COMUNICAREA ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

Conf.univ.dr. Alexandru Nedelea

Lector univ.drd. Marilena-Oana Nedelea
Univ. „Ştefan cel Mare” Suceava

Abstract
The aim of this paper is to underline the role of communication in the public institutions. We explain
specific issues of this proces of communication like: institutional communication, public communication,
the promotion of the public institution, the image of public administration, the communication with the
citizens.

I. Conceptul de comunicare a instituţiilor publice

Comunicarea instituţională este astăzi din ce în ce mai dezvoltată în cadrul
organizaţiilor publice. Astfel, marile întreprinderi publice au departamente specializate pe
această temă şi îşi menţin imaginea publică graţie unei politici şi unor activităţi susţinute.
Comunicarea însoţeşte activitatea instituţiilor publice, contribuind la realizarea în bune
condiţii a acesteia. Ea răspunde, totodată, nevoii organizaţiilor din sectorul public de a-şi
afirma rolul specific, aducând la cunoştinţa cetăţenilor obligaţiile de asumat şi prerogativele
de care dispun.
Comunicarea publică se referă atât la schimbul şi împărtăşirea de informaţii de
utilitate publică, cât şi la menţinerea liantului social.16
Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea
organizaţiei în societate. Ea îndeplineşte astfel, totodată, funcţia de promovare a instituţiei
publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale.
Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că,
deşi literatura de specialitate o consideră fără excepţie ca făcând parte din comunicarea

16
P. Zémor – La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995, p. 19

102
externă, ea se desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia.
În această situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care întreţin legătura cu
exteriorul, ci organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile pe care le oferă,
încearcă să-şi amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur şi simplu, vrea să se facă cunoscută
şi să-şi promoveze valorile.
Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care
instituţia din administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei
un climat de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.
Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare:
- comunicarea între diferitele niveluri ale administraţiei publice;
- comunicarea pe acelaşi nivel;
- comunicarea între administraţie şi executivul social;
- comunicarea între administraţie şi autoritatea politică;
- comunicarea în mediul social.
Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii
acesteia – contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică –, dezvoltarea
canalelor de comunicare cu „lumea de afaceri”.
Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:
• publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;
• sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;
• mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau
non-profit;
• articole care prezintă organizaţia în publicaţii de specialitate;
• organizarea de standuri la târguri şi forumuri;
• organizarea de zile ale porţilor deschise;
• acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii, similare (dar care în mod real nu sunt
concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal.
Există, aşadar, o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor sau
serviciilor specifice instituţiei publice. Cea mai eficientă şi cea mai ieftină formă de
promovare este însă, cel mai adesea, ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi
constă în reliefarea permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac
parte, cu ocazia tuturor contactelor cu mediul extern, fie acestea personale sau profesionale.
Ideea este că fiecare funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de comunicator
extern, mesajul său fiind centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de care dă dovadă
instituţia. Acest lucru presupune însă ca funcţionarul public să ştie (ceea ce ţine de eficienţa

103
comunicării interne), să creadă (este vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl afişează şi
acţiunile sale concrete) şi să vrea (adică să simtă nevoia să vorbească despre instituţia de
administraţie publică, ceea ce trimite la ideea de motivaţie).
Impregnate cu noi teorii manageriale, atente să comunice atât în interior, cât şi în
exterior, instituţiile administrative recurg la publicitate pentru a se face mai bine cunoscute,
precum şi pentru a-şi justifica acţiunile.
Având în vedere rezultatele pozitive obţinute, de exemplu, în administraţia publică din
Franţa, care a aplicat principiile de marketing în activitatea instituţiilor statului, considerăm
că este indicată o accentuare a fenomenului de pătrundere a experţilor în marketing şi
comunicare şi a tehnicilor de publicitate în domeniul administraţiei publice.
Instituţiile de administraţie publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să
obţină următoarele facilităţi17:
- identificarea - ce răspunde nevoii instituţiilor administrative de a-şi asigura
notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;
- informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea
administrativă;
- realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub formă de sfaturi, recomandări,
rolului din ce în ce mai important al instituţiilor publice în cadrul vieţii sociale.

II. Comunicarea interpersonală în administraţia publică

Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit în administraţia publică. Astfel,
când un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, constatăm că, de la şefii
departamentelor, la ministere, la directori generali, la secretari de stat ş.a.m.d., fiecare găseşte
grupul unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor. Când întâlnirea începe şi membrii
grupului îşi expun opiniile personale, ei aud propriile puncte de vedere prezentate în cuvinte
diferite şi pleacă întăriţi în convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale celorlalţi.
În plus, şi în rândul funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care
acţionează în sensul respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor ce nu sunt în
concordanţă cu propriile convingeri.
De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit total
opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de comunicare
cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în care funcţionarul
oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar politicos, rămânând liniştit

17
F. Dubois – Les politiques de communication externe des collectivités territoriales, Université de Lille III,
Lille, 1994, p.13

104
până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece în revistă propriile argumente.
Răspunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu cele spuse de vorbitorul anterior,
ignorând complet punctele de vedere expuse de cetăţean. Ca urmare, asemenea respingere
evidentă pune o problemă reală de comunicare şi trebuie recunoscută ca atare.
Pentru reducerea influenţei barierelor în comunicarea scrisă, şi chiar înlăturarea
acestora, materialul informativ trebuie elaborat în funcţie de receptor.
Un exemplu de eşec al pregătirii informaţiei în vederea transmiterii către o altă
persoană este adesea găsit în broşurile care descriu instituţia şi care constituie o problemă
reală în multe unităţi ale administraţiei. Într-un caz anume, s-a publicat o broşură scumpă, pe
hârtie fină, desăvârşit colorată în scopul de a asigura „îndoctrinarea” şi orientarea noilor
angajaţi. Un studiu, gen seminar, al grupurilor de noi angajaţi a scos în evidenţă faptul
descurajator că niciunul dintre ei nu a citit documentul. De ce? Broşura, deşi „minunat”
elaborată, a fost scrisă pentru a fi citită de conducere. În conţinutul acesteia se făceau referiri
în special la numărul de angajaţi şi fluxul investiţional.
O asemenea informare este interesantă şi plină de semnificaţie, dar pentru superiorii
direcţi şi conducătorii celor care au elaborat broşura. De fapt, aceştia au fost şi singurii care au
citit-o. Oricum, majoritatea noilor angajaţi erau tineri absolvenţi pentru care aceste cifre şi
îndeosebi modul de prezentare nu au avut niciun sens sau nu i-au interesat deloc. Banii
cheltuiţi pe broşură au fost … o pierdere totală.

III. Comunicarea externă a administraţiei publice

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia publică preia
„şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin iniţierea, la nivel
organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări, transformări, reechilibrări. Pe de
altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită şi în exterior, administraţia
influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social.
În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice este posibil să
apară bariere comunicaţionale:
¾ între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de
specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite colaborării între
instituţii18;
¾ între administraţia publică şi cetăţeni

18
Putem afirma chiar că există mai degrabă o competiţie între instituţiile publice, explicabilă prin lupta pentru
resurse.

105
 Din punct de vedere al legislaţiei în vigoare, instituţiilor publice le revine
responsabilitatea informării cetăţenilor (informare exactă şi simplă), a primirii lor în audienţă
şi a consultării acestora în problemele care-i privesc.
În relaţia cu agenţii economici, administraţia, ca parte a mediului economic, aplică
unele derogări de la principiile dreptului comercial. De exemplu, negocierea unui contract
porneşte de pe poziţia de forţă a administraţiei, care îşi impune propriile reguli statuate în
reglementările referitoare la contractul administrativ. Practic, comunicarea este limitată la
libertatea partenerului de afaceri potenţial de a respinge condiţiile prestabilite în caietul de
sarcini.

IV. Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

Acceptând ideea că autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să
urmărească satisfacerea interesului general al populaţiei vom fi de acord că instituţiile
administraţiei publice au obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să
menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să
comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare cetăţeanul.
Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor întreprinse
sau al relaţiilor pe care le stabilesc.
Comunicarea externă contribuie, aşa cum am mai amintit, la notorietatea şi imaginea
organizaţiei din sectorul public în exterior. Ea îndeplineşte funcţia de promovare a instituţiei
statului faţă de cetăţeni, colectivităţi locale, parteneri, mass-media, alte organizaţii, precum şi
faţă de orice altă persoană sau structură cu care aceasta vine în contact.
Nu se poate face abstracţie sub nicio formă de impactul comunicaţiilor externe asupra
funcţionarilor publici ai instituţiei administrative.
Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea
instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind
informaţii de utilitate publică. Astfel, comunicarea publică trebuie să facă cunoscute
cetăţenilor existenţa organizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile
acestora, legalitatea şi oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se
urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul
şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes
general. De altfel, aceasta reprezintă fundamentul opticii de marketing în administraţia
publică.

106
 În prezent, pe plan mondial, se poate vedea foarte clar că domeniul specific al
comunicării se structurează din ce în ce mai bine în sectorul public19.
Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale
realizate, precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general,
obţinându-se astfel adeziunea cetăţenilor.
Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a
serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în
considerare dorinţele şi nevoile.
În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică20:
- comunicarea instituţiei prezidenţiale;
- comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor şi celorlalte structuri
subordonate guvernului;
- comunicarea parlamentară;
- comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării
guvernamentale, precum şi a întreprinderilor de interes public;
- comunicarea colectivităţilor teritoriale.
În concluzie, activitatea de marketing în administraţia publică are în vedere
conceperea şi implementarea planurilor de comunicare publică, care vizează schimbul de
informaţii de utilitate publică şi menţinerea coeziunii sociale. Autoritatea publică urmăreşte,
prin comunicare, o relaţie de proximitate cu cetăţeanul; apropiindu-se de acesta şi intrând în
dialog, îi cunoaşte cerinţele, doleanţele.

Bibliografie
1. Dubois, F., Les politiques de communication externe des collectivités territoriales,
Université de Lille III, Lille, 1994
2. Martereau, A., Communication publique teritoriale, Les éditions de C.N.F.P.T., Paris,
1996
3. Messager, M., La communication publique en practique, Editions d` Organisation,
Paris, 1995
4. Zémor, P., La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995

19
M. Messager – La Communication publique en practique, Editions d` Organisation, Paris, 1995, p. 5
20
A. Martereau – Communication publique teritoriale, Les éditions de C.N.F.P.T., Paris, 1996, p. 33

107