. deşi. psihologic. Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medicolegale psihiatrice. deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă absolută a lui. discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conştientiza consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic.

.a comis infracţiunea prin exercitarea de ameninţări sau violenţe. 4. Ne întrebăm ce se întâmplă dacă măsura educativă aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată integral „înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat”? 35 . ori dacă s-a produs decesul unei persoane. 16 Iată un exemplu tipic de ambiguitate de limbaj.. Totuşi. căci de multe ori. . dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere. pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat16. Sistemul sancţionator al minorilor Conform art. De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancţiunea penală asupra lui. cu consecinţe nefaste pentru funcţionarea justiţiei.este judecat pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni concurente care.P. există unele situaţii în care se poate lua o măsură educativă privativă de libertate. evidenţiază periculozitatea infractorului. prin natura. atunci când minorul se află în una dintre următoarele situaţii: .4. tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conştientizeze consecinţele acţiunilor sale. numărul sau frecvenţa acestora.dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoare de 10 ani sau mai mulţi (ori detenţia pe viaţă – precizare inutilă în opinia noastră). pentru minorii care la data săvârşiri infracţiunii aveau vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.a mai săvârşit o infracţiune. 115 C.ce relativizează precizia stabilirii acestuia. . gravitatea.

pentru promovarea alternativelor la detenţie. pe o durată cuprinsă între două şi 4 luni. condiţiile sociale ş. întocmirea referatelor de evaluare a persoanelor atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de judecată. asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata cursului de formare civică căzând în sarcina serviciului de probaţiune17. b) supravegherea.Alegerea tipului de sancţiune ţine de instanţa de judecată. 36 .206 de minori. b) Supravegherea „constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic. fără a afecta programul şcolar sau profesional al minorului. organizarea. pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea 17 Serviciul de probaţiune este alcătuit din consilieri care intervin în procesul penal. fizică. a) Stagiul de formare civică „constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult două luni. în esenţă. de către serviciul de probaţiune. O altă competenţă a serviciilor de probaţiune este aceea a consilierii psihologice şi acordării altor forme de asistenţă victimelor unor infracţiuni.a. ce are în vedere gravitatea faptei. pentru a-l ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor”. În primele şase luni ale anului 2009 se aflau în supravegherea serviciilor de probaţiune un număr de 1. starea minorului (psihică. c) consemnarea la sfârşit de săptămână. d) asistarea zilnică. morală). Vom clarifica în cele ce urmează fiecare dintre aceste măsuri. Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică.

care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor zilnice precum şi interdicţiile impuse minorului”. Aceste activităţi pot fi desfăşurate şi în favoarea persoanei vătămate cu acordul acesteia. 37 . 118121 CP). stabilite de instanţă. pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni. a unor consecinţe asemănătoare cu cele produse de minor prin infracţiunea săvârşită. în condiţiile stabilite de instanţă. Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate instanţa impune minorului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională. pe o durată între 3 şi 6 luni (art. instanţă. d) să nu depăşească limita teritorială stabilită de instanţă fără acordul serviciului de probaţiune. c) să participe la activităţi care au drept scop înlăturarea sau diminuarea consecinţelor unor infracţiuni şi. culturale ori la alte adunări publice. c) Consemnarea la sfârşit de săptămână „constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică. pe cât posibil. afară de cazul în care în această perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă”.desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia”. stabilit în sarcina sa de serviciul de probaţiune. b) să frecventeze un program de consiliere psihologică sau alte programe de reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul de probaţiune. d) Asistarea zilnică „constă în obligaţia minorului de a respecta un program zilnic. e) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive.

se pot dispune măsuri privative de libertate. Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ. b) internarea într-un centru de detenţie. situaţie în care internarea e cuprinsă între 5 şi 15 ani). Dacă minorul nu respectă obligaţiile ce-i revin. atunci când nu este posibil. cu regim de pază şi supraveghere. măsura poate fi înlocuită cu una neprivativă de libertate. g) să se prezinte la judecătorul pentru minori care a luat măsura educativă sau. tratament sau îngrijire medicală. la un alt judecător pentru minori. ori de câte ori este chemat. pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani. a) Internarea într-un centru educativ „constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor. În raport cu comportamentul. precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale”. 125 CP). b) Internarea într-un centru de detenţie „constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor. unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. h) să se supună măsurilor de control. unde va urma programe intensive de reintegrare socială. precum şi programe de reintegrare socială”. În funcţie de comportamentul minorului în această perioadă. stabilite de instanţă.f) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia. minorul poate fi premiat cu 38 . sau cu internarea într-un centru de detenţie (art. pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani (excepţie făcând cazul în care pedeapsa pentru infracţiune este de 20 de ani sau mai mare. cu persoanele cu care a săvârşit infracţiunea ori cu alte persoane.

fenomenul delincvenţei juvenile a cunoscut în ultimele decenii o creştere îngrijorătoare. Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. La cauzalitatea generală. cât şi în privinţa gravităţii faptelor comise de către aceştia. contextele etc. se precizează în cod. decăderi sau incapacităţi. căci modalităţile de recoltare. 126 CP. 4. iar cele privative. Măsurile educative. sunt diferite. de sărăcie şi percepţia inechităţii sociale.18 18 Referitor la cifrele (statistici. specifică postmodernităţii. Sub acest aspect România se înscrie în tendinţa generală. dar nu mai puţin de 2 ani. în cazul României se adaugă elementele legate de dificultăţile economice ale tranziţiei. nu atrag interdicţii. este potrivit să avem mai multe rezerve. situaţie în care cifrele în expresie absolută ale delincvenţei juvenile nu mai sunt foarte relevante. conform legii (art. atât în ceea ce priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente. se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate. faptul că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960 spune ceva despre dinamica fenomenului sau despre dinamica raportării (prin accesul la telefon)? 39 . operaţionalizarea conceptelor.„asistarea zilnică” sau pedepsit cu prelungirea internării. spre exemplu.). de criza autorităţii şi anomia socială şi altele legate de dinamica demografică şi rata natalităţii. Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada de după anul 1989 La nivel mondial. în general) vizând dinamica infracţionalităţii.5.

527 62.197 7.947 13.398 15.698 14.142 312.010 2.292 14. statistica delincvenţei juvenile după anul 1989 se prezintă astfel: Minori sub 14 ani Minori 14-18 ani Total minori 4.238 80.331 163.841 231.Conform datelor publicate de Poliţia Română.502 73.560 20.605 65.831 67.388 721 464 378 410 616 491 637 634 428 14.670 13.116 15.783 14.401 27.831 7.253 14.108 15.119 15.167 5.637 208.054 46.583 14.659 281.457 289.111 16.310 13.539 83.204 276. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1989-2006 40 .234 22.206 13.727 82.504 16.239 232.637 14.281 3.961 15.678 Tineri 18 – 30 ani Total infracţiuni Anul 1989 1993 1995 1997 1999 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 / primele 6 luni Tabelul 1.279 17.

.P. 2003.ro/. 2 penitenciare pentru minori şi tineri (Tichileşti şi Craiova) şi trei centre de reeducare (Buziaş. A. apud Grecu.N. pentru spaţiile libere nu am dispus de date. http://www. pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria minorilor. sau am avut îndoieli în legătură cu corectitudinea lor.M.(Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor19) Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date. Dinamica efectivelor.. Această situaţie explică şi scăderea vârstei de sancţionare a minorului la 13 ani în noul Cod Penal. iar pentru anii anteriori. ceea ce putem sesiza ca dinamică 2002-2006 este creşterea numărului de delincvenţi minori sub 14 ani. potrivit Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor20.politiaromana. Tichileşti).122 în penitenciarele pentru minori şi tineri (42 în P.N. La data de 13 octombrie 2009. Rădulescu. site-ul A. consultat în data de 20 oct. 2009.T. 19 Pentru anii 2002 – 2006 am utilizat http://www. din care: . 20 Cf. Pe ansamblu. fapt ce m-a determinat să nu le includ în tabel.T. deţine 30 de penitenciare pentru adulţi. 41 .anp-just.P. 6 penitenciare spital. creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi agresivitate. existau: .ro/ statistici.M. Găieşti şi Târgu Ocna). statisticile şi rapoartele poliţiei vorbesc despre creşterea procentului de minori aflaţi în conflict cu legea penală.456 de minori în sistemul penitenciarelor din România. un penitenciar pentru femei.181 de minori se aflau în penitenciare pentru adulţi. intensificarea gravităţii faptelor comise de minori şi scăderea nivelului de vârstă la care minorii îşi încep cariera infracţională.htm. Craiova şi 262 în P.

potrivit unor studii desfăşurate de A. 184 se aflau în centrele de reeducare şi şase în spitalele penitenciar.N. când erau privaţi de libertate 425 de minori. în condiţiile unei supravegheri atente a evoluţiei minorului. ridică probleme speciale. Potrivit Codului Penal. 160 pp.P. mai degrabă şcoli de specializare în infracţiune decât instituţii de reeducare. sancţiunile şi pedepsele sunt considerate „măsuri de constrângere” şi totodată „mijloace de reeducare”.. deficit în rezolvarea de probleme. aşa se explică şi faptul că minorii deţinuţi prezintă o rată de recidivă mult mai mare decât cei care au fost sancţionaţi cu măsuri neprivative de libertate. Reeducarea delincventului22 în condiţii de recluziune. Târgu Ocna şi 47 minori la C. 22 Vezi în acest sens Maurice Cusson. în scopul „prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”. 1974.151 în centrele de reeducare (50 de băieţi la C. pentru reintegrarea socială a delincventului. 54 băieţi la C. Găieşti din care 38 băieţi şi 9 fete) şi . în fapt.R. 21 Situaţia nu diferă semnificativ de cea din data de 15 iulie 2008. s-au constatat carenţe grave în educaţie. Toate acestea înclină balanţa spre utilitatea înlocuirii măsurilor privative cu cele neprivative de libertate. asupra copiilor aflaţi în detenţie. dintre care 117 în penitenciarele pentru adulţi.2 minori internaţi în spitale penitenciar21. 118 în penitenciarele pentru minori şi tineri. de comunicare şi relaţionare. 42 . ştiut fiind că penitenciarele sunt.R. şcoala şi comunitatea. Buziaş. care permit menţinerea legăturilor cu familia. La resocialisation du jeune délinquant.R. neîncredere în forţele proprii şi traume datorate absenţei relaţiilor cu familia. Pe de altă parte. Montréal : Les Presses de l'Université de Montréal. lipsa unor abilităţi sociale. mai mult sau mai puţin severe.

la reeducarea delincventului. cu acces la toate resursele educaţionale. care să faciliteze reinserţia socială a tânărului. terapia prin realitate pleacă invers. semideschis. prin acuza dură. a proceselor de redefinire a identităţii. factori care se conjugă în nevroza de detenţie.Nu este mai puţin adevărat şi faptul că centre de reeducare vor trebui să devină. adevărate comunităţi educaţionale ce acţionează specializat pentru protecţia şi recuperarea minorului într-un mediu securizant. menită să obţină liniştirea şi resemnarea delincventului. fără nici un menajament a delincventului. delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine şi cu soarta. în forme specifice. Succesul activităţilor de reeducare este condiţionat şi de existenţa unui sistem de asistenţă post-penală. a obişnuinţelor cotidiene din condiţiile de libertate. datorită agresivităţii iniţiale a delincventului. de la determinarea şocului. noul Cod Penal ar trebui însoţit şi de o reformă 43 . şansele de recidivă sunt mult mai mari. Fără a intra în detalii. altfel. pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate. aşa cum se pretinde. a şocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viaţă. vom preciza totuşi faptul că intervenţia educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici şi procedee terapeutice. care trăieşte acut frustrări. După faza agresivă. terapia în grup şi terapia de comportament pot contribui. violentă. permiţând intervenţia educativă sau/şi terapeutică. Făcând abstracţie de vârstă. Prin urmare. cum ar fi psihoterapia. din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiţii total defavorabile. pentru ca treptat să se lase loc de speranţă în omenescul potenţial şi reconstructiv al delincventului.

instituţională, care să permită realizarea în fapt a dezideratului de reeducare şi integrare socială a tânărului delincvent23. Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus delincventul. Etiologia delincvenţei este însă mult mai complexă.
23

Paşi în acest sens au fost iniţiaţi prin Ordonanţa nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, care în articolul 11 prevedea, printre altele, şi următoarele atribuţii: „g) iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni; h) iniţiază şi derulează, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii civile, precum şi cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale române şi străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1 şi în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condiţiilor impuse de instanţa de judecată şi pentru reintegrarea lor socială; i) colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu persoanele fizice şi juridice din raza lor de competenţă, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a celor de calificare sau recalificare profesională”; Această instituţie va deveni serviciu de probaţiune (vezi Legea nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune, în care se spune la art. 6: „Scopul exercitării funcţiei de consilier de probaţiune îl constituie creşterea gradului de siguranţă publică prin informarea şi consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie, prevenirea infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea penală”). Tot în acest sens putem semnala şi Protocolul de colaborare încheiat între Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali în data de 7 octombrie 2009, care prevede, printre altele, şi „Colaborarea şi atragerea de parteneri şi colaboratori în vederea dezvoltării unor proiecte de interes local, regional şi strategic în domeniul asistenţei sociale a persoanelor private de libertate, precum

44

Despre teoriile etiologice ale comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.

II. SCENARII EPISTEMOLOGICE ASUPRA DELINCVENŢEI JUVENILE

Structura temei: 1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile 2. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile 2.1. Scenariul biologic al constituţiei criminogene 2.1.1. Teoriile somatotipului 2.1.2. Teoriile genetice 2.1.3. Teorii neurofiziologice 2.2. Scenarii psihologice 2.2.1. Teoriile personalităţii criminale 2.2.2. Teorii psihanalitice
şi a persoanelor eliberate condiţionat sau aflate în perioada de post-detenţie”.

45

2.3. Scenariul psihosocial 2.3.1. Teoriile învăţării sociale 2.3.2. Teorii ale controlului 2.4. Scenariul sociologic. Anomie, excludere, dezorganizare şi conflict social 3. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic 4. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă 5. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România

1. Semnificaţia teoriei în abordarea delincvenţei juvenile Eficienţa acţiunii profesioniste este condiţionată de înţelegerea fenomenelor care constituie obiectul intervenţiei. Faptele, privite empiric şi separat, oferă informaţii limitate, uneori contradictorii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine cuprinzătoare. În cazul particular al delincvenţei juvenile, o singură teorie nu poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicaţii specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilităţile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile şi alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.

46

Manifestă prin transgresarea normativităţii sociale, delincvenţa juvenilă are o cauzalitatea şi o condiţionare multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce ţin de personalitate, în strânsă relaţie cu cei legaţi de mediul socializant al familiei, şcolii, grupului de egali şi a factorilor ce ţin de societate în ansamblul ei. O rută multinivelară de abordare a fenomenului delincvenţional, începând cu nivelul macrosocial (societate), trecând prin palierul microsocial (grup, familie) şi ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate, propune şi A. Walsh (1988, apud Bocancea; Neamţu, 1991), într-o schemă de analiză sugestivă:

Societate, cultură, mediu

ANOMIE valori, norme, structură socială oportunităţi legitime ASOCIEREA DIFERENŢIATĂ bande, presiunea prietenilor, valori şi credinţe opuse comportamentului legal CONTROL SOCIAL experienţe individuale unice din mediul familial, afectivitate,

Subsisteme (subculturi)

Mediul familial

47

Posedând 48 . o astfel de schemă logică nu permite inferarea cu certitudine a unei concluzii. la modul general. materială (conţinutul).. Ogien A. consum de droguri. în care antecedentul determină secventul. teoriile delincvenţei. prin care se produc efectele. pot fi grupate în două mari clase. DEPRIVARE AFECTIVA caracteristici moştenite şi dobândite CONDUITE DELINCVENTE alcoolism. Ruta cunoaşterii fenomenului delincvent După unii analişti (e. teorii cauzale şi teorii comprehensive. interpretările devianţei. Epistemologic. „atitudini negative” Figura 4. angajare Caracteristici individuale Delincvent PSIHOPATIE. Prin cauză se înţelege. în general. printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză 24. probleme personale. individul în acţiunea lui nu poate fi considerat doar un mijlocitor. cauzalitatea se exprimă într-o implicaţie. şi a subclasei acesteia. Atunci când este vorba de acţiuni umane. limitându-se la stabilirea raporturilor constante între fenomene.g. Aşa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent. plecând chiar de la noţiunea de infracţiune şi precizând locul pe care îl deţine reacţia socială în definirea actului delincvent. în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivaţiile conduitei deviante. Ştiinţa de după Descartes (îndeosebi prin pozitivism) renunţă la efortul (speculativ) de a căuta aceste cauze.implicare. pentru a contribui la eradicarea ei. finală (scopul). Prin structura sa. Teoriile cauzale iau act de existenţa criminalităţii şi încearcă să explice etiologia. adică la descoperirea legilor. prin 24 Aristotel distinge mai multe categorii de cauze: formală (mobilul). fenomenul care precede şi determină un efect. ci doar infirmarea ei. 2002). eficientă (agentul).

vom prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenţei juvenile. psihologice. a doua ar aparţine atât genului de explicaţie psihologică.. Vom menţine această semnificaţie generală a conceptului. iar cea de-a treia ar aparţine unei explicaţii eclectice. F. cât şi psihosocială şi sociologică. Rădulescu S. care îmbină cele două explicaţii. în următoarea succesiunea a scenariilor epistemologice: teorii biologice. psihosociale şi sociologice. Alţi autori (Grecu. există condiţii. condiţie favorizantă. prin conceptul de „cauză”. b) teorii care apreciază că delincvenţa este o conduită dobândită socio-cultural. M. 2003). factori care predispun. Teorii şi modele etiologice în domeniul delincvenţei juvenile grade de libertate. 2. c) teorii mixte.. 49 . Ansamblul acestora este desemnat. Prima categorie ar aparţine genului de explicaţie biologică. motive.. intenţii. În rest. pornind dinspre individ spre societate. omul este întotdeauna cauza (eficientă) a acţiunilor sale. alteori motiv sau mobil al acţiunii. Asumându-ne relativa acurateţe a clasificărilor cu care operăm.care se înţelege uneori factor predispozant. scopuri. „lejer” spuneam. datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar. clasifică teoriile în trei mari categorii: a) teorii care susţin că delincvenţa juvenilă este o condiţie moştenită.

2. La originea cercetărilor sale s-a aflat descoperirea unui craniu de criminal. în relaţie cu „spiritul fabulos”. Scenariul biologic Primele tentative de explicare a conduitelor delincvente pornind de la faptele de observaţie pot fi subsumate scenariului biologic. 2. Conform acestor teorii. Astfel de „explicaţii” mai persistă marginal în medii subculturale şi în timpurile noastre. avându-şi sursa fie într-un gen aparte de constituţie somatică. Oamenii acţionau în moduri iraţionale pentru că erau posedaţi de „diavol” sau de „spirite rele”. caracteristicile înnăscute ale individului explică. care 50 .1. degenerat (Omul delincvent. fie în caracteristici neurofiziologice. care va formula teza criminalului înnăscut. violente şi criminogene. [1876]. tarat genetic.1. incluzând aici toate acele teorii care consideră că delincvenţa este o caracteristică înnăscută. dezvoltarea ştiinţei duce la înlocuirea treptată a superstiţiilor cu explicaţii bazate pe faptele de observaţie. Începând cu secolul al XIX-lea. 1992). explică în parte această inerţie. Ignoranţa şi teama. comportamentele agresive. Teoriile somatotipului Una dintre primele explicaţii pozitive ale delincvenţei a fost susţinută de către profesorul de psihiatrie italian Cesare Lombroso (1836 – 1909). fie în codul genetic.Vreme îndelungată. cauzele comportamentului delincvent erau considerate a fi forţele supranaturale. direct sau indirect.1.

prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi. barba rară. prin ochii săi mici. Lombroso sfârşeşte prin a considera că din totalul celor care comit delicte numai 35 – 40% 51 . pomeţii obrazului proeminenţi etc. fruntea teşită. În funcţie de numărul stigmatelor. prognatismul. marea grosime a oaselor craniene.907 de cranii ale unor delincvenţi în viaţă. dezvoltarea enormă a maxilarelor şi a zigomelor. p. (…) ieşire în evidenţă a liniei oblice a temporalului. Lombroso conchide că delincvenţii au trăsături fizice distincte. sub trei trăsături nu am avea de-a face cu un tip criminal. sinusurile frontale foarte dezvoltate. uşor de recunoscut după atribute fizice transmise ereditar: „…capacitate craniană mică.21). Trăsăturile atavice ar fi specifice diverselor tipuri de delincvenţe: cel cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor. ei ar fi subdezvoltaţi din punct de vedere biologic. frunte teşită. ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului.prezenta în zona occipitală medie o adâncitură. prin lungimea maxilarelor. urechi voluminoase…” (1992. În urma numeroaselor critici. craniul turtit. ochii oblici şi foarte apropiaţi. extinzând cercetarea asupra diverselor „stigmate” la organisme inferioare. Lombroso vorbeşte de tipul de „criminalul perfect” (5 – 6 trăsături). trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. ci cu predispoziţii la agresivitate şi violenţă. simplicitatea articulaţiilor. sau de tipul de „criminalul imperfect” (3 – 4) trăsături specifice. ceea ce i-a sugerat ipoteza atavismului. copii sau bolnavi psihic. prin nasul turtit. lungimea excesivă a bărbiei. părul mai des şi creţ. omul sălbatic. îngrijoraţi şi în permanentă mişcare. ipoteza a fost verificată prin studierea a 393 de cranii de criminali decedaţi şi a 5. fiind purtători ai unor stigmate tipice. oblicitatea orbitelor. pielea mai pigmentată. hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor.

criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică. ceilalţi fiind încadraţi. în criminaloizi. cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific. remuşcării şi milei. cu faţă rotundă. Cu toate acestea. Goodman N. alături de atavism. un alt medic de închisoare. Într-o cercetare ulterioară. comparând 3000 de criminali cu 1000 de studenţi de la Cambridge a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente şi la necriminali. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. onoarei. şi alte caracteristici fiziologice (insensibilitatea la durere. după caracterul relativ înnăscut al înclinaţiilor criminale. În concluzie. scunzi. 2002). psihiatrul britanic Charles Goring (1913). „nucleu al tuturor degenerescenţelor”. se 52 . criminali de ocazie şi criminali din pasiune (apud Ogien. adeseori inteligenţi şi expansivi. factor cheie în etiologia delincvenţei. vanitatea). cicatrizarea rapidă a rănilor) şi morale (lipsa ruşinii. calviţie. ce cuprinde indivizi corpolenţi.aparţin acestei categorii de atavici. criminalistul italian adaugă epilepsia. conform teoriei lombrosiene. Unul dintre aceştia este psihiatru german Ernest Kretschmer (1942). rezultând faptul că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali (cf. care consideră că în funcţie de constituţia corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi. În ultima etapă a cercetărilor sale. ideea potrivit căreia criminalii constituie un biotip distinct a continuat să aibă adepţi. 1992). Cu toate limitele pe care le incumbă un astfel de scenariu predestinal. fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea anumitor specii de infracţiuni: 1) tipul picnicomorf. ca „una din psihozele cele mai atavice”.

interiorizate. 1999). Această ipoteză a legăturii criminalităţii de „tipul anatomic” (somatotipul) este reluată de către medicul american William Sheldon (1949). tâlhării) şi o tendinţă de recidivă indiferent de vârstă. un mezomorf (musculos şi atletic. care a descris criminalul ca fiind. cu chip prelung. cel mai adesea foarte slabi. Propunerea lui pentru a pune capăt crimei era eugenia socială. conform 53 . sociabil şi petrecăreţ. decât ectomorf (înalt. caracterizat prin tulburări şi deprivări afective. printr-o criminalitate brutală (omoruri. infracţiunile comise. 3) tipul atletomorf. alteori sălbatic). dominat de puternice componente heboide. care oscilează între sensibilitate şi brutalitate. slab şi fragil. introspectiv. se remarcă. cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori malformaţii corporale. cu adaptare socială precară. mereu agitat. fraudă). mai degrabă. sunt patrimoniale (furt. abuz de încredere). de regulă. cuprinde indivizii înapoiaţi în plan psihic şi morfologic. îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi sunt expuşi recidivei (apud Cioclei. cu tendinţă spre viaţă uşoară. insensibil şi impulsiv. sensibil şi nervos. psiho-medical regăsim în această categorie debilii mintal şi schizofrenicii. sau un endomorf (scund şi gras. ce se caracterizează printr-o criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă. ei comit de regulă delicte sexuale. caracterizat printr-un sistem osteo-muscular puternic. cu corespondent clinic în schizofrenia heboide). energic. 4) tipul displastic. operează neaşteptat (uneori stupid. eliminarea celor care. 2) tipul leptomorf (sau astenic): defineşte persoanele înalte.caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune. dotate divers din punct de vedere intelectual. predispus la psihoze maniaco-depresive). predispus la tulburări delirante de natură paranoidă). îndeosebi. slabe.

care au examinat comparativ un eşantion de 500 de minori delincvenţi şi un eşantion similar de copii nedelincvenţi. atitudini de ostilitate. O constituţie bio-psihologică i-ar predispune la delincvenţă pe cei care au parte de o 25 M. Tipul anatomic. mezomorfii au un tip de personalitate (caracterizată prin extravertire. eşecul şcolar fiind puternic corelat cu delincvenţa.predicţiei ştiinţifice. Glueek (1934. Glueek şi E. se tem mai mult de eşec şi de respingere. neîncredere şi antisociabilitate) care i-ar putea împinge la acte criminale. Sheldon au fost susţinute şi de criminologii americani S. muşcând şi ţipând. nu este o cauză directă a criminalităţii. 44% dintre delicvenţi comiţând fapte reprobabile înainte de vârsta de 7 ani şi 87. mediată de anumite trăsături de personalitate. mai extrovertiţi. 1950). Cercetarea lor din anii 1930 atestă extrema precocitate25 a conduitelor delincvente. insensibilitate faţă de alţii. Cusson (2006-b) subliniază faptul că cercetările recente stabilesc că unele comportamente agresive ating un vârf de frecvenţă foarte devreme în cursul copilăriei. În rezumat. În opinia lor. afirmă ei. când copilul reacţionează violent. 54 . una indirectă. cercetătorii americani susţin existenţa unui potenţial delincvent ce se constituie în prima copilărie. aşadar. smulgând jucăria râvnită din mâinile altor copii. Concluzia lor a fost că. pentru a descoperi diferenţele semnificative la nivel de personalitate. delincvenţii sunt mai neîncrezători. manifestă mai multe comportamente defensive.7% înainte de 10 ani (apud Ogien. se întăreşte în şcoală. Educaţia ar presupune tocmai exersarea controlulului impulsurilor şi regresiunea comportamentelor agresive. Relaţia între caracteristicile fizice şi criminalitate ar fi. către 2 ani. sunt mai răzbunători. spre deosebire de adolescenţii nedelincvenţi. lovind cu pumnii şi picioarele. nu vor reuşi niciodată adaptarea la exigenţele vieţii sociale. 2002). ostili şi suspicioşi. comportament agresiv. ambivalenţi faţă de autoritate. Principiile generale ale poziţiei lui W.

Teorii genetice În categoria teoriilor constituţiei criminogene intră şi teorii de factură genetică. respectiv de existenţa suplimentară a unui cromozom X. Somatotipul este luat în considerare mai ales sub aspectul unor afecţiuni sau disfuncţii organice. Faptele comise de aceste persoane sunt 55 . De aici şi ipoteza unei componente genetice a delincvenţei. După unele cercetări. anomalie denumită sindromul Klinefelter. iar cel feminin 46 XX.2. Subiecţii cu această anomalie sunt înalţi şi slabi. Legătura între prezenţa deficienţei şi delincvenţă s-a dovedit a fi însă slabă. Una dintre anomaliile modelului cariotipic este reprezentată de formula 47 XXY. au o pilozitate pubiană de tip feminin. barba rară sau absentă. După cum se ştie. frecvenţa anomaliei printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Asupra tabelelor Glueek vom reveni în ultimul capitol. Pe această bază teoretică ei realizează „tabele sociale predictive”. sentimente care incită la comportamente compensatorii. Justificarea unor astfel de teorii provine din faptul că geneticienii au constatat că în cazul delincvenţilor abaterile de la cariotipul normal sunt mai frecvente. tendinţe spre ipohondrie şi depresie. sexul este condiţionat genetic de modelul cariotipic. unele dintre ele fiind de tip delincvent. ci caracteristici de factură psihologică.socializare primară defectuoasă. ce nu au ca itemi somatotipul.1. în contextul prezentării metodelor de predicţie a delincvenţei juvenile 2. care pot genera sentimente de inferioritate. cel masculin fiind 46 XY. iar din punct de vedere psihic se evidenţiază prin timiditate. potenţate prin dispreţul tacit sau exprimat al celor din jur. factorii biologici individuali fiind mediaţi de cei sociali.

„XYY and XXY men: Criminality and aggresion”. cel mai bun indicator al verificării ipotezei caracteristicilor moştenite ale delincvenţei este analiza comparativă a conduitei copiilor adoptaţi în raport cu taţii biologici şi a gemenilor 26 Witkin şi colegii săi au identificat într-un eşantion de 4. cu o înclinaţie generală spre crimă mai evidentă decât în sindromul Klinefelter. dar că au o inteligenţă relativ mai redusă27 şi o anumită imaturitate emoţională. rezultă faptul că rolul lor este eventual acela de predispoziţie spre devianţă şi nu de determinare cauzală. pedofilie. O altă anomalie este constituită de prezenţa suplimentară a unui cromozom masculin. dar fără prezenţa violenţei. Jacobs.. 56 . voaierism etc. 1965). 1997) indică un QI de 92 pentru criminali. furt din raţiuni fetişiste. 197626 sau Radcliffe S. exhibiţionism. 19.diverse. şi Paul N. al. indivizii sunt înalţi. G. în formula 47 XYY (P. 1986) au dovedit că aceştia nu sunt mai agresivi decât alţii. calviţie şi miopie.25). Alte studii (Witkin et. 27 Unele studii (Wilson şi Hernstein.139 de bărbaţi : 12 cazuri XYY din care 5 (42%) infractori şi 16 cazuri XXY. 1984. Science. uneori cu o anomalie în conformaţia urechilor. din care 3 (19%) infractori. Cum ambele anomalii există şi la indivizi perfect integraţi. în cazul băieţilor cu această structură cromozomială s-a constatat o mai pronunţată tendinţă spre delincvenţă. apud Mitrofan. 1997. dar se poate observa o tendinţă spre tematica sexuală: homosexualitate. Se apreciază că existenţa acestei anomalii predispune spre violenţă şi omucideri. deci cu 8 puncte sub media populaţiei generale. supermasculinizaţi. frecvenţa acestei anomalii printre criminali ar fi de 10 ori mai mare decât în populaţia generală. În acest caz. După unele studii. din 389 infractori s-au găsit 5 cazuri de tipul XYY (Witkin et al. În general. A. Se pare că excesul de cromozomi X are drept consecinţă o personalitate deseori anormală psihiatric.. p. apud Mitrofan.. 1976.

selectând 14. Teorii neurofiziologice În urmă cu aproape 50 de ani cercetătorii au descoperit în cazul multor delincvenţi existenţa unor disfuncţii cerebrale relevate prin EEG. Cercetarea relevă existenţa unei corelaţii pozitive semnificative între infracţionalitatea tatălui biologic şi cea a fiului adoptiv. fie datorită nereprezentativităţii eşantioanelor. Rezultatele majorităţii cercetărilor ce relevă dependenţa delincvenţei de factorul ereditar au fost contestate. 2. dar nu şi violenţa (apud Grecu. 1963). care au cuprins statisticile cu privire la adopţii pentru întreaga populaţie daneză. Nakazawa.3. 1963) iar unii drept mărturia unor situaţii tensionat conflictuale (D. A. În privinţa semnificaţiei anomaliilor bioelectrice unii autori le consideră ca fiind indiciul unei potologii cerebrale (M. Silverman. Kimura şi Y. 57 . Semnificative în acest sens sunt cercetările desfăşurate în Danemarca de către S. într-o perioadă lungă de timp. Verdeaux.000 de copii adoptaţi. 1964). Verdeau şi J. spre furt. Concluzia ar fi aceea că tendinţa spre tâlhărie. dar numai în privinţa infracţiunilor contra proprietăţii. între ei şi cu taţii lor biologici. Mednick (1994). 2003).1. Rădulescu. fie datorită unor proceduri de prelucrare şi interpretare. Ceea ce putem accepta astăzi în urma unor astfel de studii. este înnăscută. fără a exclude posibilitatea unor predispoziţii moştenite.înfiaţi de familii diferite. este concluzia moderată conform căreia factorul ereditar nu constituie un element determinant în constelaţia multiplă şi diversă a etiologiei conduitei de tip delincvent. alţii al unei întârzieri de câţiva ani în maturizare (G.

2003). relaţia inversă între nivelul de serotonină (neurotransmiţător) şi agresivitate (Linnoila. la 31 dintre cazuri anomaliile sugerează disfuncţii în dinamica cerebrală. asociat introversiei. Dragomirescu prezentate în Psihopatologia comportamentului deviant (1976). dacă celălalt tip caută stimulul. pp. nivel crescut de testosteron şi scăzut de serotonină. b) tipul CIS (cortical inhibition slowly). Nivelul scăzut de metabolizant al serotoninei în fluidul cerebrospinal ar fi în legătură cu tendinţele de suicid.Toate aceste ipoteze au fost confirmate de cercetările lui V. apud Grecu. asociat cu extroversia. la 36 de cazuri sau înregistrat anomalii ce relevă o retardare neuropsihică. aceştia evită stimulul. cuprinde subiecţi la care inhibiţia apare mai încet şi resimt mai mult stimulul. Eysenck (apud Mitrofan. Tot în această mare grupă putem introduce şi teoria lui H. pe de o parte. se caracterizează printr-o mare rapiditate a instalării inhibiţiei şi prin resimţirea mai slabă a stimulării. 26-27) referitoare la inhibiţia corticală. În urma cercetărilor efectuate pe 111 minori cu conduite deviante. ar 58 . a relaţiei directe între nivelul crescut de testosteron (hormon masculin) şi agresivitate.. dintre acestea. stările depresive. iar la 24 de minori s-au evidenţiat şi prezenţa unor anomalii de tip epileptic. Rădulescu. Cumularea celor doi factori. se plictisesc repede şi caută mereu noi surse de excitare. În raport cu viteza instalării inhibiţiei corticale pot fi distinse două categorii de subiecţi: a) tipul CIR (cortical inhibition rapidly). 1989. ei sunt mai dificil de socializat şi mai predispuşi la conduite delincvente. s-a constatat prezenţa unor anomalii EEG la 91 de cazuri (82%). cu vârsta între 12 şi 17 ani. O altă serie de cercetări este reprezentată de cele privind existenţa. 1983). subiecţii de acest tip văd mediul ca fiind deficient pe linia stimulării. impulsivitate şi omucidere (Virkunnen M. 1997. iar pe de altă parte. alcoolism.

în cazul şoarecilor sau pisicilor. Aceste determinante psihofiziologice nu exonerează subiectul de responsabilitate. considerat sediu al vieţii emoţionale. cea psihologică şi cea sociologică. astăzi. 2005). în cazul oamenilor. Scenarii psihologice Abordarea psihologică. înregistrându-se o incapacitate a pacientului de a mai relaţiona afectiv cu semenii. fără a ignora influenţele condiţiilor de mediu în determinarea tendinţelor spre delincvenţă. factorii de personalitate şi cei din mediul social jucând un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice le pot avea asupra unui comportament. Stimularea electrică a nucleului amigdalian sau a hipocampului generează. aceleaşi proceduri au produs senzaţii de teamă şi agresivitate.genera o reacţie agresivă incontrolabilă de către subiect.. între ele intercalându-se orientarea psihosociologică. În general. dar se pot constitui în circumstanţe atenuante pentru actul violent. 1985). Intervenţiile chirurgicale de extirpare a unor tumori din aceste părţi ale creierului nu s-au dovedit semnificative asupra violenţei pacienţilor. Analiza etiologică a delincvenţei este dominată astăzi de două orientări complementare. agresivitate. R. cercetătorii sunt de acord asupra faptului că factorii ereditari şi cei neurofiziologici au un eventual rol de element predispozant pentru criminalitate şi nu unul cauzal. introducem aici şi cercetări care au pus în relaţie stările emoţionale şi sexuale cu sistemul limbic (Bandler. se concentrează 59 . În fine. „creier emoţional” (Goleman. în unele cazuri. 2.2.

2003.1. acţiuni dificil de înţeles sau anticipat. Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială (apud Grecu. 1801. ale personalităţii delincvente. Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea tarelor. În Masca sănătăţii mentale. un „degenerat” mintal. ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare. 100): farmec superficial şi inteligenţă emoţională. 60 . Teoria personalităţii criminale Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a delincvenţei atribuie criminalului o personalitate aparte. conduite impulsive. delincventul este un psihopat. care a moştenit anumite tare psihice ce îl determină la o conduită antisocială. centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv. Richard Dugdale. psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale. indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise. sentimente lipsite de profunzime şi de empatie. 1895. Conform acestora (Philipe Pinel. p. 2. de cele mai multe ori nemotivate. sau „sociopat”. ideea „psihopatului” sau a „sociopatului” continuă să rămână actuală. absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor. Henry Goddard. Rădulescu.2. înnăscute sau dobândite. 1913). egocentrism patologic. incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa temerilor.mai ales pe analiza particularităţilor psihice.

în circumstanţe excepţionale poate deveni un delincvent.purtare pregnant antisocială şi distructivă. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt în opinia lui: 61 . ultimii rezistând tentaţie. . caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (şi în multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt aproape identice. relaţii sociale instabile şi de scurtă durată. 1971). G. . în timp ce primii nu. . Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului psihopatului şi. . . Ceea ce îi deosebeşte pe infractori de neinfractori este trecerea la act. 1999. Hutchinson. prin extensie. După cum se poate sesiza.atitudini de neîncredere. iresponsabilitate şi rea-credinţă. Conform acestora. .egocentrism puternic. p. Gray.imaturitate emoţională. profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin: . . (La société criminogéne.lipsa de semnificaţie a pedepsei. 164). Neamţu.simţ moral puternic diminuat sau chiar absent. nesinceritate. Bocancea. ca element de modificare a comportamentului (apud. care consideră că diferenţa dintre delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om. diferită net de cea a nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel. C.lipsa sentimentului de responsabilitate. al delincventului de mare periculozitate este realizat de un grup de psihiatri canadieni (K. H. Să însemne aceasta faptul că delincventul are un tip de personalitate aparte.un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor impulsuri.neputinţa de a profita de experienţa altora.imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată. . 1964).

când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă. egocentrismul sau ostilitatea. Cele patru componente nu trebuie considerate în mod individual. nefericiţi şi nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă. impulsivi. Miller). este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său. în funcţie de indicatori cum ar fi: stabilitatea emoţională. Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional. atentând la persoana sau bunurile acestuia. cât şi prin evaluările făcute de profesori. . cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia. impulsivitatea.agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism combativ până la ostilitate): .indiferenţa afectivă.labilitatea (instabilitate. - 62 . Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului. . W. egocentrici.egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi). Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. având în vedere un eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. improvizaţie). anxioşi. reliefează că până la vârsta de 15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin intermediul testelor psihologice. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei.J. Numai reunirea tuturor componentelor. Conger.C. suspicioşi. fluctuaţie. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J. În ultimă instanţă. suspiciunea. precum şi semnificaţia corelaţiilor dintre acestea.

cronicizânduse ulterior şi caracterizând „copilul problemă”. ambivalenţă afectivă.indolenţă.absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare. afirmă psihologii. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor afective. În legătură cu imaturitatea intelectuală sau cu inteligenţa delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare.opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale. cei mai inteligenţi fiind „oameni cinstiţi”? Pe 63 . tulburările caracteriale pot fi descifrate încă din copilăria timpurie. . 1994) prin: .subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise.dorinţa unei vieţi uşoare. indiferenţă. sau au fost prinşi din această cauză. să evalueze raţional raportul dintre câştiguri şi pierderi.impulsivitate şi agresivitate. În majoritatea cazurilor. Răşcanu. a trebuinţelor inferioare.exacerbarea unor motive personale egoiste. mai ales pe termen lung şi. . suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au comis delictul pentru că au o capacitate intelectuală redusă. Totuşi. imaturitatea caracterială se caracterizează (cf. . îndeosebi a celor morale. de ordin social şi a sentimentelor morale.autocontrol insuficient. dispreţ faţă de muncă: . . indiferenţă.Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenţei juvenile de prezenţa unei imaturităţi afective sau a uneia caracteriale. instabilitate. Asemănător. în acelaşi timp. slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare. Ceea ce este evident este faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală. . Capacităţile intelectuale reduse îi împiedică pe mulţi dintre ei în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor. .

Profilul personalităţii delincventului este un model abstract. plecând de la premisa simplistă şi. între cel care conduce sub influenţa băuturilor alcoolice şi funcţionarul care primeşte mită? Evident că întrebarea este doar retorică. sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară. că personalitatea delincventului ar fi aceeaşi. respectiv cu contextul socializării. Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moşteniţi cu cei dobândiţi în prima copilărie. care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de sume imense şi un consumator de droguri. cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări. Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate prezenta o premisă a infracţionalităţii. eronată. sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se prostituează. pe un continuum şi numai modalitatea specifică de analiză raţională face ca acest continuum să fie secţionat în categorii distincte. nelipsit de semnificaţie. între înaltul demnitar. dar numai un model. şi consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de viaţă. Putem însă ignora diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care fură dintr-un magazin. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent. ca orice altă dimensiune a umanului. La finalul acestor consideraţii. atunci când este asociat cu perturbări de ordin emotiv-afectiv şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile subiectului. biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei etichetări retrospective. profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracţiuni. în anumite 64 . furtul cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau comportamentul criminal. în fond. sau mai târziu. În al doilea rând. În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu. Şi în al treilea rând.de altă parte. se cuvine să facem câteva observaţii.

Iar dacă este să ne referim la un act (criminal) anume. traumele acestei vârste vor avea consecinţe pe întreaga durată a vieţii. Ea poate fi introiectată sau proiectată asupra obiectelor exterioare.2. Carenţele afectivităţii materne. Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc. generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. guvernată de principiul plăcerii. care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii. manifestă prin conflicte intra. Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică. în opinia lui Freud. situaţia de fapt etc).şi interpersonale. starea victimei. în raport cu puterea 65 . generate de momentele constituirii supraeului şi de eşecul rezolvării complexului Oedip.condiţii ale mediului social. în Thanatos. teoriile psihanalitice. în urma unui proces lent de reprimare şi sublimare a pulsiunilor. aici intervin în discuţie şi elemente ale contextul situaţional (legate de starea subiectului. originată în pulsiunea morţii. căruia i se vor opune treptat exigenţe ale principiului realităţii. copilul vine pe lume ca o fiinţă pur instinctivă.2. 2. ar genera traumatisme care reapar la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate. o tendinţă psihică înnăscută. care caracterizează adaptarea socială. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile Conform teoriei psihanalitice. cu Erosul. Agresivitatea este. Comportamentul delincvent este înţeles ca produs al compensării frustrărilor şi al proiecţiei agresivităţii. îndeosebi. sau absenţa identificării cu tatăl. Comportamentul delincvent este determinat de prezenţa unor conflicte infrapsihice ale copilăriei.

ura faţă de tată ar determina proiecţia acesteia asupra figurii autorităţii. am putea distinge următoarele accente explicative: . Sadismul nu este decât o proiectare externă a agresivităţii.comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice a personalităţii.supraeului. generează tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale. .un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea plăcerii. . Erikson şi J. . . E.complexul oedipian. cu suprimarea simbolică a părintelui de acelaşi sex. ducând la conduite inexplicabile prin cruzime. agresivitatea va fi direcţionată spre acte criminale. Plecând de la concepţia originară a lui S. care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescenţă. pedeapsa apare ca o justificare morală a crimei comise. . deseori cu mutilarea victimelor. dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată. poate genera un complex de vinovăţie.un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor şi emoţiilor negative. Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural. a substituirii pulsiunilor inconştiente cu activităţi socialmente acceptate. Freud. Dacă ar fi să sistematizăm teoriile susţinute de către adepţii lui Freud.absenţa sublimării.un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul puternic va avea o dorinţă incontrolabilă de a se autopedepsi şi va căuta cu obstinaţie satisfacerea acestei nevoi. . în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii agresive asupra propriului eu. de a simţi vina sau 66 .

sau sadici.indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei lor ar dezvolta o reacţie compensatorie. . de unde şi un comportament agresiv şi antisocial. iar alţii adaugă enurezisul. indicând lipsa de simpatie faţă de victime. probaţi oficial. corelând elementele unui triunghi compus din lipsă de afectivitate – psihopatie – violenţă. . ca semn al unui sistem nervos autonom hipo-reactiv. cu cruzimea faţă de animale.indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu.factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform. * Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama caracteristicilor individuale. apud Oigen. . nesiguranţă. resimţite ca stări de devalorizare. putând deveni alcoolici pentru a-şi satisface pulsiunile orale.unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de supracompensare a unor crize narcisice. . 2002) formulează următoarele concluzii: . însingurare.compasiune faţă de ceilalţi. 67 . adică nu devin automat delincvenţi.o proporţie mică de delincvenţi. . pentru a-şi compensa pulsiunile anale. La acestea. posedă trăsăturile psihologice care compun modelul criminalului. Briar şi Piliavin (1965.majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă la aceste obişnuinţe la vârsta adultă. cu incendierea sau plăcerea privirii focului. unii cercetători adaugă privarea de dragoste în copilărie. activitate excitantă. printre indicii de diagnoză sau prognoză pentru conduita delincventă.

fantezii sau acte ratate. Distincţii între diverse tipuri de criminalitate găsim la Alexander şi H. cu o personalitate ce ţine de psihiatria clasică (bolnavi cu alterări mintale). Despre criminalitatea acestora din urmă.3. care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat. îi predispun pe anumiţi indivizi să-şi îndrepte 68 . . care „pot identifica anumite caracteristici de personalitate care. . Scenariul psihosocial Teoriile care se înscriu în acest scenariu pun în relaţie caracteristicile biologice şi psihice ale copilului şi tânărului cu mediul în care este el socializat. Butoi.criminalitatea ocazională.criminalitate obişnuită. 1992). ce are loc în situaţii în care eul este ameninţat iminent. care cuprinde trei tipuri de criminali: . care transpare în vise.Explicaţiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales comportamentului compulsiv al nevroticului sau psihoticului. în anumite contexte de învăţare socială şi experienţă. Staub (apud Mitrofan.criminalitate imaginară. vorbesc teoriile psihosociale şi cele sociologice. Giddens (2001. sănătoşi din punct de vedere psihic. . care realizează următoarea clasificare: . care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente.criminalii nevrotici. .criminalii organici. dar care sunt taraţi din punct de vedere social. p. 197) recunoaşte meritul teoriilor biologice şi psihologice. Zdrenghea. 2.criminalii normali. sănătoşi psihic dar taraţi din punct de vedere social.

În anul 1970. ai mediului în care copilul creşte şi se dezvoltă. B. datorită.egocentrism. dobândind tulburări psihomotorii. M. Premisa de la care pleacă aceste teorii este aceea că orice conduită de tip delincvent este rezultanta interacţiunii factorilor individuali. unii cercetători (H. numai în anumite condiţii de mediu. .autocontrol deficitar. afecţiune. protecţie. caracteristicile individuale reprezintă doar potenţialităţi ce se pun în valoare. Eşecul socializării se manifestă ca un deficit al maturizării sociale şi implicit ca un deficit al dezvoltării personalităţii. . J. socializare) explică de ce peste jumătate dintre delincvenţi provin din familii dezorganizate. întărind motivaţiile negative ale conduitelor. modele negative etc.. bio-psihici. Skinner) subliniază erorile educaţiei şi ale socializării morale. dintre care cei legaţi de familia tânărului sunt consideraţi a fi cei mai importanţi.atenţia supra actelor delictuale”. Analiza psihologică se extinde asupra factorilor generatori de tensiuni şi conflicte. Copilul receptează ca o cutie de rezonanţă conflictele şi tensiunile intrafamiliale. sistemul defectuos de sancţiuni. impulsivitate şi agresivitate. Eysenck. în primul rând. mecanismelor specifice proceselor de învăţare socială. care generează eşecul asimilării şi internalizării normelor de conduită. interdicţiile severe. cercetătorul italian Giacomo Canepa (apud Petcu. Carenţele funcţiilor principale ale familiei (subzistenţă. Dintr-o astfel de perspectivă. comportamentale şi sexuale. împiedică dezvoltarea autonomiei morale.. se actualizează.toleranţă scăzută la frustrare. Ignorarea motivaţiilor personale ale tânărului.147) enumeră ca trăsături ale imaturităţii psihosociale următoarele caracteristici: . cu cei sociali. 69 . p.

70 . R.subestimarea gravităţii actelor antisociale comise. al. . la 68% dintre ei. frecventarea cazinourilor. la 27% . 28 Rezultatele investigaţiilor sale arată că delincvenţii se caracterizează prin: . morale etc28. comportament sexual de risc. manifestă prin divergenţa faţă de mediu social exprimată prin: . a motivelor superioare de ordin social (învăţare.000 de recruţi din armata elveţiană identifică 371 de violatori şi agresori ce se disting printr-o puternică „tendinţă de disocialitate” ar fi participare la prostituţie. .. opoziţie faţă de normele juridice. fără muncă. respingerea rolului social jucat înainte de a deveni delincvent..tendinţe de opoziţie. Markerii „sindromului personalităţi antisociale”. .egocentrism.falsa percepţie socială a celor din jur.subdezvoltarea sentimentelor morale. . Cu un sens apropiat celui de imaturitate psihosocială. . Mucchielli (1965) vorbeşte de o disocialitate a delincventului. 56-57). conform Henriette Hass (2001) care din 20. la 50% (cf.indiferenţă afectivă. dorinţa realizării uşoare. pp. . Mitrofan et. Aceste caracteristici ale delincventului s-ar datora conjuncţiei trăsăturilor de personalitate cu mediul în care trăieşte şi se formează copilul.evitarea efortului voluntar. datorii neplătite. muncă).agresivitate. . . tendinţa spre plictideală.neacceptarea colectivului. la 41% .scepticism.lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise. 1997. .impulsivitate mărită. la 46%. la 72% . Având în vedere polivalenţa delincvenţilor recidivişti.

considerând că un comportament delincvent se învaţă aşa cum se învaţă şi comportamentul conformist. iar actualizarea acestei virtualităţi depinde de nişa existenţială. care îi redă nobleţea pierdută. sinucidere şi toxicomanie. a normelor. copilul.legăturile foarte strânse dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă şi corelaţiile dintre furt. agresiune. Teoriile învăţării sociale Teoriile învăţării sociale acordă importanţă deosebită socializării. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvenţa un produs al imitaţiei rezultată din contactul repetat cu alţi delincvenţi.3. 2. Teoria imitaţiei. care sunt expuşi unor modele comportamentale agresive sau 71 . de specificul proceselor de învăţare socială şi de mecanismele de control şi autocontrol. parţial discreditată o vreme. pp. observându-i pe ceilalţi. codează informaţia despre comportament şi o foloseşte apoi drept ghid pentru acţiunile sale ulterioare. valorilor şi tehnicilor de comportament.1. 450 – 451) conchide asupra existenţei la anumiţi indivizi a unei predispoziţii spre devianţă. prin interiorizarea modelelor.1. 2. prin intermediul socializării. Teorii ale imitaţiei. Potrivit acestuia.3. este reluată şi actualizată de către Albert Bandura.1. manifestă prin transgresiuni polimorfe. Maurice Cusson (1997. prin relevarea importanţei agenţilor sociali ca sursă de pattern-uri comportamentale. Încă G. Aceste predispoziţii sunt moştenite şi dobândite într-un raport niciodată precizabil. Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross şi Sheila Ross (1961) se desfăşoară pe copiii de la grădiniţă. „o virtualitate difuză susceptibilă de a se actualiza într-un mare număr de comportamente condamnate”.

de modelul adecvat statusului sexual (tendinţa băieţilor de a imita conduita modelelor masculine şi a fetiţelor de a imita modele feminine). concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învăţată. printre care şi păpuşa cu pricina. la expunere de film şi desene animate. al doilea unui model nonagresiv şi un grup de control. copiii expuşi la modelul agresiv îl reproduceau. Imitarea modelului depinde în bună măsură de mecanismele de întărire. Cressey.3. prin interacţiune şi 29 Într-unul dintre experimente. prin expunerea la modele agresive recompensate. 2. Experimentele se complică ulterior. expunerea la modelul violent dura 10 minute.2. După expunere. primul expus unui model agresiv. confirmânduse ipoteza conform căreia există o relaţie directă între gradul de realitate al modelului şi tendinţa subiectului de a-i imita comportamentul. Bandura utilizează trei grupuri de copii. ignorând păpuşa. dar cu posibilitatea urmăririi unui adult ce se comporta violent cu o păpuşă. cea a lui E.1. criminalitatea nu este nici înnăscută şi nici nu rezultă din dispoziţiile psihice dobândite. Conform acestei teorii propuse de Edwin Sutherland (1939). dar toate converg la acelaşi rezultat: simpla expunere la modele agresive amplifică tendinţele agresive ale observatorului. reprezentant al Şcolii de la Chicago (completată de teoria transmiterii culturale formulată împreună cu D. După aşteptări. având o sarcină simplă. apoi introduşi pentru 20 de minute într-o cameră. de la personaje reale. dar adultul îşi făcea de lucru cu nişte jucării. Variantele experimentelor sale sunt diferite29. Sutherland provine din sociologie. grupul al doilea avea aceeaşi sarcină. ci este învăţată în cursul socializării. Copiii din grupul agresiv erau aşezaţi într-un colţ al laboratorului. cu diverse jucării. respectiv la modele agresive pedepsite. subiecţii erau uşor frustraţi. În alte experimente sunt vizate consecinţele tipurilor de întăriri consecvente conduitei agresive. unul dintre foştii lui studenţi). 72 . Teoria asocierilor diferenţiale. copiii fiind expuşi unor modele agresive situate pe un continuum realfictiv.nonagresive. sancţiune sau recompensă pentru conduita agresivă. Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie.

b) învăţarea comportamentului se realizează în interacţiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării. În teoria asocierii diferenţiale. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale. sunt mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament delicvent. devianţa este rezultatul prezenţei unei subculturi deviante. Teoria asocierii diferenţiale poate fi sintetizată în următoarele opt enunţuri: a) comportamentul criminal se învaţă. e) învăţarea presupune apropierea unor definiţii favorabile sau nefavorabile a codurilor legale. a direcţiilor specifice ale motivelor. având o mai redusă experienţă. d) procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei. intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte. 73 . c) principalul conţinut al învăţării este rezultatul influenţelor exercitate de către grupurile cu caracter intim şi personal. în care se învaţă norme şi comportamente antisociale. indivizii îşi dezvoltă atitudini şi valori care îi fac mai mult sau mai puţin dispuşi să se conformeze normelor sociale. Atât tinerii cât şi adulţii se confruntă cu modele pozitive (de conformare la normă) şi cu modele negative (nonconformiste) de comportament.comunicare. durata. ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme. Copiii şi tinerii. aşa cum este învăţată şi respectarea legilor. raţionalizărilor şi atitudinilor asociate acestui comportament. aşa cum asocierea cu modele criminale va determina o conduită de tip delincvent. Ataşarea sau asocierea de grupuri care respectă legea reduce riscul unei cariere delincvente. impulsurilor. Prin interacţiunea cu „alţii semnificativi”.

reprezintă o expresie a aceloraşi trebuinţe şi valori generale (aceeaşi nevoie de bani îl face să fure pe hoţ. Ei ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare. 74 . motivând acţiunea prin influenţa unor presiuni externe.3. ca justificări subalterne. fără a se deosebi din punct de vedere moral de alţi tineri. mahalale.3. conduce. care arată că majoritatea tinerilor aflaţi în derivă recunosc normele şi valorile convenţionale.f) persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiţii favorabile violării normelor. g) asocierile diferenţiale pot varia din punct de vedere al frecvenţei. la sporirea criminalităţii (teoria reîntăririi diferenţiale). şi recompensarea conduitelor delincvente în interiorul comunităţii. a sancţiunilor. prin absenţa controlului social.1. comunităţile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal. h) atât comportamentul criminal. Printre tehnicile de neutralizare autorii menţionează: a) negarea responsabilităţii. sau să muncească pe cel cinstit). cât şi cel noncriminal. în care valorile subculturii şi comportamentele aferente sunt replicate de la o generaţie la alta prin socializare. cartiere periferice. duratei. priorităţii şi intensităţii expunerii la modele criminale sau noncriminale. a unor stări inexplicabile. 2. Această teorie explică persistenţa criminalităţii în anumite comunităţi marginale. Întărirea unor astfel de conduite. împotriva propriei voinţe. O explicaţie pertinentă privind relaţia dintre valori şi delincvenţa juvenilă formulează Gresham Sykes în colaborare cu David Matza (1961). Teoria neutralizării.

când devine scuzabil).. Într-o accepţie apropiată. Teoria „rezistenţei la frustrare” combină perspectiva psihologică cu cea sociologică. ce apare la privarea individului sau a grupului de drepturile cuvenite. alături sau împreună cu valorile convenţionale. T. d) condamnarea acuzatorilor (poliţişti corupţi. ce permit multe excepţii (nu e bine să omori.1. c) negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei. B. „îşi merită soarta”). ci „se împrumută”). considerat un fleac. 1981). Invocarea tehnicilor de neutralizare a sentimentului de culpabilitate consecvent crimei constituie pentru Matza indiciul acceptării principiale a codului moral convenţional de către delincvenţi. Frustrarea este definită ca fiind o „stare emoţională negativă.3.3. Aceste alternative sunt învăţate în procesul socializării. ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe” (Tucicov. Teorii ale controlului În această categorie includem acele teorii care consideră că un comportament delincvent este datorat absenţei controlului exterior şi a autocontrolului subiectului.2.. violenţi şi stupizi). ci ca unele condiţionale. 2. cu excepţia războiului sau legitimei apărări. 2.2. frustrarea este considerată a fi starea 75 . lipsit de importanţă pentru victimă (cei care au făcut armata ştiu că acolo nu se fură. e) apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie. la neîmplinirea unor aşteptări şi speranţe. a codului de onoare).b) negarea prejudiciului provocat. tehnicile de neutralizare sunt posibile întrucât normele morale nu acţionează ca imperative categorice.

efectiv şi adecvat. Rezistenţa exterioară este alcătuită din grupurile socializatoare (familie. Reckless (1961). în raport cu rezistenţa internă şi cea externă. prieteni). Comportamentul criminal rezultă din lipsa unui control intern. efectuat de societate. 1967. chiar şi în zonele cu criminalitate ridicată. 127). efectuat de individ. Frustrarea nu generează automat un comportament agresiv. p.unei persoane care „este privată de o satisfacţie legitimă şi care este înşelată în aspiraţiile sale” (Sillamy N. vecinătate. Clinard toleranţă la frustrare. orientarea spre scopuri dezirabile şi toleranţă la frustrare.. unii tineri nu ajung delicvenţi. O teorie mai complexă a fost elaborată de Walter C. 76 . în forma ei cea mai rudimentară. găsind soluţii alternative de compensare. Rezistenţa interioară este matricea care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în raport cu alţii. Aceste elemente pot fi cunoscute prin teste de personalitate. de a nu reacţiona prin violenţă. a fost numită de către Marshall B. Conform teoriei rezistenţei la frustrare. ci determină stări de tensiuni psihice ce pot declanşa acte agresive sau pot fi inhibate. Capacitatea individului de a se adapta situaţiilor frustrante. care s-a întrebat de ce. care oferă posibilitatea dobândirii unui status şi sentimentul identificării cu grupul. comportamentul delictual aparţine celor cu o slabă rezistenţă la frustrare. Deşi nu ne propunem o discuţie asupra conceptului. şi din lipsa unui control extern. trebuie să subliniem totuşi că situaţia care generează frustrarea nu trebuie înţeleasă ca fiind încălcarea unor „drepturi cuvenite” sau „privarea de o satisfacţie legitimă”. ci ca percepţie subiectivă a individului în legătură cu aşteptările sale. Răspunsul lui este acela că în faţa diverselor frustrări indivizii acţionează diferit.

unii care au încălcat legea?” e) „Ai încredere în tatăl tău?” f) „Părinţii tăi te pedepsesc?” g) „Personal.3. toleranţa la frustrare servesc ca izolatori faţă de subcultura delicventă înconjurătoare şi ca mecanisme de protecţie în calea reacţiei la frustrare prin agresiune. continui să mai fii prieten cu el?” c) „Sunt adulţii. orizont moral consistent. p.2. Cel mai important factor este controlul intern sau autocontrolul.. ?” Convingerea cercetătorilor americani este că aceşti itemi pot constitui un puternic predictor al conduitelor delincvente. un eu puternic. asumarea unor roluri sociale semnificative. 2003. să ajungi. simţul accentuat al legăturilor de familie. Plecând de la teoria lui Durkheim asupra controlului social. Dacă Reckless a pus accentul pe factorii interni ai controlului... dezvoltarea unei imagini bune despre sine. probabil. Rădulescu. orientarea spre scopuri pozitive.Pentru Reckless.2. Teoria controlului social. autodisciplina. Grecu. 115) au utilizat pentru studiul autocontrolului tinerilor din ariile criminogene următorii itemi: a) „Ai vrea. la închisoare?” b) „Dacă descoperi că un prieten te bagă într-un bucluc. Hirschi afirmă că integrarea şi legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele şi valorile comunităţii lor şi să se conformeze acestora. Reckless şi Dinitz (cf. 77 .. Integrarea este definită de calitatea şi frecvenţa relaţiilor interpresonale ale unei persoane cu membrii grupului din care face parte şi prin participarea la proiecte comune. de obicei. împotriva ta?” d) „Există printre prietenii tăi.. normală. crezi că eşti o persoană calmă. 2. Travis Hirschi (1969) construieşte o teorie ce subliniază rolul factorilor externi ai controlului social în geneza conduitelor. dinamică. cândva.

atunci riscurile delincvenţei sunt minime. 1989 sau Cusson. 1923. în consecinţă. Braithwaite. ataşamentul faţă de şcoală şi faţă de locul de muncă. locuri de muncă sigure. să acţioneze în moduri responsabile. cu părinţii. căci pierderile ar fi mai mari decât beneficiile. sau investiţia tinerilor în construirea unei cariere sociale legale. 30 În anii ’60. au câteva caracteristici definitorii.Integrarea este generatoare de conformitate. Angajamentul corespunde unei socializări anticipative. le temperează comportamentul. care reprezintă tot atâtea forme de control social: . un strigăt mobilizator al celor care susţineau schimbarea socială era “nu aveţi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. 1969. afirmă Goodman (1992). dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată. fără ataşament). după toate probabilităţile.angajamentul. Numeroase studii (de la Durkheim. şcolii şi comunităţii de a impune conformitatea. . manifest prin incapacitatea familiei. poziţii sociale. energiei. Ideea fundamentală a acestui slogan era aceea că oamenii peste vârsta de treizeci de ani erau puternic angajaţi social. care îi fac pe oameni să respecte normele. Legăturile sociale puternice. 2006) demonstrează faptul că tendinţa spre delincvenţă variază invers proporţional cu calitatea relaţiilor de familie. ceea ce îi făceau mai puţin dispuşi să se angajeze în acţiuni 78 . delincvenţa juvenilă apare ca fiind determinată în mod esenţial de un deficit al socializării. eforturilor depuse. în primul rând. Dintr-o astfel de perspectivă. puteau avea familii.ataşamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu anumite persoane semnificative din comunitate şi. care îi proiectează pe tineri spre cariere nondelincvente30. la Hirschi. Relaţia cu alţii semnificativi oneşti îi determină pe copii şi tineri să ia în considerare sentimentele şi preocupările acestora. Figurile simbol şi grupurile de referinţă se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial. atunci riscul socializării ratate este mult mai mare. Dacă investiţia este una semnificativă sub aspectul duratei. făcându-i.

Mult mai expus este tânărul. riscul delincvenţional este mai ridicat. .tinerii profund ataşaţi de părinţi sunt mai puţin înclinaţi să comită acte delincvente. lasă mai puţin timp pentru comportament delincvent. În cazul delincvenţilor. asociindu-se în grupuri pentru a trăi mai intens bucuria clipei prezente. Cu cât sunt mai puternice cele patru elemente. ca frecventarea şcolii şi refuzul de a chiuli sau consuma alcool sunt indicatori ai comportamentului nondelincvent. iar asumarea riscului reprezintă o tentaţie. În urma verificării teoriei prin intermediul unei cercetări asupra unui lot de 4. cu atât este mai puţin probabil un comportament delincvent. Situaţia lor îi condiţiona să se conformeze valorilor şi normelor sociale existente.000 de elevi californieni. 79 .tinerii delincvenţi au legături slabe şi distante cu persoanele semnificative.angajarea în activităţi convenţionale. ale cărui angajamente sociale nu s-au consolidat. . 119-120) ajunge la următoarele concluzii: . în urma cărora puteau pierde totul. 2003. Hirschi (apud Grecu. afirma Hirschi. .În absenţa angajării în proiecte de durată ce au ca scop realizarea de sine şi atingerea unui anumit statut social.sistemele de credinţe în valori legitime împărtăşite leagă laolaltă membrii comunităţii. şi reciproc.implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi. societatea nu reuşeşte realizarea controlului prin intermediul celor patru legături sociale menţionate. cu atât este mai facilă transgresarea normelor convenţionale. . tinerii au tendinţa unor conduite hedoniste. sporindu-le rezistenţa la tentaţiile unor comportamente deviante. în aceste situaţii. cu cât lipsesc aceste constrângeri. pp.

ambiţia etc. plăcerile. - 80 . În tipologia acestora. variaţia criminalităţii este invers proporţională cu probabilitatea încarcerării”. aşa cum am văzut la Hirschi. care structurează astfel relaţiile interpersonale încât pe termen lung respectarea normei să fie mai profitabilă decât încălcarea ei. Controlul nu este doar implicit. realizat de către societate prin instituţiile specializate în controlul social. „În condiţii altminteri egale. Cercetări ulterioare au evidenţiat inconsistenţa unor dintre presupoziţiile lui Hirschi. poliţie şi justiţie. relevând. ca şi diminuarea controlului societal favorizează conduitele delincvente. 446). criminalistul canadian introduce patru categorii: . Într-o abordare mai largă. faptul că prieteniile unor tineri delincvenţi pot fi mai puternice decât cele între nedelincvenţi. de factură sociologică. care urmăreşte reabilitarea şi resocializarea infractorilor. Majoritatea oamenilor rezistă ispitei de a încălca normele datorită mecanismelor de control social. ceea ce este evident este faptul că lipsa autocontrolului individual. pofta. Trangresarea legii este pur şi simplu un mijloc pentru a-ţi satisface poftele. fiecare om fiind un potenţial infractor. sau că ataşamentul faţă de părinţii delincvenţi poate spori riscul delincvenţei juvenile.tratamentul. ci şi explicit. Crima se poate face pentru a servi multiplelor pasiuni: lăcomia. resentimentul. p. gelozia. al înfrânării tentaţiilor narcisiste. dorinţele. afirmă M.convingerile despre societate sunt similare tinerilor delincvenţi şi nondelincvenţi. Ea este o ispită general umană. M. plecând de la premisa că acesta are o tulburare de personalitate de care trebuie tratat. Cusson (1997. de pildă. Dincolo de limitele posibile ale unor astfel de teorii. mânia. Cusson (1983) defineşte controlul social ca reprezentând toate mijloacele utilizate în mod expres de societate pentru a preveni sau reduce criminalitatea.

convinge indivizii că este în interesul lor să trăiască într-o societate unde persoana şi proprietatea sunt respectate. fără a nega rolul posibil al unor predispoziţii înnăscute. plecând de la convingerea că tendinţa spre delincvenţă este ţinută în frâu de convingeri morale solide. criza autorităţii. Teoria controlului social în abordarea lui M. în care accentele explicative cad pe cadrele societale. conflictelor şi disfuncţiilor sistemului social.moralitatea. prin legislaţie punitivă şi încarcerarea infractorilor. punând în dependenţă tendinţele spre delincvenţă de mediul sociocultural mai larg al deficienţelor. Cusson a constituit o bună prefaţă. injustiţia socială şi delincvenţa juvenilă. asocierile diferenţiale şi întăririle în absenţa unor factori frenatori. excludere şi conflict social Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială. ce ţin de controlul intern şi extern. adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge scopurile şi adoptă mijloace ilicite. - 2. Plasat într-un mediu defavorizat. dezorganizare. Situaţia din România postrevoluţionară oferă dovezi evidente asupra relaţiei ce există între criza valorilor. Anomie. învăţarea socială. . Delincvenţa apare drept un conflict al tânărului cu valorile societăţii în ansamblul 81 .descurajarea. Scenariul sociologic. . În concluzie. teoriile psihosociale explică delincvenţa juvenilă prin caracteristici ale nişei proximei dezvoltări: imitaţia modelelor. prin distribuirea echitabilă a beneficiilor.4. Aceste teorii de nivel mediu permit trecerea spre scenariile sociologice. prin condamnarea crimei.justiţia.

în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita. Starea de derută normativă şi slăbirea controlului exercitat de societate îi restrânge acesteia posibilitatea de a mai structura un comportament adecvat. Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. un protest la adresa inegalităţilor şi barierelor sociale ale societăţii adulţilor. J. prin procesele de industrializare şi urbanizare. Această insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate este caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune. dezorganizarea socială răsfrângându-se la nivelul dezorganizării personalităţii. M. care reduce funcţia de socializare şi control exercitată de comunitate şi vecinătate din satele tradiţionale. o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii târzii. Preluând acest concept. prin care desemna discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă. în care comunitatea nu mai reuşeşte integrarea membrilor şi controlul normativ al conduitelor. În parte. Aspectul acesta este cu atât mai evident în postmodernitate. Guyau este cel care introduce termenul de anomie. La această caracteristică generală se adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau depresiuni. acela de situaţie disfuncţională a societăţii. caracterizată prin relaxare 82 . este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale.4. şi norma interiorizată. ca normă ideală. bazată pe o solidaritate de tip organic. normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. şi anume. Teoria anomiei. 2. E. cu un grad redus de integrare socială. Absenţa standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii să fie dezorientaţi. anxioşi. Durkheim îi atribuie un înţeles uşor diferit.1.ei. sau forma în care aceasta se regăseşte în mod concret în sistemul axiologic al unui subiect. pe măsură ce societatea devine tot mai complexă.

R. 203) afirmă că în Detroit. 2001. căci în Elveţia. 83 . în opinia lui Merton. Teoria tensiunii structurale. Această situaţie duce la un sentiment de inadecvare la structurile societale. accesibilitatea armelor de foc. 2. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes31. sunt alese alternative delincvente. cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori. cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic accesul către scopurile culturale recunoscute. în parte. prin diferite bariere structurale. conformistul acceptă atât scopurile 31 Poate această presiune pentru succes. Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele conformismului social. nu poate fi o explicaţie. Merton (1938) reformulează şi dezvoltă teoria. Încălcarea normelor apare astfel ca un răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societăţii. liturghia austeră a datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale. faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor violente.Conformitatea. următoarele: . dar ratele violenţei sunt extrem de mici. cel mai răspândit mod. în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică. care statuează consumatorismul şi hedonismul ca forme normale de existenţă. în opinia autorului citat. K. care îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale. care rezultă din lipsa unei relaţii de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor.morală. armele de foc sunt foarte accesibile.4. de pildă. Pe această bază teoretică. din cauza lipsei de mijloace adecvate. (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene (A. au loc mai multe crime raportate decât în întreaga Marea Britanie. Giddens. Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte sunt. p. arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală.2.

exilaţi. 1 2 3 4 5 Moduri de adaptare Conformitate Inovaţie Ritualism Evaziune Rebeliune Scopuri + + ± Mijloace + + ± 84 . când o persoană acceptă scopurile culturale standard. paria. lunatici.” (Merton. care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). „retrasul” (Giddens. p. dar nu acceptă mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri.g. 2001) este individul care se află în societate fără să fie: „bolnavi mintal.Inovaţia. Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi specifice de adaptare. beţivi cronici. vagabonzi. . . birocratul stereotipic. redând cu + acceptarea şi cu . renunţând atât la scopurile.Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat viziunea competitivă.culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor scopuri. acţionează totuşi în moduri aprobate de societate (e.g. cât şi mijloacele aprobate cultural.Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e. crt. 186).Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă scopul cultural.. drogaţi etc.respingerea: Nr. 1965. rătăcitori. . cerşetori. revoluţionarul sau cel care protestează pentru drepturi civile). .

3. Dezorganizarea socială se asociază. inseparabilă de viaţa comunităţii. F. sursa devianţei se regăseşte în societate. cu grad scăzut de structurare şi coeziune. 2. Znaniecki). De pe poziţiile fundamentale ale tensiunii structurale au fost elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie este acela că devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos. desenând hărţi ale criminalităţii. considerând că excluderea socială generează modele alternative de conduită. locul de domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului.Tabelul 2.Thomas. indezirabile social. 2. după unii autori (W. în cartierele sărace delincvenţa prezentându-se ca o tradiţie socială. cu un control social deficitar şi ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii. în structura socială şi în cultură. unei dezorganizări de personalitate. care funcţionează 85 .4.I.4. Clifford Shaw şi Henry Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte douăzeci de oraşe americane. comunităţile eterogene. Teoria dezorganizării sociale. Teoria excluderii sociale.4. în cazul căreia căile legitime pentru succes sunt mai puţin accesibile. Modalităţi de adaptare Potrivit teoriei tensiunii structurale. Prin urmare. mai curând decât în individ. teoreticienii şcolii de la Chicago. Operaţionalizând teoria lui Merton. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată decât în celelalte oraşe. corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal cu cartierele din care provin. Soluţia pentru diminuarea fenomenului ar viza remodelarea mediului social.

De aceea. Whyte) susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii. subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant. în raport cu principiile subculturii sale. consideră autorii. cuprinzând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune socială. p. afirmă criminologul american A. Proximitatea vecinătăţii dintre săraci şi bogaţi acutizează procesele de comparare socială şi. Gordon în teoria subculturilor deviante (apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii – W. Cohen şi M. Teoria subculturilor deviante. dar le inversează sensul. „Subcultura delincventă. Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii. uneori chiar în opoziţie cu acestea. îşi extrage normele proprii din cultura globală.26). iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti pe copii pentru reuşita socială decât 86 .4. decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei. şi P.6. tocmai pentru că ea este anormală după normele culturii globale” (1955. cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale mediului lor înconjurător. Conduita delincventului este normală. să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate diferitelor clase sociale. ca o reacţie funcţională. A. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J.F. se constituie într-un predictor puternic al unei rate înalte de criminalitate. 2. apud Grecu. 2. Cohen. situaţie care se regăseşte şi în România.ca mecanisme de protecţie socială pentru acele categorii sociale excluse. 2003) avertizează asupra riscului deprivării relative generate de amestecarea populaţiei sărace cu populaţia bogată.4. Blau (1982.5. Rădulescu.

în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig. 87 . copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. forţa sau ameninţarea cu forţa în rezolvarea oricăror probleme. implicând generaţii succesive de copii ce reacţionează într-un mod asemănător nevrozei. în general. maliţiozitate. Un mijloc prin care pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc. prin care tânărul se retrage într-un univers propriu. care are ca normă de bază violenţa. în refuzul de a recunoaşte autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut. 32 Conform datelor organelor de poliţie. 1971. Aceste modele apar deseori în forme combinate. 134). Conform autorilor amintiţi. comiţând acte delincvente ca o sfidare la adresa celorlalţi.modelul evazionist sau de izolare. versatilitate. p. prin nonutilitarism. furt. Pe scurt. 2002). jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri.modelul conflictual. ei fiind perdanţi. negativism. exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în „bande” cu conduită delincventă (Banciu. ce cuprind în total aproximativ 1000 de membri. neclasaţi. bandele de 32 tineri caracterizându-se. Mecanismul interiorizării „noilor jocuri” este cel al socializării în grup.socializarea la clasele inferioare. există trei tipuri dominante de subcultură delincventă. numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier. Din acest motiv şi din altele. guvernat de senzaţiile aduse de narcotice. care se bazează pe valori de tip delincvent. şantaj să obţină câştiguri materiale. prin care subcultura se reproduce. tinerii încercând prin fraudă. . ei sunt antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători. .modelul delincvent. reguli prin care ei se pot realiza în mod satisfăcător” (Cohen. mai ales în rândul adolescenţilor din zonele urbane: .

cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere. cf. bandele se structurează şi funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor. fie ca să obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”). ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat. societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal.7. în mare parte.g. lipsa afectivităţii familiale). mizerie. 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producţie controlează sistemul legal. băutura. armată). Menţinerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale. Acest conflict îşi are originea în competitivitatea inerentă capitalismului. Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei.4. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal. şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar. conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominaţie. Goodman. societăţii globale. De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic. Reunind tineri care se confruntă cu probleme asemănătoare (sărăcie. justiţie. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găseşte în teoria marxistă. 88 . Teoriile conflictului. fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). a unui sistem de norme şi valori opuse. jocurile de noroc. pentru a se putea menţine cel puţin la un nivel minimal de existenţă. şomaj. 2..autonomie. Quinney (1974. angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura capitalistă. legitimitatea provenind din monopolul puterii şi din utilizarea forţei (poliţie. orientat spre maximizarea profitului. chiar acele crime care par neînsemnate (e. Din această perspectivă. în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii.

acest comportament este definit delictual.4. Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin Lemert. Kai Erikson. nu devianţa produce controlul social. 89 . 2001. prin care grupurile care deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. pe de o parte. Spitzer (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea sistemului. susţine Edwin Lemert. În opinia lor. Teoria etichetării. Din această perspectivă critică. Teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory) este construită de către reprezentaţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic. delincvenţa apare. 195). Mai mult. capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă. ci controlul social produce devianţa. Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau conformist. iar pe de altă parte. dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii. Howard S. teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”. ca o etichetă pe care cei puternici o aplică unor conduite. fiind rezultatul unei reacţii sociale. întrucât cei care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi. ca răspuns adaptativ al claselor defavorizate de o societate nedreaptă. pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens. De pildă. ale celor elaborate de către cei bogaţi.În mod similar. el afirmă că. sau pe cei care nu arată respectul cuvenit faţă de autoritate. 2. o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. În consecinţă. Fiind o încălcare a regulilor. Devianţa reclamă o definiţie. Rolul etichetei va fi dezvoltat de teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării. Becker.8. p.

Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”. mai degrabă. ci devianţa secundară. le observă”. aceste acte nu sunt totdeauna observate sau. Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei. producând o degradare de statut. sistemul justiţiei criminale producând mult din ceea ce intenţionează să corecteze. Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel: deşi din când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea (sau grupul) lor ca fiind deviante. 1973. nu este o proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către publicuri care. considerat o joacă inofensivă. care schimbă în mod substanţial atât 90 . iar Becker întăreşte. în felul acesta. p. afirmând că „devianţa nu este o calitate a actului comis. Aceasta este numită devianţă primară (faptul de a încălca o normă). „Devianţa. adică etichetarea publică. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat această etichetare. Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un stigmat. p. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel. o expresie a nonconformismului adolescentin). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi. în mod direct sau indirect. recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop.g. 9). ci. ele sunt considerate comportamente tranzitorii (e. modurile micro şi macro de abordare a devianţei. 296). în construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o etichetează ca atare” (Becker.Teoria reacţiei sociale leagă. afirmă Erikson (1967. iar aplicaţiile acestor definiţii au loc prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului. consecinţa aplicării de către ceilalţi a unor reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. dacă sunt observate. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută.

dar.identitatea interpersonală. punându-li-se o etichetă negativă. cea virtuală. cu îndepărtarea de normalitate. Reacţia socială în faţa deviantului. suntem în prezenţa unui efect pervers: reacţia socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. care face din individ o fiinţă discreditată. atribuită pe baza unor expectanţe şi una reală. constată Cusson (1997). Marginalizarea şi devianţa sunt indisociabile. identitatea socială are două dimensiuni. Purtătorul unui astfel de stigmat nu va mai fi capabil să reintre în circuitul social. Pe scurt. de asemenea. la o etichetare retrospectivă a identităţii trecute a unei persoane. ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Goffman. reacţia socială împotriva criminalităţii este o operaţiune de etichetare prin care cei care au avut ghinionul de a fi prinşi sunt stigmatizaţi ca delincvenţi. Contactul cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite. generează ca efect pervers o mişcare centrifugă. nu există delincvenţi ca atare. fiind obligat la noi infracţiuni. 1963). ci puncte de vedere. O identitate virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. de 91 . care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul marginal deviant. Pentru E. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat. efectele ei putând fi reversibile. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane. în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită. Vom putea obiecta. cât şi conştiinţa de sine a persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman. pentru a o face să se conformeze identităţii prezente deviante. să-şi reconsidere identitatea şi să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui. Un act de devianţă secundară poate duce. arătând că etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin. astfel încât.

4. nu se întâmplă astfel. există oameni în închisori (e. Odată ce ne-am însuşit eticheta intrăm pe drumul unei progresii ireversibile. 1986. ucigaşi plătiţi) şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice. Din această perspectivă. p. aprecierea bărbăţiei. dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile noastre. Distincţia propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt. cu atât mai mult. pentru care valorile subalterne asociate vârstei. conform unei progresii caracteristice” (Cohen. în cazul adolescenţilor. în care unele pot conduce la altele. O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în general şi.g. violatori. faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. 59).. deoarece comportamentul lor este o ameninţare pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind deviante. Desigur că se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici criminale chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară.cele mai multe ori. curajului şi durităţii pot fi uşor etichetate ca fiind conduite delincvente. după frecvenţa şi după combinaţiile lor. Teoria situaţională. noi suntem cu toţii nişte contravenienţi.9. spiritul aventurii. situaţia reprezintă ansamblul circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puţin 92 . Pentru unii. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianţei. În final. consumul ostentativ. îndrăzneala. nonconformismul. 2.

respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere. atracţie.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a obiectelor care pot atrage delictul. Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic Prin prelucrări statistice ale datelor. diverse emisiuni TV. Asupra impactului mass-media asupra delincvenţei juvenile vom reveni. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii componentelor toxice ale gazului metan. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanţe favorabile. având în analiză mai ales criminalitatea din Statele Unite. sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile motoarelor cu combustie internă). mai ales. genul. un interes aparte în sociologia devianţei îl prezintă mass-media („devianţa observată” în producţii de film. De asemenea. luând în discuţie vârsta. pentru predicţia şi prevenţia fenomenului deviant.. constată că majoritatea delictelor sunt 93 . 3. p. cât şi a obiectului. nesupraveghere). Cusson (1990. g. care pot stimula imaginaţia şi imitaţia).realizabil. clasa socială. accesul la tehnica necesară etc. sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei sau reuşitei delictuale (e. rasa etc. proximitate. În acest sens. Norman Goodman (1998). oferind numeroase date interesante pentru analiza şi. atât în ceea ce priveşte starea deviantului. sociologii stabilesc caracteristici ale delincventului.

Furturile. a presiunii pentru succes în raport cu genul dar şi prin specificul unor acte delictuale. când aceştia constituiau 12% din populaţie. rasa este implicată în infracţiune întrun mod copleşitor.3%) şi furtul şi comerţul cu bunuri furate (18. Este tot atât de adevărat şi faptul că probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos33. în Marea Britanie femeile reprezintă 3% din populaţia britanică din închisori. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. 94 . În 1986. Conform lui Goodman. Această situaţie este explicată prin specificul socializării. În ceea ce priveşte clasa socială. După acelaşi autor. bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. la fel şi victimele lor. (2001).2%). numeroase fiind cazurile în care cei din clasa bogată găsesc diferite portiţe juridice de a scăpa de pedeapsă. Conform lui Giddens. toxicomania. acest grup de vârstă explicând mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii. dominante în categoria delictelor la nivelul anului 1993 fiind frauda şi falsul (22. uneori amânând succesiv procesele până la prescrierea faptei. De asemenea.comise de tineri cuprinşi între 14 şi 24 de ani. ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave. cea mare parte dintre delicvenţi sunt din clasa de jos. iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină). 33% 33 Situaţia actuală din România este elocventă pentru a susţine această afirmaţie. care sunt legate automat de gen (violul este o infracţiune preponderent masculină. se apreciază că agenţii care aplică legea sunt deseori mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta bărbaţii. omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă.

profil psihologic. familie. originea etnică. Giddens.are rezultate şcolare mediocre . între care există legături foarte strânse34.ar avea aspiraţii profesionale înalte . Alături de vârstă. omucidere şi sinucidere. status social. În final.ar fi foarte legaţi de părinţii 34 Pentru mai multe date statistice vezi A. toxicomanie. alcoolism. care afectează rata criminalităţii.celibatar . există o relaţie între clasa socială şi rasă. după John Braithwaite (1989).care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială . instrucţie şcolară. dar probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.individ de sex masculin .ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare . Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât sunt albii. Totuşi. Acumularea datelor statistice permit. să spunem că delincvenţă este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către un: .cu reşedinţa într-un oraş mare . de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt. majoritatea criminalilor sunt albi. violenţă. 95 . analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în calcul numeroase alte variabile ca rezidenţa.este în relaţii bune cu delincvenţii Tinerii ar fi mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă: . De asemenea.între 15-25 de ani . ducând spre realizarea unui portret statistic al delincventului. gen. 1987). categoria socio-profesional. tipul infracţiunii.pentru crime împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (cf. Biroul Federal de Investigaţii al Statelor Unite. clasă sau rasă. 2001.

Este orientat atunci spre un program minimal. ci mai curând criminalitatea determină 35 Maurice Cusson.. 2002. Întrebările la care răspunde Cusson (2006) sunt: „Care este stilul de viaţă al delincventului?” „Ce-l atrage într-o astfel de viaţă? „De ce acest stil de viaţă determină la trecerea la actul delincvent?” Răspunsul la aceste întrebări îl determină pe Cusson la o regândire a fundamentelor tradiţionale ale criminalităţii. Cusson 35 (1990. Poziţia lui Cusson ţine mai curând de o abordare comprehensivă şi fenomenologică decât de una determinist-cauzală. Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Învaţă într-o şcoală profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. Prin furt ajunge să trăiască destul de precar şi să-şi procure uneori droguri” (apud Oigen. Având ambiţii nerealiste. 42). p. ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. în care îşi pierde timpul. Université de Montréal. a cedat capriciilor sale. subzistând datorită ajutorului mamei.ar crede în respectarea legii. 71) realizează următorul portret-tip al delincventului juvenil: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată. el abia ştie să scrie şi să citească. M. se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana. Centre international de Criminologie comparée. 96 . care l-a răsfăţat. specialistul canadian încercând să înţeleagă fenomenul delincvenţional pornind de la descrierea vieţii delincventului. Având în vedere astfel de caracteristici. p. La mijlocul ciclului şcolar. Capătă obişnuinţa de a lenevi. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta. Chercheur. dispreţuieşte muncile de jos care îi sunt oferite. Nu sărăcia determină criminalitatea. Professeur à l’École de Criminologie.

2010. sau G. Deasupra tutror acestora.. Beţie şi orgie. Pentru el viaţa e o sărbătoare continuă: „Life as a party”. frauda. 1976. Nemira. VII. prin transgresiunea rituală a interdictelor. Bataille. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă Considerate separat. dacă avem în vedere conturile goale şi datoriile. Avem tendinţa să uităm faptul că criminalitatea poate fi o modalitate uşoară de a-ţi promova interesele şi de a-ţi satisface toate pasiunile fără efort. O viaţă extravagantă. Delincvenţii sunt sclavii distracţiei. Sărăcie? 37 Da. este regula la delincvent. fiecare dintre teoriile enunţate sunt susceptibile de a fi criticate pentru faptul că neglijează anumite aspecte Vezi în acest sens Roger Caillois. fiinţe ale nopţii. 37 Sondajele efectuate în închisorile canadiene relevă un câştig (penal) mediu anual al deţinuţilor intervievaţi de 52. în Œuvres complètes. La Part maudite. O astfel de viaţă costă. cheltuieli ostentative şi jocuri de noroc. G. Bataille”. obscenitate. Essai d’économie générale. cap. fără truda muncii şi fără sacrificii. Gallimard. agresivitatea. O sinteză a acestora în Marica. un dispreţ suveran faţă de muncă. Ed. 4. Delincventul adoptă un stil de viaţă pe care omul comun şi-l permite doar în sărbătoare. de aici furtul. M. în sărbătoare tabu-urile sunt ridicate şi toate excesele sunt permise. medicamente psihotrope şi adrenalină. Omul şi sacru.36 Ceea ce este pentru omul mediu o excepţie. „Erotismul în căutarea continuităţii pierdute. prostituate şi cazinouri. violul. dacă avem în vedere stilul de viaţă. În mod tradiţional.sărăcia. 1997.000 $. 36 97 . ca o petrecere fără de sfârşit. femei uşoare şi droguri. intensitate şi exces. Nu. Traiectoria acestora începe încă din adolescenţă sau chiar din copilărie. jaful.

Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii este cea sugerată de epistemologia lui Thomas S. apud Grecu. Aşa procedează J. Nu lipsesc. dar nici una dintre ele nu reuşeşte să surprindă lumea în ansamblul ei. Meritul lor principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra fenomenului. alte jocuri operează cu alte figurine. aceste teorii nici nu-şi propun să prezinte o explicaţie exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenţei. 2003. L. 1982). care realizează o evaluare a punctelor forte şi a celor vulnerabile din cadrul teoriilor sociologice asupra delincvenţei. cu figurine specifice (concepte şi instrumente). Siegel (1989. diversele jocuri ne întregesc imaginea despre lume. ambiţii de a surprinde în imagini holiste lumea delincvenţei în întregul ei. Rădulescu. 98 . şi nu imaginea lui absolută. aprecieri pe care le prezentăm sintetic în Tabelul nr. Vom urmării în paragraful următor astfel de încercări. o anume imagine a realităţii. 3. care compun. În opinia noastră.ale realităţii. pp. pentru a reda o imagine particulară a aceleaşi lumi. Kuhn ( 1976. eludând anumite categorii de delicte şi actori ai acestora. în conformitate cu care teoriile ştiinţifice sunt paradigme asemeni jocurilor puzzle. desigur. 175-176).

99 Explică geneza criminalităţii şi prezenţa ei în toate elementele Nu explică: a) unde se formează definiţii antisociale?. expusă excesiv influenţei lor?. Explică ratele ridicate de criminalitate în ariile dezorganizate Nu ţine seama de persoanele care trăiesc în arii urbane. aşa cum sunt membrii clasei mijlocii. Adaugă principiilor teoriei învăţării pe cele ale „asocierilor Nu explică: a) de ce. b) cum se pot structurii sociale. cei recompensaţi pentru conduite diferenţiale”. Evaluează ratele şi tendinţele criminalităţii angaja în cariere infracţionale. fără a se ale oraşului. infracţiuni?. Nu oferă indicii asupra modului de testare a teoriei. Explică de ce anumite persoane din ariile cu măsura aceste definiţii sau cum se poate dovedi că o persoană a fost criminalitate înaltă nu ajung delincvenţi sau infractori. Sugerează programe de reducere a adecvate sunt statisticile oficiale? criminalităţii. Se limitează la criminalitatea urbană. deşi au fost recompensaţi pentru comiterea unor acte deviante? . c) ce determină actele iraţionale de violenţă?. b) de ce unii tineri delincvenţi nu ajung infractori adulţi. urbane. Pune în legătură explicaţiile psihologice cu cele convenţionale.Puncte forte Puncte vulnerabile Stabileşte de ce ratele de criminalitate sunt mai ridicate în Nu explică: a) de ce există şi infracţiuni comise de clasa mijlocie? b) ariile slums-urilor. Ignoră deosebirile între indivizi. totuşi. comit şi ei sociologice. Evidenţiază factorii care produc de ce anumiţi tineri nu adoptă o conduită delincventă? c) cât de criminalitatea.

Indică motivul pentru care indivizii se faptul că bandele de tineri nu sunt specializate într-un anume tip de conduitele deviante. defavorizate. Nu poate explica motivaţia anumitor acte autodistructive. . creată de incapacitatea de a realiza viaţă ale claselor defavorizate produc testată empiric. Explică actele de vandalism şi faptul că delincvenţa este un act raţional şi chiar profitabil. iar eforturile de cercetare sunt neconcluzive. Presupune că atât clasele persoanei în ceea ce priveşte recompensele pentru tinerii din clasele defavorizate să se alăture bandelor structurate diferit în cadrul societăţii. Explică de ce explică de ce unii tineri „alunecă” înspre o carieră delincventă şi alţii vecinătate aflate în tranziţie. Teoria ecologiei sociale Crima apare atunci când săracii şi bogaţii trăiesc în imediata apropiere. definiţii antisociale Identifică în mod coerent elementele culturii claselor defavorizate care îi determină pe reprezentanţii lor să comită infracţiuni. valori. consumul şi dependenţa de heroină. tinerii delincvenţi pot adopta şi nu?. Conflictele şi problemele vieţii Teoria subculturilor delincvente Frustrarea de status caracteristică băieţilor din clasele Explică modul în care condiţiile de Ignoră infracţiunile comise de reprezentanţii clasei mijlocii. succesul dobândit de reprezentanţii claselor mijlocii. Nu a fost sociale urbane au un rol important în apariţia defavorizate. determină să se alăture bandelor cele violente. Nu oferă evidenţă empirică în sprijinul existenţei unei „culturi” a claselor defavorizate. cât şi cele favorizate au valori similare. Identifică conflictele dintre reprezentanţii claselor defavorizate şi cei ai claselorTeoria asocierilor diferenţiale Oamenii învaţă să comită crime prin expunerea la mijlocii. îi crima. de exemplu. dezorganizare socială şi conflicte de aşa conduite convenţionale. Ignoră crimei. criminală. conflictuale şi evazioniste. Nu Teoria ecologică Crima înainte produs al comunităţilor de morale şi alunecă periodic în interiorul şi în afara devin infractori adulţi. care manifestă pattern-urilor comportamentului criminal. Evidenţiază conduitele convenţionale şi sancţiunile pentru criminale. Ignoră influenţele exercitate de cultura clasei mijlocii. conduce la crimă. cum este. Nu explică infracţiunile comise de membrii claselor favorizate. 100 Teoria culturii claselor defavorizate Indivizii care se supun regulilor de stradă ale vieţii claselor defavorizate se găsesc în conflict cu cultura dominantă. Teoria reîntăririi diferenţiale Comportamentul criminal depinde de experienţele Teoria oportunităţilor diferenţiale Blocarea oportunităţilor convenţionale îi determină pe Arată că oportunităţile ilegale sunt Ignoră criminalitatea claselor favorizate.Teoria Premisa majoră Puncte forte Teoria Puncte vulnerabile Premisa majoră Teoria neutralizării Tinerii învaţă căile de neutralizare a constrângerilor Explică de ce numeroşi delincvenţi nu Nu indică dacă „neutralizările” apar este un sau după violarea legii. Recompensa pentru devianţă implică într-un anumit tip de activitate infracţiune.

sfidarea şi ignorarea problemelor reale. cu aspecte de anomie şi patologie socială. mişcările masive de populaţie. decăderea moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale. Fenomenul delincvenţei juvenile este favorizat de procese ce se petrec la nivel macrosocial. multiplicarea dificultăţilor economice. incapabilă să facă faţă multiplelor probleme care sunt lăsate pe seama ei de către ceilalţi factori demisionari. p. şcoală. creşterea permisivităţii şi a toleranţei sociale. indisciplina şi mediocritatea. putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile instanţelor cu rol socializator. apariţia unor subculturi. La nivel individual regăsim rezonanţe ale tuturor acestor fenomene în structura psihică unică şi irepetabilă a fiecăruia dintre noi. familie. corupţia şi dispreţul guvernanţilor şi parlamentarilor. diversificarea proceselor de aculturaţie.55) sintetizează aceşti factori în felul următor: 101 .5. creşterea ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial. grup de muncă. proliferează evaziunea şi abandonul şcolar. putem afirma că omul. inflaţia. procesele dizarmonice şi disfuncţionale. ca fiinţă bio-psihosocio-culturală. nejustificate legal şi moral. cum ar fi creşterea aglomerărilor urbane. scăderea controlului parental. disoluţia controlului comunitar tradiţional. Gilles Ferreol (1988. dezorganizarea sau disoluţia familiei. instabilitatea economică. creşterea numărului copiilor problemă. Şcoala. La nivel mezosocial. şomajul. este rezultatul unei sinteze originale şi irepetabile între potenţialităţile dobândite şi achiziţiile din mediul socio-cultural. criza de autoritate. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România Având în vedere ansamblul teoriilor privind geneza şi semnificaţia delincvenţei. La acestea se adaugă inegalităţile uriaşe.

Rolul mass-media .Contracultură criminală .Toxicomanie . Rădulescu ( 2002.Extinderea urbanizării .Situaţii favorizante Tabelul 4.Grup de prieteni . prin identificarea. reţinând ca dimensiuni şi variabile: 102 . selectarea şi ordonarea principalelor variabile explicative în raport cu locul şi importanţa lor în lanţul cauzal. Factori implicaţi în geneza conduitelor delincvente Dan Banciu şi Sorin M.Familie .Tulburări senzo-motorii .Şcoală .Conflicte . 126 – 135) au încercat proiectarea unui model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile în România. imaturitate afectivă Sociali .Fenomenul bandelor . pp.Alcoolism .Eşec şcolar .Biologică .Schimbări sociale .Factori Individuali Componente .Microgrupuri socializatoare: .Cultură .Dificultăţi de integrare socială .Psihologică Tipuri de probleme .Conflicte culturale sau între generaţii .Egocentrism.Permisivitate mai mare .

abandon şcolar). performanţele şcolare ale tinerilor. tipurile specifice de control exercitate de către factorii educativi. modelul evidenţiază ca fiind mai importanţi: . Dintre factorii sociali cu influenţe criminogene. „gaşcă”) şi modalităţi de petrecere a timpului liber. indisciplină. b) influenţa formativă a şcolii (evidenţiată de rezultatele obţinute în munca educativă. . natura şi intensitatea unor acte predelincvente comise în şcoală şi în afara ei etc.).nivelul de interdependenţă a disfuncţiilor activităţilor educative şi eşecurilor socializării. fluctuaţie potenţială). relaţii intrafamiliale. model de autoritate etc). colegi. . .gradul scăzut de pregătire şi adaptare şcolară (eşec. Aceste variabile au fost grupate şi ierarhizate în funcţie de trei niveluri explicative intermediare: . .nivelul situaţiei social-economice şi culturale a tânărului deviant şi a familiei acestuia. .eşecul socializării sau socializarea discordantă şi negativă în familie.absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber. c) rolul socializării profesionale exercitate de către grupul profesional: d) efecte exercitate de către grupul de apartenenţă (prieteni.a) structura şi funcţionalitatea familiei (caracterizată prin status socioeconomic.nivelul de intensitate şi forma abaterilor de la normele de convieţuire socială şi a actelor de încălcare a legii de către minori şi tineri. 103 . stil educativ. grad de coeziune.nivelul scăzut de integrare profesională sau integrarea profesională „negativă” (absenteism.

începând cu cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul de egali. Un posibil model de analiză etiologică a delincvenţei juvenile Ca urmare.valori. În cele ce urmează vom analiza aceste mecanisme. orice proiect de reducere a delincvenţei juvenile trebuie să aibă ca punct de plecare înţelegerea mecanismelor socializării. scopuri ale diferitelor instituţii şi organizaţii SOCIALIZARE SOCIALIZARE SOCIALIZARE ÎN FAMILIE ŞCOLARĂ ÎN GRUP FORME NEGATIVE FORME POZITIVE DE SOCIALIZARE DE SOCIALIZARE MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE . 104 .situaţie infracţională . norme.factori de personalitate MANIFESTĂRI PREDELINCVENTE COMPORTAMENT NORMAL DELINCVENŢĂ .Rezultatele cercetării pot fi redate succint în următorul model de analiză: NIVELUL DE DEZVOLTARE SOCIAL-ECONOMICĂ ŞI CULTURALĂ – indicatori statistici şi demografici .ocazie .indicatori statistici şi demografici MODALITĂŢI DE PETRECERE A TIMPULUI LIBER INSTANŢE CU ROL DE SOCIALIZARE. modele. INTEGRARE ŞI CONTROL SOCIAL .tip de infracţiune Figura 6.

III. SOCIALIZARE ŞI DELINCVENŢĂ Structura temei: 1. Nevoia socială de conformitate 105 .

4.2. Paradigma psihanalitică 5. Paradigma interacţionistă 5. Valorile reprezintă dezirabilul comun în raport cu care se structurează normele de comportament. ca abatere semnificativă de la normele de comportament acceptate de comunitate. ce reglează comportamentele şi asigură stabilitatea societăţii respective.Paradigma funcţionalistă 5. Acest model normativ este compus dintr-un ansamblu ierarhizat de valori. este necesar să înţelegem mai întâi mecanismele interiorizării normelor care generează comportamentul conformist. Educaţia şi socializarea ca modalităţi de impunere a conformităţii 3. Accentele structuralismului 5.5. norme şi îndatoriri. Normele sunt prescripţii de comportament. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării 5.2. convieţuirea şi interacţiunea membrilor comunităţii. Modelul dramaturgic 1. Existenţa şi funcţionarea oricărei societăţi este dependentă de consensul şi conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun la un anumit model normativ.3. Menirea lor este aceea de a asigura organizarea. Reţelele socializării şi agenţii ei 4.1. ca resurse pentru acţiunea socială. Ele generează sistemul de drepturi şi obligaţii. permit funcţionarea 106 . Nevoia de conformitate Pentru a înţelege delincvenţa. resimţite deopotrivă ca obligaţii ale fiecărui individ şi. coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor. în acelaşi timp. Locul socializării în ansamblul sistemului social 5.

perspectivelor diferite din care este abordat subiectul. Normele apar astfel ca obligaţii specifice rolurilor sociale ale modelului normativ. cu alte cuvinte. normală şi performantă a rolurilor este răsplătită social cu recunoaşterea unui anumit status social.organizaţiilor şi grupurilor. identitatea lui recunoscută social printr-un set de drepturi şi îndatoriri. Unele dintre ele sunt generale. complexităţii raporturilor existente între cele două procese sau fapte sociale. Educaţia şi socializarea ca modalităţi de impunere a conformităţii În literatura de specialitate accepţiunile acordate celor doi termeni. 107 . de la raportul de identitate. pe de o parte. obligatorii pentru toţi membrii unei comunităţi. Ce se înţelege prin socializare şi care este raportul dintre socializare şi educaţie urmează să analizăm în paragraful următor. instituirea conformităţii este sarcina prioritară a socializării. socializare şi educaţie. Diversitatea accepţiunilor este datorată. adresându-se diverselor rol-statusuri. Exercitarea corectă. epuizează gama raporturile de concordanţă între termeni. Învăţarea şi interiorizarea rolurilor sociale. altele sunt specifice. a nomelor ce asigură consensul social. 2. la cel de încrucişare şi cel de ordonare în ambele sensuri. stabilesc reguli de conduită şi acţiune pentru indivizi. Abaterea de la modelul normativ apare ca disfuncţie şi este sancţionată social în raport cu gravitatea abaterii. iar pe de altă parte. Poziţia pe care un individ o ocupă într-o dimensiune a sistemului social defineşte statusul individului. Exigenţele sau aşteptările societăţii de la un individ ce ocupă un anumit status definesc rolul social.

1981. nici cu cel al integrării sociale (definit prin aderarea liber consimţită a individului la un set de norme şi atitudini specifice unui grup social). Ştiinţifică şi Enciclopedică. U. Bucureşti. În alte accepţiuni. acţionare” (Cherkaoui. Socializarea nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (care presupune ajustarea conduitelor la anumite situaţii de interacţiune socială). socializarea începe odată cu intrarea individului în societate şi continuă. 1996. Ed. cu intensităţi diferite. inculcându-i moduri de gândire. coord. socializarea desemnează procesul prin care învăţăm să devenim membri ai unei societăţi. perioadă esenţială în formarea eului nostru social. Psihologul ieşean A. Ed.227 şi urm. privită ca un atribut al copilăriei..38 Definită astfel. p. p. 38 Vezi şi Marshall (2003. Neculau (1983. M.În accepţiunea noastră. până la ieşirea acestuia din ea. Bucureşti. prin interiorizarea normelor şi valorilor societăţii respective şi prin deprinderea anumitor roluri sociale. termenul socializare are o conotaţie restrânsă la transformarea unui individ „dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială. 1997. 55) defineşte socializarea ca „un complex proces psihosociologic de interiorizare a unor norme şi modele sociale de comportament. proces realizat prin interiorizarea valorilor. Babel. la termenul socializare. 248). Acest proces presupune educaţia.. 39 Pentru diferenţierea accepţiunilor sociologice de cele psihologice. 108 . p. Prin socializarea primară copilul devine treptat o fiinţă conştientă de sine. integrată în tipul de cultură în care s-a născut. Adaptarea şi integrarea socială sunt componente ale socializării. conducând la obţinerea statutului de membru al unei colectivităţi sociale de către individ”. atitudinilor şi modelelor de comportament specifice grupului sau comunităţii din care face parte39. p. p. Şchiopu. simţire. vezi şi Dicţionar de psihologie. 532). sens prin care noi vom desemna socializarea primară. având ca agenţi familia. care pun accent pe iniţiativa individului. 647 şi următoarele la termenul sociabilitate şi Dicţionarul de psihosociologie.

implicând în mod necesar o relativă standardizare şi uniformizare a individului. în vederea dezvoltării unor însuşiri fizice. şi ca unul de personalizare a fiinţei umane. care să-i permită integrarea şi adaptarea socială). atât socializarea individului (constituirea eului său social41. care îl individualizează pe subiect în raport cu ceilalţi membri ai colectivităţii. Educaţia apare conform accepţiunilor noastre ca un proces de socializare.orientarea sociocentrică. particularizare. exprimând ceea ce este identic între indivizii unei colectivităţi. sau influenţa mijloacelor de informare în masă). constituită din trăsături relativ coerente şi stabile. 41 Prin eu social desemnăm acea componentă dobândită a personalităţii.Prin educaţie40 desemnăm ansamblul de măsuri aplicate mai mult sau mai puţin intenţionat şi sistematic asupra individului. unică şi irepetabilă (constituirea eului său individual42). realizată nu doar intenţionat şi explicit. concept corelativ eului social. morale. Dacă socializare presupune absorbţia socialului la sine. cât şi individualizarea sau diferenţierea subiectului ca personalitate distinctă. educaţia înseamnă şi diferenţiere. desemnăm acea componentă a personalităţii constituită din trăsăturile originale. ci şi difuz şi fără intenţie (influenţa pe care o are grupul de egali asupra unui tânăr. comune majorităţii membrilor unei colectivităţi. 42 Prin eu individual. socializarea vizează influenţa societală globală asupra individului. Raportul acesta dintre socializare şi individualizare a conturat două tipuri distincte de orientări pedagogice: . 109 . individualizare. care acordă prioritate socialului şi stabileşte ca finalitate a educaţiei integrarea optimă a individului în 40 Nu dorim să ne substituim pedagogilor cu această definiţie. presupunând pe lângă dimensiunea formativă şi pe cea informativă. Conform accepţiunilor propuse. Termenul educaţie e mai complex. iar ca finalitate. intelectuale în conformitate cu un scop urmărit. dar. dar din considerente didactice suntem constrânşi să operăm cu o anumită convenţie. asumându-ne toate limitele inevitabile unui astfel de schematism. în acelaşi timp.

În concluzie. . orientare ce domină cultura europeană din antichitatea greacă. scop unic şi suficient sieşi. care în accepţiunea noastră nu este propriu-zis educaţie. 1982. dar societatea îl corupe. ci influenţă socializatoare. o astfel de orientare „se refuză unor scopuri prestabilite ce ar violenta şi perverti natura copilului” (Păun. prin urmare. copilul trebuie să-şi consolideze natura bună. cu ideea conform căreia omul este bun de la natură. ce acordă prioritate omului individual. Rousseau. putem spune că socializarea presupune atât ceea ce pedagogii numesc educaţie formală. cele două orientări nu există în formă pură. în acelaşi timp. pentru ca acesta să-şi poată găsi fericirea. J. atunci putem să vorbim de educaţie formală şi informală. 80). Majoritatea teoriilor contemporane înţeleg educaţia deopotrivă ca una dintre cele mai importante mecanisme ale socializării. educaţia vizând actualizarea posibilităţilor latente ale copilului. printr-o dezvoltare liberă. p. fiind vorba de accente puse fie pe dimensiunea socială. Dacă introducem în discuţie termenul socializare.orientarea antropocentrică. fie pe cea individuală a fiinţei umane.mecanismul social. drept mijlocul cel mai important al actualizării posibilităţilor latente ale naturii umane individuale. Dacă nu folosim termenul de socializare. scopul educaţiei îl reprezintă realizarea conformităţii. cât şi ceea ce ei numesc educaţie informală sau nonformală. În practică. ale devenirii sociale a fiinţei umane şi. determinarea acceptării şi supunerii faţă de exigenţele normative ale grupului şi societăţii în ansamblul ei. de la Platon şi Aristotel şi până în modernitate. este poziţia specifică orientărilor funcţionaliste sau structuralfuncţionaliste. în absenţa constrângerilor sociale. atunci 110 . iniţiatorul acestei orientări este considerat a fi J. În prelungirea unei astfel de orientări se situează abordările de tip interacţionist şi reprezentanţii „noiilor educaţii”. Din această perspectivă.

delincvenţa juvenilă este expresia eşecului educaţiei şi socializării în a impune copilului şi tânărului modelele dezirabile de comportament. ce vin din partea diverselor medii cu care subiectul intră în contact. dar nu că este educat cât trăieşte. vom putea spune că „omul învaţă cât trăieşte”. putem distinge între socializarea primară. În consonanţă cu aceste consideraţii. acela de integrare a individului în colectivitate. 111 . generează dificultăţi de adaptare şi integrare socială. Ineficacitatea educaţiei. insatisfacţie personală şi expunere la riscul ratării sociale. Între acţiunea educativă şi influenţele socializatoare diverse pot exista şi disonanţe sau chiar conflicte. putem vorbi de mai multe tipuri de socializări: În raport cu mediul în care se realizează. se poate vorbi apoi despre cauzele acestui eşec. de a determina conformitatea. putem spune că scopul socializării. intenţiile urmărite prin educaţie fiind prejudiciate de presiuni contrare. ci că se constituie într-un mediu de rezonanţă a influenţelor socializatoare întreaga viaţă. Cu toate acestea. Socializarea primară este primul tip de socializare la care este expus nou-născutul. 3. adică. cu atât individul este mai bine integrat în universul valoric al spaţiului social în care trăieşte. este atins prin educaţie. artificialitatea acesteia. secundară şi terţiară sau continuă.ceea ce numeam educaţie informală poate fi considerată influenţă socializatoare. Reţelele socializării şi agenţii ei Nişele existenţiale în raport cu care omul modern realizează procese de socializare fiind extrem de diverse. despre caracteristicile ereditare şi cele dobândite din diverse medii şi experienţe de viaţă. Cu cât educaţia este mai eficace. prin prisma oricărei teorii etiologice. Oricum am privi lucrurile.

Anna moare la 10 ani bolnavă fiind de hepatită. fără a repurta progrese semnificative: câteva cuvinte şi expresii. Imensul ei avantaj. Isabelle. socializarea primară echivalează cu umanizarea individului” (Stănciulescu. neputând vorbi. Analizând efectele izolării. nu se putea recunoaşte în oglindă. 1996. Socializarea în familie are mai multe componente: afective. un alt caz devenit celebru este cel al celor două fete ţinute în izolare de către bunici. pe de o parte. dar n-a reuşit niciodată să stăpânească mai mult de câteva cuvinte. în doi ani ajungând la o dezvoltare aparent normală şi reuşind să meargă la şcoală. să se îmbrace singur. îşi sfâşia hainele. a făcut progrese mult mai mari. creative. Importanţa mediului social în devenirea omului ca om este relevată de cazurile nefericite în care copiii şi-au petrecut primii ani departe de un contact uman normal43. A fost învăţat să meargă la toaletă. care nu a mai reuşit progrese semnificative. prima sa identitate socială. merge sau îngriji. cognitive. dobândeşte primul său eu social. în faptul că se realizează întotdeauna într-un climat impregnat de afectivitate. Ambele fete aveau în jur de 6 ani când au fost descoperite. prezentat de Kingsley Davis. pe 9 ianuarie 1800. este de asemenea cunoscut cazul fetiţei Genie. 204). 112 . aspecte rudimentare ale grijii de sine. care facilitează 43 Literatura de specialitate aminteşte în acest sens cazul copilului sălbatic din Aveyron. care a fost izolată cu mama surdomută. A făcut mici progrese şi a murit în vârstă de aproximativ 40 de ani. urla. asocial în raport cu oricare dintre colectivităţile umane. constă. să poarte haine. care părea mai degrabă animal decât om. În absenţa mediului uman în primii ani de viaţă. în care copilul să se bucure de îngrijire. izolată între 2 şi 13 ani. p. care îi explică şi durabilitatea peste timp. mângâiere şi dragoste. copilul îşi pierde multe dintre disponibilităţile de tip uman. atenţie. descoperit în pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei. cercetătorii indică drept primă condiţie a devenirii normale a personalităţii prezenţa unui mediu social. nu avea simţul igienei.putând fi definită ca „procesul prin care un individ biologic. Toate aceste cazuri demonstrează importanţa contactului uman în prima copilărie. normative. în vârstă probabilă de unsprezece sau doisprezece ani.

Popovici 2003. manifest în incapacitatea de integrare în regimul şcolar sau în devianţa de tip şcolar. Stănciulescu. cămin. în acest sens este nu mai putem vorbi de o socializare terţiară. de muncă) etc. sau de demisia explicită sau implicită a unuia dintre agenţii socializării. 1996. Pentru o perioadă de timp socializarea primară însoţită de socializarea secundară. cum ar fi biserica. Fundamentală rămâne însă socializarea primară. Succesul ei depinde de calitatea interacţiunilor din familie şi de congruenţa ei cu celelalte forme de socializare. drept cea prin care individul dobândeşte o pluralitate de euri sau identităţi sociale. respectiv în creşă. este determinat de existenţa unor presiuni socializatoare contradictorii în cele două medii. iar pe de altă parte. astfel de instituţii preiau şi sarcina socializării primare. instituţii care suplinesc parţial şi completează socializarea primară. Succesul socializării secundare depinde de continuitatea sau concordanţa valorilor în virtutea cărora se exercită cele două tipuri de socializări. în bună măsură eşecul socializării secundare. g. armata. omul aflându-se frecvent în situaţia de a-şi interioriza noi roluri. 204. se referă la influenţele pe care le generează contactul cu alte medii. grupul (de egali. Socializarea secundară este realizată în instituţiile din afara familiei. Socializarea terţiară continuă toată viaţa. de a se integra în diverse grupuri sau instituţii. 113 . În absenţa familiei. în afara familiei şi şcolii. iar socializare secundară. Socializarea terţiară44 sau continuă. p. 169) consideră primară socializarea ce constituie primul eu social sau prima identitate socială. E. D. că se desfăşoară în momentele de maximă plasticitate a sistemului psihic. p. desemnată în limbajul uzual prin „cei şapte ani de-acasă” şi 44 Utilizând drept criteriu al clasificării eul social sau identitatea socială. grădiniţă şi şcoală. unii autori (e. partidele politice.însuşirea valorilor şi normelor.

socializarea pentru viaţa privată.cea secundară. procese ce vor constitui suportul oricărei socializări ulterioare. prin interiorizarea unor norme ce ţin de subculturi sau contraculturi de tip deviant. 45 În raport cu normele interiorizate se poate realiza o distincţie între socializare pozitivă. .socializare adaptativă – realizată în interiorul unei colectivităţi. sau de o socializare negativă. aşa cum este cazul cuplurilor de tineri îndrăgostiţi. distinge între socializarea pentru viaţa privată şi socializarea pentru viaţa publică. cu rare 45 L. secunda fiind divizată în socializare publică profesională şi socializare publică cetăţenească. Desocializarea este procesul de renunţare la normele şi valorile asociate socializării anterioare. specialiştii disting şi alte tipuri. socializarea ocupaţională sau profesională. în raport cu diverse criterii utilizate. Pentru integrarea socială a persoanei care este victima unei socializări negative este nevoie de multe ori de desocializare şi resocializare. utilizând drept criteriu contextul social al realizării ei. ce anticipează viaţa de familie. normele şi modelele de comportament. îndepărtării ei de contextele sau persoanele care i-au satisfăcut necesităţile de interacţiune. În raport cu domeniul vizat se vorbeşte de socializarea muncii. care anticipează grupul de muncă.a. socializarea politică. prin interiorizarea valorilor dezirabile comunitar. şcolară. sau practica de specialitate a studenţilor. Culda (2000. pp. desocializarea se poate asocia izolării fizice şi sociale a unei persoane. Alături de cele trei clase ale socializării.socializare anticipativă – realizată ca pregătire pentru integrare într-un alt grup viitor. 114 . În raport cu timpul pentru care se desfăşoară socializarea. vom putea distinge între: . căreia îi sunt interiorizate valorile. 58-66). socializarea pentru viaţa publică ş.

2004. amprentat. cântărit. Group d´information sur les prisons (Grup de informare cu privire la închisori). Goffman. 2005). de soţ. În mai multe sensuri: trebuie să se ocupe de toate aspectele individului. care implică. spitalele de boli psihice. care consideră închisoarea ca „imagine concentrată şi austeră a tuturor formelor de disciplină” (p. care „trebuie să fie un aparat disciplinar exhaustiv. 115 . într-o măsură mult mai mare decât şcoala. de exemplu. dezinfectat. Naşterea închisorii. de comportarea zilnică. cum le numeşte E. prin care se abandonează vechile norme şi valori şi se învaţă altele noi (un nou rol. 46 Erving Goffman. sociologul american include lagărele de concentrare. medici. dezbrăcat. De văzut schimbările radicale în cariera morală a instituţionalizatului. A supraveghea şi a pedepsi. plecând de la premisa că ei au fost victime ale unei socializări negative. atelierul sau armata. Resocializarea este procesul complementar desocializării. în acelaşi sens vezi şi Michel Foucault. (2004)). alături de închisori 46. de care este „prelucrat”. Editura Humanitas. Iaşi. aşa-numitul GIP. 2000. testele de supunere etc). de aptitudinea lui pentru muncă. istorici şi scriitori. înregistrat numeric. În cazul unora dintre aceştia.excepţii (cazul sihăstriei. poate) desocializarea presupune concomitent resocializare. activitatea acestora având un rol esenţial în reformarea penitenciarelor şi în orientarea tribunalelor pentru minori în favoarea soluţiilor alternative încarcerării. de atitudinea morală. (sau Editura Paralela 45. de modelarea lui fizică. o anumită specializare. spălat. Bucureşti. procedurile de „ajustare” sau „programare” prin transformarea individului într-un obiect al mecanismului administrativ. este „omni-disciplinară” (p. 297). alături de alţi filosofi. proces realizat de instituţii totale. Bucureşti sau Editura Polirom. ritualurile de ştergere a eului (deposedarea de roluri. 322). Aziluri. Editura Humanitas. ([1961]. 1997. În aceste instituţii. presupune abandonarea vechiului rol de celibatar). rearanjarea priorităţilor şi a rolurilor. jurnalişti. de înclinaţiile lui. resocializarea presupune redefinirea radicală a sinelui. Resocializarea se impune şi în cazul delincvenţilor. avocaţi. închisoarea. tuns. fiecare. anonimat. La începutul anilor `70 Foucault înfiinţează. sociologi.

unităţile militare. În astfel de aşezăminte. anumite valori morale. 116 . act ce impune o recodificare integrală a existenţei individului. şcoală. întârzierile în ţările estice în raport cu cele occidentale nu sunt datorate doar tehnologicului. legitimând comportamentele acceptabile sau dezirabile pentru comunitate. de succesul acesteia depinzând performanţele noii noii lumi. care transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură. ştiinţifice. în perioadele postrevoluţionare se produce o masivă resocializare la nivelul întregii societăţi. marginal. specialiştii identifică dintr-o perspectivă sistemică următoarele structuri aflate într-o interacţiune: a) structurile de socializare. alteori. care ar putea fi relativ repede recuperat prin import. sau aproape deloc. politice. în cazul altora desocializarea s-a făcut doar superficial. ci ţin în principal de mecanismele de resocializare în raport cu noile valori al antreprenoriatului. partidele. al celor care după anul 1989 am fost în situaţia de a abandona norme. biserica. concurenţei. 4. în cazul unora procesul a fost mai rapid şi mai puţin dureros. familie. atitudini şi comportamente specifice vechii societăţi colectiviste. mass-media. asociaţii culturale. întreaga viaţă a individului este controlată de către instituţia care urmăreşte în mod deliberat anihilarea socializării anterioare şi resocializarea în raport cu noi norme şi valori. Locul socializării în ansamblul sistemului social Pentru a înţelege locul pe care îl ocupă socializarea în ansamblul mecanismelor prin care societatea îşi reproduce şi dezvoltă condiţiile propriei existenţe. este şi cazul nostru. valori. mănăstirile. libertăţii responsabile etc. religioase.

mijloace legitime şi ilegitime. Ca „proces prin care o fiinţă biologică se transformă întrun subiect al unei culturi specifice” (B. socializarea are în conţinutul său o dimensiune psihologică. Prin diverse mecanisme (învăţare socială. scris. instrumentul specific al subsistemului fiind puterea politică instituţionalizată (statul). ca având rolul fundamental de a reproduce condiţiile culturale ale existenţei sociale. d) structurile normative. Bernstein). Sistemul de socializare este înţeles. c) structurile politice. care definesc obiectivele colective şi acţionează pentru îndeplinirea lor. 117 . care au ca funcţii producţia şi circulaţia bunurilor. ce presupune internalizarea normelor şi valorilor sociale pentru a putea distinge între conduite permise şi prohibite. reglementând funcţionarea celorlalte subsisteme. codurile de comunicare simbolice. control social – premiere şi sancţiune) socializarea transmite şi se structurează: • modalităţi de comunicare: limbajul oral.b) structurile economice. expresive (nonverbale). influenţă socială. reguli. norme. a serviciilor şi forţei de muncă. scopuri dezirabile şi indezirabile social şi una sociologică. fiind responsabil de calitatea omului ce acţionează în toate subsistemele. ansamblul de instituţii. aşadar. prin persuasiune sau constrângere. ce ţine de maturizarea personalităţii. legi care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţii sociale. una culturologică. care deţine monopolul coerciţiei legitime. ce presupune deprinderea rolurilor sociale conform unor norme şi reguli specifice şi elaborarea unor comportamente corespunzătoare acestora. presiune socială. mijlocul de reglementare fiind banul.

forme de relaţionare interpersonale. În legătură cu mecanismele prin care se structurează astfel de abilităţi s-au formulat teorii diverse. am selectat din multitudinea teoriilor una de factură psihologică – psihanaliza. întemeiate pe alocare unui status social. 2003.. interacţionismul.modele sociale de comportament. fapt pentru care teoriile socializării se concentrează asupra acestor etape de vârstă. Pe cele mai importante dintre acestea le vom prezenta în cele ce urmează. cu ritmuri şi intensităţi variabile. şi una de factură psihosociologică. pe baza unor norme funcţionale considerate valori într-o anumită cultură: conduite domestice şi roluri ale sexelor. cu extinderea lui dramaturgică. • seturi instrumentale: modalităţi de cunoaştere. 118 . Copilăria şi adolescenţa prezintă ritmurile cele mai intense. Din raţiuni de concizie. abilităţi profesionale. strategii acţionale. 64-65). cu extensiunea sa structuralistă. de învăţare. una de factură sociologică – funcţionalismul. cu faze de maximă intensitate urmate de ritmuri mai lente. C. care poartă amprenta specifică paradigmei de care aparţin. • norme de internalitate (de interpretare a acţiunilor celorlalţi şi a conduitelor personale) şi modelare afectiv-atitudinală a individului (Neamţu. pp. cunoştinţe. Delincvenţa din perspectiva paradigmelor socializării Socializarea este un proces progresiv. • 5.

5.1. Paradigma psihanalitică Noutatea psihanalizei o constituie răsturnarea raportului tradiţional dintre conştient şi inconştient în favoarea celui din urmă; inconştientul va deveni responsabil de echilibrul şi dezechilibrul vieţii noastre psihice. Freud analizează mecanismelor inconştiente sub aspect structural, funcţional şi dinamic. Din punct de vedere structural, zona cea mai adâncă a psihicului ar constitui-o Sinele, reprezentând natura din noi, cu pulsiunile ei tăinuite, forţă oarbă care, asemeni unui fluviu, trebuie săşi croiască o albie, iar această albie este cea a plăcerii. În interacţiune cu lumea exterioară, o parte a sinelui se dezvoltă devenind Eu. Acesta este sediul satisfacţiilor şi insatisfacţiilor noastre conştiente, instanţă organizată, coerentă, lucidă a personalităţii. El este hubloul care dă înspre realitate. Ca excrescenţă a Sinelui, Eu-l are rolul de a media interesele proprii în faţa lumii exterioare. Această lume exterioară este pentru om o realitate socială, iar ca efect al presiunilor acesteia ia naştere o altă entitate psihică numită Supraeu. Acesta se cristalizează până în jurul vârstei de 6 ani şi îşi are originea în interdicţiile preluate din mediul educativ, interiorizate sub formă de cenzuri inconştiente. Supraeul poate fi gândit ca produs al socializării primare a fiinţei umane, al interiorizării normativităţii constrângătoare. Restricţiile exterioare impuse de părinţi şi alţi agenţi educativi devin, prin interiorizare, o a doua natură din noi. Acest Supraeu determină introiecţia imaginii idealizate a părinţilor noştri, în special a părintelui de acelaşi sex. Astfel, sub efectul înşelător al dependenţei afective originare, autoritatea parentală, aproape divină, se transferă chiar în interiorul copilului, unde îşi va stabili sediul şi va trona în viitorul adult, cu toată omniscienţa, infailibilitatea şi omnipotenţa pe care

119

mentalitatea puerilă i le atribuie. Această putere, supraveghindu-ne din interior, ne va spiona, ne va suspecta şi ne va culpabiliza pentru totdeauna. Din acest moment, Eul, „înainte de a trece la satisfacerea instinctelor, are de luat în seamă nu numai ameninţările venite din afară, ci şi protestele supraeului, având astfel şi mai multe motive de a se abţine de la satisfacerea vieţii instinctuale” (Freud S., 1991, p. 270). Supraeul ia locul părinţilor şi impune „renunţarea la satisfacerea instinctelor, datorită presiunii autorităţii care îl înlocuieşte şi îl continuă pe tată” (Ibidem, p. 273). El va acţiona ca instanţă de interdicţie pentru pulsiunile sinelui, la fel de inconştient ca şi acesta, prin mecanismele de refulare. Refularea este „o reprezentare ireconciliabilă cu eul”, o dorinţă imperioasă care a intrat într-o acută opoziţie cu alte aspiraţii ale individului şi care este incompatibilă cu exigenţele etice şi estetice ale persoanei. Dinamica personalităţii apare astfel ca rezultanta interacţiunii celor trei instanţe psihice: Sine, Eu, Supraeu. Din punct de vedere funcţional, individul fiinţează simultan în două dimensiuni diferite, caracterizate prin procese şi principii psihice specifice: inconştientul, guvernat de principiul plăcerii care include „procese mai vechi, primare, reziduurile unei faze de dezvoltare în care ele erau singurele tipuri de procese psihice”. Aceste procese nu caută altceva decât să obţină plăcerea şi să evite neplăcerea; nestăpânit, principiul plăcerii intră în conflict cu mediul natural şi uman. Individul ajunge treptat să înţeleagă faptul traumatic că satisfacerea deplină şi fără durere a nevoilor sale este imposibilă. După această experienţă dezamăgitoare un nou principiu de funcţionare psihică va câştiga supremaţia, principiul realităţii, care determină renunţări la satisfacţia imediată, efemeră, nesigură şi distructivă în favoarea plăcerii amânate.

120

Eul apare astfel ca zona tampon între pulsiunile instinctuale ale Sinelui, guvernat de principiul plăcerii, şi exigenţele morale ale Supraeului, guvernat de principiul realităţii; el devine astfel un mijlocitor între natură şi cultură în fiinţa noastră, cu funcţia de reprimare, amânare sau deviere a impulsurilor incompatibile cu exigenţele Supraeului, compensând prin sublimare sau angoasă acele pulsiuni ale căror reprezentări sunt reprimate. Din punct de vedere dinamic, fundamentul energiilor pulsionale ale sinelui îl reprezintă libido-ul47, ansamblul tendinţelor spre plăcere, în miezul cărora se află instinctul sexual, rădăcina naturală a pulsiunilor instinctuale. Tot ceea ce realizează fiecare dintre noi se datorează libidoului sublimat. Sublimările sunt mecanisme de apărare împotriva angoasei, adică a suferinţei morale, iar diferenţa dintre acestea şi angoasă este doar de valoare practică, vizând aspectul social al fenomenului; în timp ce nevroza izolează, sublimarea uneşte, fiind creat ceva nou pentru grup sau în folosul lui. Fondată în libido, sexualitatea propriu-zisă nu mai apare, pentru psihanalist, la vârsta pubertăţii, ex-nihilo, ci este rezultatul unei metamorfoze complexe şi îndelungate. Copilul aduce pe lume germenii vieţii sexuale, care vor străbate succesiv mai multe stadii, în conformitate cu zona erogenă caracteristică etapei de vârstă, până la maturizarea deplină a organismului. Conţinutul primar al sexualităţii îl reprezintă „funcţia de obţinere a plăcerii din diferite zone ale corpului”. În tipul primei copilării, instinctul sexual nu este încă centrat, fiind la început fără obiect, autoerotic. În primul stadiu, cel pregenital, este preponderent un erotism oral, care vizează ca obiect privilegiat sânul mamei, în al doilea este un autoerotismul zonei anale, în cursul căreia copilul cunoaşte constrângerile impuse de curăţenie, de toaleta
47

Libido, termen latinesc ce desemnează etimologic dorinţă.

121

anală şi stăpânirea de sine, pentru ca în a treia fază, cea genitală, în viaţă sexuală să devină predominantă zona genitală propriu-zisă, în care copilul trăieşte conflictul alegerilor sexuale (complexul lui Oedip48) şi realizează identitatea în diferenţierea sexelor. La capătul acestei evoluţii, copilul desexualizează raporturile cu părinţii săi, prin intermediul sublimării, proces care face posibilă apariţia de noi obiecte în care libidoul se va investi. Din această perspectivă sunt atenuate deosebirile radicale dintre „iubirea firească” şi cea „nefirească”, întrucât tiparele „iubirii contra firii” sunt croite încă din copilărie. Sexualitatea infantilă parcurge, aşadar, drumul de la autoerotism la alegerea obiectului exterior, cu perioade de latenţă (6-13 ani)49 în care energia este, în mare parte, deturnată spre alte scopuri decât cele sexuale, contribuind prin diversele baraje sexuale (dezgustul, pudoarea, aspiraţiile morale şi estetice) la formarea sentimentelor sociale, înainte de a se ajunge la stadiul genital propriuzis, cu maximă înflorire la vârsta de 17 –18 ani (Freud, 1991). Ulterior, între autoerotism şi alegerea obiectului exterior Freud intercalează o etapă intermediară, în care tendinţele sexuale care erau independente una de cealaltă se reunesc într-una singură şi sunt dirijate spre propriul eu, numind acest stadiu narcisism.
48

Fenomenele reprezentate de complexul Oedip sunt considerate de către psihanaliză ca fiind cruciale în istoria dezvoltării individuale şi în etiologia simptomelor fizice funcţionale şi a tulburărilor de comportament. Vezi în acest sens lucrarea unei fidele psihanaliste franceze Françoise Dolto, 1993, Psihanaliza şi copilul, trad. Cristina şi Costin Popescu, Ed. Humanitas, Bucureşti. 49 În Moise şi monoteismul, p.233, Freud lansează ipoteza că, din moment ce dezvoltarea pretimpurie a sexualităţii se încheie în jurul vârstei de 5 ani - urmată de latenţă până la pubertate, omul ar putea deriva dintr-o specie de animal care era matur din punct de vedere sexual la vârsta de 5 ani; începerea de două ori consecutiv a vieţii sexuale ar avea de-a face cu procesul de transformare a animalului în om.

122

opoziţia dintre „Eros” sau instinctul vieţii. generează conştiinţa vinovăţiei. explică întreaga drama a vieţii noastre. De aici înainte. moralei şi artei. se află la rădăcina structurilor socio-culturale.. adică la scopul principal pentru care îşi uciseră tatăl. au devenit rivali de îndată ce şi-au omorât tatăl şi s-au aflat înaintea femeilor.29). prin care fiii îşi urau tatăl care stătea în calea nevoilor lor de putere şi a pretenţiilor sexuale. spre populaţiile primitive. Noua deschiderea filosofică îi permite lui Freud să facă trecerea de la o psihanaliză a individului la o psihanaliză a societăţii. Eros şi instinctul morţii.Dacă în stadiul iniţial al dezvoltării sale. îl admirau şi îl iubeau. care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea şi „Thanatos”. lupta dintre aceste necesităţi umane fundamentale. întorcându-se spre copilăria umanităţii. în stadiul final ea se centrează pe conflictul dintre instinctul vieţii. Ambivalenţa afectivă în raport cu tatăl. considerată baza înclinaţiei noastre agresive. p. În consecinţă. în acelaşi timp. 123 . adică acel amestec de iubire şi ură. sau pulsiunea morţii. dar. religiei. prin care renunţau la posesiunea femeilor râvnite. 1991. ceea ce tatăl le interzicea 50 De precizat totuşi faptul că Freud nu foloseşte termenul Thanatos. Această ambivalenţa a complexului patern. (libidinale) şi cele de conservare (ale eului). Thanatos50. teoria psihanalitică se centrează pe antagonismul dintre instinctele sexuale. Freud regăseşte în complexul Oedip începuturile simultane ale societăţii. Singura cale pentru a nu ruina noua organizare a fost instituirea interdicţiei incestului. operând cu acelaşi demers de tip „anamnezic”. Prin „aplicarea metodei psihanalitice la faptele oferite de psihologia popoarelor” (Freud S. Fraţii uniţi împotriva duşmanului comun. sau „pulsiuni”. O astfel de analiză este anunţată încă din 1913. în studiile reunite sub titlul „Totem şi tabu”. instincte fundamentale desprinse din trunchiul comun al vieţii instinctuale.

De aici acea mobilizare de metode care îi incită pe oameni la identificări şi la relaţii de iubire inhibate în ceea ce priveşte scopul. Această conştiinţă a culpabilităţii fiului ar fi generat două tabu-uri fundamentale ale totemismului. Erotismul. Ceea ce se poate spera este doar devierea instinctelor agresive pentru a nu-şi găsi exprimarea în război. p. a început dezvoltarea a ceea ce poate fi descrisă ca o lentă reîntoarcere a elementelor refulate (Freud. Societatea se bazează acum pe complicitatea la o crimă săvârşită în comun. a matriarhatului. 1991. Ca urmare a ostilităţii primare. Freud îl citează pe H. Bucureşti. fiii îşi refuză acum. „După instituirea clanului fratern.odinioară. societatea – mereu ameninţată cu ruina – limitează agresivitatea cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin cultural. fraţii paricizi realizau o identificare cu puterea tatălui.153). religia pe conştiinţa vinovăţiei şi pe căinţa subsecventă. Editura Nemira. act aflat la începutul organizării sociale. Heine: „desigur că trebuie să le iertăm duşmanilor noştri. 124 . Aşadar. Hoarda paternă a fost înlocuită cu clanul fratern. p. întemeiat pe legăturile de sânge.. În ceea ce priveşte iubirea aproapelui sau duşmanului. exogamiei şi totemismului. morala pe necesităţile acestei societăţi. iubirea şi agresivitatea sunt pulsiuni umane fundamentale. Este ceea ce se numeşte supunere retrospectivă. pe de o parte. vezi Bataille G. a îngrădirilor morale şi a religiei. de aici restricţii ale vieţii sexuale şi idealul iubirii aproapelui. şi pe trebuinţa de ispăşire generată de conştiinţa vinovăţiei. 284). ci mai curând homini lupus. (1998). care concordă cu cele două dorinţe reprimate ale complexului lui Oedip. omorul şi incestul51. 1991.” Omul nu este făptura blajină. Prin actul consumării corpului tatălui. dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi. o fiinţă care include în datele sale instinctuale o puternică 51 Despre interdicte şi mecanismele de transgresiune. pe de altă parte (Totem şi tabu.

Când apostolul Pavel. fără uniunea libidinală nu ar da coeziunea dorită. Este posibil să uneşti o masă de oameni prin legăturile iubirii. agresivitatea se transformă ea însăşi în sentiment de 125 . care tinde să unească indivizii izolaţi în familii. între instinctul vieţii şi instinctul distrugerii. Avantajele muncii în comun. englezii şi scoţienii. „agresivitatea constituie o dispoziţie instinctivă primitivă şi autonomă a fiinţei umane (…) pentru civilizaţie ea constituie obstacolul cel mai redutabil” (Ibidem. cu demnitate. consecinţa a fost intoleranţa faţă de neconvertiţi. a slujit. din acest punct de vedere. 342). comunităţi vecine şi chiar înrudite se ridiculizează reciproc ca urmare a acestui „narcisism al micilor deosebiri” (Ibidem. a făcut din iubirea universală de oameni substanţa creştinismului. p. Este o modalitate comodă şi relativ inofensivă de satisfacere a înclinaţiei spre agresiune. popoare. Ca urmare.înclinaţie spre agresiune. Educaţia păcătuieşte. progresul civilizaţiei trebuie plătit printr-o pierdere a fericirii. prin ignorarea agresivităţii la care copiii sunt destinaţi să-i facă faţă. la rândul ei. Împiedicarea satisfacţiei erotice antrenează o anumită agresivitate împotriva persoanei care împiedică această satisfacere şi trebuie ca. Ea este descendenta şi reprezentanta principală a instinctului morţii. germanii de Nord şi de Sud. umanitate. crede Freud. Odată reprimată şi transferată asupra supraeului. fiind tentat să-şi satisfacă trebuinţa de agresiune pe seama aproapelui. Pulsiunea agresivă se opune însă acestui program al civilizaţiei. dată fiind diseminarea sa peste tot. singura condiţie fiind ca alţii să rămână în afară spre a primi lovituri: spaniolii şi portughezii. Evoluţia civilizaţiei se explică prin această luptă între Eros şi Thanatos. cu care Erosul îşi împarte dominaţia lumii. naţiuni. civilizaţia popoarelor care l-au găzduit. Poporul evreu. triburi. p. 336). Civilizaţia este opera Erosului. această agresivitate să fie reprimată. Ca urmare. va conchide Freud.

introiecţiile şi proiecţiile. analiza privilegiind acest aspect funcţional. Mai mult. măsura sublimărilor compensatorii. la rândul lor. nivelul reprimărilor. Funcţionalismul sociologic pleacă de la premisa că societatea reprezintă un ansamblu de elemente solidare. care contaminează toate alegerile noastre ulterioare. mecanismele de apărare ale eului sunt condiţionate de istoria noastră timpurie şi condiţionează. cu întregirea lui structuralistă. Paradigma funcţionalistă Dacă în psihologie paradigma ce a dominat problematica socializării primele două treimi ale secolului trecut a fost psihanaliza.culpabilitate. în care părţile sale constitutive îndeplinesc funcţii dependente de nevoile întregului. Din această perspectivă delincventul apare ca un individ ce suferă de o mare nevoie compulsivă de a fi pedepsit. Supraeul este instanţa ce reprezintă socialul condensat în psihismul nostru de adâncime. au făcut să fim. satisfacţiile şi frustrările noastre. istoria prezentă. Aşa se explică angoasa în civilizaţia noastră. 5. fără voia lor. Dintr-o astfel de 126 . Explicaţia delincvenţei juvenile trebuie căutată în perioada constituirii acestor mecanisme intime. putem afirma ideea existenţei unui determinism abisal al eului social. Robusteţea Supraeului. identificările. dependent de contextele particulare ale dezvoltării şi soluţionării complexului oedipean. umanitatea în întregul ei a devenit nevrotică sub influenţa civilizaţiei însăşi. în prima copilărie. Echilibrul.2. provin din această instanţă infiltrată adânc şi irezonabil în structura abisală a psihicului. în sociologie paradigma dominantă a aceleiaşi perioade a fost funcţionalismul. un întreg organic. În concluzie la perspectiva psihanalitică. fericirea şi nefericirea. Suntem iremediabil ceea ce părinţi.

[1927]. dintre care amintim: Regulile metodei sociologice. şi anume. [1923]. trad rom. Evoluţia pedagogiei în Franţa. Iaşi. Ansamblul acestor presiuni. rom. Bucureşti. Ed. Societatea este privită de către sociologul francez. nevoii sale de reproducere a condiţiilor de funcţionare. rom. ca un fapt social53. fixat sau nu. Societatea exercită presiuni integratoare asupra fiecărui candidat la condiţia de membru al ei. în cursul cărora are loc procesul de interiorizare (încorporare) a conştiinţei colective în conştiinţa individuală. trad. rom. 1974. 53 Faptele sociale constituie unitatea elementară de analiză. Determinarea faptului moral [1906]. Polirom. sau un „lucru”. o realitate exterioară. 1972. constituită anterior oricărui individ. Educaţia morală. Despre sinucidere. între societate şi individ. trad. constrângându-l să-i accepte propriile reguli. 1930. rom. 1995. [1897].. a scris un număr impresionant de lucrări fundamentale în domeniul educaţiei şi al sociologiei. Sociologul francez Emile Durkheim52. sau nou-venit.perspectivă generală este înţeles şi sistemul de socializare. un astfel de fapt social este şi educaţia. Ştiinţifică. deosebindu-se de faptele individual. trad. Termenul care mediază între constrângerea exterioară şi cea interioară. un dat „sui generis”. capabil să exercite individului o constrângere exterioară”. 52 Emile Durkheim (1858-1917). 127 . poartă numele de socializare. Formele elementare ale vieţii religioase [1912]. Bucureşti. trad. este educaţia. realitate ce se impune constrângător oricărui nou-născut. Ed. prin interiorizarea constrângerilor exterioare. desemna prin termenul socializare totalitatea influenţelor pe care societatea le exercită asupra individului pentru a-l integra funcţional în substanţa sa. Iaşi. 1993. Educaţie şi sociologie. ce ţin de voinţa individului prin constrângerea exterioară prin care acţionează asupra individului: „este fapt social orice fel de a face. Lecţii de sociologie [1950]. Didactică şi Pedagogică. fondator al funcţionalismului. ce răspunde unei nevoi a întregului. [1938].[1895]. Institutul European.

permiţând actualizarea sau realizarea naturii umane. 1980. să muncească. în viziunea lui Durkheim. căci ele acţionează tocmai în interesul lui. care acţionează inconştient. să bea. inseparabilă de fiinţa individuală. la curăţenie. convenienţele. p. Dacă în timp constrângerea exterioară nu mai este resimţită. explică sociologul. „căci fiinţa nouă. Dacă fiinţa individuală este 128 . cea a omul social. calm.Educaţia are rolul. la care individul n-ar fi putut ajunge spontan. simţii şi acţiona specifice comunităţii. Educaţia. Prin aceasta se naşte în noi fiinţa socială. cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat” (Durkheim. expresie a cerinţelor integratoare ale sistemului social. Aceste constrângeri nu trebuie considerate a fi limitări ale libertăţii copilului. Individul nu este decât produsul acestui proces. fapt ce presupune a crea în noi un sistem de obişnuinţe. Crearea fiinţei sociale este rezultatul acţiunii educative exercitate de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. de a orienta şi stimula potenţialul genetic cu care copilul se naşte. Efortul educativ este orientat către a impune copilului moduri de a vedea. 39). ceea ce este cu deosebire omenesc în noi” (Ibidem. reprezintă ceea ce este mai bun. ci numai prin intermediul constrângerilor. Educaţia „are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice. pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul ei. Această interiorizare a normativităţii sociale prin intermediul educaţiei este echivalentă cu o a doua naştere. aceasta se întâmplă pentru că ea dă naştere treptat unor obişnuinţe şi trebuinţe interioare. să doarmă la ore regulate. sentimente. are drept scop „socializarea metodică a tinerei generaţii”. p. să respecte uzanţele. idei ce exprimă grupul din care facem parte. pe calea educaţiei. părinţii îl constrâng pe copil să mănânce. Încă din primele zile de viaţă. intelectuale şi morale. mai târziu îl constrâng să ţină cont de celălalt. obedienţă. 41). pe care acţiunea colectivă o clădeşte în fiecare din noi.

se caracterizau prin omogenitate şi solidaritate mecanică. Datorită nivelului redus de integrare. permiţând individului o mare libertate de mişcare. Conţinutul central al educaţiei îl constituie domeniul moral. tradiţiile naţionale sau profesionale.reprezentată „din toate stările psihice care nu se raportează decât la noi înşine şi la evenimentele vieţii noastre personale”. el reproducând toate particularităţile ei. care exprimă în noi. opiniile colective de tot felul” (Ibidem. educaţia familială. nu personalitatea noastră. Într-o astfel de societate. Dacă familia face din copil un bun personal. iar prima dintre aceste condiţii o constituie integrarea membrilor săi prin realizarea unei anumite omogenităţi („asemănări existente pe care le presupune viaţa colectivă”). Raportul dintre fiinţa individuală şi cea socială este dependent de nivelul de integrare pe care sistemul îl impune. Eterogenitatea societăţii actuale impune educaţia de tip şcolar. Educaţia apare drept „mijlocul prin care societatea îşi reînnoieşte condiţiile propriei existenţe”. fiinţa socială reprezintă „un sistem de idei. p. în aceste societăţi educaţia în familie era suficientă. prin şcoală copilul devine un bun naţional. Elementele constitutive ale moralităţii sunt. în 129 . consideră sociologul francez. lumea modernă se caracterizează prin eterogenitate şi solidaritate organică şi realizează un grad de integrare mult mai redus. al normelor şi datoriei. Şcoala apare astfel ca un instrument al realizării acestei solidarităţi organice. 68). până şi ticurile fizionomice ale părinţilor. sentimente şi obişnuinţe. societatea modernă generează individualism şi egoism. ci grupul sau grupurile diferite din care facem parte. Societăţile premoderne. impersonal şi neutru. fiind atât de puternic integrate încât subordonau total individul. ca: credinţele religioase şi practicile morale. fiindcă societatea însăşi era o mare familie. încărcată de afectivitate şi particularism. nu mai este suficientă.

generate de schimbări societale rapide sau de convulsii şi crize. creative. Sociologul francez omite faptul că socializare nu înseamnă doar presiunea mediului asupra individului. Educatorul este redus la condiţia unui mediator. în mod deosebit. care este tratat ca un simplu receptacol pasiv. de individualizare şi diferenţiere. care transmite algoritmul social individului. Educaţia este văzută mai ales prin prisma funcţiei sale de omogenizare. ataşamentul faţă de grupul social şi autonomia voinţei. prin viaţa în colectivitate şi prin participarea la practicile ei. Limita sistemului său. educaţia socializează. al educaţiei şcolare în dinamica unei societăţi. incapabil de discernământ şi decizie. spiritul de disciplină. cu caracteristicile cele mai frecvente. Sunt minimalizate sau neglijate aspectele active. prin aceasta individul se înscrie în limitele tipului mediu. Acest tip mediu este cerut de structura societăţii respective. respectiv de controlul pe care îl exercită societatea asupra individului. iar conduitele se abat tot mai mult de la standardele anterioare. cunoaşterea societăţii. manifestându-se deviant sau delincvent. Tendinţa de a imita conduitele la care este martor şi sugestibilitatea copilului sunt premisele educării spiritului de disciplină. slăbesc controlul. Este meritul sociologului francez de a fi subliniat rolul deosebit de important al educaţiei şi. 130 . normele devin disfuncţionale. de personalizare a individului. generează ataşamentul faţă de grupul social şi dezvoltarea autonomiei personale. ci şi influenţe ale actorului social asupra mediului. Situaţiile anomice. asigurând interiorizarea comportamentelor fixate ca normale pentru colectivitatea respectivă. explicabilă istoric. Aşadar. este analiza exclusivă a factorului de presiune dinspre societate spre individ.opinia sociologului francez. Reuşita acestui proces de socializare este dependentă de nivelul de integrare.

în anumite limite. desigur. numai excesul fiind de natură morbidă. Trăim însă excesul invers. Precedentele unei astfel de poziţii le putem identifica încă în antichitatea greacă. Delincvenţa apare din această perspectivă ca eşec al socializării individului. un semn al patologiei sociale. în primul rând al familiei şi şcolii. Aşa se explică faptul că. timpul va restabili buna măsura a lucrurilor. situaţii caracterizate de disfuncţii integratoare. o astfel de paradigmă în înţelegerea raportului dintre individ şi societate are un viciu de fond: individul îşi are ca singură raţiune de a fi societatea. în filosofia unui Platon (Republica) sau Aristotel (Politica). care a fost martorul constrângerilor totalitare. implicit. deşi „normală” în anumite limite. într-o societate de sfinţi. o astfel de poziţie nu mai are prea mare aderenţă. a conduitelor delincvente. eşec determinat de incapacitatea actorilor. ca element al sistemului. pentru contemporanul nostru. căci normalitate este pur şi simplu o problemă de regularitate a conduitelor. Existenţa unor astfel de conduite nu este. de a impune mecanismele conformităţii. el îşi găseşte justificarea numai în şi pentru societate.Fără a-i nega virtuţi explicative. greşelile ce par de nimic omului de rând ar provoca acelaşi scandal pe care îl declanşează delictul uzual în conştiinţele obişnuite (1974). În opinia lui Durkheim. dar educaţia o poate face mai repede. nici o societate nu poate impune conformarea totală a tuturor membrilor ei la valorile şi normele pe care le promovează. crima este normală. Dacă atunci cultul cetăţii era justificat. în opinia sociologului francez. având rolul ei în organizarea şi coeziunea socială. Criminalitatea. În astfel de momente creşte probabilitatea conduitelor ce se abat de la medie şi. este 131 . nu numai ea. al individualismului iresponsabil. ea este factor al „sănătăţii publice”. Un astfel de eşec poate fi favorizat de contextele anomice pe care le traversează societatea.

prin elaborarea unui funcţionalism structural (Structura acţiunii sociale.3. conducând la diminuarea motivaţiei spre conformitate. Totuşi. comportamentul fiind predictat de către epistemă (Cuvintele şi lucrurile). iar în această mobilizare permanentă de energii societatea îşi modernizează principiile de organizare. este un sistem constituit dintr-o pluralitate de subsisteme. Societatea. marxism (Louis Althusser). a cărui funcţionare este condiţionată de integrarea şi conformitatea indivizilor la un anumit model normativ. În filosofie Michel Foucault proclamă „moartea omului” şi victoria structurilor. psihanaliză (Jacques Lacan). diferite calitativ şi organizate ierarhic.disfuncţională. ce răspunde cerinţelor sistemului. constată sociologul francez. 54 Structuralismul. Sistemul social. a debutat în lingvistică (F. 5. care accentuează importanţa structurilor sociale instituţionalizate pentru modelarea indivizilor. [1951]). criminalul punând sub semnul întrebării obiceiurile şi regulile tradiţiei obligă colectivitatea să reacţioneze solidar. Accentele structuralismului Structura generală a funcţionalismului durkheimian este preluată şi prelucrată în cadrele structuralismului54 de către sociologul american Talcott Parsons55. [1937]. consideră sociologul american. trasând şi retrasând contururi între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis. 132 . ca perspectivă teoretică. de Saussure) şi antropologie (Claude Lévi-Strauss). 55 Talcott Parsons (1902–1979) a reprezentat în primele decenii postbelice personalitatea teoretică cea mai importantă a sociologiei anglofone. la subminarea încrederii în ordinea socială.

apoi de sistemul personalităţii şi la bază. sistemului politic şi celui economic. Sistemul superior exercită control asupra sistemelor aflate mai jos. Funcţia acestui sistem este aceea de dezvoltare la indivizi a spiritului de angajare şi a capacităţilor care sunt cerinţe preliminare esenţiale ale viitoarei lor performanţe de rol (Parsons. Sistemul general al acţiunii este compus. simplificat. 133 .Elementul privilegiat al analizei lui Parsons îl constituie acţiunea socială. care este explicată prin funcţia ei într-o structură dată. în condiţiile evitării frustrării şi optimizării gratificaţiilor. atingerea scopurilor (organizând resursele în vederea obţinerii recompensei). Din această perspectivă. ideologii). din patru sisteme suprapuse: sistemul cultural. Socializarea este primul. în ordine ierarhică. fiecare sistem trebuie să îndeplinească. de sistemul biologic. valori. integrarea (coordonare internă) şi stabilitatea (sau păstrarea formei structurale). care funcţionează ca modele de interacţiune asociate structurii. superior instituţiilor de control. personalitatea condiţionează societatea. ci sisteme de roluri complementare. în opinia lui Parsons. Personalitatea este un sistem de control al organismului biologic. compus din elemente simbolice (cunoştinţe. care se plasează în vârful ierarhiei. individul nu interiorizează roluri izolate. propunând individului modele culturale şi scopuri colective. Ca sistem mai bogat în informaţie. în opinia lui Parsons. reconstruind-o permanent. patru condiţii fundamentale: adaptarea (la mediu). iar sistemul cultural este un sistem de control al sistemului social. esenţa explicaţiei lui Parsons: individul (ego) este motivat pentru acţiune de imperativul satisfacerii nevoilor şi intereselor. Pentru a supravieţui. Iată. ca subsistem mai bogat în energie. urmat de cel social. dintre subsistemele sistemului social. 1964). societatea controlează sistemul de personalitate. prin informaţia pe care le-o procură şi le-o difuzează.

43). ordine legitimată de ansamblul de valori împărtăşite de membri şi concretizată în sistemul de roluri complementare. el este nevoit să interacţioneze cu altul (alter) şi va încerca să-i procure acestuia o reacţie pozitivă. nu putem vorbi de un eu în sine. Imperativele funcţionale ale sistemelor normative nu sunt însă absolute. Fără stabilitate şi. în anumite limite. Shils.. De aceea. de standarde pentru acţiune (un pattern normativ). care nu sunt altceva decât abateri de la 134 . în primul rând. desigur. interpretări şi transformări creative în evenimentele situaţionale. individul nu pot reacţiona satisfăcător la ceea ce celălalt aşteaptă de la el. T. A învăţa roluri sociale înseamnă. ci presupun. previzibilitate.” (Parsons. care poate fi. pp. individual sau colectiv. De aceea ei sunt obligaţi să se conformeze unei ordini normative care reglementează viaţa comunitară. prin elemente de creativitate. ci doar de un eu situat adică de o identitatea de rol folosită într-o situaţie anume. 40 – 41). cât şi educatul. Aici îşi are sursa devianţa şi delincvenţa. rolul lui alter. participă la procesul de construcţie a socialului. afirmă Parsons. Acest lucru presupune existenţa unei tendinţe spre conformitate cu un set de norme. iar „premisa acestei reciprocităţi sau complementarităţi este comunicarea printr-un sistem de simboluri.” (Ibidem. ca toate aspectele unei situaţii ce trebuie confruntate în sens practic să fie tratate de actor în conformitate cu toate canoanele unui sistem de valori dat. a învăţa să fi complementul cuiva într-o anumită relaţie reglementată structural. Această orientare spre aşteptările celuilalt este reciprocă sau complementară. „Nu este necesar şi. care sunt esenţa ordinii. prin urmare. Rolul complementar este rolul celuilalt. la rândul său. În situaţii de conflict de rol stabilim ierarhii de accentuare a identităţii prin selecţia rolului care asigură o mai înaltă autoapreciere. nici probabil. 2001. atât educatorul. pp.Pentru aceasta. Fiecare participant la acţiunea socială este la rândul lui un altul pentru celălalt. E. În procesul educaţiei.

5. care se autocreează pe sine ca fiinţă socială în exerciţiul dramaturgic asistat al jocurilor de rol. James. Dewey. Editura Eminescu. constrâns de imperativele acţiunii la conformitate. 135 . Interacţionismul simbolic. Cooley. Radu Baltasiu. profesor la Universitatea din Chicago. societatea reacţionează prin mecanisme coercitive. iniţiat de către pragmatiştii americani W. Bucureşti. The University of Chicago Press. interacţionismul 56 deplasează accentele pe rolul creativ al subiectului. Teorii contemporane. Ilie Bădescu Dan Dungaciu.repertoriul rolurilor şi statusurilor sociale. publicată postum. Merton va ajunge la formularea teoriei tensiunii structurale. editată după notele de curs ale studenţilor. [1904] şi Puterea sufletească. (coord). este considerat unul dintre cei mai importanţi fondatori ai unei tradiţiei sociologice ce va fi denumită după moartea sa interacţionism simbolic. mecanismele instituţionale de control şi presiunile interne ale constrângerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare nu sunt suficient de eficiente. este autorul lucrării fundamentale. Ralph Linton. R. Paradigma interacţionismul simbolic Dacă funcţionalismul structuralist vede socializarea ca rezultat al unei presiuni realizate de sistem asupra unui individ inert. Chicago. 57 George Herbert Mead (1863-1931). Istoria sociologiei. From the Standpoint of a Social Behaviorist. R. (1996). în măsură să restabilească echilibrul funcţional. Erving 56 În România. Motru prin lucrările Cultura română şi politicianismul. Jh. [1907] (Cf.4. termenul este introdus de către Herbet Blumer în anul 1937. Sub această ameninţare la adresa sistemului. Self and Society. orientarea interacţionistă este inaugurată de către C. dezvoltat de către George Herbert Mead57 şi continuat de către Herbert Blumer. Mind. Plecând de la ideile lui Durkheim despre socializare şi anomie şi de la structuralismul lui Parsons. C. sociolog şi filosof pragmatist american. [1934].

Eul nostru nu există „decât în măsura în care eul celorlalţi există şi intră ca atare în experienţa 136 . p. 41). cel al semnificaţiilor. Edwin Lemert ş. Dacă un act reflex este înscris în limitele codului genetic. 1996. un gest simbolic are o anumită semnificaţie. cunoaşterea şi acţiunea lui fiind mediate de simboluri.a. impulsul parental şi impulsul de solidaritate. afirmă Mead. el nu este de la naştere acolo. 40. nu comunicarea este produs al conştiinţei. „În experienţa noastră. proces în care rolul fundamental îl deţine comunicarea. p. 338). ci se naşte în procesul experienţei sociale şi al activităţii. are ca punct de plecare comunicarea prin gesturi simbolice în procesul de interacţiune subiect-obiect. este ceva supus dezvoltării. constând din impulsul sexual. În opinia autorului american. Conştiinţa. adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume. Aceasta bază biologică creează premisele socializării. interiorizarea conversaţiilor prin gesturi purtate cu ceilalţi în procesul social este esenţa însăşi a gândirii” (Ibidem. comportamentul social al speciei umane are o bază biologică. presupune comunicare. Pentru Mead.. în contextul experienţei sociale. Presupoziţia pe care se situează interacţionismul este aceea că omul există într-un registru ontologic distinct. apud Bădescu. Orice act social. ci dimpotrivă. Teza fundamentală a interacţionismului afirmă că sinele ia naştere şi se dezvoltă în procesul social al interacţiunii: „Sinele. explică procesualitatea constituirii personalităţii. Interacţionistul priveşte în spatele acestor simboluri. prin intermediul mecanismelor comunicării simbolice. în încercarea de a descifra sensul acţiunii. conştiinţa este cea care îşi află originea în comunicare. argumentează George Herbert Mead. cât de simplu ar fi el. sub aspectul concentratului de viaţă colectivă sedimentat în ea. sau sinele individual. ca rezultat al relaţiei sale cu acest proces considerat ca întreg” (1934. p.Goffman.

noastră” (Ibidem. Joaca independentă. continuă să fie acceptate şi astăzi. în afara construcţiei sale dintr-un material lingvistic. ca de altfel întreaga organizare socială. ca produs al comunicării prin gesturi simbolice în procesul interacţiunii indivizilor. 69). printrun proces stadial. bunicul). va fi urmată de activitatea paralelă prin imitaţie şi apoi. conştiinţa este o ficţiune. în cadrul procesului de comunicare prin gesturi simbolice semnificative. în jurul vârstei de trei ani. A. ilustrează modul în care copilul este pus în situaţia de a interioriza atitudinea celuilalt. prin interiorizarea atitudinilor sau rolurilor celorlalţi. op. Această experienţă este baza învăţării. Conduitele de rol devin treptat o a doua natură a individului. dar treptat va solicita tot mai mult prezenţa unui partener. Procesul constituirii sinelui social are la bază asumarea de roluri ale celuilalt. preluând fără întrerupere atitudini din anturajul său. de joaca asociativă. De aici şi numele de interacţionism simbolic. ca o conversaţie interioară. solitară. într-un studiu din 1932. astfel. începută de la vârsta de un an. câteva categorii ale dezvoltării jocului. care în linii generale. pp. Giddens. în special ale persoanelor de care depinde sau cu care intră în interacţiune (membrii familiei). prin care ne construim facultăţile intelectuale. jocul58. La început copilul se va juca singur. de trecere de la asumarea de roluri izolate. apare. Activităţile ludice. p. la rândul ei. 137 . la asumarea unor unităţi de roluri şi interiorizarea unui altul colectiv din ce în ce mai complex. La patru ani copiii încep joaca cooperativă (cf. Cel mai important gest simbolic este limbajul. când observă şi răspunde la ce fac ceilalţi. 38–39). copilul se inserează în câmpul relaţiilor sociale. Gândirea poate fi înţeleasă. conştiinţa de sine se constituie progresiv. Eu-l social. după modelul altului semnificativ (mama. preluând roluri. Conform acestei paradigme. tata. cit. 58 Mildred Parten defineşte.

în ultimă instanţă. Privirea celuilalt apare ca o nevoie imperioasă de etalon al sinelui. Copilul practică jocul liber. Identificarea cu modelul este prilej de cunoaştere atât a celuilalt. jocul dobândeşte puternice valenţe socializatoare. dar este. de-a poliţistul. căci acesta se va vedea pe sine însuşi în raport cu percepţia raportării celuilalt la el. imaginându-şi coparticipanţi cu rol de modele. adresându-se sieşi cu personajul pe care îl joacă. filosof pragmatist. p. Procesul prin care învăţăm să ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne văd ceilalţi a fost analizat încă de către Cooley 59. 138 . sau joaca (play). căci „fiecare-i pentru fiecare o oglindă” (Cooley. Filosoful pragmatist remarca faptul că întotdeauna copilul tinde să se vadă pe sine aşa cum îl văd adulţii. De la patru la şase ani. Rolul jucat are. copilul îşi asumă roluri prin imitarea adulţilor semnificativi pentru mediul în care trăieşte. adică el intră în diverse roluri. referenţi reali. ale subculturilor delincvente. ci şi prin felul în care se raportează la copil. 1902. ale imitaţiei. Un copil se joacă de-a mama. considerat a fi unul dintre precursorii interacţionismului. ci şi creaţie. predominante fiind jocurile ficţionale. Constatăm aici fundamentele justificative pentru teoriile învăţării sociale. căci acestea se vor constitui în grile de lectură prin care va fi decodificată realitatea socială. desigur. 59 Charles Horton Cooley (1864 – 1929). profesor la Universitatea din Michigan. Ea reprezintă totodată şi o ieşire din egocentrism şi acomodarea la cerinţele celuilalt. rezultatul unei experienţe imaginare. Asumarea de rol nu înseamnă doar imitaţie. cât şi a sinelui propriu în contextul relaţional. de-a învăţătorul. Persoana semnificativă este importantă nu doar prin prisma calităţii modelului oferit. De aici importanţa esenţială a calităţii modelelor oferite pentru astfel de jocuri. care l-a numit sinele-oglindă (looking-glass self). de-a tata.Într-o primă etapă. până spre patru ani.

Atitudinile şi comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei înşişi. distincţia între „eu” şi „pe mine”. În constituirea imaginii de sine intervin trei momente: ne imaginăm cum le apărem celorlalţi. noi suntem ceea ce ne imaginăm că alţii cred despre noi. p. de percepţie a percepţiei celuilalt. Deşi sunt doar interpretări şi reacţii personale la aceste interpretări. 1996. o „substanţă”. privirea dură a celuilalt este pentru el semnul insuficienţei sale. Paradigma sineluioglindă este aceea că societatea este o construcţie mentală. prin interacţiunea cu grupul. eul ca obiect sau eul social al copilului care reuşeşte să se vadă pe sine aşa cum îl văd ceilalţi. sinele fiind o realitate oglindită. eu posed mecanisme exersate de a respinge privirea acuzatoare a celuilalt. Privirea celuilalt. Ca adult. la care reacţionăm ca eu psihologic. Dobândirea conştiinţei de sine implică pentru Mead. considerând-o răutăcioasă. p. aşadar.183. care reprezintă oglinda ce serveşte ca sistem de referinţă pentru individ întreaga viaţă. Ca urmare „persoanele şi societatea trebuie să fie mai întâi studiate în imaginaţie” (Ibidem. Eul social reprezintă „ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm”. admirativă sau acuzatoare mă confirmă sau mă infirmă ca fiinţă cu valoare. apud Bădescu. de inferioritate. iar apoi începem să avem sentimentele şi reacţiile ce decurg din aceste judecăţi. cu atât mai mult în cazul copiilor. Eul nostru nu este. un fapt imaginar. „pe mine” reprezintă componenta sociologică. Copilul este însă descoperit. ce există mai întâi în mintea celor ce o compun. ne imaginăm cum ne judecă ceilalţi. ele au consecinţe reale chiar dacă sunt eronate. Dacă „eul” reprezintă componenta personală. 86). eul psihologic sau eu-l ca subiect generat de reacţia organismului la atitudinile celorlalţi. 326). Cu alte cuvinte. neîncrederea în sine. de aici complexul de vinovăţie. 139 .

De la şase-şapte ani. mediile socializatoare se multiplică o dată cu intrarea copilului în şcoală. iar răspunsul. Implantarea acestor atitudini comune. în opinia lui Mead. este scopul educaţiei. un rezultat al interacţiunii dintre eul psihologic. asumarea de rol presupune o selecţie şi o resemnificare a experienţei. ca la Durkheim. Copilul reacţionează acum într-un spaţiu de reglementări complexe. achiziţiile devin parte integrantă a sinelui individual. conformist. creator.ci un proces. Grupul de egali permite o tranziţie securizantă între familie şi societate. şi cel social. impunând cunoaşterea şi acceptarea rolului tuturor celorlalţi. În această perioadă copiii încep să înţeleagă valorile şi moralitatea prezente în cultura în care ei se dezvoltă. Numai interiorizarea unui proces social în integralitatea sa permite construirea sinelui complet. El posedă un sine cu lentile proprii în decodificarea lumii. O dată interiorizate. prin încorporarea normelor jocului social. Astfel. oferind copilului alte modele pe care familia şi şcoala nu le poate oferi. toate mesajele se pliază pe sensibilitatea sa. în raport cu rolul pe care acesta îl exercită. Constituirea acestuia are loc. 140 . Acum începe să practice jocuri sociale reglementate (games) prin reguli care trebuie înţelese. Jocul de echipă ilustrează situaţia care dă naştere unei personalităţi. a acestor reacţii sociale în individ. care se constituie într-un altul colectiv. Copilul nu mai este însă un simplu receptor de mesaje. Altul generalizat desemnează ansamblul de aşteptări pe care individul crede că ceilalţi le au de la el. ca lume a sa. în jurul vârstei de cinci ani. dobândind o semnificaţie particulară. onestitate şi participare egală. ţinând seama de partiturile dinamice ale celorlalţi coechipieri sociali. Conştiinţa socială se realizează plenar prin interiorizarea multiplelor roluri care reflectă atitudinile comune ale grupului. funcţionând ca instanţe interioare de control.

aşadar. sinele este subdivizat într-o multitudine de sineităţi. interacţiunea prin gesturi simbolice. Selecţia vizează protejarea imaginii de sine şi sporirea autoaprecierii. ci rezultatul complex al acestei relaţii. În concluzie. ci reconstrucţia intergeneraţională a acestor structuri. ca efect reproducerea structurilor sociale în subiect în scopul integrării sale. copiii sunt capabili să-şi mobilizeze resursele emoţionale pentru a influenţa la rândul lor deciziile şi atitudinile părinţilor. Divizarea sinelui unitar în sineităţi componente este rezultatul rolurilor sociale diferite pe care individul le joacă pe scena vieţii. poliţistul. formarea personalităţii este un proces care are la bază comunicarea.comportamentul. doctoriţa). religie cu alţii. diferenţiată în raport cu multitudinea relaţiilor sociale. tata. ca urmare a interacţiunilor. o personalitate multiplă. copilul participă el însuşi la construcţia socialului. Pe de altă parte. Conceptul de eu negociat sugerează faptul că eul social este rezultatul selecţiilor pe care noi le facem pentru diverse oglinzi şi diverşi alţi semnificativi. prin care individul interiorizează rolurile altului semnificativ (mama. în câmpul acestora. în care rolul activ îl are copilul. o dată cu construirea sinelui propriu. ale altului colectiv (după modelul jocului de echipă) şi în final ale altului generalizat (interiorizarea sentimentului 141 . Educaţia nu are. este elaborat în funcţie de această semnificare. Părintele nu este deţinătorul unic al puterii suverane. ce-şi interiorizează sublumile sociale în jocul său social. prin urmare. Ca urmare a interiorizării rolurilor diferite în situaţii distincte. Discutăm politică cu unii. Mesajul se recreează prin permanente negocieri şi compromisuri. construcţia eului social nu este rezultatul unei acţiuni exercitate exclusiv de generaţia adultă asupra generaţiei tinere. în raport cu diverşi interlocutori şi situaţii. Personalitatea matură este. corespunzătoare diferitelor situaţii sociale. existând multiple diferenţieri ale sinelui.

1968) numesc personalitate de bază. a rolurilor. abilitată să surprindă caracterul intenţional al activităţilor şi produselor noastre 142 . ci intermediat de mijloacele moderne de informare în masă. ci şi influenţa actorului social asupra mediului său. dinspre individ spre comunitate. ci şi inversă. aducând în atenţie importanţa factorului cultural în constituirea a cea ce Kardiner şi Linton (1945. modelelor şi normelor. introiecţie (asimilarea celuilalt în eu) şi proiecţie (introducerea eului în ceilalţi). sub presiunea mediului extern. Tot mai importante în timpul din urmă devin modelele mediatice. continuând cu învăţătorii şi profesorii. ce comportă trăsăturile considerate normale într-o cultură.responsabil de membru al colectivităţii). aşadar doar absorbţia. cu medicii sau poliţiştii. ca nucleu al idealului cultural al personalităţii. Din această perspectivă. imediate. lumea socială este o scenă a intersubiectivităţii. a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii. Socializarea apare din această perspectivă ca o reconstrucţie permanentă a socialului. Socializare nu înseamnă. rezultă importanţa pe care o au modelele în viaţa noastră. sunt reprezentate de persoanele aflate în proximitatea noastră încă din primii ani de viaţă. Modelele reale. cu care subiectul nu se află în contact imediat. în baza selecţiilor şi reinterpretării mesajelor. dinspre societate spre individ. iar metoda adecvată de cunoaştere este cea fenomenologică. Prin identificare (a te pune în locul celuilalt). Din faptul că formarea personalităţii are loc prin acest joc de roluri. Influenţa nu este unidirecţională. înţelegem impactul asupra noastră a datului cultural. ca tip mediu de personalitate. iar la confluenţa tuturor acestora se structurează modelul personal. Studiile de psihanaliză culturalistă nuanţează modalităţile prin care se constituie eul social. La acestea se adaugă modelele ficţionale ale literaturii.

mai târziu.5. Deconstrucţia postmodernă a atins. gestionând impresii pentru a face credibile anumite personaje. Obiectul predilect al analizei nu-l mai constituie de această dată formele instituţionale organizate şi ordinea normativă. într-un fel de sociologie a circumstanţelor. ce implică o permanentă construcţie şi reconstrucţie a ordinii sociale. Modelul dramaturgic al socializării Sociologia dramaturgică iniţiată de sociologul american Erving Goffman60 se instituie în prelungirea „sociologiei comprehensive” sau „interpretative” iniţiate de Max Weber şi a curentului interacţionist (în special cel din creaţia lui Everett Hughes şi Herbert Blumer). la petreceri. Analiza lumii ca spectacol este instrumentul sociologiei dramaturgice. 5. Producerea eului social nu se va mai constitui într-un produs finit. ca un efect dramaturgic. e 60 Erving Goffman (1922–1982) este creatorul perspectivei dramaturgice în sociologie. la cozi. 143 . la adunări. ci reprezentările individuale şi ordinea interacţională a vieţii cotidiene. cum ar fi interacţiunile faţă în faţă în întâlnirile întâmplătoare. „faţă în faţă”. acordând atenţie simbolurilor şi ritualurilor prin care în interacţiunile cotidiene. oamenii îşi joacă rolurile.comunicative. ci într-un proces ce se desfăşoară continuu.

le respectă sau le încalcă. În fiecare întâlnire faţă în faţă. 13). obiceiuri. contravenţiile scuzabile sau infracţiunile şi violările flagrante.prin raportare la acţiunile pe care fiecare participant le poate pretinde de la alţii. de cazuri sau indivizi. p. p.prin raportare la diviziunile de statut orizontale şi verticale şi la relaţiile care le leagă şi „cultural” . p. valori ce ţin de tradiţii. ci şi eschiva. „structural” . 2000. instituţiile erau analizate din punct de vedere „tehnic”. etichetă etc.adevărat. sau „socialul în forma lui şifonată” (Lahire.în termeni de eficienţă. care a început să se abată de la regula durkheimiană a studierii comportamentelor generale. 2003. cotidiană. mode.prin raportare la valorile care influenţează activitatea. ea devine reală 144 . normale. Actorii ce se prezintă „sub învelişul unui personaj” (Ibidem. în funcţie de modul în care definesc contextul interacţional în care se desfăşoară acţiunea lor. Abordarea dramaturgică se instituie într-o a cincea perspectivă. Premisa de la care pleacă Goffman este aceea că valorile şi normele prind viaţă numai în experienţa zilnică. a sinelui în conformitate 61 Importanţa definirii situaţiei este evidenţiată de către sociologul american William Isaac Thomaas (1899–1977). totodată. individul este constrâns să formuleze o definiţie a situaţiei61 şi. identitatea şi interrelaţiile echipelor care performează în instituţia respectivă (Goffman. „politic”. şi sociologia. adică de socialul individualizat. Modelele de adaptare includ nu doar conformarea. în „pliurile” căruia se găseşte concentratul social din individ. ce urmăreşte descrierea tehnicilor de gestionare a impresiei în instituţie. 27). medii. 265). la tipurile de control social care coordonează exercitarea autorităţii. la tipurile de privaţiuni sau recompense ce pot fi distribuite. care formulează o teoremă ce îi poartă numele: „Atunci când oamenii consideră o situaţie ca fiind reală. Tradiţional. interesându-se tot mai ades de minorităţi.

” 145 . Delia Verdeş.înfăţişarea compusă pentru interpretarea rolului. îşi pregăteşte vicleniile: lâncezeşte în papuci şi halat prin culise. în care faţada este întotdeauna bine decorată. De aici Randall Collins va conchide ideea că „Puterea provine din abilitatea de a controla definirea situaţiilor”. 43). spectacol şi gestiune de impresii. rom. Editura Univers. vestimentaţia. vârsta. Diana Bolcu. îşi lustruieşte armele.cu acea situaţie şi să propună o partitură partenerilor săi într-o manieră suficient de convingătoare pentru a fi credibil. Scena se compune din faţadă şi culise. statura. O condiţie a dramaturgiei sociale. are mai multe componente. 1998) afirmând: „Lângă celelalte femei. în aşteptarea luptei. manierele62. aflate în neorânduială. gesturile. El se află într-o situaţie similară actorului care interpretează o partitură. 62 Despre secretele strategice ale femeilor vorbeşte S. femeia se află în spatele decorului. Prin reprezentaţie se înţelege totalitatea activităţilor unei persoane într-o împrejurarea dată. inventează un nou machiaj. p. este dobândirea exerciţiului de a-ţi construi o faţă prin consecinţele ei” (teorema lui Thomas) (The Child in America). în realitate totul fiind interpretare. pentru a convinge publicul de veridicitatea definiţiei situaţiei pe care jocul său o propune. dând expresie unui personaj. cele mai importante fiind decorul. mobilier. în care intră sexul. Bucureşti. Relaţia dintre faţadă şi culise este înţeleasă prin analogie cu spaţiul arhitectural. de Beauvoir în Al doilea sex (trad. vorbirea. ce cuprinde elementele scenice. expresiile faciale. Prestaţia subiectului într-o întâlnire faţă în faţă este analizată în termenii unei reprezentaţii teatrale. iar culisele ascund elemente intime. netedă. curată. Faţada. îşi combină toaleta. partitura sau rutina este „modul de acţiune prestabilit care se desfăşoară în cursul unei performări şi care poate fi prezentat sau preluat şi în alte ocazii” (ibidem. obiecte şi faţada personală (faţa sau masca) . înainte de a urca pe scenă. a relaţionării sau comunicării sociale. la rândul ei.

Pentru a-şi păstra propria faţă. individul trebuie să se supună unor constrângeri şi să protejeze faţa partenerilor. adulţii sociali intră prin faţa unei clădiri. culpabilităţii şi fugii64. Poate face acest lucru 63 Goffman face trimitere la înţelesul etimologic al termenului persoană – persona = masca actorului (2003. Sunt actualizate întotdeauna acele părţi ale eului social care corespund exigenţelor întâlnirii. reprimându-şi primele impulsuri şi sentimente. dezvoltă francezul Emmanuel Levinas (vezi Între noi. copiii intră prin spatele ei. Încercare de a-l gândi pe celălalt. 146 . 47–48). Aceste rutine sociale prind carne în structura intimă a fiinţei noastre şi compun ceea ce numim identitate personală. În jocul să. 2000). aplicând stereotip aceleaşi moduri de a reacţiona. De aceea. 64 O filosofie a întâlnirii. Adulţi admit tacit să nu fie indiscreţi cu problemele importante pentru celălalt. personalul. faţa sau masca socială este sinele mai bun pe care l-am vrea pentru noi. demnitate. prin compunerea unei măşti. Tendinţa actorului este aceea de a răspunde aşteptărilor normative ale publicului pe care le estimează pornind de la experienţa reprezentărilor sale anterioare. Dacă faţa sau chipul este întâmpinare. actorul va căuta să-şi mobilizeze resursele astfel încât să transmită celorlalţi acel tip de impresie capabilă să provoace în ei răspunsul pe care el doreşte să-l obţină. A întoarce spatele celui ce-ţi vorbeşte este gest de dispreţ. respect şi responsabilitatea (suntem chip şi asemănare cu divinul).sau o mască63 socială şi de a accepta tacit faţa sau masca celorlalţi. în care conceptul central este cel de chip sau faţă. transmiţând celorlalţi numai ceea ce aceştia pot accepta. Altfel se pierde faţa şi personajul este distrus. Interpretările zilnice devin rutiniere. Editura All. el îşi prezintă doar o viziune idealizată asupra lui şi asupra produselor sale. spatele este asociat ruşinii. cei social neîmpliniţi. În ultima instanţă. pp.

ochii îi exprimă un interes puţin prea plin de solicitudine pentru comanda clientului. există jocul băcanului. el îşi conferă sprinteneala şi rapiditatea nemiloasă a lucrurilor. pentru a-i întocmi inventarul. Se joacă. aşa cum soldatul în poziţie de drepţi se face lucru-soldat. un pic prea precis. se amuză. se înclină cu puţin prea mare grabă. ci mai ales pe cele care îl apropie de genul proxim. un pic prea rapid. picoloul se joacă cu condiţia sa pentru a o realiza. un croitor. un evaluator. Pentru a înţelege ceea ce vrea să spună Goffman ne ajută Sartre: „Să-l privim cu atenţie pe acest picolo. Această obligaţie nu diferă de cea care li se impune tuturor comercianţilor: condiţia lor este în întregime cea de curtoazie. punând-o într-un echilibru continuu instabil şi continuu rupt. El nu caută înfăţişările care îl individualizează. al croitorului. Dar de-a ce se joacă el? Nu trebuie să-l observi prea mult pentru a-ţi da seama: se joacă de-a picoloul.prezentându-se în conformitate cu trăsăturile categoriale ale tipului ideal. Politeţea cere ca el să se menţină în funcţia sa de băcan. Are gestul viu şi apăsat. pe care îl restabileşte mereu cu o mişcare uşoară a braţului sau a mâinii. al evaluatorului în licitaţii. cu o 147 . vine către consumatori cu un pas puţin prea viu. El nu vrea să semene cu cineva anume. fiindcă nu mai este în întregime băcan. publicul cere de la ei s-o realizeze ca pe o curtoazie. iată-l în sfârşit revenind. încercând să imite în mersul său rigoarea inflexibilă a nu se ştie cărui automat. El se străduieşte să-şi înlănţuie mişcările ca şi cum ele ar fi mecanisme care se comandă unele pe altele. ci cu categoria generică a actelor sale. Un băcan care visează este ofensator pentru cumpărător. Nu există nimic aici care să ne poată surprinde: jocul este un fel de reperare şi de investigare. prin care ei se străduiesc să-şi convingă clientela că nu sunt altceva nimic decât un băcan. vocea sa. Întreaga sa conduită ni se pare un joc. purtându-şi tava cu un fel de cutezanţă de dansator pe sârmă. Copilul se joacă cu corpul său pentru a-l explora. mimica şi vocea sa chiar par mecanisme.

ne simţim profund umiliţi.privire directă. Ei nu trebuie să supraliciteze prezenţa în regiunile expuse. Se cere o disciplină dramaturgică. trebuie să evite legăturile afective cu publicul. a publicului şi o serie de postulate privind etosul care trebuie menţinut prin reguli de politeţe şi etichetă. Între performeri şi public există un pact tacit pentru a susţine spectacolul. Pentru protecţia spectacolului dramaturgic se cere. căci familiaritatea naşte dispreţ. cât şi spitalul. reputaţia fiindu-le pusă permanent în joc. care nu mai este făcută pentru a vedea. Dacă suntem surprinşi performând o reprezentare denaturată. Deseori. pp. Acest lucru presupune existenţa unei imagini identitare a echipei. 148 . În interiorul oricărei instituţii sociale există o echipă de performeri care cooperează pentru a oferi publicului o anumită definiţie a situaţiei. 94). Iată numeroase precauţii pentru a închide omul în ceea ce este” (Jean-Paul Sartre. dar „marea problemă este să împiedici publicul să afle acest lucru” (Ibidem. cu fiecare performare. 2004. Mecanisme similare sunt puse în act şi în contextele ce vizează identitatea instituţională. Unităţile sociale mari (echipe. instituţii). prevederea şi planificarea punerilor în scenă. de vreme ce regulamentul şi nu interesul de moment este cel care determină punctul pe care privirea trebuie să-l fixeze (privirea „fixată la zece paşi”). 108–109). În raport cu publicul trebuie menţinută o anumită distanţă socială. afirmă Goffman. evitarea nervozităţii. circumspecţie. loialitatea dramaturgică între coechipieri. ca primă exigenţă. îşi pun reputaţia în joc de fiecare dată când un individ îşi performează rutina. Operaţia greşită a chirurgului discreditează atât omul. adevăratul secret din spatele misterului nu există. dar care nu vede. Disfuncţionalităţile de ordin dramaturgic au consecinţe la trei nivele: personalitatea. trebuie conservat misterul. „ne pică faţa”. legitimitatea acestor unităţi este testată. interacţiunea şi structura socială.

care gestionează impresii . iar pe de altă parte. evoluând pe scena vieţii nu atât pentru a trăi pentru sine cât pentru a-i convinge pe alţii de veridicitatea realităţii propuse şi compuse în jocul său. iar cele pe care le posedă ca atare îi definesc identitatea reală. cinicul. într-o nouă întâlnire faţă în faţă. Nefirescul se naşte atunci când distanţa între ele este prea mare. spectacular. persoana respectivă expunându-se la două categorii de riscuri: pe de o parte. manipulează personaje. condamnat să confunde realul cu rutina şi cel al omului cinic. Omul obişnuit mânuieşte spontan arta camuflării. Arta conspiraţiei face parte din natura şi specificul interacţiunii umane. prin instalarea în persoana care nu-i este proprie. conştientizând iluzia.face 149 . între cinism şi sinceritate. ea singură se condamnă unei anxietăţii asociate sentimentului unei permanente neîmplinirii (broasca ce se umflă pentru a părea un elefant sfârşeşte prin a plesni). gesturi şi cuvinte. Atributele pe care se presupune că le posedă un individ în baza performării sale îi definesc identitatea virtuală. un spaţiu de acoperit prin propria strădanie între cel ce sunt şi cel ce doresc să fiu. un ciclu de mişcare înainte-înapoi. o manipulează în interes personal. Imaginea omului ca fiinţă socială este imaginea actorului perpetuu. deconspirarea imposturii se soldează cu discreditarea şi stigmatizarea actorului trişor. Este firesc să existe între cele două identităţi o anume distanţă. Goffman afirmă că realitatea socială este cuprinsă între doi poli.Revenind la calitatea performării individuale. costume. Inocentul este victima iluziei create în jocul social. Reducerea societăţii la un act de spectacol şi a omului la un actor care joacă roluri. care conspiră cu toată arta: consensul de faţadă şi asasinatul de culise. Orice individ parcurge într-o situaţie nouă. între mascaradă şi banală iluzie. al conspiratorului intenţionat. se expune riscului im-personalizării. cel al omului inocent. reglându-şi conduita prin îmbinarea şireteniei cu prefăcătoria admisă tacit de toţi.

El nu provine din posesorul său. Sinele pus în scenă nu este o entitate organică. ci din întreaga scenă a acţiunii sale. 150 . Viaţa socială apare ca o sursă de imagini pe care le proiectăm pentru alţii şi pe care alţii le proiectează pentru noi. ci o imagine. Din această perspectivă şi delincvenţa apare ca rezultat sau efect dramaturgic al spectacolului social. fiind produs şi nu cauză a ei. Delincventul este tocmai persoana ce suportă procesul de etichetare negativă. A se vedea voinţa definitorie a puterii actuale de a eticheta homosexualitate şi prostituţia ca acte deviante sau normale. iar din om o fiinţă amorală.din sociologie o ştiinţă cinică. în care unii actori posedă puterea de a impune definiţii asupra altora. un efect dramatic iradiat difuz din performarea unei scene.

Totuşi. în etiologia delincvenţei am constatat cauze. Debutul existenţei copilului este marcat de dependenţa totală faţă de adult. cu accent pe criza juvenilă. spre sfârşitul perioadei. adolescenţa. distingându-se. Este motivul pentru care vom face câteva consideraţii şi asupra copilăriei. fiziologic şi afectiv. factori şi condiţii favorizante ce ţin de o etapă de vârstă mai mică. ca actor şi membru într-un sistem interactiv.Tipul de familie 4. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilul se diferenţiază progresiv de mamă. VARIABILE ALE SOCIALIZĂRII ÎN FAMILIE ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1. Cele mai multe dintre lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile adolescenţei.IV. Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă Vorbind despre delincvenţa juvenilă avem în vedere o anumită categorie de vârstă. mergând până spre prima copilărie. având 151 .Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane 3. Maltratarea şi efectele ei 1.Caracteristicile socializării în copilărie şi adolescenţă 2.Tipul de disciplină parentală 5.

prin narcisism primar şi prin dependenţă faţă de mamă. Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică şi ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea şcolară sunt indisolubile. muşcatul) este sursa principală a plăcerii. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21 –25 de 152 . 1982. La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală . Copilul care trăieşte întrun univers domestic ordonat dobândeşte implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate. Comunicarea se desfăşoară pe o bază accentuat afectivă. Toţi copiii zâmbesc. Din punct de vedere psihanalitic. predispuse să funcţioneze ca structuri de ordonare a lumii.un nivel elementar al conştiinţei de sine. 107). B. Zâmbetul este primul semn al sociabilităţii. considerându-se că însăşi familia este modelată de evoluţia copilului. punctualităţii. Această fază se caracterizează prin absenţa diferenţierilor eu-lume. după o lună sau şase săptămâni. Este semnul interiorizării unei relaţii. p. impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avându-l mama. alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei şi asupra familiei în întregul ei. a despărţirii de copil. un „instrument de organizare a relaţiilor şi contactelor sociale primare” (Osterrieth. dezvoltarea personalităţii fiind influenţată de experienţa toaletei anale. cu care realizează „contagiunea afectivă”. Prima „reuşită socială” a copilului este consimţământul de a-şi lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. Dacă psihanaliza evidenţiază efectele grave pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării armonioase a copilului. Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificaţia de prim rol autonom al copilului. ce permite prima diferenţiere a sinelui ca obiect. chiar şi cei născuţi orbi.stadiul anal. apud Păun. Se acordă importanţă curăţeniei. ordinii. perioada poate fi subîmpărţită în stadiul psihosexual oral (0-2 ani) în care gura (suptul.

de a acţiona pe cont propriu. frecvenţa comportamentelor violente (ţipete. 2006-b). Nu ne naștem răi. lovit. ucenicia non-violenţe trebuie să înceapă foarte devreme. Tot acum apar tandreţea şi ruşinea. copiii învăţând progresiv să se controleze (cf. Perioada 3–6 ani debutează cu prima criză de independenţă faţă de adult. Apoi. dar se descoperă „străinul intim”. Criminologii acordă atenţie deosebită dinamicii violenţei. ca premise ale judecăţii morale. manifestă în dorinţa de a face totul singur. iar sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală. producând diferenţieri şi chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului şcolar. Spre 4 ani egoul se maturizează. În momentul acestei „descoperiri” se declanşează criza oedipiană.luni. muşcat. accese de furie. De aceea. lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcţie inconştientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein. pentru a face față unui mediu ostil. Criza de independenţă este un salt în autonomia comportamentală. Conform unei anchete longitudinale canadiene asupra a 22. consideră Cusson. cu care trebuie să o împartă. dragostea rămâne centrată pe mamă. manifestă în atracţia faţă de părintele de sex opus şi rivalitatea faţă de 153 . tatăl. când 53% dintre băieţi şi 41% dintre fete lovesc şi muşcă. când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Limbajul va fi mediatorul culturii şcolare. dar suntem echipați pentru apărare și atac. sub presiunea educaţiei aceste comportamente regresează. Cusson.831 de copii între 0 şi 11 ani. Unul dintre cele mai importante evenimente socializatoare al perioadei este achiziţia limbajului. Rolurile sociale se învaţă în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanţă deosebită pentru evoluţiile ulterioare. purtător al „genelor sociale”. dat din picioare) atinge un maxim între 27 şi 29 de luni. 1978).

pe de o parte. acordând fetelor mai multă atenţie şi afecţiune. 45). E. în acelaşi timp.părintele acelaşi sex. în acelaşi timp când îşi construieşte reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe. dar şi să le încalce. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezenţa efectivă a părinţilor să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor şi consemnelor impuse. Cu alte cuvinte. sensul şi scopul lumii” (J..U. care acţionează ca un fel de voce interioară a părinţilor. Sartre: „Copilul îşi consideră părinţii drept zei. afirmă Pierre Bourdieu. dar. pe de altă parte. 154 . 1969. părinţii fiind concepuţi deopotrivă ca adulţi generoşi.-P.65 securizanţi. inseparabil. Imaginea parentală interiorizată este contradictorie. element capital al identităţii sociale. în timp ce băieţilor le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de acelaşi sex. E. Se constituie o conştiinţă morală primară (supraeul în limbaj freudian). asigurând reglarea conduitelor. agresive. legea. Sartre. Petrişor. biologici şi sociali. Discriminările sexuale de mai târziu îşi au o parte din origini aici. Aceasta îi determină pe copii şi să respecte normele. Actele ca şi judecăţile lor sunt absoluturi. p.-P. ei încarnează raţiunea universală. şi un sentiment al securităţii. manifestând faţă de ei o mai mare exigenţă. Bucureşti.. în momentul în care se 65 J. M. trad. 1997). pornind de la acelaşi ansamblu socialmente definit de indici ce sunt. perfecţi. bărbaţii sunt mai implicaţi în cultivarea rolurilor de sex. Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu. Baudelaire.125). p.L. conştientizarea identităţii sexuale şi incorporarea dispoziţiilor asociate unei definiţii sociale determinate a funcţiilor sociale ce le revin bărbaţilor şi femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepţii socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000. şi ca fiinţe frustrante. Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferenţierii sexuale şi rapida învăţare a rolului de sex. „Copilul îşi construieşte identitatea sexuală.

Perioada post-oedipiană (6–11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală. Socializarea primeşte noi dimensiuni prin integrarea copilului în grădiniţă. relaţia cu părinţii fiind concurată de o nouă relaţie. copilul devenind impulsiv. excesiv de sensibil. Elevul este constrâns în şcoală să accepte condiţia neutralităţii afective şi a diferenţierilor pe axa performanţei şcolare. iar apoi asociativă (5–6 ani) şi colectivă (6–7 ani) (Osterrieth. 1982. dezvoltă capacitatea de achiziţie de noi roluri sociale. importantă fiind consonanţa valorilor internalizate în familie cu cele internalizate în şcoală. caracterizat prin neutralitate afectivă şi universalism. caracterizat prin particularism şi afectivitate. provoacă interiorizarea valorilor şi normelor societale. cu tendinţă de a dramatiza. 112). şcolară. Intrarea în şcoală face ca vechea identitate cu familia să se destrame. asumarea solului de elev este aspectul esenţial al acestei faze. pregătindu-l pe copil. se deschide spre ceilalţi. p. apud Păun. cu întreaga constelaţie atitudinală asociată acestuia. şi intrarea în alte subsisteme sociale. Exaltarea succesului sau a 155 . Socializarea secundară. printr-o activitate paralelă (3–4 ani). ce cu cei de aceeaşi vârstă. unde cadrul lui de referinţă se diversifică. Grupul şcolar. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani. cu achiziţii culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. cea cu covârstnicii este concurenţială şi consensuală. pentru depăşirea limitelor sistemului familiei. Raportul dependenţă – autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorităţii parentale sesizabilă mai ales în relaţia tată-fiu. mai întâi. când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe nişte obiecte. Perioada soluţionării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză.internalizează rolul de sex. Dacă relaţia cu vârstnicii este prioritar afectivă şi constrângătoare.

Societatea adulţilor îi apare 156 . Este perioada vârstei critice. Bourdieu vorbeşte despre “lipsa de gravitaţie socială” a învăţării şcolare. un loc al satisfacţiilor de multe ori neconştientizate. a crizei sau revoluţiei adolescenţilor. Ieşirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport. Dependenţa de instituţia şcolară generează dificultăţi în integrarea socială de după şcoală. depresii. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacţii în familie. Dar evoluția nu este liniară. Aceste noi tipuri de diferenţieri. doar 14% dintre băieți și 8% dintre fete mai manifestă violență fizică. p. axate aproape exclusiv pe axa performanţei de tip şcolar. sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viaţa socială. pregătindu-se noi criterii de evaluare şi clasificare a indivizilor. 1997. este marcat de o scădere a stimei de sine. Rolurile sexuale se întreţes cu diferenţieri calitative ale tipurilor de performanţă. ceea ce face să apară uneori nelinişti. iar noile opţiuni sunt încă în faza de tatonare.insuccesului poate provoca ruperea punţilor cu familia. succesul şcolar îi poate face dependenţi de instituţie. Confuzia identitară este agravată şi de înclinaţia adolescentului spre autochestionare. în care găsesc compensare prin respectul şi aprecierea profesorilor şi colegilor. la 11 ani. Debutul adolescenţei. Adolescenţa este deschisă de preadolescenţă sau pubertate (11–15 ani). tânărul situându-se deseori într-un spaţiu al unor valori încă nedefinite. urmată de adolescenţa propriu-zisă (15 –18 ani). 29). datorită simţului său critic deosebit de ascuţit. altele abia intuite. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali. anxietate. când moştenirea culturală este desacralizată. Conform studiului canadian citat anterior. care ar fi “liberă de sancţiunea directă a realului” (Bourdieu. ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual. unele contestate. cum este considerată perioada pubertară.

Pe loc lumea trebuie refăcută. capacitatea părinţilor de a accepta frământările şi dorinţa de independenţă. Sartre caracterizează inspirat situaţia oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful francez – când copilul. rezultând din atitudinea societăţii faţă de adolescent. dispoziţiile vagi. dat fiind că o raţiune divină nu le mai gândeşte. Flexibilitatea atitudinii parentale. majestoasele gânduri. dominatoare şi manipulatoare. Totul trebuie luat de la început: el ţâşneşte în singurătate şi neant” (J. 1969. în spatele lor nu este nimic: depăşindu-şi părinţii. Or. nejustificabili şi nejustificaţi.46). copilul îşi pierde esenţa şi adevărul. Datoriile. p.-P. iată-i pirpirii şi mediocri. nejustificabil. îşi depăşeşte părinţii cu un cap şi priveşte peste umerii lor. decad la rangul de păreri şi dispoziţii. obligaţiile precise şi limitate au dispărut deodată. De altfel.deseori adolescentului ca fiind o societate represivă. Acest neant de care vorbeşte existenţialistul francez poate fi umplut cu înţelegere. consideraţie şi iubire. respectul şi consideraţia acordată adolescentului sunt factori ce contribuie la depăşirea silenţioasă a perioadei. care reflectau universul. dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele. riturile. în virtutea criteriului vârstei şi al unor valori ce nu mai au relevanţă pentru el. J. Referindu-se la adolescenţa lui Baudelaire. el face experienţa propriei sale transcendenţe. judecându-i poate.-P. Tatăl şi mama au descrescut. toate treptele şi ordonanţa însăşi a lucrurilor sunt contestate şi. crescând. criza juvenilă are semnificaţii eminamente sociale. el face brusc experienţa teribilei sale libertăţi. gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realităţii sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Sartre. astfel încât momentul tensional din existenţa adolescentului să fie depăşit fără dramă şi fără dramatism. în societăţile 157 . Nejustificat.

Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei şi vârsta adultă refuzată. Datorită condiţiilor de nutriţie şi nu numai.primare ea nefiind prezentă. 1991) constată că. vorbind de „tineretul revoltat” (H. în Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea: „A patra vârstă sau rodul de curând legat al vieţii omeneşti este tinereţea. Dimitrie Cantemir. Marcuse) sau de „generaţia evaziunii” (J. iar individualismul şi realizarea personală sunt valori culturale centrale. de aceea trebuie să fie bine păzit şi nevătămat păzită. ca nu cumva să se întâmple să vină gândacul să-l strice. căci cât de puţin l-ar strica. fie prin coborâre a vârstei adulte. ambele putând provoca revolta adolescentului. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel. derutat. 66 Iată ce spune despre această etapă de vârstă prinţul moldav. cu ambiguitate de statut social. O problemă dificilă în această perioadă o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente şi cu sistemul de constrângeri şi presiuni culturale datorate distanţării în timp a maturizării biologice de cea socială. se pendulează între originalitate şi conformism66. Berry. fie prin extindere a copilăriei. conflictele apărând în special în societăţile în care rezidenţa este nelocală. iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Coleman). care este doar consumator de buget şi nu producător. relaţiile adolescenţilor cu familiile lor sunt armonioase. maturizarea biologică a coborât la 11 ani. Atitudinile sociale tipice ale adulţilor sunt contradictorii. întins pe o perioadă foarte lungă. care este ca un fruct a cărui calitate ca dulceaţă sau amăreală nu s-a stabilit încă. schimbările socioeconomice rapide. Această perioadă se caracterizează prin absenţa funcţiei sociale a adolescentului. greu va mai ajunge 158 . nici copil şi nici adult. în general. tânărul este ezitant. un rol tranzitoriu. Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală. Se produc acum destructurări şi restructurări. sau păianjenul să-l învăluie cu pânza.

Una dintre erorile frecvente ale educaţiei. prin radicalism al opiniilor. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. care este oarecum rătăcită şi neaşezată. tânărul la toate trebuie să ia seama.Originalitatea. adică poftele sporesc cu prisosinţă. pârghie fundamentală în educaţie. indisciplina. 159 . pentru că această vârstă este însăşi vârsta tinereţii. fiind mai numeroase şi mai puternice decât la celelalte vârste. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depăşirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspiraţiile individuale şi sociale. p. 311). Tot aşa. El se caută fără a se regăsi. El este doar un proiect. În al doilea rând. constă în a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil neştiutor. dar se opun tendinţei de a fi acaparaţi. Bucureşti. Astfel de atitudini port fi uşor etichetate de către educatori grăbiţi drept tendinţe spre devianţă. la dulceaţa şi gustul ce urma să aibă când se coace. Ed. la această vârstă sângele este mai abundent. urmarea fiind rezistenţa la actul educaţional şi la comunicare. oscilând între egocentrism şi altruism. nonconformismul. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. Există la adolescenţi o mare nevoie afectivă. atitudini ce exprimă aspiraţia la independenţă. prin teribilisme de tot felul. manifestând tendinţe contradictorii. Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea. Minerva. 1990. iubiţi. prin episoade violente şi spectaculoase. de care trebuie să ne păzim foarte mult” (Dimitrie Cantemir. agresivitatea. autonomie şi libertate şi vor sfârşi prin realizarea unui nou echilibru al personalităţii. deoarece are duşmani mai mulţi la această vârstă decât la alta. ce va să fie. ostilitatea la intruziunea în spaţiul intimităţii confuze. De aici instabilitatea afectivă. solitudine şi socialitate. Mai întâi. se manifestă acut la 14–16 ani. dorinţă de a fi acceptaţi. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identităţii. deoportivă ale părinţilor şi profesorilor. protestul. preţuiţi.

trebuie să respecte aceste nevoi. în căutare şi nevoie a confirmării de sine. Fuga. este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. cerşetoria pot reprezenta forme de evaziune. Identitatea psihosocială. Criteriul respectului necondiţionat al regulilor sau al strictei moralităţi este inaplicabil. compus din clipe egale. iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler). Adultul este situat inconştient pe dimensiunea timpului prezent. devenind 160 . alteori. dar şi profesorii. vagabondajul. Controlul social exterior se interiorizează. astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei. Cei apropiaţi. Adolescenţa este marcată de tendinţe aparent contradictorii: nevoia de afiliere şi nevoia de intimitate. o importanţă deosebită în constituirea personalităţii o au identificările cu modelul. cu asocierea ideii de responsabilitate libertăţii şi încrederii reciproce. Descifrarea sensului autentic al moralităţii adolescentine presupune un act hermeneutic de stăpânire a codului şi a tehnicilor de decodificare. care permit tânărului o anumită independenţă şi evitarea rigorilor convenţiei moralei adulte. modalităţi de supravieţuire. Uneori. Educatorul. părinte sau profesor. părinţii. actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativităţii de protecţie. prietenul. De aici prieteniile durabile şi nevoia de a le îndruma cu tact. La această vârstă. dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacţia relaţionării sociale. până la un anumit punct. imaginea de sine. chiulul. Presiunea necondiţionată şi indiscutabilă spre conformism nu mai are aderenţă. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanţă capitală fiindcă el se află într-o criză identitară. Criza adolescenţilor sau conflictul dintre generaţii este datorat şi situării în timpi psihologici diferiţi.Menţionăm aici şi faptul că mediul social acţionează (şi acest fapt e vabil nu doar pentru adolescent) ca o oglindă. trebuie să practice un stil mai puţin directiv. aventuri eliberatoare sau. eroul.

cu tendinţe spre evaziune. Stilul de educaţie autoritar şi represiv. modelul comportamental. printr-o dialectică subtilă între constrângere. conduite structurate defectuos. acte de violenţă şi agresivitate. toate aceste aspecte ale vieţii de familie influenţează puternic socializarea morală a tinerilor. Soluţionarea crizei adolescenţei conduce la maturizarea deplină. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianţei. permiţând integrarea în colectivitatea adultă. pentru ca după 13 ani procentajul să scadă constant. relaţii intrafamiliale.autocontrol. generează insecuritate afectivă. dar apar forme mai elaborate și mai primejdioase. scad formele primitive și inofensive de violență. cu reprimarea oricăror opoziţii prin care tânărul îşi rezervă dreptul la autonomie morală. decât pe cea a integrării şi realizării de sine. Conform Centrului canadian de statistică juridică frecvența omuciderilor atinge un maxim la 18 ani. model şi libertate. crize prelungite. a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanţă în structura personalităţii morale a adolescenţilor. Cu vârsta. Cusson (2006-b) arată că la 12 ani 59% dintre respondenți recunosc că s-au bătut în ultimul an. Valorile şi atitudinile. tendinţe conflictuale sau frustrante. În ceea ce privește evoluția violenței. în care familia de procreare. 1996) citat de M. Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absenţa realizării adecvate a funcţiilor familiei. reglată interior. reglată exterior. un studiu american (Dobrin et al.. un gen de „personalitate colectivă”. pentru a se reduce apoi cu regularitate la vârstele următoare. sistemul ocupaţional şi comunitatea locală prezintă 161 . comportamente marginale sau deviante. climatul conjugal. motivaţiile comportamentului trecând de la dominanta normativă. care-şi propune învăţarea necondiţionată a consemnelor şi conformităţii. gradul de organizare şi coeziune. la dominanta normală.

toleranţă la frustrare. soţie. relaţii profesionale.raportarea caldă a eului la ceilalţi. asumarea raţională a riscurilor. în adolescenţă. manifestări ale intimităţii.percepţie realistă. prin depăşirea egocentrismului infantil. . compasiunii. prin închegarea unei viziuni unificatoare asupra existenţei. .extensiunea simţului eului. în colectivităţile ce prefigurează structurile societăţii adulte: cuplurile de adolescenţi funcţionează ca proto-familii de procreare. . ci continuă pe întreg parcursul vieţii. Procesul de socializare se desfăşoară de această dată cu anticipaţie. . Din păcate. .obiectivarea eului. toleranţei.importanţă deosebită. rolul de cetăţean. iar sistemul şcolar dobândeşte caracteristicile unui protosistem ocupaţional. rolul profesional. de enoriaş. suntem zguduiţi de această 162 .securitatea emoţională. libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbeşte Sartre. * Socializarea nu se încheie aici. asumarea sarcinilor şi disponibilitatea rezolvării lor. adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri. crize de depăşit. existând tranziţii de realizat. Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici: .o anume filosofie a vieţii. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale. Integrarea în aceste noi colectivităţi impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soţ. capacitatea de intuiţie şi umor. respectului.

Dar târziul vine întotdeauna prea devreme. fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situaţie de „criză psihosocială”. Erikson (1950). care aminteşte următoarea succesiune: negarea. criza vârstei de mijloc. care desemnează adolescenţa („vârsta metafizică”). care a distins opt stadii principale ale parcursului vieţii. ca punct final al unei existenţei. Uneori o putem lua de la capăt. uneori. Căderea în această conştiinţă a temporalităţii fiinţării noastre poate repune în discuţie opţiunile anterioare. acceptarea. Acomodarea la inutilitate şi dispreţul social pot fi destul de dureroase. generată de sentimentul irosirii şi conştiinţa irepetabilităţii clipei. hărnicie – inferioritate etc. autonomie – ruşine. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existenţe de o viaţă de om. în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere – neîncredere. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia şi şcoala. Despre stadiile procesului comprimat de socializare şi adaptare la iminenţa morţii vorbeşte Elisabeth Kübler-Ross (1987). peste ani. tocmeala. pentru că suntem singuri şi nu avem nici o scuză în faţa conştiinţei noastre în privinţa alegrilor pe care le facem. Stadiul al cincilea. Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. în raport cu experienţa particulară de viaţă. deşi nu deţinem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoştinţă de cauză. mânia. Crizei adolescenţei îi poate urma. E condamnare. este considerat crucial pentru cristalizarea identităţii de sine. Şi mai dureros este orizontul morţii. iniţiativă – vinovăţie. depresia şi. valorile şi fundamentele acestora.condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viaţă uneori prea târziu. atunci când încă nu e prea târziu. Redăm aceste stadii în următorul tabel: 163 . mult prea devreme.). Aşa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite.

Adolescenţă (10-20 ani) 6. Perioada de la 4 la 5 ani 4. munca Pensionare şi moarte iminentă Dobândirea sentimentului satisfacţie cu privire la realizările vieţii individuale 164 . sentimentul „pierderii unuia în celălalt”. ca premise pentru o viaţă afectivă ulterioară echilibrată Dezvoltarea ceea ce altor priveşte preocupări generaţiile de dincolo de familia apropiată. Prematuritate (20-30 ani) Crize sociale Încredere spre neîncredere Autonomie spre ruşine. Pruncia (primul an) 2. Perioada de la 6 ani până la instalarea pubertăţii 5. îndoială Iniţiativă spre vinovăţie Sârguinţă spre inferioritate Identitatea spre confuzia identitară Intimitate spre izolare Amplasare socială Familie Produs favorabil Dezvoltarea încrederii în sine. şcoală Dobândirea simţului iscusinţei şi competenţei Grup prieteni Parteneri de de Dezvoltarea identităţii eului ca simţ coerent al sinelui Autentică intimitate. Copilăria timpurie (2-3 ani) 3. autostimei simţului fără de pierderea Familie Învăţarea direcţiei şi scopului activităţilor Vecini. în viitoare şi societatea prietenie şi sex 7. în părinţi şi în lume Familie Dezvoltarea autocontrol.Stadiul de dezvoltare 1. Bătrâneţe (după 60 de ani) Sârguinţă spre disperare Generativitate spre stagnare Noua familie. Perioada adultă (40-50 ani) 8.

Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson (prelucrare după Grecu. De aici şi importanţa socializării primare. căci orice disfuncţie a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului. pp.cea de producere a personalităţii sociale şi 165 . oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale şi caracteriale.Tabelul nr. Funcţiile socializatoare ale familiei contemporane Familia este factorul primordial al formării şi socializării copilului. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie fundamentul tuturor celorlalte influenţe. Majoritatea cercetătorilor identifică două funcţii fundamentale ale educaţiei familiale: . 2003. în care suportul afectiv joacă rolul primordial. dezvoltarea personalităţii fiind un proces continuu şi singular. 5. Rădulescu. copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinţi. Intuiţia simţului comun vorbeşte de „cei şapte ani de acasă”. reprezentând în viziunea structural-funcţionalistă „cureaua de transmisie a normelor culturale din generaţie în generaţie” (Merton). Rezistenţa socializării în familie derivă din faptul că acţiunea ei se desfăşoară într-un cadru informal. Celelalte influenţele socializatoare se vor plia pe schemele socializării primare. 2. Socializarea secundară nu va avea eficienţa şi profunzimea celei primare. Socializarea primară este decisivă pentru viitoarea personalitate a copilului. care îl vor marca ireversibil pentru întreaga viaţă. 166 – 167) Aceste stadii şi caracteristicile asociate lor trebuie privite în relativitatea şi convenţionalitatea lor.

conştiinţa de sine a copilului.satisfacerea trebuinţelor elementare. .coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare. 2003. p. Aceasta mediază. Securitatea presupune: . Cercetările evidenţiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoţionale şi conduite deviante au primit din partea părinţilor o acceptare condiţionată. care îi permite construcţia echilibrată a personalităţii. O mamă care acceptă necondiţionat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl înveţe pe acesta să tolereze frustrarea.prezenţa iubirii părinteşti. . 66).cea de transmitere intergeneraţională a modelelor culturale şi a statutelor sociale. de bună purtare sau de performanţă. la rândul ei.protecţia împotriva factorilor externi.consolidarea sentimentului unei personalităţi distincte. O personalitate puternică şi echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiţionate de către părinţi (Neamţu. pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate). cu posibilitatea opţiunii între anumite limite ale libertăţii. iar aceste achiziţii asigură reproducţia culturală. . funcţia elementară a familiei este cea de factor al securităţii. În ordine cronologică. distincţia lor vizând mai mult referentul. . Cele două funcţii nu pot fi decât artificial disociate. în care adulţii respingeau anumite aspecte ale personalităţii lor.. C. . În realitatea lor concretă. ostilitatea sau - 166 . iar pentru cea de a doua. Aspectele criticate ale personalităţii vor fi ulterior negate de copil şi proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. cele două funcţii se presupun reciproc. personalitatea socială presupunând achiziţiile culturale. pe societate (reproducere culturală).asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiţionat ca membru al familiei. oferind copilului sentimentul siguranţei.

Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relaţiei cu alt adult. am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul socializării în această perioadă a copilăriei. cât şi modelele şi climatul. . socialiyarea în familie presupune și o dimensiune cognitivă. 167 .abilitatea de a oferi copilului experienţe noi. va genera restaurarea sentimentului de frustrare şi neîncredere în alţii.abilitatea de a-şi înfrâna propriile frustrări şi porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului. . Desigur. Atât educaţia directă. Controlul impulsivității.capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil. au rol important în maturizarea copilului. Părinţii. oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afectiv.capacitatea de a percepe copilul în mod realist. Alături de aceste dimensiuni.abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului. conţinutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă. Kari Killen (1998) identifică şapte funcţii parentale pe care părinţii le exercită diferenţiat. în raport cu abilităţile lor: . familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul îşi apropie lumea făcând-o o lume a sa. de cele mai multe ori inevitabil. și asumarea de responsabilități sunt dimensiuni vitale. dar şi în sine. în raport cu care educația parentală este răspunzătoare. de a-l stimula cognitiv şi afectiv. respectul pentru celălalt. .aspectele negative ale personalităţii sale. iar eşecul. Acceptarea necondiționată nu înseamnă tolerarea comportamentelor negative ale copilului.abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul. Explicit sau implicit. exercită direct şi indirect influenţe educaţional formative. disciplina. dar educaţia familială presupune şi dimensiunea normativă. . . în calitatea lor de primi adulţi semnificativi.

Vom discuta în cele ce urmează câteva dintre variabilele familiale cu implicaţii semnificative în evoluţia copilului şi tânărului. 1997.evaluativă (ce e „bine” şi ce e „rău”). dar nu trebuie absolutizată. şi o dimensiune pragmatică sau comportamentală. Valorile educative au o dimensiune cognitiv . Dacă în clasele mijlocii şi superioare sunt valorizate superior autonomia şi stăpânirea de sine. obedienţă şi respect al vârstei. cu distincţia între „morala sclavilor” şi „morala aristocrată”. implicând un ataşament diferenţiat în raport cu diversele valori. Desigur că această dependenţă a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanţă statistică. de apartenenţa socio-profesională. familia este cea care transmite valorile şi atitudinile specifice unui anumit model cultural. o dimensiune afectivă. intervenind cumulat o multitudine de alţi factori. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică. cu atât este mai apreciată autonomia copilului. care făceau distincţie între morala celor mulţi şi morala stăpânilor şi până la Nietzsche. - 168 . de mediul de rezidenţă şi de alţi factori. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială. La fel se prezintă lucrurile şi în raport cu profesiile părinţilor: că cât statutul ocupaţional este mai înalt. cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate şi obedienţă. 61) argumentează teza conform căreia părinţii aparţinând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenţei. cu cât statutul este mai scăzut. imaginaţia şi creativitatea.abilitatea de a răsplăti şi de a valoriza copilul. teza susţinută de ei o regăsim în filosofie încă de la sofiştii greci. Numeroase studii de sociologie a educaţiei (enumerate de Stănciulescu. Văzută dinspre societate. de nivelul de instrucţie. în clasele de jos accentul este pus pe ordine şi curăţenie. dimpotrivă. constituindu-se într-un ghid pentru acţiune. p.

atmosfera sau climatul ei.).sistemul atitudinilor parentale în raport cu valorile preţuite. respect. explozia ratei divorţialităţii (Stănciulescu. Tipul familiei O bună perioadă de timp. comunicare. pentru a sublinia existenţa relaţiei parentale independent de relaţia conjugală. înţelegere şi sprijin reciproc. dragoste. 169 . marcată de diminuarea natalităţii.dinamica şi modul de soluţionare a stărilor tensionale sau a conflictelor.modul în care este perceput şi tratat copilul. Dinamica familiei contemporane. a repus în discuţie disjuncţia tradiţională. acord în legătură cu problemele majore. cum sunt: . comportamentul conformist sau delincvent. . Este şi motivul pentru care conceptul de familie „dezorganizată” tinde să fie înlocuit cu cel de familie monoparentală. se structurau pe distincţia tranşantă dintre familia organizată şi cea dezorganizată. 137 şi urm. performanţa sau eşecul şcolar al copilului. cât funcţionalitatea acesteia.3. Climatul familial este conceptul de maximă generalitate ce caracterizează atmosfera sau cadrul general de relaţionare interpersonală. sau dimpotrivă). argumentând ideea că ceea ce este important pentru dezvoltarea copilului nu este atât forma sau tipul familiei („organizată” sau „dezorganizată”).modul de raportare interpersonală a părinţilor (apropiere. . putând fi surprins prin intermediul mai multor indicatori. multiplicarea coabitărilor. complementaritate de sarcini. 1997. studiile privind eficienţa socializării. creşterea numărului de copii născuţi în afara familiei. pp. .

. p. . . . - 170 . .nu s-a scos în evidenţă rolul vârstei la care survine dezorganizarea familiei asupra delincvenţei juvenile. conflictuale contribuind în mod semnificativ la geneza conduitelor deviante ale copiilor.gradul de deschidere şi sinceritate a copilului în raport cu părinţii. arată că: . comparativ cu cele dezorganizate prin deces.asocierea cu delincvenţa este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorţ sau separare.modul de aplicare a sancţiunilor şi recompenselor.gradul de acceptare şi tolerare a comportamentelor variate ale copilului.prevalenţa delincvenţei în familiile dezorganizate este cu 10–15% mai mare decât în familiile organizate. . .satisfacţia resimţită de fiecare membru pentru viaţa de familie. asupra băieţilor. respectiv. 67).corelaţia dintre familia dezorganizată şi delincvenţa juvenilă este mai puternică pentru formele minore de abateri şi mai slabă pentru formele grave de comportament infracţional. Neamţu 2003. .nu există o evidenţă asupra rolului părinţilor vitregi în delincvenţa juvenilă. .modalităţile de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat). Concluziile unei meta-analize a peste 50 de studii privind relaţia dintre dezorganizarea familiei şi delincvenţă (rezumate de C.nu există o diferenţă semnificativă între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor şi. Studiile recente argumentează importanţa deosebită pe care o are climatul familial pentru dezvoltarea copilului. climatele tensionale.

loisir. spaţiu. modelelor şi exigenţelor explicite. frontiere. din considerente legate de concizie. Coeziunea familiei este indicată şi de o altă caracteristică a grupului familial pe care o putem numi identitatea familială. opiniile şi conduitele individuale în favoarea familiei ca întreg. timp. chip şi asemănare a ei. talia şi tipul de autoritate exercitat. nu ne propunem să vorbim aici. În raport cu fiecare dintre aceste variabile se pot realiza tipologii diverse. a atmosferei ce se respiră în interiorul familiei. arogante) şi dispoziţia de fond ce caracterizează familia (stenice. întâlnirile membrilor se transformă deseori în teatrul unor tensiuni şi conflicte. Indicatori identităţii sunt similitudinea atitudinii generale a membrilor ei faţă de viaţă (familii harnice. agresive etc). interese.Fără a intra în distincţii tipologice complexe asupra familiei şi particularităţilor sale. În familiile cu o coeziune scăzută. leneşe. partenerii cuplului au o conduită centrată pe nevoile şi aspiraţiile personale. Coeziunea exprimă măsura în care membrii familiei sunt dispuşi să renunţe la o parte din gratificaţiile. prieteni. luarea deciziilor. variabile considerate a fi factori cheie în socializarea copilului. Coeziunea este una dintre cele mai importante caracteristici ale familiei privite ca microgrup social. generoase. petrec cea mai mare parte a timpului în afara familiei şi nu participă decât rareori la activităţi comune. flexibilitatea. în aceste condiţii. O serie de studii psihosociologice evidenţiază existenţa unei corelaţii între incidenţa conduitelor delincvente şi nivelul scăzut al coeziunii familiale. Identitatea familială este rodul sedimentării inconştiente a rolurilor. coeziunea familială poate fi măsurată prin diverse variabile: angajare emoţională. adaptabilitatea. vom lua în discuţie în acest paragraf câteva variabilele precum coeziunea. Manifestă prin intensitatea legăturii emoţionale dintre membrii familiei. 171 . Copilul este întotdeauna un mediu de rezonanţă al familiei. independenţă. modeste. asupra cărora.

modificările neanticipate în funcţionalitatea familiei pot genera adevărate şocuri. Dacă pentru schimbările generate de apariţia copilului soţii sunt oarecum pregătiţi şi adaptarea se realizează mai uşor. stil de negociere. la destrămarea cuplului. Adaptabilitatea unei familii este caracterizată prin următoarele variabile: disciplină. ca răspuns la un stres emoţional generat de o disfuncţie în raport cu obişnuinţele funcţionale ale sistemului. spaţiu de locuit. tată-copil). complementaritate de roluri. Disfuncţiile familiei legate de starea socio-economică (şomaj. precum şi altele. Prin apariţia copilului. iar soţul preia unele dintre activităţile menajere ce reveneau anterior soţiei. constituindu-se noi relaţii diadice (mamă-copil. după apariţia copilului. Incapacitatea de autoreglare duce la tensiuni şi. ce ţin de particularităţile de personalitate ale membrilor îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre părinţi şi dintre aceştia şi copii. în ultimă instanţă. Naşterea primului copil poate constitui momentul unor schimbări esenţiale în relaţia de cuplu. schimbând structurile de roluri. Studiile evidenţiază faptul că implicarea soţului în diferite sarcini educative corelează pozitiv cu nivelul studiilor acestuia. schimbări ce solicită autoreglări. în scopul menţinerii integrităţii şi identităţii sale. Cercetările în acest domeniu relevă faptul că dacă în familiile fără copii soţul are o autoritate mai mare decât soţia.Capacitatea de autoreglare. sărăcie). O astfel de situaţie ce necesită adaptabilitate poate fi generată de apariţia primului copil. sau adaptabilitatea. soţia participă într-o măsură mai mare la luarea deciziilor. este definită prin măsura în care sistemul familial se poare restructura. de putere şi reguli. relaţia afectivă diadică (soţ-soţie) se transformă în triadă (soţie-copil-soţ). reguli relaţionale şi mecanisme de autoreglare. posibilităţi de afirmare a sinelui. sau de ritmul trepidant al existenţei (angajarea în activităţile legate de serviciu şi timpul redus de comunicare şi activitate comună). control. 172 .

tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecărui membru al familiei contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi. la situaţia în care apare copilul. cu urmări majore în devenirea copilului. Talia familiei şi poziţia copilului în seria fraternă are implicaţii asupra constituirii eu-lui social al copilului. Numeroase 173 . Studiile asupra familiei monoparentale conchid asupra faptului că „probabilitatea de a identifica naşteri ilegitime. o serie de cercetări din ultima perioadă demonstrează că pentru dezvoltarea psihosocială normală a copilului. cu atât este mai mare probabilitatea ca băieţii între cinci şi zece ani să sufere de tulburări comportamentale. autoculpabilizarea. este flexibilitatea ei în diversele etape ale dinamicii sale: trecerea de la familie fără copii. anxietatea. Absenţa posibilităţii de identificare.Separarea părinţilor are implicaţii şi asupra copiilor. amploarea acestora fiind condiţionată de vârsta copilului şi de posibilităţile ulterioare de susţinere. O altă caracteristică a familiei. unele cercetători consideră că cu cât este mai mare gradul de dezacord marital. aflată în relaţie cu autoreglarea. Cu toate acestea. retard în dezvoltarea psiho-afectivă asupra acestora din urmă. abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţă este mai mare în această categorie de populaţie” (Stănciulescu. 140-141). sunt doar câteva dintre consecinţele separării. trecerea de la statutul de părinte de preşcolar la cel de părinte de copil şcolar şi de aici la cel de părinte de student. momente ce presupun restructurări şi redefiniri atât ale eu-lui individual cât şi ale celui familial. ce preia o parte din afectivitatea reciprocă a soţilor. când întreaga afectivitate este absorbită în relaţia de cuplu. tulburările de comportament. abandonuri ale copiilor. pp. Dezacordul marital poate fi mult mai nociv pentru copil decât separarea părinţilor. deci structura completă sau incompletă a familiei. urmată de părăsirea familiei de către copil.

relaţia familială poate genera sentimente de afecţiune reciprocă. De obicei. datorită relaţiilor umane mai bogate. deoarece el polarizează afectivitatea adulţilor şi va fi superprotejat. cercetările arată că bărbaţii alocă educaţiei durate de timp mult mai mici comparativ cu soţiile. nu îl 67 Cu toate schimbările care afectează astăzi relaţiile dintre soţi. nu rareori prin conduite de tip predelincvent. Rivalitatea fraternă se constituie iniţial în raport cu mama. demonstrând vulnerabilitatea sa psihologică. şcolar. insatisfacţiile generate de eşecuri îi generează frustrări cărora nu este obişnuit să le facă faţă şi îl determină să reacţioneze discordant. mai variate. Trăind într-un mediu lipsit de diversitate relaţională şi de dimensiunea rivalitate – solidaritate. dar şi pe cea a raporturilor de cooperare-solidaritate. contribuind la formarea unor structuri atitudinal-relaţionale ce intervin ulterior în adaptarea în mediul social. Nucleu al familiei. furturi. Dacă părinţii. care declanşează reacţia de gelozie a primului născut. copiii mai mari în seria fraternă pot deveni modele de identificare. atunci când apare în familie un frate nou. copilul unic are o probabilitate mai mare să creeze situaţii problematice. mama în special67. competiţie şi conflict. centrul lumii. În funcţie de atitudinile şi valorile părinţilor. va fi mai dependent de adulţi şi mai puţin realist comparativ cu copilul care provine dintr-o familie numeroasă. el poate obţine succese şcolare şi apoi profesionale. În absenţa unor astfel de experienţe. familial. ataşament şi solidaritate durabilă între fraţi. dar este inabil în relaţiile umane. dar poate antrena şi rivalitate şi gelozie. adesea.studii au abordat problema specifică a copilului unic. prin violenţă. cunosc experienţa rivalităţii şi a competiţiei. fugă de acasă. având şanse crescute să devină mai echilibraţi şi mai responsabili. Pe de altă parte. Psihosociologii afirmă că relaţia fraternă are un rol important în dezvoltarea personalităţii. copilul unic se poate considera. 174 .

şi copiii au tendinţa de a se îndrepta în comunicare preponderent spre mamă. Studii recente (Stănciulescu. de tip normativ (permisiuni. fiind mai tineri. sunt mai disponibili (primul născut. Deşi solidaritatea fraternă poate fi un factor de succes în integrarea şcolară şi socială. explicaţia fiind aceea că primilor născuţi li se acordă o atenţie mai mare (în absenţa concurenţei celorlalţi). Mijlociul din familie are poziţia în care conflictele dintre identificări ating apogeul. Al doilea născut beneficiază de experienţa fratelui mai mare. deoarece el nu poate deveni nici cel mai mare şi mai puternic. nici cel mai mic pentru a se bucura de centrul atenţiei. de educare a frăţiorului. concurenţă ce se va ilustra ca punere în valoare prin conduite compensatorii. Dificultăţi sunt însă şi în cazul unei familii prea numeroase. dar se simte frustrat de lipsa de putere. Ultimul născut pare avantajat de faptul că monopolizează atenţia şi afecţiunea tuturor membrilor familiei. cea care îi susţine şi emoţional. este implicat în construcţia conjugalităţii). cercetările din acest domeniu arată că în familiile intervenţiile lor în reglarea comportamentului copiilor sunt de două ori mai puţine decât cele ale mamelor şi. care vor avea o contribuţie importantă în adaptarea la mediul competitiv. recomandări). 1997) arată că primul născut pare mai dispus să accepte modelul parental de identificare şi să împlinească dorinţele părinţilor.ignoră. Sentimentul de frustrare generat de apariţia unui frăţior se atenuează pe măsură ce seria fraternă se lărgeşte. intervenind foarte curând după căsătorie. interdicţii. îi încredinţează mici sarcini de supraveghere. rivalitatea se va manifesta numai în legătură cu monopolul atenţiei părinţilor. de cele mai multe ori. ci îl valorizează în continuare pe primul născut. ca urmare. iar părinţii. 175 . de statutul de subordonat pe care îl are în raport cu acesta. Compararea cu fratele mai vârstnic din familie catalizează procesul de autocunoaştere şi accelerează maturizarea afectivă.

sau a climatului anarhic. Părinţii cu mai mulţi copii au dificultăţi mai mari în disciplinarea şi supravegherea copiilor comparativ cu familiile restrânse. sarcină pe care aceştia nu sunt pregătiţi să o realizeze eficient. Studiile pe această problemă atestă faptul că familiile numeroase corelează cu delincvenţa juvenilă mai puternic decât familiile restrânse. Sărăcia a determinat o creştere dramatică a numărului de pruncucideri şi de copii abandonaţi68. sau se angajează în activităţi delincvente. ce scapă controlului părinţilor prea ocupaţi pentru a mai putea face faţă solicitărilor de părinte. Climatul educativ în astfel de familii este expus riscului de a cunoaşte două extreme: una a atmosferei cvasimilitare (Diaconu. părinţii fiind substituiţi. Confruntaţi cu dificultăţi economice numeroşi părinţi îşi neglijează copiii. unii părinţi au obiceiul de a-i delega pe copiii mai mari să se ocupe de disciplinarea şi educarea fraţilor mai mici. simţindu-se părăsiţi. Din aceste familii 68 Conform estimărilor organizaţiei „Salvaţi Copiii”. Explicaţiile acestui fenomen trimit nu doar la eficienţa disciplinei familiale. Tensiunile intrafamiliale cresc şi atmosfera familiei degenerează în agresivitate şi violenţă. leagăne.numeroase legătura copilului cu părinţii tinde să slăbească. se refugiază în alcool. 2004. 148). Sărăcia cronică a familiei este unul dintre factorii cei mai importanţi în amplificarea fenomenului delincvenţei juvenile.000. familie organizată dar cu puţină afecţiune. Între fraţi au loc procese concurenţiale. case de copii şi alte centre de plasament instituţional era în anul 2007 de aproximativ 100. unii dintre ei având statutul de marginalizaţi. în mare parte din sarcinile lor. de către fraţi. demisionând din familie. Cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu mai mulţi copii. 176 . căutând loc de muncă sau muncind în orare neregulate. excluşi. numărul copiilor abandonaţi în maternităţi. se fac şi se desfac alianţe. ci şi la riscul sărăciei şi alegerea mijloacelor ilegitime de supravieţuire.

25% au vârsta de 16–18 ani. Iaşi având un număr ce variază între 100 şi 200 de copii. 52% dintre aceşti copii au vârsta de 7–15 ani. Tipul de disciplină parentală Integrarea socială a copilului este condiţionată de dobândirea conduitei civilizate în grup. dar că o pot recupera substitutiv. jumătate din numărul copiilor delincvenţi. care constituie. sentimentul că şi-au ratat viaţa. conform statisticilor Poliţie. simţindu-se ofensaţi atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe. având. jumătate dintre ei aflându-se în Bucureşti. De aici rezultă că sărăcia este. Tipurile de disciplină parentală – permisiv.sărace provin şi marea majoritate a copiilor străzii 69. autoritar. cooperare. oraşele mari. 71% fiind băieţi. În toate acestea. modelul de comportament oferit de părinte este esenţial. indirect. Timişoara. Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a 69 Oficial se estimează că la nivel de ţară numărul copiilor străzii este de circa 2.000. Psihanaliştii arată că această atitudinea faţă de copii este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii. nu de puţine ori. Când educă majoritatea părinţilor reacţionează într-o manieră emoţională. conform organizaţiei “Salvaţi Copiii”. mai mult de jumătate dintre ei se află în stradă de circa 3 ani. părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării. 177 . un indicator relevant al delincvenţei juvenile. de interiorizarea valorilor de întrajutorare. indiferent – circumscriu atitudinea părinţilor faţă de copii.000–3. Constanţa. 4. prin intermediul copiilor. solidaritate. sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei.

permisivitatea necritică şi indiferenţa – ca stiluri de disciplină parentală. op. Copilul va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe. adulţii reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri: . acţionând compulsiv impun copilului frustrări inutile. Dubois (1987. iar educaţia liberală favorizează interiorizarea interdicţiei. cea mai profitabilă condiţie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate şi toleranţă. pretenţiile vor deveni insuportabile. cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”. cu dificultăţi ale afirmării de sine. Spre exemplu. practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate. fiind guvernate mai ales de principiul plăcerii. caz în care ele se vor dezvolta. . cit. fără durabilitate în timp. iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă. Reacţiile extreme – autoritarismul. caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual.. rezultatul acestor măsuri fiind o dezvoltare într-o manieră patologică. în corelaţie. sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului şcolar şi. pp. psihologul francez N.copilului provine din faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor. în absenţa cenzurilor necesare. În general.le reprimă cu o mare severitate. 136–137) cere copiilor să aleagă între două explicaţii posibile ale unei conduite generoase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinţii lor vor să-i facă să-şi împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici bucurii colegilor?” Copilul cu educaţie autoritară va alege primul răspuns. Educaţia autoritară produce o determinare exterioară. apud Monteil. făcând din ea o valoare proprie. 178 . Prin urmare. Experimente numeroase confirmă aceste teze.tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări. considerându-le maladive sau semn de răutate. ai delincvenţei juvenile.

un stil educativ favorabil îl are mama care: . anxioase. . Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile acestora.adaptează exigenţele la posibilităţile copilului.stimulează gândirea copilului. 179 .exprimă puţine sentimente de anxietate.furnizează copilului standarde de performanţă. prin aport informaţional şi feed-back. . în special în faţa eşecului. Pourtois. . H. . prin ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor. formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor. studiile de sociologia educaţiei evidenţiază predominanţa feminină şi rolul secundar al tatălui în educaţia copiilor. 1991).între susţinere parentală.lasă iniţiativa copilului în învăţare. Mamele copiilor cu bună integrare practică un stil educativ caracterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme. . recompensă şi exigenţă în controlul conduitei.-P. sunt autoritare.facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi.oferă puţine feed-back-uri corective. . . Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii şi de dinamica familiei contemporane. carenţele acestei comunicări sunt.recompensează. compensate de o mai intensă comunicare cu mama. Dacă taţii comunică mai puţin cu copiii.pretinde şi oferă justificări. Desmet.arată rareori stări ostile faţă de copil. de regulă. . . .manifestă stimă faţă de copil. încurajare. Conform unor cercetări recente (J.

Stănciulescu. pe care îl percep drept ostil. la fel de importantă pentru sănătatea mentală.63% din variaţia achiziţiilor şcolare. În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi. dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eşecul şcolar. 105 – 106). furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi70. Impactul deprivării emoţionale asupra copilului este susţinut şi prin analiza orfelinatelor din România. violente de manifestare a autorităţii faţă de copil. Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere faţă de copil.-P.63% din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13. nesigur.afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală. 180 . se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului.. 1997. Copilul devine anxios. ca vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică. concluziile acestor cercetări susţinând că: . cu forme brutale. . stil educativ). J. p.deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”. deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile. pentru Bowlby. Cercetările din domeniul delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale. Pourtois afirmă că familia (mama) este responsabilă direct de 70. ostil. trăsături de personalitate. impactul asupra performanţelor şcolare este mult mai mare. (2003). Pentru eficienţa educaţiei se cere acordul şi consecvenţa ambilor părinţi. Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potenţial caracter delincvent. Teoria ataşamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale.Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q. căci el se exercită şi indirect (cf. 70 Vezi o analiză amănunţită în Şoitu. Dragostea mamei este. au dificultăţi în a-şi face prieteni.I.

căutând „mame” în toţi cei din jur. ce pretinde ascultare. stereotipe. care operează compensatoriu. în realitate o fiinţă slabă. la rândul lor. dar prea indulgentă sau dominatoare şi tatăl slab sau lipsit de interes pentru copil. Vincent. generează inhibiţie şi frică. retard psihosomatic. conchide Fromm. Printre cauzele evoluţiei nevrotice Erich Fromm (1995) indică mama iubitoare. puterea de a fi propriul stăpân. instabilitate şi dezechilibru afectiv. exigentă. decât cei afectuoşi dar mai puţin autoritari. Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R. Nevroza obsesională. afecţiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese. nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui faţă de copil. Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”. relaţia afecţiune-reuşită şcolară nu este mecanică. comportamente fără conţinut. atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita şcolară a elevului. independenţa. pe fundamentul afectiv. inhibaţi sau rebeli şi autoritari. dar mai puţin independenţi şi creativi. Părinţii afectuoşi şi autoritari în acelaşi timp au în general copii mai bine socializaţi moral. care are o personalitate puternică. lipsindu-i trăsăturile paterne. în timp ce tatăl tiran. se dezvoltă mai mult 181 . apatie sau instabilitate psihomotrice. 1972). generează copii timizi. Totuşi. importantă fiind constituirea motivaţiei interioare pentru conduita socialmente dezirabilă şi pentru succesul şcolar..deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a caracterului instabil. Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relaţia mamă – copil. disciplina. retard în dezvoltarea conştiinţei de sine şi în dezvoltarea identităţii sexuale. repetitive. manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice. care rămâne fixat de un ataşament matern.

alcoolismul. care.pe baza unui ataşament unilateral faţă de tată. sociologi. antropologi şi alţi specialişti. căldura şi drăgălăşenia cu fermitatea.constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe copii importanţa consecinţelor logice ale acţiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluţie Relaţională. Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi. au consecinţe negative pe termen mediu şi lung. care îmbină blândeţea. care suplimentează efectele negative asupra copiilor. cât şi pentru părinţi. care se simt ulterior vinovaţi. care să implice Respectul şi nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă. . care se va reproduce şi în viaţa adultă. incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă. . 182 . chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit. pp. în asigurarea căruia rolul conducător revine părinţilor. . De la violentarea copiilor mulţi părinţi trec imediat la tandreţe. având scopul de a învăţa din ea şi nu de a produce suferinţă. pedepsele fizice induc un comportament violent. 213–215) enumeră ca principii orientative în educaţia copiilor următoarele: . intrându-se într-un stil de ataşament ambivalent-anxios.respectul reciproc părinţi-copii. iar isteria. atât pentru copii (generând resentimente.fără pedepse fizice. cum ar fi retragerea gratificaţiilor pentru un timp.comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l comunice. necăjiţi. ură). confuzi. pentru a lua decizia cuvenită. frică. Petru Iluţ (2005. mânie. lipsa de realism. suferind alături de copii. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte principii ale modificării comportamentului.

este tot mai mult criticată de către adepţii liberalismului educaţional. iar relaţiile dintre părinţi şi copii sunt dezorganizate. 183 . Din perspectiva consecinţelor actului. frustrarea materială. sexual. sau neglijarea lor astfel încât sănătatea fizică. Specialiştii problemei consideră că maltratarea este rezultatul interacţiunii a patru categorii de factori stresori (Killen. confruntate cu o anumită situaţie de stres. Neamţu. p. dar care. naturalizat. Maltratarea şi consecinţele ei Maltratarea este definită ca „expunere de către părinţi a copiilor la comportamente abuzive din punct de vedere fizic.15). izolarea socială sau marginalizarea). care poate apărea în familiile cu o funcţionare normală. fără o distribuţie clară şi stabilă a rol-statusurilor. b) maltratarea transgeneraţională.76): .Pedeapsa fizică. este util să distingem între: a) maltratarea de criză. 5. îi determină pe părinţi să reacţioneze violent faţă de copii (dacă asemenea situaţii sunt rare. impactul asupra copiilor poate fi redus). p. chiar şi atunci când este mai mult simbolică. perceput ca modalitate oarecum normală de relaţionare şi reprodus ulterior cu diverse prilejuri. 1998. Killen. emoţională şi dezvoltarea le sunt periclitate” ( K. 2003. situaţie în care abuzul este interiorizat. emoţional. insecuritatea socială prelungită. apud C. specifică familiilor a căror mod de viaţă este haotic.factori de stres exteriori familiei (sărăcia. şomajul.

. cunoaşterea şi comunicarea în cuplu).caracteristici ale copilului.consum exagerat de substanţe nocive (alcool.stres Variabile legate de îngrijitorul copilului (părinte. droguri etc.factori maritali sau familiali (balanţa motivaţional-afectivă. aptitudinile maritale.părinte/tutore prea tânăr şi singur . Combinarea acestor elemente ce ţin de statusul social al familiei (sărăcia şi insecuritatea socială). afectivitate.dereglare emoţională . empatie.nevoia de control asupra copilului . autocontrol).) . tutore. 7.abuz în copilărie .tehnici de disciplină neadecvate Variabile legate de copil hipe racti v imp ulsiv neas cultă tor neat ent Risc de abuz asupra copilului Figura nr. educator) . . de caracteristicile familiei (climatul familial) cu caracteristicile fiecărui membru se constituie în factori de risc asupra copilului.caracteristici individuale de personalitate ale părinţilor (maturitate şi stabilitate afectivă. creativitatea conjugală. Figura următoare sintetizează aceşti factori de risc de abuz asupra copilului: Variabile socioculturale sărăcie loc aglomerat izolare mutări frecvente . Modelul integrativ al răului tratament al copilului 184 . .

anxietate.În raporturile cu copiii se practică un stil confuz. iar agresivitatea copilului este unul dintre cei mai puternici predictori ai violenţei adulte. Efectele abuzului fizic depind de vârsta.133) Conceptul de maltratare include trei forme: abuzul fizic. în care se foloseşte pe scară largă pedeapsa fizică şi violenţa verbală. uneori mai grave sub aspect psihic. . intensitatea. violenţa întreţine şi perpetuează violenţa. au aşteptări 185 .În familie se practică violenţa între soţi. p. . derutant (ambivalent/anxios). Copiii agresivi trăiesc în familii agresive. ameninţarea şi înjosirea sau umilirea copilului. Iluţ (2004) enumeră: . Pe de altă parte. se soldează şi violenţa verbală şi atitudinală. chiar dacă nu implică lovire: iritarea şi cicăleala. contradictoriu. astfel încât agresivitatea părintelui se transmite asupra copilului. iar în plan psihic generează spaimă. Printre cele mai importante caracteristici ale părinţilor care-şi abuzează copiii P. dezaprobarea permanentă. ţipetele.(Brehm. Cu efecte psihice asemănătoare. 2004. bărbatul impunându-şi astfel „autoritatea”.Provin dintr-un mediu în care s-a practicat violenţa. Pedeapsa corporală poate duce la sechele fizice.Consideră că cea mai eficientă metodă de educaţie e pedeapsa corporală. apud Iluţ. frecvenţa şi percepţia lui ca legitim sau ilegitim de către copil. abuzul sexual şi neglijarea. cu atât ea se devalorizează şi părintele este tentat să fie şi mai violent. . constituirea unei imagini de sine deformate şi strategii de supravieţuire prin retragerea în lumea interioară sau prin agresarea compensatorie a altor copii. Există un adevărat cerc vicios al violenţei: cu cât violenţa este utilizată mai des.

11. absenteism. 13. . căutare permanentă a hranei. care au urmărit biografiile unor persoane începând de la vârsta de cinci ani pe perioade de zeci de ani. inversarea rolului: copilul tutelează adultul: 5. 8. gradul de nervozitate a părinţilor şi dizarmonia cuplului sunt printre cei mai reprezentativi predictori ai carierei delincvente. 2003. 2. tulburări nocturne: insomnii. agitaţie în timpul somnului. comportament autodistructiv. p. vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istoria accidentului. indisciplină. plânset disperat sau absenţa plânsului. înclinat spre accidente. stomac. teamă de contactul fizic iniţiat de părinţi sau alţi adulţi. stare de alertă permanentă. 3. abuz de alcool. dificultăţi şcolare: performanţe scăzute. conduite evazioniste şi deviante persistente (vagabondaj. serviciilor. principalii indicatori care arată prezenţa unui mediu familial caracterizat de violenţă ar fi următorii: 1. droguri.209). guturai cronic. prostituţie. Rădulescu. emotivitate. Grecu.Nu sunt îngrijoraţi de rănile fizice şi psihice produse copiilor („aşa cresc mari!”). dureri somatice (de cap. ajung invariabil la concluzia că abuzurile comise de părinţi asupra propriilor copii. 9. conduite agresive ale copilului.nerealiste de la ei. 4. 186 . urmărirea siguranţei. 7. alergii). izolare. avantajelor. 6. După cercetători ai domeniului ( cf. severitatea şi duritatea pedepselor. 12. Numeroasele studii longitudinale. prin succesele copiilor vor să-şi satisfacă orgolii şi nevoi personale. poluţii. pasivitate. coşmaruri. 10.

îmbrăcăminte. în general. 2005). denigrare. îngrijire medicală. Efectele maltratării se cumulează. Spre deosebire de abuzul fizic. Iluţ. Spre deosebire de alte forme de abuz. foarte aproximative. dar poate fi considerat şi ca o formă deosebită de celelalte. constând în insultă. J. Un studiu desfăşurat în SUA 71 Datele asupra agresiunilor de tip sexual sunt. Conform estimărilor. cel sexual nu e asociat cu rasa. incestul şi întreţinerea de relaţii sexuale ilegale cu minorul. se cristalizează şi stabilizează în personalităţi tarate. Neglijarea apare în toate situaţiile în care părinţii nu satisfac trebuinţele fundamentale ale copilului: îngrijire. G. fetele fiind de trei ori mai expuse acestui risc decât băieţii. cele mai multe victime fiind fetele. 217). Patterson). abuzul sexual se petrece în toate clasele sociale. prin consecinţele sale devastatoare asupra personalităţii. ce corelează puternic cu gradul de sărăcie a familiilor. degradare. igienă. izolare. aceşti copii tind să devină hoţi de profesie într-o proporţie mai mare decât cei abuzaţi. confort.Abuzul sexual este considerat a fi cel mai traumatizant din punct de vedere psihologic. 2001. etnia sau statutul socio-economic. supraveghere. pederastia. incluzând în această categorie violul71. umilire. R. p. între 10 şi 20% dintre copii au suferit o formă sau alta de abuz sexual. o cercetare din Marea Britanie relevă faptul că o femeie din şase a fost violată (Giddens. alimentaţie. 187 . fiind mai expuşi abuzului fetele. sodomia. copiii cu tată vitreg (cf. copiii cu un singur părinte. Conform unor cercetători ( e.g. aproximativ 13% din totalul abuzurilor faţă de copii sunt de natură sexuală. preadolescenţii (8-10 ani). iar majoritatea autorilor sunt bărbaţi. Bowlby. datorită faptului că o mare parte dintre victime nu raportează delictul. care tind să devină preponderent violenţi Abuzul emoţional este haloul tuturor formelor de maltratare. În SUA.

putem să ne aşteptăm la reproducerea mecanismului. C. dezvoltând neîncredere în ceilalţi. abuzul fizic poate determina efecte neurologice.5% 7. dintre copiii maltrataţi. exprimarea emoţiilor. incapacitate de cooperare şi agresivitate. pp.(Widom. Dacă avem în vedere şi faptul că peste 50% dintre părinţii abuzatori provin.9% Tabelul nr..1% 5. asupra însuşirii limbajului şi structurării capacităţilor de abstractizare. Studiile arată că peste 50% dintre copiii maltrataţi nu frecventează şcoala (cf. 212-213) pe condamnaţii pentru infracţiuni violente. Grecu. la rândul lor. 1997. relevă corelaţiile care există între diversele acte de abuz pe care aceştia le-au suferit în copilărie: Acte de abuz în copilărie Abuz fizic Neglijare Abuz fizic şi neglijare Abuz sexual şi alte abuzuri Numai abuz sexual Control sever fără maltratare Condamnaţi pentru infracţiuni violente 15. deprivarea afectivă are efecte negative asupra dezvoltării cognitive. apud. Copiii neglijaţi manifestă o mai redusă afectivitate. învăţare.1% 7. iar cei maltrataţi fizic exprimă mai mult sentimente negative.6% 7. 2003.. 6. pp. S. Rădulescu. care ating uneori regiuni ale creierului ce răspund de memorie. Ionescu. Relaţia abuz – infracţiune În general. 30 – 37) şi marea majoritate a delincvenţilor fac parte din această categorie. 1989. Copiii maltrataţi au toate şansele să 188 .8% 12.

cu demisia parţială de la funcţiile ei tradiţionale. iar şcoala. dar continuă.eşueze şcolar. nu a fost pregătită pentru o astfel de evoluţie. părinţi ce-şi maltratează copiii. care ar putea suplini parţial funcţiile familiei. pentru ţările estice ale Europei. mizeria existenţială. ca tineri să devină delincvenţi. 189 . Despre socializarea şcolară vom discuta în capitolul următor. „exodul economic” spre ţările vestice. la aceste fenomene ce ţin de tendinţele dinamicii familiei sau cuplului postmodern se adaugă. Societatea. cu întreg cortegiu de consecinţe nefavorabile pentru educarea şi formarea tinerelor generaţii. * În finalul acestui capitol. are propriile ei dificultăţi şi limite. cu degradarea lentă. sărăcia. în ansamblul ei. semnalăm procesul de eroziune structurală la care este expusă familia contemporană. fenomene legate de dificultăţile tranziţiei. şi în special pentru România. fenomene care explică în bună măsură rata de creştere a delincvenţei juvenile în majoritatea statelor lumii dezvoltate. iar ca adulţi. a autorităţii şi calităţii performării sale.

Diminuarea devianţei şcolare 1. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă 2. Disfuncţiile manifeste în funcţionalitatea ei contribuie într-o măsură semnificativă la geneza devianţei şcolare şi. cooptarea elevilor în organizarea vieţii şcolare. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă 4. DEVIANŢA ŞCOLARĂ ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ Structura temei: 1. 2003. reprezintă un agent important al socializării tinerei generaţii. Concluziile unor astfel de cercetări reliefează faptul că un control mai puţin rigid în şcoală. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă Şcoala. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa 5. Neamţu. la favorizarea conduitelor delincvente în rândul copiilor şi tinerilor.82–83) şi au avut un design metodologic asemănător. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă 6. alături de familie. pp. prin aceasta. facilitând învăţarea şi interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. o relaţie mai apropiată între 190 .V. Primele cercetări care au încercat să înţeleagă rolul şcolii în incidenţa delincvenţei juvenile au avut loc în Marea Britanie la sfârşitul anilor ’60 (Cf. Scenariul segregar al insuccesului şcolar 3. corelând rata delincvenţei juvenile din diverse şcoli cu aspectele organizatorice şi funcţionale ale respectivelor instituţii educative.

Devianţa Delincvenţa Delincvenţa juvenilă Devianţa şcolară Figura 8 Relaţia între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă 191 . iar altele intră sub incidenţa comportamentului delincvent. devianţa şcolară putând fi un indicator semnificativ al unei evoluţii spre devianţa penală. 448). Majoritatea specialiştilor în problematica delincvenţei juvenile subliniază strânsa corelaţie dintre delincvenţă şi nivelul pregătirii şcolare. corelaţiile dintre aceste două variabile fiind atât de puternice încât cu greu pot fi disociate”. un nivel de pregătire şcolară redus. conducere incoerentă şi ineficientă. „Devianţa şcolară. afirmă Maurice Cusson (1997. O parte dintre ele se subsumează conceptului general de devianţă. lipsită de fermitate şi discriminatorie.şcoală şi părinţi sunt factori criminoinhibitivi puternici. dependenţa de finanţarea publică. sistemul de recompense subdimensionat. Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria „copiilor problemă”. Prin devianţă şcolară desemnăm toate tipurile de abateri de la normele şi valorile ce reglementează rol-statusul de şcolar. de regulă. delincvenţii având. p. în timp ce politica şcolară incoerentă. merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă. lipsa de prestigiu a şcolii sunt caracteristici ale organizării vieţii şcolare asociate comportamentului deviant. ce se înscriu tendenţial pe linia delincvenţei. Formele iniţial uşoare de devianţă şcolară se agravează şi se cronicizează.

preocupările sexuale precoce ş. care consideră drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul şcolar.Evoluţiile recente semnalează contextul anomic al educaţiei formale. 42). dar numeroşi devianţi şcolari nu ajung să fie delincvenţi. Studiile privind inadaptarea şcolară confirmă forţa predictivă a devianţei şcolare pentru conduita delincventă. O astfel de situaţie este pusă de unii analişti pe seama distanţei care există între cultura şcolară şi realitatea extraşcolară. elevii pot avea două tipuri de reacţii: fie contestă legitimitatea. indiferenţa faţă de învăţătură. şi. 192 . care se confruntă tot mai îngrijorător cu fenomene de inadaptare şi abandon şcolar.a. nu trebuie să tragem concluzia că deviantul şcolar va fi un delincvent. angajându-se în conduite ofensive faţă de reprezentanţii/simbolurile şcolii. chiar înainte de 9 ani. 2003. întreţinute sau nu de consumul substanţelor psihoactive. atitudinea rebelă faţă de autorităţile şcolare. p. Relaţia dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă a fost pusă în evidenţă de numeroase cercetări sociologice. reacţiile disproporţionate şi violente faţă de colegi. în cele din urmă. furturile frecvente. fie recurg la conduite evazioniste: fug de la şcoală. Ceea ce se poate afirma este faptul că toţi delincvenţii a fost devianţi şcolari. „În această situaţie. p. subliniind existenţa unei puternice corelaţii între nivelul scăzut al instrucţiei şi delincvenţa juvenilă. la eşec. se refugiază în reverii compensatorii. când sunt prezenţi. consideră Cristina Neamţu (2003.9). utilizarea precoce şi frecventă a limbajului obscen. minciunile. Deşi devianţa şcolară este „cel mai important indicator predictiv către o carieră delincventă” (Neamţu. etichetare şi marginalizare. tendinţa de a se asocia cu elemente delincvente. abandonează şcoala”. validitatea etichetei. care duce la pierderea motivaţiei. ori.

rivalitate Mecanisme de apărare Revoltă. uneori. umilinţă Teamă. Psihologul american Th. aversiune Jenă. obstinaţie Emulaţie. ca formă specifică şi relativ generalizată de înşelăciune manifestă în şcoala românească. bravadă Dorinţa de a câştiga totul. mânie. „perierea” Refuzul riscurilor. în particular. disimulare Blamarea altora. Mecanisme de apărare la care recurg elevii Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale devianţei şcolare. bârfă Fraudă. un mecanism de apărare a elevului în faţa constrângerilor lumii adulte şi. deprimare Neputinţă. asigurarea şanselor de reuşită înainte de a acţiona Tabelul 7. 2003) schiţează următorul tablou al mecanismelor de apărare la care recurg elevii în funcţie de coloratura afectivă a situaţiilor şcolare: Sentimente Ranchiună. stânjeneală Ruşine. angoasă. Cristina Neamţu (2003) analizează următoarele: • copiatul. intimidare. înşelătorie. neîncredere Răzbunare (principiul „ochi pentru ochi”) Minciună. apud Neamţu. tolerată şi uneori chiar încurajată de unele cadre didactice. o formă de rezistenţă la adresa instituţiei şcolare. Gordon (1981. nelinişte Tristeţe. rezistenţă. respingerea pierderilor Supunere. printre motivaţiile unei astfel de conduite 193 . conformare Curtarea adultului. ostilitate Frustrare Ură. apatie Încăpăţânare. plagiat. copiat Ameninţare.Devianţa şcolară constituie. calomnie.

p. care arată că majoritatea profesorilor apreciază că în şcoli vandalismul şi violenţa nu mai pot fi controlate. 1999). caracterul exterior al normei constrângătoare. cuţite. aici vrem doar să subliniem un aspect pe care nu l-am discutat. conduite de tip evazionist cu un mare potenţial delincvenţional. bâte şi arme de foc. putem regăsi presiunea părinţilor în raport cu notele elevilor. de mediul şcolar perceput ca ostil. rolul mass-media. moda etc. strategie de supravieţuire a copiilor într-un mediu marcat de dominaţia adulţilor. 194 . stilete.. dinamită. în special al televizorului şi al jocurilor pe computer. cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual. profitabilitatea unui astfel de comportament. Preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihiatrie Socială. muniţie. Importanţa devianţei şcolare şi. şi anume. • violenţa şi vandalismul. E. 2003. • toxicomania. ci violenţa (Sorel. Spre aceeaşi idee converg şi rezultatele unui studiu efectuat în 1980 pe un eşantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamţu. revolta la adresa volumului de cunoştinţe solicitat. • suicidul. a violenţei tinerilor în şcoală şi în afara ei este subliniată de către Eliot Sorel. Am discutat în capitolul al doilea etiologia violenţei. cauza principală a morţii tinerilor între 15 şi 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii.. C. care argumentează ideea că la sfârşitul secolului XX. fenomene cu o escaladare spectaculoasă în ultima perioadă. iar la percheziţia dulapurilor elevilor s-au găsit droguri. 239). • absenteismul şcolar şi abandonul şcolar. de dorinţa de libertate etc. în special.deviante. presiunea examenelor. • fuga de la şcoală / de acasă. care corelează pozitiv cu sărăcia.

120) Desigur că nu putem imputa mass-mediei toate relele socialului. provoacă şi o dezinhibare a conduitelor agresive.a. pe lângă faptul că oferă modele de imitaţie şi învăţare prin identificarea cu personajele agresive. 9. Numeroase studii sociologice scot în evidenţă legătura indubitabilă între violenţa mass-media şi comportamentul agresiv. săgeata puntată (catharsisul) indicând reducerea agresivităţii: Dezinhibiţie Învăţarea de tehnici de agresiune Expunerea la violenţa mass-media Afectează operaţionalitatea sistemului cognitiv Desensibilizare faţă de victimă Catharsis Figura nr. 195 Agresivitate . mijloacele de comunicare contribuie în mod semnificativ la geneza şi exacerbarea comportamentelor delincvente. desensibilizare emoţională. dar nici nu putem omite faptul că pe lângă rolul benefic indiscutabil. p. sugestie agresională ş. 2004. Conform specialiştilor. o impregnare sau orientare a gândirii şi memoriei spre actele de tip agresiv. Efectele mass-media asupra agresivităţii (apud Iluţ. În schema de mai jos este redată relaţia dintre expunere la violenţă şi agresivitate.în geneza comportamentelor agresive. vizionarea programelor violente.

abandonul şcolar. prostituţia.Scenariul segregar al insuccesului şcolar Numeroase teorii leagă insuccesul şcolar de apartenenţa clasială a elevului. egoismul. norme pe care le prezintă ca indiscutabile şi universale. există grupuri sociale diferite. într-o ordine relativă a gravităţii abaterii. Cel mai reprezentativ dintre aceşti autori este sociologul francez Pierre Bourdieu. fără pretenţia unei ierarhii precise. clientela. în avantaje sociale. prin diplome. vagabondajul. Reproducând acest arbitrariu cultural. din rândul cărora şcoala joacă un rol primordial. chiulul. furtul. căutând fiecare să-şi apere interesele. aflate în concurenţă. Aceste valori specifice diverselor grupuri aflate în competiţie socială compun ceea ce Bourdieu numeşte „arbitrariu cultural”. valori. fumatul ostentativ. diferite atitudini nonconformiste. consumul curent de alcool. absenteismul. Unele dintre aceste forme ale devianţei şcolare pot fi considerate conduite predelincvente. următoarele conduite deviante la elevi: lenea. consumul de droguri. iar cele mai puternice îşi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim prin intermediul diverselor instrumente ale puterii. violenţa fizică. ce transformă avantajele sociale în avantaje culturale şi pe acestea. nesupunerea. şcoala 196 . tâlhăria. În societate. copiatul. minciuna. care argumentează ideea că sistemul de învăţământ este un factor al reproducţiei inegalităţilor şi dominaţiei. manifestări perverse. Devianţa şcolară. vandalismul.În finalul acestui subpunct. difuzând idei. vom enumera. principii. Pentru o analiză detaliată a fiecărora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamţu. violenţa verbală. Grupurile îşi dispută publicul. suicidul. 2. iar altele constituie forme ale delincvenţei juvenile. afirmă Bourdieu. obrăznicia. masa.

reproduce raporturile de forţă legitimându-le. Cultura legitimă nu este în fond decât un arbitrariu cultural dominant. În felul acesta, prin şcoală, aristocraţia ia forma meritocraţiei. Este în fapt o nouă formă de violenţă, prin care puterea impune semnificaţii ca legitime, disimulând raporturile de forţă, procedură numită violenţă simbolică. Şcoala este instituţia care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenţă simbolică. Rolul şcolii în acest proces este argumentat astfel: puterea nu se mai impune prin violenţa brută, materială, ci prin violenţa simbolică, prin sistemul de semnificaţii; nici un sistem ideologic însă nu poate impune agenţilor semnificaţii dacă acestea nu găsesc predispoziţiile în personalitatea lor. De aceea, pentru a fi eficientă, violenţa simbolică începe prin a construi în agent aceste predispoziţii prin constituirea unui habitus. Habitusul este structura de profunzime, inconştientă a personalităţii, ce cuprinde scheme de percepţie, de gândire, de evaluare, de limbaj, în baza cărora individul decodifică şi interpretează realitatea. Fiecare habitus individual este o variaţiune a habitusului de clasă, stilul personal particularizând stilul clasei, grupului căruia îi aparţine; el este cel ce asigură coeziunea şi identitatea socială, conservând sensul comun al realităţii. Habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influenţe anonime, sau explicit, prin agenţi specializaţi ai şcolii. Familia inculcă un habitus primar, al grupului, care constituie principiul constituirii ulterioare a oricărui habitus; schemele de percepţie şi gândire vor funcţiona ca principii de selecţie pentru experienţele ulterioare. Conţinuturile pe care ea le inculcă sunt deosebit de durabile şi constituie baza pentru habitusul secundar. Orice proces de educaţie, producând habitusuri, funcţionează ca putere ce impune ca legitime semnificaţii şi funcţionează prin

197

violenţă simbolică. Şcoala este instanţa acţiunii pedagogice ce concurează familia. Reuşita şcolară este determinată de distanţa dintre habitusul încorporat în familie şi habitusul secundar, pe care şcoala urmăreşte să-l inculce drept cultură legitimă, în fond, arbitrarul cultural dominant. Acţiunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre de la o generaţie la alta, ci într-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural. Instituţia şcolară dispune de autoritatea pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca deţinătoare prin delegaţie a dreptului de exercitare a violenţei simbolice. Copiii familiilor favorizate social beneficiază de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, călătoresc, îşi însuşesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerinţelor şcolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai bună adaptare la exigenţele cotidiene şi şcolare. Copiii claselor defavorizate sunt constrânşi să convertească habitusul anterior într-un habitus nou, ceea ce echivalează cu o a doua naştere necesară ascensiunii sociale. Cei ce se prezintă la start se află în poziţii inegale datorită habitusului. Prin urmare, şcoala funcţionează ca o maşină cognitivă care recunoaşte ca dotaţi şcolar pe cei dotaţi social şi operează clasamente care reproduc în forme specifice poziţii iniţiale cu o aparenţă de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate îi clasamente şcolare şi invers. În felul acesta şcoala îndeplineşte funcţia de reproducere structurală a societăţii mascând raporturile de forţă, întărind şi legitimând dominaţia. „Sistemul de învăţământ – afirmă Bourdieu – contribuie la furnizarea de către clasa dominantă a unei teodicee a propriului său privilegiu nu atât prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculcă, ci mai degrabă prin justificarea practică a ordinii stabilite pe care o procură ascunzând relaţia evidentă, pe care o garantează, între titluri şi posturi, relaţia pe care o înregistrează în

198

secret, sub aparenţa egalităţii formale, între titlurile obţinute şi capitalul cultural moştenit, adică prin legitimarea pe care o aduce ca şi prin transmiterea acestei forme de moştenire” (Bourdieu, 2000, p.219). Copiii din mediile populare, afirmă în urma unor studii şi B. Lahire (2000), ajung uneori să trăiască situaţii atât de derutante încât asimilarea/acomodarea lor devine problematică. Ei pot oscila între mai multe variante: 1) reduc situaţiile şcolare la propria lor logică, dar primesc sancţiuni negative; 2) încearcă stângaci, noua logică şi suportă, şi de această dată, sancţiuni mai curând negative; 3) o parte dintre ei ajung, într-o manieră mai mult sau mai puţin precară, la a construi scheme culturale specifice şcolii, care se află, total sau parţial, în disonanţă cu schemele dobândite anterior în sânul universului familial şi încep să dea sens unei vieţi duble. Din această perspectivă, delincvenţa apare ca reacţie de protest la adresa unei societăţi nedrepte, ca singură modalitate a tânărului exclus de a accede la poziţia socială refuzată de un sistem ce conservă şi reproduce privilegii prin violenţă simbolică. * În aceeaşi ordine de idei, sociologul englez B. Bernstein a elaborat teoria codurilor lingvistice, conform căreia, în societate funcţionează două coduri lingvistice, unul restrâns, celălalt elaborat, aflate în opoziţie. Această opoziţie dintre cele două tipuri de limbaje are ca efect două modalităţi diferite de structurare a experienţei despre lume, două moduri diferite de situare în lume. Codul restrâns se caracterizează printr-o formă condensată, rigidă de exprimare, cu utilizare limitată a adjectivelor, adverbelor,

199

prin rigiditatea sintaxei, supleţe redusă în structurarea frazei, tendinţa de a face asimilări, noi devenind mai puternic decât eu. Codul elaborat se caracterizează prin complexitatea enunţurilor, precizia construcţiilor, alegerea subtilă a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv ce permite diferenţieri de nuanţe, subînţelesuri. Copilul aparţinând claselor populare poate înţelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai după traducerea acestuia. Diferenţele de limbaj determină diferenţieri de stil cognitiv în definirea lumii şi a eului. De aici diferenţe de atitudini culturale şi de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealaltă, raţionalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizează mai puţin instrucţia, preferând o calificare rapidă, salariu şi avantaje imediate. Clasele superioare sunt înclinate spre ascetism, meritocraţie corelate pozitiv cu reuşita socială. Etica interiorizării şi stăpânirii de sine, părinţi permisivi şi deschişi exigenţelor şcolii, climatul familial, toate predispun la reuşita şcolară. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, şcoala operează o selecţie arbitrară a elevilor, selecţie bazată pe apartenenţa clasială şi se face astfel răspunzătoare de menţinerea inegalităţilor şi, prin aceasta, de excluderea şi marginalizarea unor categorii de copii şi tineri. Ca reacţie de răspuns se naşte delincvenţa. În concluzie, din această perspectivă se poate spune că şcoala, în exerciţiul legitimării arbitrariului, impune excluziuni sociale, generând indirect, prin condamnarea la insucces a unor categorii de tineri, delincvenţa juvenilă. Injustiţia socială, sărăcia, şomajul, promiscuitatea, sunt, în mare parte, efecte ale violenţei simbolice, în exercitarea căreia şcoala joacă un rol important. 3. Variabile ale procesului educaţional şi delincvenţa juvenilă

200

Philip H. O societate fără şcoală (1971). din următoarele: . ideea crizei educaţiei72 semnifică existenţa unei inadecvări fundamentale între educaţie şi societate. A schimba şcoala (1970). datorate lipsei de motivaţie şi autoeliminării grupurilor defavorizate. .pierderile semnificative înregistrate pe parcursul procesului de învăţământ. ş. J.P. Hubert Hannouon. Sfidarea educaţiei (1973).incapacitatea învăţământului de a oferi o autentică egalitate a şanselor. 201 . Coombs. 72 Sintagma „criză educaţională” a fost lansată de către Philip Coombs în lucrarea La crise mondiale de l’éducation apărută la Presses Universitaires de France. Ivan Ilitch. semnalează existenţa unor disproporţii între cererea şi oferta de educaţie. Sintetizând. Lansată spre sfârşitul anilor '60 şi amplificată în anii '70. Corwin. A învăţa să fii (1973). nemulţumirile legate de învăţământul actual derivă. ce solicită acţiuni pentru transformări de amploare în domeniul educaţional. cel care lansează sintagma „criză a educaţiei” în anul 1968. În următorii a apărut un număr impresionant de studii şi publicaţii cu acest subiect (Hannah Arendt. Gourevitch.G.Numeroasele disfuncţii ale educaţiei şcolare au impus în opinia specialiştilor ideea unei crize a învăţământului.incapacitatea sistemului educaţional de a pregăti tânărul contemporan pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă. în principal. Paris. între educaţia şcolară şi cea non-şcolară. 1968.a. Edgar Faure. caracterul învechit al planurilor şi programelor. R. între resursele alocate şi cele necesare educaţiei. Educaţia în criză (1973). În anii ce au urmat s-au desfăşurat numeroase studii ce relevă şi alte limite ale învăţământului. Ivan Ilitch sau şcoala fără societate (1973). . al metodelor şi structurilor organizatorice din învăţământ.

.supradimensionarea programelor şi supraîncărcarea elevului.costurile tot mai ridicate. Foucault). . în condiţiile penuriei de resurse alocate învăţământului. .desincronizarea între cererea de educaţie şi oferta învăţământului. De aici şi pedagogia nondirectivă care încearcă să umanizeze actul educaţional. depăşind caracterul ritualic şi artificial al instituţiei şcolare.explozia demografică şi afluxul progresiv de elevi care a surprins nepregătite sistemele tradiţionale de învăţământ. ca urmare a exploziei cunoştinţelor şi a marelui stoc informaţional ce se vrea a fi transmis. înlocuite prin conformism şi acceptare rigidă. Se impută şcolii curriculum ascuns ce cultivă. sub coordonarea lui A. 202 .inadecvarea structurilor şi conţinuturilor la dinamica schimbărilor şi la finalităţi.caracterul artificial şi ritualic al şcolii. În lucrarea Învăţământul românesc azi. ajungând să vorbească de o „şcoală fără societate” (Ivan Illich73) într-un puternic curent antipedagogic. Date fiind aceste limite.centralismul excesiv al sistemului care afectează capacitatea lui de adaptare. . . . obedienţa faţă de autoritate. care produce o dependenţă de instituţie cu mecanismul ei de suprimare a spontaneităţii şi creativităţii. care plecând de la limitele reale ale şcolii contemporane realizează o critică nedreaptă şi uneori distructivă la adresa şcolii. Miroiu (1998). unii autori denunţă şcoala ca o instituţie a prizonieratului (M. amânarea satisfacţiei şi alte atitudini ce sunt menite să facă din viitorul cetăţean un ins conformist. pentru familie şi pentru stat. sunt inventariate supoziţiile tacite ale învăţământului 73 - Pedagog mexican. prin intermediul predării şi organizării şcolare. mediocru şi tolerant.

hiperierarhizarea şi hipercentralizarea. supoziţii care. tendinţe de rezistenţă şi evaziune. obiectivele şi conţinuturile învăţământului. au rămas actuale: a) autocentrarea şi autosuficienţa. forme diverse de devianţă. 1997. care funcţionează ca o 74 Vezi o analiză dezvoltată în Neamţu. formele de organizare a învăţării şi până la conduita şi tactul profesorului în relaţiile cu elevii74. începând cu elementele legate de proiectarea şi dezvoltarea curriculumului. 4. Variabile ale vieţii de grup şi delincvenţa Şcoala este „un creuzet privilegiat al dinamicii sociale” (Jean-Marc Monteil. metodele de predare-învăţare şi evaluare. excepţionalismul şi intelectualismul. b) elitismul. în marea lor majoritate. abandon şi delincvenţă juvenilă. c) segregarea şi asocialitatea. p. 2002.românesc din perioada de după revoluţie.71). cultura şcolii. eşec şcolar. Specialiştii din domeniul educaţiei identifică disfuncţii generatoare de inadaptare şcolară la nivelul tuturor componentelor procesului educaţional. 203 . Toate aceste limite ale educaţiei şcolare au drept consecinţă creşterea insatisfacţiei în raport cu activitatea şcolară. d) autoritarismul. f) conservatorismul şi inegalitatea de şanse. e) depersonalizarea şi antihedonismul.

în care pot fi regăsite toate caracteristicile grupurilor sociale. Este vorba de un grup relativ mic. cu relaţii concomitent de comunicare şi afective. cu valori şi norme proprii. şi în al doilea rând grupul informal. de egali. având ca referent în primul rând grupul formal. reprezentând „un câmp de experienţă intermediar. în cadrul căruia se operează metabolizarea realităţii dinăuntru şi dinafară”. 52). Una dintre cele mai importante funcţii este cea de integrare socială. formalizat şi ierarhizat. Grupul poate fi definit ca un ansamblu de persoane care interacţionează pe baza unor valori şi norme comune. p. clasa de elevi poate fi considerată drept un „grup de muncă specific. un „spaţiu intermediar. Este motivul pentru care vom analiza câteva caracteristici ale vieţii de grup. Nevoia 204 . loc de tranziţie. 105). din şcoală. p. recipient şi cadru al fiinţei individualizate” (Rouchy. sau prieteni din cartier. mijloc de reproducţie a valorilor şi normelor comunităţii. Ca orice grup. clasa de elevi. 1983. cu grupuri şi subgrupuri. Grupul oferă individului securitate şi mediu de afirmare. cu ierarhii specifice. compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii) şi dintr-un animator (profesorul). recunoscându-şi dependenţa mutuală. În felul acesta vom înţelege mai bine acele teorii care pun accentul în explicarea delincvenţei pe grup (teoria subculturilor delincvente.microsocietate.). nevoilor de apartenenţă. ale căror raporturi sunt reglementate oficial de tipul sarcinii şi de normele de funcţionare” (Neculau. 2000. situat între viaţa interioară şi realitatea exterioară. pentru realizarea anumitor obiective specifice. răspunde nevoilor asociative. cu interacţiuni preponderent „faţă în faţă”. al învăţării rolurilor sociale. teoria grupului de la marginea străzii etc. care poate fi compus din colegii de clasă. Unitatea centrală a şcolii este clasa de elevi. teoria asocierilor diferenţiale. El se constituie în mediu al socializării şi integrării sociale. clasa îndeplineşte mai multe funcţii. Din perspectiva analizei grupurilor.

205 .de apartenenţă. Relaţiile armonioase cu membrii grupului conduc la creşterea stimei de sine. negociate. normele rezultă dintr-un proces cumulativ al interacţiunii în cadrul grupului şi prescriu modele de comportament comune. Norma este o regulă de conduită recunoscută şi acceptată de membrii grupului. Tendinţa spre conformism. agresivitate şi. Normele şcolare postulează conduite standardizate de a căror acceptare depinde primirea şi rămânerea în grupul şi instituţia şcolara. la dorinţa de a coopera. în cele din urmă. ostilitate. la ridicarea nivelului de aspiraţie. Existenţa unui sistem de norme este premisa oricărui grup. de a menţine o anume consistenţă comportamentală. elastice. norme implicite. contraperformanţă şi tendinţe spre devianţă. grupul exercitând presiuni asupra indivizilor pentru a-i determina la conformism. iar izolarea generează anxietate. în timp ce altele sunt rezultatul interacţiunii membrilor. Procesul prin care apare norma de grup este numit normalizare. unele dintre norme sunt prescrise (regulamente şcolare. ca dorinţă de a fi în acord cu ceilalţi membri ai grupului. se poate vorbi şi de funcţia de reglementare a relaţiilor intraindividuale şi intergrupale şi de cea de constituire a identităţii de sine proprie grupului. de integrare în grup este în relaţie cu confortul sau disconfortul pe care elevul îl resimte în interiorul grupului. ea are rol reglator. este generată de nevoia de a păstra statutul. la acceptarea normei de grup. în grupurile informale. regulamente de ordine interioară). determinând unitatea şi coeziunea grupului. Normele joacă rolul de ghid pentru comportamentul fiecărui membru al grupului şi reduc ambiguitatea. oferind previzibilitate conduitelor. de a căror acceptare este condiţionată apartenenţa la grup. ea este totodată un criteriu de evaluare a conduitelor individuale. În strânsă legătură cu integrarea se află şi sentimentul de securitate pe care îl oferă grupul membrilor săi.

de nevoia de aprobare socială. Pe de altă parte.de a fi acceptat de grup. promovează norme ce pot fi considerate ca aparţinând unei contraculturi. „grupul de cartier”. ca în situaţia absurdă. cu cât individul este mai atras de grup. datorită dorinţei de a menţine relaţia cu ceilalţi membrii ai grupului. tendinţa spre conformism în raport cu grupul înseamnă devianţă în raport cu normele culturii globale. vorbim de obedienţă (vezi cercetările lui Stanley Milgram). În cazul în care presiunea spre conformitate nu vine din partea grupului. Solomon Asch.conflictul normativ intrinsec. sau cum dorim să îl numim. în situaţii în care există norme contradictorii în interiorul sistemul normativ sau în atitudinea autorităţii în raport cu norma. trecută cu vederea). Allport. pentru a evita situaţiile dezagreabile care pot rezulta din nonconformismul lor. evidenţiază puternica presiune spre conformism exercitată de grup. „grupul stradal”. Dacă grupul de egali. Cercetătorii arată că cu cât coeziunea este mai mare. putem afirma că membrii unui grup manifestă tendinţă spre conformism pentru a câştiga sau menţine aprobarea grupului pe care îl consideră atractiv. a interdicţie permise (nesancţionată. Ca urmare a unor astfel de evidenţe. grupul sancţionând deviantul de la normă cu excluderea. care încurajează sau determină comportament duplicitar şi o 206 . ci din partea autorităţii. cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare şi creşte tendinţa de a-l exclude pe deviant. De aici şi importanţa normelor de grup pentru înţelegerea comportamentelor copiilor şi tinerilor. Devianţa şcolară constă în abaterea de la normele prescrise şi este favorizată de disfuncţionalităţile normative ce ţin în general de: . cu atât schimbarea de atitudine este mai semnificativă. dar din păcate destul de frecventă. Experimentele lui Muzafer Sherif.

inculcarea inadecvată a normei. inadecvarea lor la lumea în care trăim. apud Monteil. . Determinarea exterioară se va transforma astfel în autodeterminare.atitudine generală dispreţuitoare faţă de normă („există pentru a fi încălcate”. Alte cercetări (Osfield şi Katz) nuanţează aceste concluzii arătând că 207 .conflictul normativ extrinsec. una uşoară şi alta foarte puternică. Experimentatorul constată că acei copii care în faza precedentă a experimentului au fost supuşi unei ameninţări puternice se joacă ulterior cu robotul într-o proporţie de două ori mai mare decât ceilalţi. . . respectă consemnul. bazată pe sentimentul de libertate.artificialitatea normelor în raport cu realitatea. care este tocmai semnul socializării reuşite. generat de situaţia în care normele interne (ale şcolii) intră în dezacord cu alte norme externe (ale grupului de apartenenţă). li se oferă acestor copii ocazia de a se juca cu mai multe obiecte. un robot foarte atractiv. care pare să favorizeze interiorizarea normelor de comportament. copiii. timp de cinci minute. Odată lăsaţi singuri. cu accent exclusiv pe prescriptiv şi absenţa negocierii. pp. Rezultă de aici ideea că pedagogia ordinului prescriptiv trebuie să facă loc unei pedagogii a angajamentului. care argumentează ideea conform căreia o normă are durabilitate mai mare dacă este impusă cu o constrângere mai puţin severă decât sub o ameninţare puternică. indiferent de tipul ameninţării la care au fost supuşi. spre susţinerea acestei idei merg şi experimentele realizate de Fredman (1965. printre care şi faimosul roboţel.133-134). Explicaţia este aceea că ameninţarea slabă a creat senzaţia renunţării de bună voie la jucărie. „merge şi aşa” etc). operând cu două tipuri de ameninţări. 1997. oferind sentimentul libertăţii opţiunii. observaţi printr-o oglindă falsă. După câteva săptămâni. Experimentul constă în a-i face pe copii să renunţe la a se juca cu jucăria preferată.

Aprecierile pentru grup menţin solidaritatea şi accentuează cooperarea. Coeziunea unui grup. . p. în general. care reprezintă măsura în care grupul dispune de unitate. 1999. Încercăm să menţinem sau să mărim stima de sine prin afilierea la grupuri care contribuie la satisfacerea acestei nevoi. La baza ei stau: . Respectarea sau abaterea de la normă este mediată de coeziunea grupului. prin atmosfera prietenoasă.conştientizarea şi asumarea scopurile comune. 210). poate exista în raport cu valorile instituţionale sau în raport cu valori aflate în opoziţie. prin tendinţa lor de a rămâne împreună. concluzia cercetătorilor afirmă că „este posibil ca ameninţarea cu o pedeapsă mai degrabă uşoară decât gravă să fie un mijloc eficace de asigurare a formării unui sistem de valori la copii” (Doise. dar slab coezive şi performante). cooperantă şi rezistentă la destructurare. atitudinile şi opiniile personale. dorinţele. ea variază de la un minim (grupuri slab coezive) la un maxim (grupuri puternic coezive). . şi a clasei. dar nu şi în cazul copiilor de origine socială defavorizată. prin constituirea 208 . .existenţa unor perspective ale grupului.efectele ameninţării slabe („mă voi supăra dacă ai folosi jucăria interzisă”) sunt eficace în cazul copiilor din clasele medii. . Coeziunea grupului de elevi exprimă măsura în care elevii sunt dispuşi să renunţe în favoarea grupului la o parte din gratificaţii. Analiza coezivităţii grupului este un indicator şi pentru satisfacţia de sine înregistrată de fiecare membru în interiorul grupului. în particular.nivelul de reuşită în acţiunile comune.cunoaşterea reciprocă. Totuşi.gradul de satisfacţie generat de viaţa de grup. încurajarea iniţiativei elevilor este benefică (clasele apatice sunt disciplinate. Interacţiunea optimă a acestor parametrii duce la coeziune.

2003. stimă de sine etc. în abandon şcolar. 206). Unele cercetări longitudinale (D. care le satisfac nevoile legate de recunoaştere socială. Despre rolul grupurilor informale în etiologia delincvenţei vorbesc teoriile asocierilor diferenţiale. ceea ce ar avea ca efect scăderea frecvenţei conduitelor delincvente şi. 5. dimpotrivă. în conformitate cu care abandonul şcolar ar implica o scădere a tensiunii. când această nevoie nu este satisfăcută. absenteism şi. validează teoria tensiunii sociale. care au urmărit evoluţia unor eşantioane reprezentative pe durata a patru ani. Elliot şi H. dar indică în acelaşi timp şi incapacitatea şcolii de a se adapta la cerinţele şi nevoile tânărului. care consideră că. apud Neamţu. subculturilor delincvente. C. manifeste în fuga de la şcoală. constatând că: 209 .unei identităţi sociale de apartenenţă. grupurilor de la marginea străzii. abandonul determină. o intensificare a conduitelor delincvente. Studiile care încearcă surprinderea relaţiei dintre abandonul şcolar şi delincvenţă au ca fundament teoretic teoria tensiunii psihice. cum sunt grupurile de la marginea străzii. teoria controlului social. p. prin scăderea controlului social. vom părăsi grupul căutând satisfacţia în alte grupuri.. Abandonul şcolar şi delincvenţa juvenilă Cumularea insatisfacţiilor generate de viaţa şcolară generează atitudini evazioniste. Abandonul şcolar este expresia inadaptării elevului la cerinţele vieţii şcolare. în ultimă instanţă. Voss. Aşa se explică faptul că elevii care înregistrează eşec şcolar şi insatisfacţie în grupul clasă au tendinţa de a evada în alte medii. la polul opus.

reliefează faptul că abandonul şcolar. reprezintă principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. Aşa se explică dificultăţile economice. La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetări pe termen scurt. Analizele desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp. alături de formele grave de violenţă.indicele de delincvenţă al celor care abandonează şcoala descreşte în perioada imediat următoare plecării din şcoală. prin estimarea unor factori semnificativi. determină pe termen lung o creştere a activităţii infracţionale. Concluziile unor astfel de cercetări converg în a susţine ideea că abandonul şcolar. s-ar reduce motivaţia pentru delincvenţă. comparativ cu cei care şi-au continuat studiile. cum ar fi - 210 . în timp ce delincvenţa tinerilor care nu au abandonat şcoala creşte constant în perioada celor patru ani de studiu. Vulnerabilitatea la abandon şcolar poate fi identificată relativ uşor. . Explicaţia cercetătorilor ar fi aceea că părăsirea şcolii ar reduce frustrarea şi alienarea şi.natura experienţelor şcolare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianţă şcolară. perioadele mai lungi de şomaj.indicele delincvenţei este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat şcoala. . al abandonului în mod special. reducând controlul social asupra individului. şansele ridicate de divorţ şi infracţionalitatea sporită pe care o constată cercetările desfăşurate asupra celor care au abandonat şcoala. tendinţa de scădere rămânând constantă. astfel. Cei care abandonează şcoala au şanse de reuşită pe piaţa muncii şi posibilitatea unor câştiguri obţinute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse în comparaţie cu cei care îşi termină studiile.

combinarea agresivităţii cu eşecul şcolar şi vârsta cronologică mai ridicată a elevului în raport cu cea a colegilor de clasă. La aceste elemente ce vizează elevul, dacă se adaugă familia conflictuală sau dezorganizată, sărăcia şi promiscuitatea, obţinem indici de certitudine în privinţa traseului delictogen al copilului. În astfel de situaţii, şcoala este lipsită de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistenţă socială.

6. Diminuarea devianţei şcolare Diminuarea devianţei şcolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al şcolii, chiar dacă aceasta ar funcţiona perfect. Şcoala nu reprezintă decât un subsistem al sistemului social global, care poartă amprenta întregului. În privinţa fenomenului deviant, între şcoală şi comunitate relaţia de cauzalitate este de natură circulară, modelele de conduită deviantă din afara şcolii sunt aduse în şcoală şi se manifestă atât în spaţiul şcolii, cât şi în afara lor. Ca urmare, orice măsură eficace de prevenţie a devianţei vizează legătura complexă dintre şcoală şi societate. Aceasta nu înseamnă că şcoala nu produce sau nu contribuie prin disfuncţiile sale la geneza sau influenţa comportamentelor deviante. Reflectând sistemul social care îl înglobează, sistemul şcolar discriminează, ierarhizează, selecţionează, recompensează. La o astfel de competiţie nu toţi elevi au aceeaşi şansă. Unii, inevitabil, vor fi expuşi eşecului în competiţia şcolară, situaţie în care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. În situaţia în care percepem inferioritatea în competiţie, avem la îndemână mai multe posibilităţi de reacţie: tentativa de a-i ajunge şi depăşi pe ceilalţi cu care ne aflăm în competiţie, abandonarea concursului, renunţarea la comparaţie,

211

introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Dacă vom constata că nu putem câştiga, reacţionăm pentru a nu pierde, introducând noi criterii de evaluare. Cine se angajează într-o competiţie când jocurile sunt dinainte făcute? Aşa procedează elevul pentru a scăpa de consecinţele psihologice ale insuccesului şcolar, înlocuind criteriile reuşitei cu altele, prin care se obţine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetăm drept deviante. Într-un anume fel, şcoala, cu criteriile ei de evaluare şi selecţie, generează devianţă şi chiar delincvenţă. Pentru a evita astfel de situaţii trebuie să-i creăm elevului condiţiile necesare pentru o comparaţie în măsură să îi asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabilă. Altfel, afirmă Monteil, „străin printre ai săi, elevul nu va înceta să ceară un paşaport pentru a părăsi teritoriul. Fără bagaje, având drept sprijin o reprezentare dihotomică a universului şcolar şi, de aici, a societăţii, un anume număr de copii intră astfel pe drumul care duce, în cele din urmă, la centrele de asistenţă socială. Instituţiile educative le cer acestora să rezolve de urgenţă probleme pe care ele însele le-au creat în timp” (Monteil, 1997, pp. 96–97). Eşecul şcolar este urmat de abandonul şcolar, unul dintre cei mai importanţi factori criminogeni; abandonul şcolar este însoţit de ancorarea în grupuri delincvente, bande sau găşti de cartier, ce comit acte de vandalism şi alte delicte grave. Dată fiind corelaţia foarte strânsă între devianţa şcolară şi delincvenţă, rezultă că cel mai important factor al reducerii delincvenţei este diminuarea devianţei şcolare. Aşa se face că şcoala devine nucleul activităţilor de prevenţie a delincvenţei. Investiţia în calitatea activităţilor şcolare este o investiţie nu doar în performanţele intelectuale şi profesionale ale viitoarelor generaţii adulte, ci, poate în primul rând, în calitatea lor umană.

212

* Încheiem acest capitol rezumând semnele ce anunță o predispoziție la delincvență conform M. Cusson (2006-b, p. 80): Factori de risc Familie: Raporturi copii-părinți în care măsurile coercitive domină relațiile pozitive; Măsuri disciplinare aplicate în mod inconsecvent sau excesiv de dur; Părinți neatenți sau indiferenți: nu cunosc bine faptele și gesturile copiilor. Comportamente: Agresiune; Comportament de împotrivire; Impulsivitate și hiperactivitate; Rare raporturi de cooperare. Dezvoltare cognitivă: QI slab; Eșec sau/și retardare școlară; Dificultate de concentrare; Dificultăți în a anticipa, planifica și gândi înainte de a acționa, neprevedere; Dificultate în a adopta punctul de vedere al celuilalt (egocentrism). Amici: Frecventare a unor amici devianți;

213

Respingere din partea unor colegi prosociali. Acești factori ne oferă indicii privind țintele unor acțiuni preventive.

VI. EVALUAREA, PREDICŢIA ŞI PREVENIREA DELINCVENŢEI JUVENILE Structura temei: 1. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile 2. Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile

214

215 . Ţinând seama de influenţa negativă a etichetării. de influenţele din partea anturajului. ei înşişi victime la rândul lor. este necesară realizarea unei distincţii între caracterul obiectiv al infracţiunii şi caracterul ei subiectiv. cercetarea ştiinţifică a fenomenului delincvenţei juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehnici psihologice. sociogramele. în cazul altora. datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate şi devianţă. În cazul unora dintre ei. Cu aceste asumpţii.. caz în care intervenţia socială corectivă este absolut obligatorie. sociologice. în cazul tinerilor se cere maximă prudenţă profesională. iar societatea în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă. testele psihologice. Spre deosebire de evaluarea delincvenţei adulte. între conformism şi nonconformism.1. aşa cum sunt experimentele psihologice. maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile şi integrarea firească în societatea adultă. Modalităţi de evaluare şi predicţie a delincvenţei juvenile Evaluarea şi predicţia fenomenului de predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă este o condiţie esenţială a instituirii programelor de prevenire şi diminuare a actelor infracţionale în rândul tinerilor. predelincvenţa constituie o anticameră a delincvenţei. ţinând de particularităţile de dezvoltare. criminalistice. de conţinutul socializării morale primite în familie. a grupului de egali etc. De aceea este necesară nu doar constatarea prezenţei unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă. ci şi decriptarea semnificaţiilor personale şi decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva conduită. de prezenţa discernământului.

scale de măsurare a atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă. S. psihiatri. o sfidare. expertizele psihiatrice. Le vom prezenta succint.tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii caracteriale: o afirmare socială.tabelul I cuprinde factori psihosociali predictivi: o disciplinarea minorului de către tată. Rădulescu. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară. similar ca structură. o afecţiunea mamei. 216 . prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenţi cu altul. Specialiştii în domeniu (Banciu. o supravegherea minorului de către mamă. alcătuită din antropologi. evaluările dosarelor penale. anchetele cu subiecţi minori. tehnica scalării centroide a variaţiei. psihologi. dintre care cele mai semnificative au fost grupate câte cinci în patru tabele de predicţie. o suspiciune. care au valoare predictivă numai dacă sunt considerate împreună: . .biografiile. studiile de caz. alcătuit din copii nedelincvenţi. Primele instrumente ştiinţifice de predicţie în domeniul delincvenţei juvenile au fost construite de către Sheldon şi Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică.. care pot aduce multiple clarificări fenomenului. sociologi şi investigatori sociali. o coeziunea familiei. tehnica bazată pe principiul „extrapolării”. D. teste de măsurare a propensiunii spre delincvenţă. cazuisticile. . Tabelele de predicţie Glueck. analizele statistice. Prin compararea loturilor au rezultat 402 caracteristici. o afecţiunea tatălui.M. 2002) inventariază următoarele metode şi tehnici de cercetare a tendinţelor spre delincvenţă: tabelele de predicţie Glueck.

217 . 2002).preocupări sexuale precoce. .tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului psihologic: o scor de informaţie. o coeficient de lectură. intitulată The Kwaraceus Delinquency Pronennes Scale and Check List. . . Rădulescu. o coeficient aritmetic. Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea şanselor unui minor de a ajunge delincvent.reacţii disproporţionate şi violente.tabelul III inventariază trăsături de personalitate: o aventurism. cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficienţa predictivă scontată (cf. Kwarceus (1966). o instabilitate afectivă.. . . o labilitate emoţională.atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare. o abatere de la scor. . o scorul calcului aritmetic al vârstei în luni.o tendinţe distructive. .utilizarea limbajului obscen. Un alt instrument de predicţie este scala dezvoltată de W. . D. S.atitudine indiferentă faţă de învăţătură.M. o încăpăţânare.. Banciu. .tendinţa de asociere cu elemente depravate. care utilizează indicatori precum: .minciună şi furturi frecvente. o extravertit în acţiune.absenţe frecvente de la şcoală. . o sugestibilitate.

ca şi pentru descifrarea unor motivaţii şi tendinţe ale conduitei (impulsivitate. Mitrofan. atitudinile şi opiniile subiecţilor). agresivitate. Testul Rorschach oferă informaţii semnificative asupra unor componente ale personalităţii. Testul Szondi identifică tendinţele fundamentale şi caracteristicile antisociale ale personalităţii tânărului. Inventarul lui Jesness. educatori. Scala concepţiei despre sine a lui - 218 . Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoaşterii fenomenului delincvenţei se numără cele de inteligenţă. testele de personalitate şi testele sociometrice. N. Inventarul de personalitate pentru copii (P. asupra conflictelor intra. inerţie etc.). Mitrofan (1999) subliniază şi importanţa Scalei de socializare „SO” din The California Psychological Inventory (CPI).C. 1999).).I. Tehnica scalării centroide a variaţiei pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune.) este considerat util pentru evidenţierea unor sentimente şi atitudini faţă de anumite persoane (părinţi. Pentru predicţie se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită şi testele proiective. Testul Rosenzweig evidenţiază anumite tendinţe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendinţe antisociale.consum de literatură pornografică etc (cf. echilibru.şi interpersonale şi asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale. prieteni) şi situaţii sociale frustrante. părinţii şi alţi actori semnificativi pentru adolescent. Testul de percepţie tematică (T.A.T. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (MMPI) este util în evidenţierea unor trăsături care caracterizează morala adolescentină şi raporturile tânărului cu educatorii. ceea ce dă posibilitatea schiţării traiectoriei predictibile a comportamentului delincvent. „The Jesness Inventory” (pentru a măsura convingerile.

Alberts.T. în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenţie. L. elaborată de E.R.atitudinea faţă de justiţie. W. Kratz în 1931. . O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm rezultatele obţinute prin astfel de teste cu multă precauţie. Sletto. Watt şi B.atitudinea faţă de lege şi morală. scalele de maturizare socială M. în anul 1936. autocontrol și socializare din CPI.Reckless şi Dinitz („The Self-Concept Scale”). elaborată de A. Palmer (1969).atitudinea faţă de organismele juridice. fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică şi fără ca în baza lor să recurgem la etichetări. Gough.A. elaborată de W E. Maher în 1958. dezvoltată de N. Chapman în 1960. Tratate cu prudenţă. Rundquist şi R. Kay (1970).H. Banciu şi Rădulescu (2002) amintesc: . dezvoltată de M. . Grant și J. Kohlberg (1968). Scala lui Mulligan („The Mulligan Scale” – inadaptare şi agresivitate pentru 13 –15 ani) şi Scala lui Rutter („The Rutter Scale”.A.Q. Dintre scalele de măsurare a atitudinilor. scalele de adaptabilitate. Grant (1957). .F.atitudinea faţă de delincventul minor. pentru 9–10 ani). Programe speciale de prevenire a delincvenţei juvenile 219 .atitudinea faţă de lege şi justiţie. 2. B. W. sunt utile Scara de socializare SO a lui G. astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoaşterea fenomenului delincvent. cu 54 de itemi. . Alături de acestea.

prin atragerea comunităţii şi publicului în acţiunea de prevenire şi 220 . 8) „într-un ansamblu de acţiuni necoercitive asupra cauzelor delictelor în scopul specific de a le reduce probabilitatea sau gravitatea”. continuând cu cele de asistenţă socială şi cu cele sancţionatoare. Chiar dacă nivelul delincvenţei juvenile în ţara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte ţări. ce nu se poate realiza prin activităţi sporadice. Banciu. tendinţele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă şi coerentă activitate preventivă. susţinută şi pe termen lung. îndreptată spre combaterea şi neutralizarea delincvenţilor. într-un efort conjugat. începând cu cele educative. prin antrenarea instituţiilor cu rol de socializare şi control social în acţiunile de identificare şi combatere a surselor potenţiale de criminalitate. ca poliţia şi justiţia. coerent şi realist. declanşate de o anumită instituţie într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate. o prevenţia situaţională sau contextuală. comunitatea.Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserţiune de domeniul evidenţei. Prevenirea delincvenţei constă. diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului. şi sectoriale. şcoala. În funcţie de instituţiile care participă la realizarea prevenirii. 1996) disting între: o prevenţia primară. familia. în accepţiunea lui Cusson (2006-b. O astfel de activitate cere coroborarea autorităţilor publice cu comunitatea şi organismele non-guvernamentale. unii autori (Rădulescu. diferite instituţii. o prevenţia secundară. care să implice într-o acţiune coerentă. p. restabilirea ordinii şi sancţionarea delincvenţilor. de tip campanie. Cazul particular al delincvenţei juvenile reclamă o activitate complexă. prevenţia delincvenţei juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale.

O planificare a unei astfel de activităţi presupune formularea raţională.neutralizare a delictelor şi delincvenţilor. procuratură. concretă şi realistă a obiectivelor.măsuri adoptate în timpul producerii delictului. inclusiv sancţiunea şi încarcerarea au şi un rol preventiv. . justiţie (pe care le putem numi măsuri de intervenţie). cuprinzând criminologi. de pe poziţii multidisciplinare. dar adevărata prevenţie este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum). În raport cu momentul desfăşurării acţiunilor preventive. ai comunităţilor locale etc. întreprinse de organismele de poliţie. Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acţiunilor de prevenire a delincvenţei juvenile. reprezentanţi ai administraţiei. în relaţie cu nevoile şi resursele comunităţii. utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului şi a indivizilor din arii şi zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte.măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenţie). jurişti. asistenţi sociali. . Componentele programelor trebuie 221 . existenţa unor factori de risc în anumite zone etc. psihologi. plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfăşoară haotic şi conjunctural. care să implice efortul conjugat al diverselor structuri şi specialişti. în baza cercetărilor de teren. Desigur că toate aceste acţiuni. putem distinge între: .măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancţionatorii şi corective). Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoaşterea situaţiilor de fapt. sociologi.

Programe clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. M. Cusson (2006-b) relatează cazul echipei de psihologi din Oregon. autorii citaţi enumeră: a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii. asistenţi sociali. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experienţa altor ţări care au o bogată tradiţie în acest domeniu. Rădulescu în Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. care porneşte de la principiile schiţate de Moreno. susține că nu s-au obținut ameliorări în raport cu grupul martor. Spusele lăudăroase în legătură cu faptele comise ale unora erau 222 .adaptate specificului naţional şi local.terapia şi consilierea individuală. ofiţeri de probaţiune. vom sintetiza în cele ce urmează experienţa în domeniu a SUA. În categoria acestora sunt intră: . cât şi în cadrul familiei. psihologi.terapia de grup. . Printre componentele programelor de prevenire a delincvenţei juvenile. 75 În legătură cu terapia de grup nu trebuie să fim prea optimişti. psihiatri. nu orice terapie se dovedeşte eficientă. fără a copia necritic modele străine. prezentată de Florentina Grecu şi Sorin M. 2001). şcolii şi al aplicării programelor de probaţiune de către specialişti anume instruiţi. Studiu comparativ între Statele Unite şi România (2003). bazat pe conseling individual (Gotffredson. Cusson consideră terapia de grup chiar nocivă. cu ignorarea condiţiilor particulare. în care sunt incluse: . În absenţa unor programe coerente pe plan naţional. care a reunit tineri predelincvenţi şi delincvenţă între 13 şi 14 ani în grupuri de discuţie ce urmăresc dezvoltarea abilităţilor de a rezolva probleme interpersonale. Citând un proiect american cu o durată de doi ani. utilizând ca metode principale psihodrama şi sociodrama75. atât în cadrul instituţional. Cusson (2006-b) include terapia individuală la categoria procedeelor ineficiente.

Gottfredson (2001) constată ineficiența programelor de acest tip. morale.comunitatea terapeutică. Este citat programul american DARE. . Shaw. în care poliția a organizat 17 cursuri privind mijloacele de ˶ a spune nu drogurilorˮ . Relevant pentru această categoriei este proiectul iniţiat de Lewis Yablonsky în 1953. primite cu admiraţie de ceilalţi. program încheiat cu un eșec.. plecând de la premisa stigmatizării adolescenților predelincvenți. Un program asemănător (dar derulat de către profesori instruiți și adresat simultan și părinților) a rulat și în Europa. . educaţionale. ca formă complementară a terapiei de grup. câţiva ani mai târziu.programe având ca scop dezvoltarea respectului de sine a adolescenților predelincvenți. dar evaluarea a fost strict formală. S-a constatat.conferințe și expuneri asupra respectării legii care nici ele nu sunt mai eficiente. formată din delincvenţi şi foşti delincvenţi. inclusiv în România prin 19 școli din câteva județe (Programul Necenzurat). 223 .Programe zonale de prevenire a delincvenţei juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”.Asociaţii formate din tineri şi adulţi ca modalitate de prevenire. care nici ele nu au nici o legătură cu delincvența). sanitare. Interacţiunea din sânul grupului de adolescenţi devianţi riscă să devină ea însăşi criminogenă. economice. ci accentuează predispoziţia la delincvenţă. pe bază de chestionar de cunoștințe și de satisfacție a cursanților. . (La acestea Cusson adaugă . denumit „Asocierea între tineri şi adulţi”.activitățile pur recreative. iniţiat de C. care viza mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor probleme sociale. . se urmărește destigmatizarea lor. cei din grupul de discuţie comiţând mai multe delicte decât cei din grupul martor. că sesiunile de discuţii în grup nu doar că sunt ineficace.

programe şi orare de antrenament şi competiţii. În grupul experimental. din care au compus sub control riguros 325 pentru grupul experimental şi 325 pentru grupul martor. utilizarea facilităţilor comunităţii şi obţinerea sprijinului moral şi financiar din partea comunităţii locale. b) Programe de intervenţie în sprijinul familiilor care au copii aflaţi în situaţie de risc.prin care se urmărea realizarea unei interacţiuni naturale şi constructive între tinerii delincvenţi. mentorii specializaţi aveau în medie 30 de întâlniri pe an cu copiii. cu acţiuni şi reguli. intervenţia ar fi avut ca efect pe termen lung fragilizarea subiecţilor. Totuşi. aparţinând unor bande sau grupuri stradale. nu s-a constatat diferenţe în privinţa activităţii delictuale. cu adulţi responsabili. în mod curios. Ca şi cum. La sfârşitul experimentului cercetătorii n-au descoperit nicio diferenţă semnificativă între cele două grupuri în privinţa delincvenţei. Cercetătorii au recrutat 650 de băieţi de 12 ani şi mai puţin. un rol important era acordat acţiunilor sportive. Nici peste 30 de ani. când subiecţii avea în jur de 40 de ani. proveniţi din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative. se întâlneau cu ei în diverse locuri. minimalizând influenţa nocivă exercitată de bande asupra tinerilor. nici astfel de măsuri nu au rezultate spectaculoase. doar că. îi sfătuiau şi îi ajutau când aceştia se confruntau cu dificultăţi la şcoală sau acasă. subiecţii trataţi sufereau mai adesea de probleme de alcoolism şi de tulburări mentale decât ceilalţi. afirmă Cusson (2006-b). Plecând de la premisa că factorii principali 224 . Proiectul Cambridge-Somerville Youth Study desfăşurat într-o zonă cu criminalitate ridicată din Massachusetts pe o perioadă de cinci ani şi jumătate nu a avut rezultatele scontate. se organizau astfel încât să fie prezenţi în taberele din perioada verii. alături de activităţi sportive se acorda importanţă dezvoltării activităţilor recreative. luând fiinţă ligi şi cluburi sportive. întreţineau o relaţie amicală şi călduroasă cu ei. prin mobilizarea voluntarilor adulţi.

reducerea absenteismului şi a eşecului şcolar prin intervenţii cu caracter specific în şcoală. şcolii. grupurilor şi comunităţii în ansamblul ei: INFLUENŢE INDIVIDUALE Formarea tinerilor pentru o carieră profesională Cluburi sportive Dezvoltare şi conducere personală Cluburi de băieţi şi fete Activităţi recreative Sănătate fizică şi mentală Incapacităţi în domeniul instrucţiei şi învăţării INFLUENŢE FAMILIALE Grupuri de sprijin pentru părinţi Prevenirea consumului de alcool/ al sarcinii Intervenţia în situaţii de criză familială Educarea capacităţilor părinţilor şi familiei Servicii pentru fuga tinerilor de acasă/ Planificarea modului de creştere şi pentru cei de pe străzi. familia monoparentală şi abuzul parental. Principalele repere ale planului pentru justiţia şi prevenirea delincvenţei juvenile elaborat de Departamentul de Justiţie al SUA cuprinde o reţea complexă de actori şi acţiuni desfăşurate la nivelul individului. infracţiuni şi comunitate PROGRAME COMUNITARE ŞI ALE GRUPURILOR DE VECINĂTATE Politică comunitară Mobilizarea grupului de vecinătate Îndrumare 225 . terapii familiale pentru ameliorarea comunicării.asociaţi cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia. familiei. fără locuinţă educare a copiilor Avocaţi desemnaţi special de Tribunal Educaţia vieţii de familie pentru adolescenţi şi părinţi INFLUENŢE ŞCOLARE Instrucţie profesională Prevenirea consumului de alcool şi droguri Prevenirea violenţei Instrucţie juridică Reducerea absenteismului şcolar Programe orientate către instruire (alfabetizare) INFLUENŢELE ANTURAJULUI Prevenirea şi intervenţia în cazul Servicii comunitare pe bază de fenomenelor bandelor de tineri voluntariat Rezolvarea conflictelor – medierea în Participarea la echipe sportive cadrul anturajului Consilierea şi supravegherea anturajului Adolescenţi. au fost implementate programe ce vizează asistenţa pentru reducerea dificultăţilor financiare.

000 dolari pe copil. 77 În anul 2000 Centru naţional canadian de prevenire a crimei a distribuit în Québec aproape 6 milioane de dolari pentru a sprijini finanţarea a 134 de proiecte care vizau tinerii susceptibili să alunece în delincvenţă. renovarea urbană (ameliorarea serviciilor publice. dar a scăzut şi acolo unde nu se intervenise. Un alt mare proiect american a fost Neighborhood Anti-Crime Self Help Program lansat în anul 1982. mai mult. (cf. birouri pentru căutarea locurilor de muncă şi o mai bună supraveghere.000 şi 3. activităţi sportive. securitatea rutieră) şi „counseling” pentru membrii bandelor. Cu resursele materiale şi mijloacele logistice limitate de care dispun autorităţile române. femei pândite de brutalitatea conjugală etc. Verdictul evaluării a fost acela că proiectul n-a reuşit să reducă delincvenţa. costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenţei juvenile în SUA76 Conform estimărilor experţilor. au fost întreprinse în ultima perioadă 76 Astfel de programe îşi au originea concepţia sociologică a Şcolii de la Chicago. Cusson. elevi în pericolul de a fi victimele racketului. îndrumare. pe loisir. 226 . 2006-b). copiii familiilor dezorganizate continuând să stea pe stradă. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autorităţile române77. criminalitatea scăzând în zonele de implementare. program ce urma trei categorii de acţiuni: organizarea loisirului pentru tinerii din sector cu trimiterea lor în tabere de vară.Refugii sigure pentru tineri Programe în sprijinul victimelor Supravegherea grupului de vecinătate Programe extraşcolare finanţate de comunitate pentru supraveghere. baschet. înfiinţarea de echipe sportive (base-ball. Insuccesul este pus de Cusson pe seama concentrării pe acţiunile recreative. box). a şcolilor. 7. în anumite arii ea a crescut. fotbal. care a lansat în anii ˈ30 Chicago Area Project . Cusson (2006-b) afirmă că rezultatele au fost îndoielince. recreere şi activităţi culturale pentru securitatea comunităţii Bunici luaţi sub îngrijire Zone şcolare eliberate de droguri Instrucţia şi ucenicia profesională a tinerilor Tabelul nr. dar jucând mai mult base-ball. cu infiinţarea de cluburi pentru tineri.

incluzând aici serviciul de probaţiune. De remarcat în acest context şi activitatea unor organisme nonguvernamentale. Pentru a opera la acest nivel. Printre aceste măsuri aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar. dezinstituţionalizarea sancţionatorie a minorilor delincvenţi prin înlocuirea pedepsei cu închisoare cu măsuri alternative. prin plasarea lor în familii de adopţie. Toate aceste măsuri „de prevenire”. începând cu revizuirea legislaţiei şi continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale şi neguvernamentale de intervenţie. unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecţie. ca efect imediat a fost lansat programul naţional de protecţie a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”. munca în folosul comunităţii. în centre de plasament şi în alte instituţii de ocrotire. şcoala este o instituţie publică. sprijinind reintegrarea lor socială şi profesională. de remediu sau substituţionale în cazul încălcărilor de drepturi. cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene. În anul 1993 a fost iniţiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educaţiei Programul Naţional de Prevenire a Delincvenţei Juvenile. eliberarea de probă. au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte şi nu operează în domeniul cauzalităţii. 227 .măsuri de prevenire a delincvenţei. după cum lesne se poate sesiza. unde autorităţile şi comunitatea sunt obligate să intervină. instituirea tribunalelor speciale pentru minori. iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copiilor. În prezent se desfăşoară un amplu program de dezinstituţionalizare a copiilor. cum ar fi organizaţia „Salvaţi Copiii”. care a desfăşurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii. acţiunile ar trebui să vizeze mai ales familia şi şcoala. o zonă a intereselor private. totuşi. Cum familia este.

Cusson (2006-b. gardieni. camere de luat vederi. prin pliante ce amintesc utilitatea alarmei.Dată fiind legătura dintre devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă. şi mult mai puţine activităţi de prevenirea socială. serviciile sociale. 79 Se recomandă parcarea autovehicolelor în zone bine luminate. ca spargeri din locuinţe şi autovehicole. intervenţia juridică trecând în plan secundar faţă de intervenţia educativă. 2006-b. care este şcoala. Este mult mai preferabilă. care ţin de educaţie şi formare. care au funcţia de a proteja persoanele şi bunurile împotriva unor ameninţări precise. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acţionează în sensul însănătoşirii morale a mediului educativ. 34). Printre măsurile de prevenire situaţională M. 2003). serviciile administrative. la noi domină activităţile de prevenire situaţională78. se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent. în timp ce nici în oraşe turistice nu funcţionează iluminatul public fiindcă primăriile nu au fonduri! 228 . detectoare) menite să ducă la creşterea riscului delictului. Aşa se face că astăzi. începând cu anii ̀ 80 şcoala a devenit nodul central al activităţilor de prevenţie. p. portari. 35-36) include: . politicile de prevenţie implică un parteneriat care reuneşte poliţia. 78 Prin prevenire situaţională se înţelege „modificările circumstanţelor speciale în care delictele ar putea fi comise. de protecţie. încuietorilor79 etc. supraveghetori. sisteme electronice. dispozitivele de ajutor (guvernamentale şi neguvernamentale). asociaţiile comunităţii în jurul unui pivot central. În activitatea acesteia. ci şi criminalitatea viitoare (Neamţu. Din păcate. jandarmi. un rol important îl are psihologul şi consilierul şcolar.suprevegherile şi verificările (poliţişti. atât pentru societate. riscante sau neinteresante pentru cei care ar fi tentaţi să le comită” (Cusson. cât şi pentru individ. astfel încât ele să pară dificile. investiţia în educaţie în comparaţie cu investiţia în constrângere şi corecţie. patrule. pp.

care vizează „civilizarea micului barbar”. substanţe şi unelte care facilitează trecerea la act. marcarea pieselor. deprinderea de a-l face să ceară fără să ţipe. împrejmuiri. diminuarea folosului scontat (coduri funcţionale. separarea adversarilor. sporind riscurile şi dificultăţile şi reducând beneficiile. pentru ca evoluţia intelectuală. socială. Prevenirea situaţională trebuie însă completată cu prevenirea socială. Aceste măsuri au scopul diminuării opţiunilor delincvenţilor potenţiali. morală a copilului să-şi urmeze cursul firesc.- - - protecţii fizice (uşi solide. în a respecta regulile. controale la accese şi la ieşiri (bariere. orarelor. ziduri. 229 . Cusson (2006-b) propune prevenirea prin dezvoltare. care urmăreşte restaurarea condiţiilor educative normale. case de fier. Pentru aceasta părinţii trebuie iniţiaţi în „arta de a fi părinţi”. asumarea responsabilităţilor etc. În condiţiile în care celelalte modele de prevenire şi-au dovedit ineficienţa. pistele false). percheziţii) controlul factorilor favorizanţi (limitarea accesului la arme. înclinarea în a-şi face prieteni. gratii. buna iluminare stradală). dispozitive antifurt. ştergerea rapidă a graffiti-urilor pentru a împiedica satisfacţia oferită de admirarea operei). controlarea violenţei lui. deturnările (modificarea traseelor. alarme. intrfoane).

în Raymond Boudon. Editura Didactică şi Pedagogică. A. Toxicomania. Psihologia copilului greu educabil.J. „Grupurile şi sociabilitatea”. Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura Institutul European. Ph. (1992). Bucureşti.W. (1999).. Tratat de sociologie. (1991). G. Editura Humanitas. Baechiler.BIBLIOGRAFIE Allport. J. D. (1998).... Iaşi.. 230 . Bailly. Parquet. Editura IRI. Bucureşti. Adler. Bucureşti.

Rădulescu S. „Transmission of aggression through imitation of aggressive models”. Bandura. 3-11. Bădescu I. Beauvoir. Ross S. Lumina Lex.. Editura Lumina Lex. (1963a). Bucureşti. pp. pp.teorii contemporane. D.Banciu. „Social learning through imitation”. (1985). Editura Eminescu. 231 . Bucureşti. D. Bucureşti. Banciu. Cercetare şi prevenire socială. „Imitation of film mediated aggressive models”. D. în M. pp. A.. Bucureşti. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. 67 (3). D. Bandura.. 63 (5). Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.. Voicu. (1963)..A. Elemente de sociologie juridică. M. „Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments”. 66 (1). D.. A. A. (1963b).R.. Al doilea sex. F. A. Lincoln. (1990). Nebraska Symposium on Motivation. M. în Journal of Personality and Social Psychology. 575-582. Ross. Banciu. (1996)... Ross.A.. D. (1998). „Vicarious reinforcement and imitative learning”. (1962). Editura Medicală. McDonald. (2000). Rădulescu. Bandura. S. Banciu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. (2002). în Journal of Abnormal and Social Psychology. Ross S.).J. (1961). Ross. Jones (ed. în Journal of Abnormal and Social Psychology. University of Nebraska Press. (col) Istoria sociologiei . de. Bucureşti. Bucureşti. Ross S. D. 274-281. 601-607. în Journal of Abnormal and Social Psychology.. Editura Univers. A.. M. Bandura. Ed. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.. 67 (6). S.A.. Bandura.

Iaşi. Boudon. S. New York. (1997). Tratat de sociologie. Editura Polirom.. Bourdieu. Ed. Editura Univers. Efecte perverse şi ordinea socială. P. Simţul practic. Berkovitz. G. Ştiinţifică. R. Construirea socială a realităţii. 106. (2000). I. în Review of Child Development Research. B. Editura Humanitas. Berkowitz. Geneva.. P.. Bucureşti. Agression: its causes. L. Bocancea. (1951). Cuza”. University of Chicago Press. „Frustration-aggression hypothesis”. New York. Editura Universităţii „Al. Bourdieu. Vol. L.. Probleme de psihologie judiciară. USA. Devianţa tolerată. Editura Didactică şi Pedagogică. Editura Meridiane.. (1964). Chicago. Bernstein. Raţiuni practice. (1997). Becker. (1973).. Berger. P... Luckmann. „Control of aggression”. Bucureşti. Mc Graw Hill Inc. Editura All. Bowlby. Gary S. consequences and control. (1978).. Outsiders. Bucureşti..H. L. (1993). Boudon. (1999). Studii de sociologia educaţiei. C. (1998). Bucureşti. University of Wisconsin Madison. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie. OMS. Bogdan. 232 . (1999). Şt. Bucureşti. T.. III. J. Iaşi. Editura Eurosong & Book. Iaşi. T.. Bucureşti. în Psychological Bulletin. (1973). (1972). Neamţu.Becker. (1999). (2000). Boncu. Editura Polirom.. R. O teorie a acţiunii.Free Press. Elemente de asistenţă socială. Berkowitz. Bucureşti. Maternal Care and Mintal Health. Capitalul uman..

G. Bucureşti. Montmartre du plaisir et du crime. Holt. Cherkaoui. Delinquent Boys. New York. (1996). S. Duculot.. La Déviance. Dicţionar de sociologie. Un secol de cercetări psihosociale: 1897-1997. J. Editura All Beck. Drogue et criminalité. Editura Univers Enciclopedic. Cohen. T.V. Cuplul modern între emancipare şi disoluţie. Presses Universitaires de France et Le Monde. J. Guilderland. 233 . Butoi. Chantraine. (1971). B. Bucureşti.V. Eck. Montréal. Ed. (1997). Crima sub lupa detectorului de minciuni.. S. (2004). M. (1969). Clarke. New York. Clarke.. Robert Laffont. Chevalier. Rinehart and Winston. (1998). V. R.I: Attachment.Bowlby.. Manual de criminologie. Illinois. Harrow and Heston. A. Bucureşti.. (1957).: Jill Dando Institute of Crime Science. Iaşi. Attachmentand Loss. Londra. Par delà les murs. Become a Problem-Solving Crime Analyst. Presses de l’Université de Montréal. Brochu. Hogarth Press. Ciupercă..) (1997). M. C. K. (2004). M. (coord. Successful Case Studies. (1980). The Free Press of Glencoe. Chelcea. Gembloux.. Paris. Cioclei. 2ième edition. Editura Universul Juridic.. R.. Editura Polirom.. Une question complexe. A. Bucureşti. Paris. Instituţia pentru minori. Coca-Cozma. (1995). Bucureşti. Editura Press Mihaela. The Sociology of Deviant Behaviour. Editura Tipoalex.. Clinard. L. Londra. Cohen. (2002).. vol.. (2002)... Situational Crime Prevention. (1955). (2000). (col).

(2006-b). Le Contrôle social du crime.. M. Presses Universitaires de France... (1990). Cooley. J. Iaşi. şi Colab. C. avril-juin 2006. Mugny. Dahrendorf. G. vol 54. Prentice Hall. Psihosociologia comportamentului deviant. New York. Psihologie socială experimentală. (1996). Croissance et décroissance du crime. (1997).. Psihologie educaţională. (1983). Bucureşti. V. Devianţa. 131-148.. Englewood Cliffs.. consultată în Les Classiques des sciences sociales. Cusson.. Frustration and Agression.. Cusson. Paris. pp. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. (1998). Cusson.. W. Human Nature and the Social Order. Conflictul social modern. Cusson. Criminologie actuelle. A. R. Paris. La Criminologie. Cristea. Editura Polirom. Paris. Presses Universitaires de France. Durkheim. (ed. (1987). M. (2005). Hachette.. R. Dragomirescu. în Boudon. J. 1997). Paris. Bucureşti. Dollard. L'éducation morale. Doise.. (2006-a). Cusson. M. Editura Humanitas. (1993). Prevenirea delincvenţei. (1976). S. Cusson. A.. (1999). M. New Haven: Yale University. Constanţa.. (1902).Cohen. 234 . Genève. Paris. Deschamps. (1986).-Cl. Presses Universitaires de France. Pourquoi punir ?. în Revue internationale de criminologie et de police technique et scientifique. Paris. Dalloz. Presses Universitaires de France. Editura Gramer. Cusson.. M. une vie choisie”. Bucureşti. New-Jersey. M. (1939). Editura Humanitas. Cusson. (1923). Psihanaliza şi copilul.. “La délinquance. (2003). Editura Ovidius University Press. Deviance and control. Dragu. M.. Dolto. M. Bucureşti. F. E. 4° éd.

Eibl-Eibesfeldt I. (1905). Glueck E. New York. Sexualitatea infantilă. A Theory of Cognitive Dissonance.. (2004). Festinger.. Iubire şi ură. Editura Trei. (1993). Agresivitatea umană. (1995). (1980).. R. Bucureşti. G. Despre sinucidere. Bucureşti. Freud. E. La sociologie criminelle. Iaşi. Iaşi. (2000)... S. Ferri. Foucault. (1957). E. Editura Trei. (1956). Bucureşti. Stanfort University Press. PUF. A. (1991). A supraveghea şi a pedepsi. (coord. Paris. E... Eibl-Eibesfeldt I. Bucureşti. Felix Alcan. în Trei eseuri privind sexualitatea. Université de Montréal. évolution et prédiction. (2001). Sociologie. Arta de a iubi. Freud.Durkheim. (2005).. Iaşi. Editura Institutul European. (1998).. Ferréol. M. Physique and delinquency. Studii despre societate şi religie. Mémoire de maîtrise. G. Editura Polirom. Editura Didactică şi Pedagogică. Glueck. Polirom. Piteşti. Harper and Rows. Faculté des études supérieures.. Sociologie de la délinquance.). Ferréol.. Măiastra. (2001). Bucureşti. (1998). Paris. Opere 4. Ed. S. Fillieule. Editura Paralela 45. S.. Durkheim. Bucureşti. Editura Trei.. L. Educaţie şi sociologie. La gravité de la délinquance : mesure.. F. É. Bucureşti. Editura BIC ALL. Dicţionar de sociologie. Gagnon. Adolescenţii şi toxicomania. Ed. Fromm. Editura Anima. Giddens. (1995). École de criminologie. (2000). 235 .

Agressions et victimisations : une enquête sur les délinquants violents et sexuels non détectés. Québec. Berkley. Robbing Drug Dealers. Rădulescu S. în The Sociology of Crime and Delinquency. H. London. Jacobs. Gordon. (2001).R. California. University of California Press. Sydney. Suisse : Sauerländer.D. Cal. The Concept of the Subculture. Haas.. Editura Comunicare. (2000). Aarau. (1967).... Th. (1990). (1981). Stanford University Press. D. 236 . Stanford. Editura Polirom. Viaţa cotidiană ca spectacol. ..... A General Theory of Crime. Editura Curtea Veche Publishing. Hirschi. şcoala.Editura Lumina Lex. Bucureşti.Glueck. (2001)... (2005). Iaşi. Toronto. A. Gottfredson. New York. John Wiley & Sons Inc. E. Causes of Delinquency. Bucureşti. Cambridge. Le Jour Éditeur. E. Pansofia.. F. B. Ibiş. Influenţa agenţilor socializării (familia. Aziluri. Massachusetts. Hirschi. (2003). New York.. Grecu. Ed. Walter de Gruyter. (2005). Glueck E. T. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane instituţionalizate.ro. T. Bucureşti. S.. Predicting Delinquency and Crime. Goleman.. Harvard University Press. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. Goffman.. (2004). (1962). grupul de referinţă) asupra comportamentelor predelincvente ale elevilor. Bucureşti. a II-a. (1969). M. Goffman. Enseignans efficaces. M. Studiu comparativ între Statele Unite şi România. A. Gordon. Inteligenţa emoţională.

(1942). Bucureşti. A. Editura Măiastra.. Valori. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Iluţ. Kuhn. S. Bucureşti.. P. (2003). Către o sociologie psihologică. Souvenir Press. Timişoara. Bucureşti. Sykes. (1998). T. Kübler. Marshall.S. Iaşi. Popa. Ioana Constantin.Iluţ. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Petru. (2005). (1976). Marica. Kuhn. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. trad. (1961). (1994).. nr. Ed. 26. Studii despre tradiţie şi schimbare în ştiinţă.). Humanitas. (1982). (1998). atitudini şi comportamente sociale. Dicţionar de sociologie. Aşa-zisul rău. Bucureşti. Iaşi.... K. M.. Omul delicvent. Sociopsihologia şi antropologia familiei. Fundamentul cultural al personalităţii.. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. B..Ross E. Editura Polirom. în „American Sociological Review”.. Despre istoria naturală a agresiunii. E. Lorenz... Living with Death and Dying. (1992). Springer Verlag. Linton. C. Lombroso. Editura Ovidius University Press. Editura Helicon. Tensiunea esenţială. (1987). R. Bucureşti. Iaşi.. Editura Polirom. (2007). S.. Omul plural. Sociologie Juridică. Copilul maltratat. Körporbau und Character. Kretschmer. K. Luminosu D. Teme actuale de psihosociologie. V. Timişoara. (2004). (2000). Lahire. Eurobit. Juvenile Delinquency and Subterranean Values. T. Matza D.. Constanţa. Polirom. Berlin. Killen. London. G. (ed.. G. 237 . Introducere în sociologia educaţională. (1995). M. Editura Univers Enciclopedic..

. Caspi. T. N. V. Învăţământul românesc azi. R. A. Zdrenghea. Silva. H.. Armonie şi dizarmonie. Eléments de théorie et de méthode sociologique. Cuplul conjugal. Bucureşti. I. M.. în Teorie şi metodă în ştiinţele sociale. Cambridge . (1972). 1963. Le Cherche midi et Gallimard. Mihăilescu. fr. Butoi. Bucureşti.-M. Psihologie judiciară.. T. „Influenţa cercetării empirice asupra teoriei sociologice”. Bucureşti. (1934). Paris. N. (1965). Sociologie generală. A. De la haine à la vie. Mihăilescu. Educaţie şi formare. UNICEF. Mic dicţionar al vieţii de familie. Minulescu. Bucureşti. Concepte fundamentale şi studiu de caz. M. (coord.. J. G.. P. E. Editura Garell Publishing House. (1997). R. le soi et la société. I.).. Situaţia copilului şi a familiei în România. Merton.. Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică. Paris... (ed. trad. Familia de la A … la Z.Maurice. Editura Politică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mitrofan N. Rutter. Iaşi. Miroiu. (1996). Mitrofan. Familia în societăţile europene. L' Esprit. K. and Violence in the Dunedin Longitudinal Study. Editura Polirom. Editura Ştiinţifică. I.. P. (2001). (2001).. (1991). Mead. PUF. Editura Universităţii din Bucureşti. 2000). VIII. University of Chicago. Editura Polirom. (1989). (2001). (2003). vol. Moffitt..A. 238 . Delinquency. Cambridge University.. Mind. (1998). Sex Differences in Antisocial Behaviour : Conduct Disorder. . Iaşi. Un deceniu de tranziţie. Bucureşti. (1997). . Plon. Bucureşti. Casa de editură şi presă „Şansa”. Merton. Iaşi. Self and Society.. Editura Polirom. Mitrofan. Mihăilescu. . Paris. Mitrofan. I.. Monteil.

. (1999). Editura Didactică şi Pedagogică. La Société Criminogène.. (2003). Editura Polirom.. I. Editura Didactică şi Pedagogică.. Neculau. (2003). Delincvenţa. (1999). Social structure and Personality. Parsons. Mahler. 239 . Editura Cartier. (1997). (coord). Editura All Educational. Editura Argonaut. Neculau. Psihologia schimbării. Şcoala – abordare sociopedagogică. Editura Didactică şi Pedagogică. Iaşi. Ed.Moscovici. T. Sociopedagogie şcolară. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. (1964). Oancea. Iaşi. Bucureşti. Editura Dacia. S. Calmann-Levy. Cluj-Napoca. Devianţa şcolară. Judecata morală la copil. Psihologie juridică. M. în Alexander Seidman. Bucureşti.) (1977). Ferreol. A. Păun. Repere psihosociale. (1994). Parsons. T. Pinatel. în Sociologia educaţiei şi învăţământului Antologie de texte contemporane de peste hotare.. C.. Piaget. Parsons. „Clasa şcolară ca sistem social”. Iaşi. Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat. J. Bucureşti. Neamţu. (1999).. The Free Press.. (2006). Shils. Păunescu. Iaşi. Petcu. (2001). T. London. (1998).. Cultură şi societate. „Valori şi sisteme sociale”.. Editura Polirom. E. Probleme de criminologie. F. Iaşi. Editura Polirom. Bucureşti. J... Sociologia devianţei. Editura Polirom. Manual de Psihologie Socială. G. E. (2002). Editura Polirom.... C. Cuj-Napoca. (2001). E. Bucureşti. Paris. Iaşi. Collier MacMillan Ltd. (1971). (1992). Editura Polirom.. (1984). Institutul European.. Petcu. (coord. Ogien. M. Păun. A. A. Iaşi.

Critique of Legal Order: Crime Control in Capitalist Society. S. Sociologia devianţei. R. Banciu. Bucureşti. Ed... (1994). R. Delincvenţa juvenilă. R. Dependenţă şi drog: aspecte teoretice şi clinic ameliorative. Preda. Editura Medicală. M. Editura Hyperion. Rădulescu. S. M. Universite de Geneve. Bucureşti. Bucureşti. Editura Victor. A. Bucureşti.. B. S.. Computer Publishing Center. 240 . Răşcanu. Sociologia crimei şi criminalităţii. Rădulescu.. M. Delincvenţa juvenilă. Porot.. (1991). Rădulescu.. Psihologia comportamentului deviant.. Bucureşti. Răşcanu. Quinney. S. (1995).Pingeot. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Editura Ştiinţifică. S. (1994). (1974).. Banciu.. Preda V. (1999)... Bucureşti. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. (1994). Anomie. Boston. Bucureşti. Cluj-Napoca. Preda V. Little Brown. M. O abordare multidisciplinară.. D. (1990).. (1998). Presa Universitară Clujeană. M. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. devianţă şi patologie socială. Bucureşti. Rădulescu. Editura Universităţii ClujNapoca. M. Toxicomaniile. Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale. Bucureşti. M.. criminalitate şi patologie socială. D. Casa de Editură şi Presă „Şansa”. Rădulescu. (1996). Editura Universităţii din Bucureşti. (1998). (1981). Adolescenţa – între normalitate şi devianţă. Porot. Rădulescu. La délinquance juvenile comme alternative a la represion.. Editura Lumina Lex. Devianţă.. Editura Universitatea. (1999). (2008). V. S.

Iaşi. (1996). II. Polirom.. S. (1997. M. Iaşi.. Şoitu.. Psihologie organizaţională. E. (2003). Şoitu... T. Hart E. Reckless. Stănciulescu E. M. Sheldon W. Revista de Criminologie şi de Criminalistică. Editura Institutul European. „Copilul instituţionalizat– perspective psihosociale”. Antisocial Behavior by Young People. Principles of Criminology. Prentice-Hall. New York. în Neamţu. Cressey. Iaşi. L.R. M. Editura Semne. C. Hârnoveanu.. McKay. D... (1942). Cambridge. (2001). Chicago. Editura Fundaţia Andrei Şaguna.. le Seuil. Juvenile Delinquency and Urban Arteas. Smith. (2001). Paris. Rudică. C. Nr. Drogurile. W. Iaşi. Paris.. F. A. C. Fayard. McDermott E. Sociologia educaţiei familiale. G. Polirom. Lippincott. A. Teorii sociologice ale educaţiei..R. New-York.H.. (2003). Giller... Harper. Shaw. 241 . (1999). Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului. (1949). H.. Tratat de asistenţă socială. E. Hagell. . L. (2002). Violenţa la sfârşitul secolului XX (extrase din conferinţă). M. Scripcariu.. . (1961).. 1998). Editura Didactică şi Pedagogică. Crime et folie. Juvenile delinquency. (2003). I.Reckless.. Iaşi. (1998). (coord). La Délinquance des jeunes. C. Varieties of Delinquent Youth. E. Sîntion. Polirom. Stănciulescu. Papari. Iaşi. 1/1999. Sorel. Editura Psihomnia. (1996). Cambridge University Press.. H. Philadelphia.. Şelaru. Roché. Constanţa. Agresivitatea în şcoală. (1973). New York. vol. McGrawHill. University of Chicago Press. (1939). (1981). Bucureşti. Renneville.D. Suicid şi agresivitate.. W. The Crime Problem.. Sutherland. Rutter. (1999).

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Criminology: Crime and Criminality. (1972).Thornberry. Bucureşti. (1972). Editura Politică. Vincent. Understanding. Cambridge. (1981).. Bucureşti. M. T. . Gangs and Delinquency in Developmental Perspective. Cunoaşterea copilului. Krohn. 1999. (1988). . Cambridge University Press. B. C.. Editura Didactică şi Pedagogică.. P.A. M. Yablonski. T. Tucicov. A. A. Lizotte A. Harper Collins Publishers. Assesing and Counselung the Criminal Justice Client. Dicţionar de psihologie socială. Psihosociologia socială a grupurilor şcolare. L.. Brooks-Cole Publishing Co. 242 . California. D. Inc. Zlate. . Walsh.. R. Bucureşti.. (2003).. Smith.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->