INSTITUTUL HYPERION

Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări

în domeniul Ştiinţei Universale
CENTRUL ARTEMIS
La realul progres al comunităţii umane contribuie cu
Consultanţă şi Proiectare în Managementul Calităţii Vieţii
adevărat numai tinerii şi bătrânii. Ei sunt singurii ce-şi permit
aventura în lumea sacră a valorilor universale: primii pentru
că nu au fost încă pervertiţi de „păcatul originar” al falsităţii
Aurelian Burcu Alexandru Burcu rosturilor stabilite în lumea umană, ceilalţi pentru că au băut
până la fund cupa amărăciunii acestora.
*
A trecut vremea rugăciunilor tihnite în liniştea tainică a
sufletului. Căci sufletele noastre au devenit creste însingurate

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ, şi pustii, între care prăpăstii adânci şi înspăimântătoare se

deschid, întunecând cu negura lor speranţa regăsirii.
DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI
A sosit momentul să întindem punţi de voinţă peste
CALITATEA VIEŢII abisurile trăirii, să strigăm către zările vecine întru dorinţa
împărtăşirii. Orice tăcere este periculoasă şi orice tăinuire
păstrează în noaptea ei demonii acestor abisuri. Este timpul
luminii; prin cântec şi bucurie să ne înlănţuim fiinţele în
dansul eternităţii. Să întâmpinăm anotimpul renaşterii topind
la căldura sufletului nostru comun gheţurile deşertăciunii, iar
în locul lor să creştem recolta împlinirii din lutul frământat al
fiinţelor noastre.
Să aducem soarele mai aproape de sufletul vieţii şi stelelor
nopţii să le închinăm truda devenirii noastre. Să culegem
EDITURA MEGA risipitele crâmpeie din trupul nemuririi şi cu ele să zidim un
2005 templu nou pentru o lume renăscândă.
E lumea primăverii umanităţii: e lumea trezirii Omului.
 CUPRINS 3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale sistemului

CAPITOLUL V
INTRODUCERE
EDUCAŢIA ECOLOGICĂ
CAPITOLUL I
1. Concepte fundamentale privind educaţia
ECOLOGIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
2. Conceptul educaţiei ecologice
a) Necesitatea educaţiei ecologiece
1.Ecologia: ştiinţă a evoluţiei şi revoluţiei vieţii comunitare
b) Abordări ale educaţiei ecologice
2. Mediul înconjurător sau ecosfera
3. Caracterul paideic al educaţiei ecologice
3. Structura şi conţinutul ecosferei
a) Conceptul de educaţie paideică
4. Caracteristici ale sistemelor ecologice
b) Conţinutul paideic al educaţiei ecologice
CAPITOLUL II
CRIZA ECOLOGICĂ ŞI DIMENSIUNILE SALE ACTUALE
ANEXE
1. Împrejurările declanşării crizei mediului înconjurător şi conţinutul Anexa I Evenimente ecologice importante pe mapamond
acesteia Anexa II Calendar de mediu
2.Cauzele principale ale crizei de mediu Anexa III Declaraţia de la Rio privind mediul înconjurător şi
3. Dimensiunile actuale ale crizei ecologice dezvoltarea
4. Evaluări ale poluării mediului Anexa IV Diverse statistici utile dar şi îngrijorătoare privind mediul
a) Poluarea solului înconjurător
b) Poluarea apelor
c) Poluarea atmosferei BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA DURABILĂ

1. Scurt istoric al dezvoltării durabile

2. Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare durabilă
3. Direcţiile conceptuale privind dezvoltarea durabilă
4. Principalele modele de abordare a dezvoltării durabile
5. Trăsăturile sistemului propus pentru dezvoltarea durabilă
6. Strategii de realizare a dezvoltării durabile
7. Principii ale dezvoltării durabile

CAPITOLUL IV
ASPECTE PRIVIND CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL
CALITĂŢII VIEŢII

1. Aspecte introductive
2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii

Ce noţiuni, ce concepte fundamentale („unelte”,
„lentile” perceptive pentru înţelegerea vieţii) exprimă
cel mai bine şi mai simplu, mai veridic întreaga
realitate socială, dinamica ei, şi în ce mod pot fi ele
corelate pentru ca să regăsim logica vieţii în logica
teoriei şi a modelului explicativ? În primul rând,
trebuie înţeles, şi acceptat ca atare, faptul deplin
obiectiv, perceput şi cu ochiul liber – dar din păcate
umbrit, împins pe plan secund de o anumită teză – că
societatea, sistemul social este o parte integrantă (şi
deci dependentă) de un sistem mai larg – sistemul
naturii – că viaţa socială şi legile ei depind (sunt o
parte, o formă specifică, dar parte şi formă) de viaţă
ca atare şi de legile acesteia. E un adevăr banal,
elementar, dar fundamental de care trebuie ţinut cont
încă din momentul iniţial al încercării de construire a
modelului teoretic al societăţii. (Victor Săhleanu)
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
INTRODUCERE
Ceea ce contează astăzi nu este diferenţa dintre cei care cred şi cei care nu
cred, ci deosebirea dintre cei preocupaţi şi cei indiferenţi.
(Abatele Pire)
Civilizaţia occidentală actuală se află încă în faza copilăriei
sale; este perioada din viaţa oricărei entităţi – fie ea om, animal,
naţiune sau civilizaţie – în care cele mai multe lecţii se învaţă prin
eşecuri, erori grave şi suferinţe pe măsură. Iar sub acest ultim
aspect, secolul XX nu s-a deosebit cu nimic faţă de barbaria şi
chinurile Evului Mediu; chiar dimpotrivă, a dovedit întregii
umanităţi că, în continuare, erorile unui grup de oameni se pot
răsfrânge catastrofal asupra întregii planete. Acest aspect este cu
atât mai grav cu cât (desigur dincolo de întrebarea cum se face că
cei puţini reuşesc totdeauna să abată valuri de suferinţă asupra
celor mulţi) cea mai mare parte a erorilor nu s-au născut ca stări
de fapt, din realitatea şi experienţa cotidiană. Şi poate aici ar
trebui căutat şi antidotul pentru îndreptarea stării de lucruri. Căci
marea majoritatea a acţiunilor eronate întreprinse de civilizaţia
occidentală şi-au avut originea în mintea câtorva oameni
consideraţi “gânditori luminaţi” dar care pe lângă faptul că s-au
dovedit adesea rupţi de realitatea mediului social şi natural (chiar
şi istoric) în care au trăit (aparţinând desigur claselor privilegiate,
fie nobilimea, fie burghezia) au mai dat şi dovada lipsei lor de
evoluţie personală ca indivizi ai speciei umane, prin aceea că
aproape toate dintre invenţiile cognitive ale acestora nu au avut alt
scop decât perpetuarea şi satisfacerea intereselor egoului lor
individual, şi uneori al castei de care aparţineau.
6
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Faptul acesta din urmă a făcut dealtfel ca părerile acestora să
fie ascultate, iar nu vocea celor mulţi, a oamenilor reali şi a
nevoilor lor vitale. Nu este atunci de mirare că tocmai vârfurile
speciei umane – persoanele superior evoluate, care au gândit şi
acţionat, de multe ori cu preţul sacrificiilor personale şi chiar al
vieţii proprii – au avut parte în civilizaţia occidentală de cele mai
crunte tratamente. Şi nu trebuie aruncată vina numai pe instituţia
Inchiziţiei; aceasta nu este o problemă a unei singure instituţii, ci
o conduită specifică întregii civilizaţii, dovadă stând faptul că
epocile moderne şi contemporane nu se deosebesc în esenţă ca
tratament aplicat tuturor acelora care pot contribui semnificativ la
progresul întregii societăţi.
Desigur că şi alte civilizaţii în perioada lor incipientă au trecut
prin aceste faze ale barbariei. Dar noi trăim în prezent în
civilizaţia actuală şi ne interesează modalităţie prin care putem
rezolva problema acesteia. În fapt este un porces aproape natural,
de maturizare progresivă, însă acest aspect nu trebuie să ne facă
să uităm lucrul esenţial: societatea este formată din oameni, iar
civilizaţia este produsul existenţei şi manifestării societăţii.
Pentru ca civilizaţia să evolueze, este imperios necesar ca
deopotrivă societatea în ansamblu şi fiecare dintre membri
acesteia să se ridice spre nivele superioare de emancipare
individuală şi colectivă.
Fiecare dintre celelalte civilizaţii – indiană, minoică,
egipteană, asiriano-babiloniană, chineză, persană, arabă, pentru a
nu enumera decât unele dintre cele mai importante – care au atins
nivele pe care noi astăzi nici nu suntem măcar capabili să le
7 8
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
înţelegem (încă), au avut propriile lor metode prin care au reuşit
să identifice, dezvolte şi investească (fructifice) valorile
individului în folosul comunităţii.
În ceea ce priveşte civilizaţia noastră actuală, considerăm că
pasul necesar pentru trecerea la nivelul următor de evoluţie al
acesteia nu poate fi realizat decât prin intermediul unuia dintre
cele mai puternice instrumente ale dezvoltării comunitare:
educaţia. Un exemplu în acest sens îl putem avea din civilizaţia
chineză (veche), care (sub acest aspect) poate constitui chiar un
model (cel puţin la început) foarte inteligibil şi apropiat ca esenţă,
pentru transformarea societăţii actuale. Chiar cu mult înainte de
marele arhitect al dezvoltării comunitare – Confucius – civilizaţia
chineză veche a înţeles esenţa progresului universal: dezvoltarea
comunitară şi dezvoltarea umană sunt feţele aceleiaşi monede.
Educaţia este instrumentul principal de evoluţie al fiinţei
umane în acord cu natura sa individuală. Mai mult decât atât,
universul, statul, comunitatea, familia şi viaţa personală (destinul
omului) se conduc după aceleaşi mari legi ale ordinii cosmice,
tocmai întrucât sunt părţi armonic integrate în marea sinergie a
evoluţiei. Viaţa sub toate formele ei reprezintă în fapt un flux al
devenirii continue; evoluţia este rostul ei iar fiinţa umană dă curs
acestui deziderat în dublă calitate: de instrument şi de agent. De
intrument întrucât are de jucat un rol pe scena progresului
(deopotrivă social şi cosmic), sens în care în aproape aceeaşi
perioadă civilizaţia grecească din bazinul mediteraneean
considera de asemenea că fiinţa umană se întrupează în planul
realităţii fizice ca să îndeplinească un rol – dat de divinitate – în
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
marea regie a lumii (aspect dealtfel preluat în telogia creştină, dar
pierdut pe drumul istoriei după aproape o mie de ani).
A doua calitate a fiinţei umane, însă, accentuată de civilizaţia
chineză (şi în fapt de toate civilizaţiile vechi) este acela de agent, de
participant activ, care poate, prin propia sa identitate şi libertate de
manifestare, să schimbe, să transforme rosturile lumii, să modeleze
destinul acesteia şi destinul personal, să depăşească determinismul
existent în lumea naturii, pentru celelalte fiinţe şi procese.
Esenţa condiţiei umane constă în libertatea şi puterea
transformării; deopotrivă transformarea universului exterior cât
şi a celui interior – modelarea evoluţiei personale. Dar corelativ
acestor atribute – libertate şi putere – omului îi revin o serie de
îndatoriri, printre care la loc de frunte se află: responsabilitatea faţă
de destinele celorlalte fiinţe, faţă de ecosistemul natural; îndatorirea
de a se dezvolta pe sine în virtute şi înţelepciune, pentru a putea
înţelege şi respecta legile cosmice ce gestionează starea de bună
dezvoltarea a tuturor proceselor vieţii; îndatorirea de a contribui după
propria iscusinţă (şi de aici din nou sarcina autodezvoltării) la
progresul altor forme de viaţă; sarcina de a se implica activ în
gestiunea binelui comunitar.
Virtutea şi adevărata măsură a fiinţei umane stă în
capacitatea sa de a rodi şi a dărui aceste roade celorlalţi; de a
contribui cât mai mult posibil la dezvoltarea comunităţii, de a
crea mereu armonie în jurul său, pretutindeni unde se află: în
familie, în comunitate, în natură, în univers.
Calitatea vieţii depinde de (şi chiar este) măsura în care
omul reuşeşte să realizeze împlinirea de sine în viaţă şi în lume,
9 10
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
alături de toate componentele universului înconjurător: oameni,
animale, plante, fenomene, procese etc. Armonizarea conduitei
personale cu procesele cosmice ale dezvoltării este cheia pentru
actualizarea (realizarea) împlinirii de sine. Străduinţa, efortul
personal de a da curs condiţiei sale umane – aceea de creator de
valori şi agent al progresului universal – reprezintă calea ce
duce la această realizare. Educaţia constituie instrumentul
fundamental aflat la dispoziţia omului ca individ şi comunităţii
ca ansamblu, pentru realizarea acestui deziderat.
Confucius a realizat un sistem de educaţie deopotrivă individual
şi comunitar pentru emanciparea şi progresul uman, adaptat la
cerinţele epocii sale. A avut în acest sens la dispoziţie un puternic
fundament spiritual oferit de ideologia (folosim acest termen în
lipsa altuia mai potrivit în limbajul actual) taoistă. În fapt taoismul
reprezintă deopotrivă o teologie (ştiinţă despre divinitate şi
evoluţie) o filosofie (ca înţelepciune practică a dezvoltării umane în
acord cu ordinea cosmică), un model de gândire, simţire şi acţiune
eficientă în fiecare gest al existenţei, prin care omul se
conştientizează pe sine ca parte sinergic integrată în ecosistemul
naturii şi urmăreşte armonizarea fiinţei sale cu fluxul cosmic al
evoluţiei într-o atitudine de profund respect pentru identitatea sacră
a tuturor formelor şi valorilor vieţii.
*
Desigur noi în civilizaţia occidentală nu am avut beneficiul
acestei viziuni, dar ea se conturează începând cu ultimele decenii tot
mai clar, pe fondul din ce în ce mai acut al problemelor globale.
Ecologia a fost prima dintre ştiinţele actuale ale occidentului care a
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
reuşit să lanseze procesul transformării multilaterale a societăţii
prezente, luminând omul şi descoperindu-i adevărata identitate,
rudenia sa cu toate fiinţele şi responsabilitatea pentru binele acestora.
Fraternitatea propovăduită de ideologia iluministă, nu doar că prinde
astfel formă concretă, dar nu se mai limitează la specia umană, ci se
extinde la nivelul întregului ecosistem terestru.
În acest sens, primul pas a fost realizat. Considerăm însă, că
pentru a ajunge în stadiul de implementare al unui sistem de
dezvoltare comunitară şi individual-umană precum cel al
civilizaţiei chineze (cel puţin pentru început) mai sunt necesare,
alături de viziunea ecologică, trei ingredinente în această reţetă a
progresului civilizaţiei occidentale: educaţia, paideia şi sacrul.
Fără aceste patru componente, orice eforturi de edificare a unui
viitor mai bun rămân simple construcţii utopice, în teorie, iar în
realitate consumuri zadarnice de resurse.
Aşa cum am subliniat în repetate rânduri, considerăm că a
sosit momentul să introducem toate procesele dezvoltării umane
şi comunitare în ecuaţii spre a fi realizate practic. Cu simple
speculaţii filosofice, speranţe religioase ori imnuri poetice nu se
pot satisface sectoarele de bază ale dezvoltării comunitare. Este
adevărat că fiecare realitate îşi are scopul şi utilitatea ei,
deopotrivă beţia poetică a sufletului, precum şi speranţa mistică a
omului religios. Dar misiunea omenirii actuale este a da o formă
de dezvoltare superioară acestei lumi şi nu de a aştepta o moarte
onorabilă pentru a moşteni cerurile paradisiace.
Nu suntem pentru dimensiunea materială a lumii, aşa cum nu
promovăm exclusiv nici pe cea spirituală; credinţa noastră este
11
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
că pentru civilizaţia occidentală a sosit momentul să iasă din
umbra fragmentărilor de realitate şi să se înalţe spre unitatea de
cuprindere a lumii şi vieţii ca fenomene de ordin cosmic. În
acest sens, pentru început, de mare utilitate pot fi elementele
civilizaţiilor din vechime. Ceea ce trebuie să realizeze occidentul în
prezent este tocmai această unitate între dimensiunile realităţii
fragmentate care conturează cultura şi civilizaţia sa. Primul pas îl
constituie realizarea viziunii transdisciplinare, care să deschidă
perspectiva către unitatea fundamentală între ştiinţă, artă, religie,
filosofie, şi modurile de viaţă cotidiene.
Numai prin crearea unei noi paradigme, care să fie
deopotrivă ştiinţă, filosofie, teologie, inginerie etc, civilizaţia
occidentală poate progresa. Ne aflăm la un moment de cotitură,
în care trebuie schimbate modelele de percepere a lumii şi vieţii.
Fragmentarea cunoaşterii şi acţiunii asupra mediului exterior
reprezintă totodată şi o fragmentare a vizunii omului despre sine
şi despre rostul său ca fiinţă. Numai un om unificat, care se
cunoşte şi se realizează pe sine, parcurgând în fiecare moment al
vieţii cotidiene calea dezvoltării sale personale, numai acest
model de personalitate umană va fi în măsură să înţeleagă, să
aplice şi să transforme realitatea vieţii şi proceselor sociale.
*
Din aceste motive, dedicăm volumul de faţă unei perspective
sintetice asupra aspectelor definitorii pentru fiecare dintre pilonii
amintiţi ai progresului civilizaţiei noastre. Desigur aceste patru
componente nu se vor regăsi niciodată singure; pe baza principiului
cosmic al sinergiei tuturor proceselor, ele vor fi mereu
12
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

înmănunchiate dând naştere la combinaţii variate şi multiple ca fomă

de implementare. Astfel, îndiferent că vobim despre educaţie
ecologică, despre educaţie paideică, despre ecologia sacrului (aici în
occident există chiar o mişcare social-politică extrem de puternică pe
În timp ce ideologiile politice sau religioase ne
plan european: democraţia creştin-ecologică) vom înţelege că toate
acestea sunt părţile aceluiaşi întreg, al demersului de îmbunătăţire a
prezintă o lume dezbinată, haotică, în stil talcioc
calităţii vieţii individuale şi comunitare. planetar, ştiinţa ne înfăţişează o lume unită de legile
În prezentul volum am cuprins unele referiri la viziunea vieţii, legi derivate din voinţa Creatorului. Cu alte
noastră despre esenţa conceptului şi realităţii numite “calitatea
cuvinte ideologiile politico-religioase au dezbinat
vieţii”, care – după cum se va observa – diferă de perspectivele
clasice întâlnite pe piaţă şi care reduc neîntemeiat (constatând ele omenirea şi au neglijat celelalte vieţuitoare
însele această deficienţă) sfera noţiunii la diverse aspecte (animale şi plante) în timp ce Adevăratul
particulare: economice, sociologice, psihologice etc. Astăzi
Dumnezeu uneşte lumea planetei prin legi comune
credem că ştiinţele (mai ale prin perspectiva transdisciplinară
viului, dar şi prin legi specifice fiecărui regn,
consacrată la nivel mondial) şi omul – omul real, din societate,
nu acela din cărţile academicienilor – sunt în egală măsură inclusiv prin legi speciale pentru fiinţa superioară:
pregătite să înţeleagă o viziune integratoare despre evoluţia omul. Cine credeţi că va învinge, Creatorul sau
umană şi dezvoltarea comunitară şi să accepte totodată că a
dezbinătorii? Mai încape îndoială? Creatorul îşi va
venit momentul istoric în dezvoltarea civilizaţiei occidentale de a
se trece de la vorbe la fapte şi de la tratate despre om la o
impune voinţa sa prin legi universale de viaţă!
inginerie practică a evoluţiei sale1. (Pavel Coruţ)

1
Pentru detalii recomandăm şi volumele noastre din seriile privid managementul
calităţii vieţii şi educaţiei paideice, enumerate în bibliografie.
13 14
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
CAPITOLUL I
ECOLOGIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
A vorbi în numele omului, al păcii şi al lui Dumnezeu – toate aceste cuvinte
sunt ambigue cât timp ele nu sunt însoţite de expresia care
trebuie să fie alfa şi omega: <<În numele Vieţii>>.
(Erich Fromm)
1. Ecologia: ştiinţă a evoluţiei şi revoluţiei vieţii comunitare
Ca orice noţiune aparţinând domeniului epistemologic,
conceptul de „ecologie” a cunoscut de-a lungul evoluţiei sale
multiple şi variate accepţiuni, fenomen absolut normal dacă avem
în vedere marile revoluţii la nivel de cunoaştere, descoperire şi
reformare a mentalităţii ştiinţifice numai din ultimul secol deabia
depăşit.
„Lansarea pe piaţă” a conceptului îşi are originea însă într-un
timp şi mai îndepărtat şi este legată de numele biologului german
Ernst Haekel (1834-1919), certificatul său de naştere datând din
1866, când profesorul (pe atunci la Universitatea din Iena) preciza
într-o notă de la pagina 8 a lucrării „Generalle Utorphologie der
Organismen” : „ecologia ... [este] ştiinţa economiei, a modului de
viaţă, a raporturilor vitale eterne, reciproce ale organismelor”.
Construit precum termenul de „economie”, cel de „ecologie”
derivă, în parte din rădăcina indo-europeană „weik”, ce
desemnează o unitate socială imediat superioară “casei” şefului de
familie, cum am spune noi în prezent, un aşezământ comunitar.
Această rădăcină a dat ulterior sanscritul „veçah” (casă), latinul
„vicus” (cartierul unui oraş, burg) şi grecescul „oikos” (habitat,
15
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
casă). Ca atare „ekologie” a fost construit pe baza a două cuvinte
greceşti: „oikos” şi „logos” (ştiinţă, cunoaştere), etimologic
reprezentând „ştiinţa habitatului”, la început (şi pentru multă
vreme) doar o ramură a biologiei, având ca obiect de studiu
interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor de viaţă.2
Nimeni nu prevedea, iniţial, un viitor atât de strălucitor
acestei ştiinţe, rămase dealtfel în obscuritate aproape un veac. Ce
a determinat ieşirea la lumină şi exprimarea caracterului
revoluţionar al acesteia, a fost (aşa cum s-a petrecut mereu de-a
lungul întregii istorii a omenirii) nimic altceva decât consecinţele
dramatice ale manifestărilor specifice civilizaţiei creştine
occidentale.
Construită pe o dogmă bisericească având un fundament
moral deosebit de înălţător dar o concepţie de viaţă profund
antropocentrică, civilizaţiei creştine a occidentului nu-i mai lipsea
acum decât instrumentul necesar punerii în practică a principiilor
acestei dogme, în fruntea cărora se plasează ideea că omul este
coroana creaţiei şi, în plus, toate câte există şi cum există sunt
numai şi numai spre a servi satisfacţiei şi stării de bine a acestuia.
Iar instrumentul i-a fost dat o dată cu progresul ştiinţelor şi
tehnologiei – ca un paradox pentru că tocmai ştiinţele, de la
Darwin încoace veneau să-i descopere omenirii locul ei
(nicidecum privilegiat) în rândul a sute şi sute de mii de alte
comunităţi şi specii. Paradox posibil doar datorită unui alt
paradox: într-o lume profund transformată conceptual de două
revoluţii sociale fundamentale (Revoluţia Iluministă şi Revoluţia
2
Mircea Duţu – „Dreptul mediului - Tratat”, Ed. Econom, Bucureşti, 1998, v.1,
16
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Socialistă), care, ambele au militat mai presus de orice pentru
emanciparea omului pe calea cunoaşterii, pentru educarea şi
transformarea fiinţei sale la un nivel superior, într-o astfel de
lume cu învăţământ public obligatoriu şi cu şansa (datoria şi
responsabilitatea) cunoaşterii universului înconjurător, omenirea
– ademenită de mirajul plăcerilor civilizaţiei tehnologice – a căzut
în capcana lipsei totale de virtuţi, sacrificând aproape totul în
scopul sporirii acestor plăceri şi îmbrăţişând cu dragă inimă
modelul atât de suprasolicitat al robotului autosatisfăcut în
propria-i ignoranţă, „valiză cibernetică” de origine biologică,
circulând nestingherită prin „gara vieţii”.
Dar spre deceniul al 6-lea rezultatele acestei atitudini au
început să fie atât de evidente încât prima clipă de trezire a
omenirii la realitate a adus cu sine şocul zguduitor al tragediei
globale: apariţia şi amplificarea poluărilor, degradarea – uneori
totală – a ecosistemelor (multe dintre ele fundamentale), dispariţia
zilnică mereu crescândă a numărului de specii, epuizarea
resurselor naturale, foametea generalizată la nivel planetar, bolile,
mortalitatea infantilă, discrepanţele dintre bogaţii – tot mai bogaţi
– şi săracii – tot mai mulţi etc. Toate acestea au scos în prim-
planul preocupărilor mondiale Ecologia. Singura în măsură a-l
ajuta pe om să înţeleagă procesele, rosturile şi legităţile Naturii să
vadă unde şi cum a greşit, dar mai ales, ce, cât şi prin ce
modalităţi se mai poate repara din imaginea acestui trecut
orgiastic.
p.17-18
17
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Luându-şi în serios rolul de „salvator” al vieţii planetare,
Ecologia a trebuit ea însăşi să parcurgă un amplu şi complex proces
de transformare internă şi redimensionare, de integrare şi realizare
a unei viziuni holografice cu privire la universul terestru, în care
alte ştiinţe (mai vechi ori mai noi) să aporteze conţinutul lor de
cunoaştere, experienţă, metodologie şi coordonare. Astfel încât s-au
alăturat acestui demers geografia, geologia, sociologia, demografia,
politica, economia, ingineriile, filosofia, dreptul, fizica,
informatica, biochimia etc., rezultatul fiind edificarea unei ştiinţe
noi, la început inter-, iar apoi transdisciplinare, singurul organism
de nivel epistemologic în măsură să influenţeze educaţional minţile
şi inimile fiinţelor umane punând bazele acelei (atât de contestate
înainte) conştiinţe a unităţii globale şi totodată să determine
refundamentarea opţiunilor, strategiilor şi mecanismelor politico-
economice la nivel statal şi supra-statal (mondial).
Această nouă ştiinţă – deopotrivă a omului şi a naturii, a
energiei şi materiei, a fiinţei şi mediului, care cu siguranţă i-ar
face pe Planton şi Aristotel să se împace pentru prima oară în
istoria universului – a primit pe bună dreptate numele de
„Ecologie”. Termen ce sugerează pe deplin conţinutul acesteia
conceptual, de transcedere a limitărilor şi viziunilor fracţionare la
nivel de percepere a vieţii, de cercetare a cauzelor şi principiilor
fundamentale ale Naturii, de validare a noi metode şi moduri de
manifestare a umanităţii în ansamblu, manifestare derivată dintr-o
educaţie cu adevărat valabilă, reală, aşa cum şi-ar fi dorit-o toate
marile spirite ale istoriei occidentale care au trăit sacrificând
efortul, voinţa şi viaţa lor, pentru ca noi, astăzi să putem cunoaşte
18
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
şi înţelege lumea în care trăim ca parte componentă a unui Mare
Organism, fără limite (pentru percepţia noastră actuală) atât spre
macro- cât şi spre microunivers. Un Organism funcţionând după
reguli stricte şi bine determimate, ca un ceasornic perfect în care
fiecare componentă îşi are un loc şi un rost bine determinate, fiind
în egală măsură la fel de importantă precum toate celelalte,
indiferent de existenţa, dimensiunile ori coordonatele spaţio-
temporale.
Ca o sintagmă cu rol de metaforă ni se pare foarte inspirată
definiţia dată de autorii Aurel Ardelean şi Corneliu Maior în
3
cursul de „Ecologie socială şi juridică” , botezând ecologia
„Pomul cunoaşterii binelui şi răului”, mai ales dacă ne gândim şi
la antecedentele biblice ale omului occidental : şi-a cerut dreptul
de a cunoaşte, motiv pentru care a fost „izgonit” din Eden şi
trimis în lume – pe Pământ – să experimenteze, să descopere, să
cunoască pe cont propriu, şi desigur să greşească, să sufere, să
cadă şi să se ridice apoi mai matur, mai înţelept, mai responsabil.
Şi-a construit până acum propriul Pom al Cunoaşterii. Dar
câte eforturi, greşeli şi suferinţe vor mai trebui îndurate până să-şi
edifice şi Grădina dimprejur?... sau poate tocmai acesta este
momentul marii transformări similare unei iluminări spontane;
de-acum lucrurile încep să fie percepute cu claritate; obstacolele,
prăpăstiile, cărările false şi toate pericolele pot fi prevăzute, pot fi
cunoscute, dar mai mult : pot fi înţelese, conştientizate!
Dovada cea mai verosimilă în sensul acestei schimbări am
avut-o în 1992, când la Rio de Janeiro, întrega omenire – prin şefii
19
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
de state şi guverne, reprezentanţi ministeriali, specialişti etc. – a
vrut să-şi dovedească ei înseşi că este deja pregătită pentru o nouă
şi valabilă atitudine cu privire la responsabilitatea faţă de întreg
ansamblul vieţii de pe Terra, faţă de starea şi buna dezvoltare a
tuturor fiinţelor, faţă de repararea stricăciunilor şi reducerea ordinii,
în marea Casă comună, motiv pentru care momentul a primit
numele de Întrunirea la Vârf asupra Pământului. 4
Având în vedere acestă stare de fapt şi în considerarea a cele
expuse mai sus cu privire la evoluţia conceptelor, putem defini
Ecologia într-o accepţiune didactică, simplificată, drept ştiinţă a
vieţii - depotrivă a Naturii şi Omului - care studiază Mediul
Înconjurător elaborând principiile şi metodologiile necesare
integrării şi armonizării conduitei umane cu procesele fireşti ale
Naturii.
Fără a intra în amănunte, dat fiind caracterul restrâns al
prezentului volum, mai amintim aici că, în spiritul misiunii sale
de avangardă, Ecologia îşi defineşte o serie de obiective
principale printre care la loc de frunte se situează următoarele:
• cunoaşterea proceselor Naturii terestre din
perspectiva holografică asupra Universului (atât material cât şi
spaţio-temporal), a organizării sistemice aformale a vieţii (adică
viaţa e percepută ca o „curgere”, ca un flux continuu de fiinţă şi
materie interschimbabile, în care formele sunt numai momente
trecătoare pe traseul acestei parcurgeri), a deschiderii totale a
3
A. Ardelean, C. Maior – „Ecologie socială şi juridică”, Ed. Servo-Sat, Arad,
1998, p.12-15
20
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
lumii ştiinţifice spre cunoaşterea şi înţelegerea transdisciplinară
a raporturilor dintre sisteme (biologice, sociale, culturale) ;
• educarea paideică a omului, de la naştere şi pe toată
perioada vieţii, în spiritul apropierii faţă de toate fiinţele, al
respectului faţă de condiţia biologică existenţială a fiecărei
specii, al egalităţii naturale între vieţuitoarele Terrei ;
• dezvoltarea conştiinţei globale, transnaţionale,
transculturale, transreligioase, transumaniste şi transpersonale
faţă de problemele comune, şi înţelegerea imperativului că
viitorul ori este al tuturor, ori nu este deloc;
• egalitatea în drepturi şi condiţie între membri speciei
umane, printr-o justă repartiţie a resurselor materiale şi spirituale
precum şi prin eliminarea exploatării oamenilor de către oameni, sub
orice formă, la nivel de individ, naţiuni sau guverne;
• elaborarea căilor şi metodelor de stopare a degradării
mediului, de implementare a politicilor şi strategiilor de mediu etc;
• rezolvarea problemelor agro-alimentare, demografice,
sanitare, urbanistice care pun în pericol grav echilibrul
planetar; ş.a.m.d.
21
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
2. Mediu înconjurător sau ecosfera
Aşa cum am văzut, mediul înconjurător reprezintă obiectul
principal de studiu al ecologiei, fiind una dintre noţiunile
fundamentale ce stă la baza acestei ştiinţe, însoţind-o chiar de la
apariţia şi lansarea sa. Şi aşa cum era şi firesc, nu a scăpat nici ea
de a fi supusă unei întregi varietăţi de transformări epistemice de
semnificaţie şi conţinut. Astfel savantul român Emil Racoviţă
definea mediul înconjurător ca fiind „totalitatea însuşirilor,
fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de
care depinde soarta acestuia şi a căror acţiuni provoacă o
reacţiune în respectiva fiinţă”.5
Într-o accepţiune modernă, prof. Ştefan Vancea defineşte, însă,
mediul drept „totalitatea condiţiilor energetice, fizice chimice şi
biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care
acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”.6
Putem afirma deci, aşa cum s-a arătat în literatura de
specialitate7, că în accepţiunea sa riguroasă, „mediul
înconjurător” circumscrie ansamblul factorilor ecologici
(ambianţa) în conjunctura cărora activitatea umană provoacă
modificări profunde. Spre deosebire de acest mediu „antropizat”,
care reprezintă complexul ecologic al activităţii umane, ideea de
natură – arată autorii citaţi, sugerează existenţa unei arii ecologice
5
D. Marinescu – „Dreptul Mediului”, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 9
6
Şt. Vancea – „Curs de ecologie generală”, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1972, p. 17
7
N. Toniuc, N. Boşcalu, Al. Filipescu – „Ocrotirea naturii în prezent şi în
perspectivă”, rev. Ocrotirea naturii şi mediului înconjurător, nr. 2/1975, p. 126
22
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
în cadrul căreia activitatea umană încă nu a perpetuat circuitele
informaţionale şi energentice ale ecosistemelor originale.
Această definiţie are profunde semnificaţii metodologice şi
dicizionale, reflectate în bună parte în reglementările (specifice)
legislaţiei ecologice. Astfel în literatura juridică de profil din diferite
state precum şi în documente ale organizaţiilor internaţionale se
utilizează în acelaşi timp cu noţiunea de mediu înconjurător expresii
precum „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau chiar „mediu uman” ,
ca variante ale acestuia reflectând legăturile complexe dintre statutul
social al omului şi factorii politici, economici şi culturali existenţi în
fiecare stat, avându-se totodată în vedere dimensiunea acestei
probleme pe plan internaţional.
Provenit din substratul englez „environement”, termenul este
inclus în 1972 în marele Larousse al limbii franceze sub definiţia :
„ansamblul de elemente naturale ori artificiale
condiţionează viaţa omului”, şi se pare că factorul antropecentric
a continuat să rămână cel puţin la fel de puternic chiar şi după
aproape douăzeci de ani de eforturi internaţionale susţinute în
domeniul protecţiei elementelor naturale pe alte criterii decât
utilizarea lor mercantilă, sanitară sau estetică pentru om, încât în
1991 Comunitatea Europeană continua să definească mediul
înconjurător ca fiind: „ansablul de elemente care în complexitatea
relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale
omului, acelea care sunt, ori cele ce nu sunt resimţite”.9
În ceea ce-l priveşte pe legiuitorul român, în Anexa I a
L.137/1995 Legea protecţiei mediului (republicată şi modificată)
8
D. Marinescu, op. cit. , p. 9
23
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
dă conceptului de „mediu” următoarea definiţie : „ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul şi
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi
spirituale”, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
8
bunăstarea şi sănătatea omului .10
Considerând această definiţie ca fiind cea mai completă şi
complexă din punct de vedere juridic – şi aspectul juridic este cel mai
important întrucât reprezintă instrumentul principal de ocrotire a
naturii – să analizăm în continuare conţinutul de fond al noţiunii în
discuţie, noţiune care în ecologie mai poartă denumirea şi de ecosferă.
Termenii „ecosferă” şi „mediu înconjurător” sunt deci sinonimi
care (chiar dacă există încă oameni de ştiinţă care nu împărtăşesc această
orientare, tocmai întrucât ei continuă să privească natura, aşa cum am
văzut şi în definiiţiile anterioare, dintr-un punct de vedere reducţionist,
antropocentrist şi utilitarist).
9
Michel Prieur – „Droit de l’environnement”, Dalloz, Paris, 1991, p. 2
10
Vechea reglementare de profil – L. 9/1973 privind protecţia mediului
înconjurător, definea noţiunea în cauză ca : „totalitatea factorilor naturali şi ai
celor creaţi prin activităţile umane, care în strânsă interacţiune influenţează
echilibrul ecologic determinând pentru om condiţiile de viaţă şi de dezvoltare a
societăţii”.
24
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
3. Structura şi conţinutul ecosferei
1. Din punct de vedere structural, Ecosfera este formată din
toposferă şi biosferă.
A.Toposfera
Conceptul de „toposferă” a fost introdus în ştiinţă de către
savantul român Nicolae Botnariuc în 1976, pentru a defini
substratul abiotic al Terrei, alcătuit din trei mari componente:
stratul superior al litosferei, hidrosfera şi atmosfera
a) Litosfera
Litosfera este învelişul extern solid al Globului, cu
grosimea de cca. 1200 km. Uscatul emers al litosferei se prezintă
fragmentat într-o serie de blocuri care formează continente şi
insule, cu relieful reprezentat (mai ales în primul caz) prin lanţuri
muntoase, podişuri şi câmpii brăzdate de văi. Indiferent de relief,
litosfera participă la procesele de manifestare a vieţii prin partea ei
superioară, în special pe o porţiune de 15–20 cm de la suprafaţă,
numită în sens comun sol. Procesul de formare a solului are o
deosebită importanţă ecologică, de prezenţa sa legându-se existenţa
lumii tuturor vieţuitoarelor, inclusiv a omului, dar şi a celorlalte
două componente toposferice : reţeaua hidrică şi respectiv
atmosfera (plantele – „plămânul verde” şi factorul de stabilitate al
atmosferei – îşi datorează prin excelenţă existenţa lor stratului de
sol, de unde îşi extrag substanţele organice, mineralele şi sărurile
necesare proceselor de fotosinteză etc.)
25
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
b) Hidrosfera
Hidrosfera cuprinde învelişul de apă al Pământului,
inclusiv Oceanul Planetar, apele continentale supraterane (epigee)
şi subterane (hipogee), zăpezile şi gheţurile (alpine, arctice şi
antarctice).
Apa ajunge în atmosferă până la 10 – 15 km altitudine, iar
în straturile subterane la adâncimi de peste 50 km şi este prezentă
sub toate formele fizice : lichidă, solidă sau stare de vapori. La
nivelul întregii planete volumul total de apă se ridică la
aproximativ 1370 X 106km3 din care oceanele şi mările reperzintă
97,2%, iar apa dulce 2,8%. Din acest ultim procent, cantitatea cea
mai mare (77,5%) este înglobată în gheaţa polară şi alpină şi
deabia cantităţi infime în râuri şi fluvii (0,003%), în lacuri cu apă
dulce (0,328%), în ape subterane (peste 20%), în atmosferă
(0,034) şi în umiditatea solului (0,175%).
Este definită ca „apă dulce”, apa care conţine o
concentraţie de aproximativ 0,5g/l de săruri. Sub această
concentraţie şi în condiţiile în care nu conţine microorganisme
dăunătoare, patogene, poartă numele de „apă curată” fiind
utilizată în industrie şi pentru consumul omului şi animalelor.
Disponibilul de apă dulce la nivelul Terrei este de 20.000
km3, din care anual se consumă cca 2200 miliarde de metri cubi
repartizată astfel : 73% în agricultură, 22% în industrie şi abia 5%
în activităţile menajere (inclusiv alimentaţie). Consumul
repartizat pe locuitor prezintă variaţii izbitor de mari : de la 5000
l/zi/om în S.U.A., 2000 l/zi/om în Europa de Vest la 50 l/zi/om în
ţările slab dezvoltate.
26
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
În România resursele naţionale de apă sunt constituite din
apele de suprafaţă – râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale,
fluviul Dunărea – şi din apele subterane. Comparativ cu alte ţări
3
resursele sunt relativ sărace în aceste domeniu (1,7 mii m /loc.),
fiind de cca 6 ori mai mici decât cea pe plan european.
Principala sursă de aprovizionare a debitelor atât pentru
apele de suprafaţă cât şi freatice o reprezintă precipitaţiile,
concetrate în special în perioada octombrie – aprilie, în timp ce
perioada de vârf a solicitărilor de consum se încadrează tocmai în
restul lunilor anului. Aceasta duce de multe ori la deficite
semnificative resimţite în special la nivelul agriculturii şi al
vegetaţiei naturale (păşuni, păduri), mai ales că nici volumul
mediu anual de precipitaţii în spaţiul carpato – danubiano – pontic
nu se află printre cele mai ridicate (abia pe locul 18 în Europa, la
un debit mediul de 660 mm/an în zonele montane).
Necesarul de apă apreciat de specialişti, ar trebui să se
3
situeze în România la aproximativ 3000 m /loc./an, adică aproape
dublu faţă de cel actual.
c)Atmosfera
Atmosfera este învelişul gazos alcătuit din aer care
înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă, trecând
treptat în spaţiul interplanetar. Masa acesteia reprezintă
-6
aproximativ 1 X 10 din masa Globului iar densitatea şi structura
se schimbă cu altitudinea. Proprientăţile aerului în compoziţia sa
normală (naturală, nepoluată) se menţin până la altitudinea de
3000 m. Această compoziţie cuprinde : 78% azot, 21% oxigen,
27
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
1% gaze rare (heliu, neon, argon, krypton, xenon, radon), 0,03%
CO2 (dioxid de carbon). În plus, aerul este saturat cu vapori de
apă, în concentraţii ce variază între 0 şi 4 %.
Structural, de la suprafaţa terestră spre spaţiul
interplanetar, atmosfera este strafificată pe mai multe nivele,
condiţionate de altitudine şi variaţiile termice, după cum urmează:
• troposfera - ocupă nivelul situat imediat deasupra
Oceanului Planetar, având o înălţime de cca 12 km, şi este zona
cea mai densă, jumătate din masa întregii atmosfere situându-se
sub 5 km altitudine. Limita superioară a troposferei, între 5-12 km
este denumită tropopauză. În troposferă se derulează propriu-zis
cea mai mare parte a proceselor vieţii terestre ; tot aici îşi au
„terenul de joacă” cele mai puternice mişcări ale maselor de aer
pe orizontală şi verticală, toate fenomenele meteorologice,
formaţiunile noroase, circuitele esenţiale ale derulării
schimburilor de mediu (circuitul apei, al carbonului, al azotului,
al fosforului etc.).
• stratosfera se plasează imediat deasupra stratopauzei,
mergând până la 35-40 km altitudine (de la nivelul solului).
Specific acesteia este stratificarea regulată a temperaturii pe
verticală. Schimburile de aer la acest nivel sunt foarte lente sau
chiar absente, ceea ce face ca un poluant ajuns în stratosferă (gaze
toxice, particule radioactive de exemplu) să se localizeze pentru
foarte mult timp. La limita superioară a stratosferei, până la
altitudinea de cca 45km se află o altă zonă de discontinuitate
termică numită stratopauză
28
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• mezosfera este situată deasupra stratosferei până la 80
km altitudine de la sol, cu o variaţie de temperatură de la 0º C
spre stratopauză, la – 90º C în partea superioară
• termosfera se extinde de la 80 la 1000 km altitudine,
caracteristice fiindu-i absorbţia radiaţiilor ultraviolete emise de
soare şi creşterea bruscă de temperatură, determinată de acestea,
la 1400º C. O porţiune a termosferei, până la 600 km se numeşte
(tocmai datorită acestui fenomen al absorbţiei) ionosferă.
• magnetosfera este ultimul strat atmosferic populat atât
de puţin (densitatea microorganismelor este de 1000 de ori mai
mică decât în toposferă) încât de multe ori a fost considerat lipsit
total de viaţă.
Tot la nivelul atmosferei întâlnim un factor specific şi extrem
de important pentru menţinerea vieţii tereste : ozonul O3. Rolul său
principal constă în protecţia organismelor vii împotriva radiaţiei
ultraviolete venite de la soare, capacitatea acestuia de absorbţie
fiind cuprinsă între 2500 – 3000 Å. Datorită faptului că manifestă o
puternică tendinţă de a reacţiona, se află în concentraţie maximă de
1 X 10-6 % în volume doar la înălţimea de 22 km. Şi ca o dovadă
suplimentară – dacă mai era nevoie de măiestrie a Naturii în
reglarea şi menţinerea corespunzătoarei funcţionări a proceselor
vieţii, stă şi faptul că ozonul se formează din aer tocmai sub
acţiunea acestor radiaţii solare pe care apoi tot el le regleză în
concentraţii propice organismelor biologice, Vieţii în ansamblu.
29
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
B. Biosfera
Biosfera este formată din totalitatea organismelor vii: animale,
plante, viruşi, bacterii, care trăiesc în mediile abiotice cuprinse în
structura toposferei, aşa cum a fost ea prezentată anterior.
2. Sub aspect funcţional, Ecosfera se compune din subunităţi
numite ecosisteme, reprezentând complexe dinamice ale
comunităţilor de microorganisme, plante şi animale aflate în
interacţiune atât între ele cât şi prin raportare la mediul abiotic
de viaţă (L.137/1995).
Termenul de „ecosistem” a fost introdus în ştiinţe de către
botanistul A. Tansley în 1935 şi în funcţie de prezenţa sau absenţa
elementului uman putem distinge ecosisteme naturale (ex.
tundra, muntele, pădurile, stepele, sistemul marin, zonele aride
etc.) şi respectiv ecosisteme antropice (sau artificiale), în care
influenţa factorului uman se resimte predominat (ex : ecosistemul
agricol, cel urban etc.)
Din punct de vedere al structurii şi funcţionalităţii,
distingem, în cadrul ecosistemului două unităţi principale:
biocenoza şi respectiv biotopul.
a)Biocenoza reprezintă un sistem biologic supraindividual,
format dintr-o comunitate unitară şi complexă de fiinţe vii, cu
funcţii ecologice complementare interconexe, care convieţuiesc
organizat într-un spaţiu specific al Terrei.11 Este alcătuită din
populaţii de plante, animale, bacterii şi viruşi, funcţional
30
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
interdependente, legate teritorial şi care au evoluat în comun, având
(dobândind) adaptări reciproce. Din acţiunea / activitatea acestora
rezultă însuşirile specifice ale biocenozei, care nu se reduc la suma
însuşirilor populaţiilor, ci realizează într-un cadru sinergic,
acumularea, transformarea şi transferul de materie, energie,
informaţie şi viaţă. Pentru că în ierarhia sistemică, biocenoza
reprezintă primul nivl la care apare însuşirea productivităţii
biologice, a ceea ce numim creaţie în Lumea Naturii.
b)Biotopul este un sistem abiotic (lipsit de viaţă) format
dintr-un complex de factori ecologici prezenţi într-o anumită
porţiune a suprafeţei Pământului, sau a părţii lui subterane şi
care asigură mijloacele materiale necesare biocenozei,
constituind unitatea cu cel mai divers conţinut, variabilitatea
componentelor sale conferindu-i un specific aparte, care la rândul
său condiţionează în mod radical biocenoza.
Elementele biotopului provin şi aparţin litosferei, hidrosferei,
atmosferei şi cosmosului. La formarea lui participă solul şi
substratul geologic format din roci cu anumite însuşiri fizice şi
chimice proprii, apa şi aerul, energia radiantă generată de Soare,
gravitaţia şi magnetismul Terrei etc. Toate aceste componente
poartă numele de factori ecologici şi reprezintă forţa motrice
determinantă pentru apariţia şi întreţinerea proceselor ecologice.
Aceasta constituie o succesiune de acţiuni, stări sau fenomene
prin care se produce transformarea, respectiv evoluţia în timp a
sistemului sub influenţa unuia sau mai multor factori ecologici.
11
Constantin Pârvu – „Ecologie generală”, Ed. Tehnică, Buc., 1999, p. 116 şi
31
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Factorii ecologici, în fiecare ecosistem, au valori oscilante
între diverse limite şi proporţii, cu sau fără periodicitate.
Variaţiile cu periodicitate au caracter de regim şi permit
indivizilor ce compun biocenoza să se adapteze în timp şi să se
integreze organic, vital şi funcţional ritmului şi amplitudinii
oscilaţiei factorilor ecologici.
Variaţiile fără periodiciate apărute pe neaşteptate şi depăşind
prin amploare gradul de suportabilitate definit prin capacitatea de
adaptare a biocenezei, au caracter de perturbare, devenind
instrumente de limitare, având ca efect eliminarea unui număr mai
mare sau mai mic de indivizi din cadrul unei populaţii, ori a unei
populaţii întregi dint-o biocenoză, sau, în cazurile cele mai
catastrofale : a unei specii.
c)Populaţia reprezintă un sistem biologic deschis, format de
un grup colectiv de indivizi interfecunzi din cadrul aceleiaşi
specii, care vieţuiesc într-un habitat al biotopului sau în întregul
biotop ocupat de biocenoza12.
c) Habitatul reprezintă o parte din biotop şi se caracterizează
prin faptul de a constitui mediul ce oferă populaţiei toate
condiţiile de dezvolare şi prosperitate. El nu trebuie confundat cu
biotopul care este ocupat de biocenoză în ecosistem şi nici cu
arealul, reprezentând spaţiul geografic în care se află răspândită
o specie.
urm.
12
Idem pag. 117
32
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
De obicei, în interiorul arealului unei specii se întâlnesc mai
multe populaţii, dar la formele cu arie de răspândire mai restrânsă
specia se confundă cu populaţia.
Indivizii biologici sunt subsisteme pentru sistemul
populaţional şi constituie elemente genetice şi ecologice
deopotrivă structurale şi funcţionale ale acestuia.
În ansamblu, populaţia constituie o unitate de organizare
complexă şi obligatorie pentru indivizii tuturor speciilor, dar un
element de bază în structura şi funcţia biocenozei, reprezentând
la rândul său un subsistem pentru sistemul biocenotic, o unitate
naturală de existenţă, adaptare, stabilitate şi evoluţie locală,
aflată într-un permanent contact intim cu mediul său de viaţă.
4. Caracteristici ale sistemelor ecologice
A.Însuşirile generale ale sistemelor ecologice
Dacă ştiinţele naturale operează cu individul biologic
drept materie sau obiect de bază al studiului lor, indiferent pe ce
treaptă a scării evoluţiei s-ar afla acesta, de la virus, ori bacterie,
până la om, ecologia şi metaecologia văd în „pădure” nu numai
„copacul”, ci întregul sistem de relaţii dintre indivizi pe de o
parte, iar pe de altă parte, dintre aceştia şi mediul lor de viaţă.
Accentul este mutat aşadar de la cadrul clasic al cercetării şi
cunoaşterii individului ca entitate distinctă şi autonomă, la
33
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
paradigma derivată din noile fizici cuantice13, care pledează
pentru înţelegerea holografică a lumii şi vieţii, ca o curgere
continuă, ca un flux neîntrerupt de realităţi organizate sistematic,
pe diverse nivele de ierarhizare, atât spre macro, cât şi spre
micro – univers, guvernate de legi specifice născute dintr-o
ordine cosmică unitară intra- şi supra – sistemică.
În baza acestei viziuni, fiecare entitate reprezintă un
sistem de sisteme, născută din acţiunea sinergică şi din raportul
existenţial al manifestării şi fiinţării acestora, în baza unei
organizări unitare şi a unor legităţi aplicabile tuturor.
De aceea, în continuare vom prezenta câteva dintre însuşirile de
bază ale sistemelor ecologice, unele dintre proprietăţile lor
specifice precum şi anumite legi care guvernează Procesele de
ansamblu la nivelul Naturii şi Cosmosului.
a. Sistemele eclogice au caracter istoric, adică
însuşirile structurale şi funcţionale sunt rezultatul evoluţiei lor în
timp, deci a istoriei lor în sensul propriu al acestui cuvânt. De
pildă, pentru a explica structura, modul de funcţionare al unui
organism sau al unei populaţii, trebuie să studiem originea lor,
evoluţia istorică a speciei din care fac parte.
b. Sistemele ecologice sunt sisteme informaţionale, cu
alte cuvinte ele sunt capabile să recepţioneze, să prelucreze, să
13
Etimologic conceptul de „fizică” derivat din grecescul „phiysis” desemnează
„ştiinţa per cunoaşterea naturii”
34
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
acumuluze informaţiile primite din mediu şi la rândul lor să
transmită informaţiile către alte sisteme.
♦ Informaţia fiind un mesaj alcătuit dintr-o succesiune de
semnale de naturi foarte diferite, apar evident că un organism, o
populaţie – pot recepţiona şi transmite informaţii pe căi fizice
(sunete, culori, etc.), chimice (mirosuri, substanşe chimice din
soi, din apă sau eliminate în mediu), fiziologice.
♦ Sistemele ecologice, având un caracter istoric,
moştenesc de la sistemele asecendente un important stoc
informaţional la care se adaugă informaţia proprie, dobândită prin
relaţiile proprii cu mediul, al fiecărui sistem dat
♦ Cantitatea de informaţie a unui sistem ecologic depinde,
între altele de gradul de organizare a sistemului. Cu cât
organizarea este mai avansată, cu atât sistemul este mai diferenţiat
– deci, cu cât gradul de complexitate al sistemului este mai mare,
cu atât cantitatea de informaţie conţinută este mai mare. În felul
acesta, cantitatea de informaţie a unui sistem devine o măsură a
gradului său de organizare.
♦ Un alt aspect important al caracterului informaţional al
sistemelor ecologice îl reprezintă fidelitatea informaţiei
recepţionate sau transmise. Această trăsătură este esenţială pentru
menţinerea speciilor, ca şi a altor categorii de sisteme biologice.
c. Integritatea sistemelor ecologice este o însuşire
deosebit de importantă pentru ecologie.
Sistemele ecologice nu sunt aditive, adică însuşirile lor nu
se pot reduce la însumarea însuşirilor părţilor cmponente. Întregul
35
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
sistemul itegrator, posedă însuşiri noi, pe care nu le regăsim la
părţile lui componente.
B.Proprietăţi specifice
a) Echilibrul dinamic este starea caracteristică a
sistemlor ecologice, consecinţa însuşirii fundamentale a
sistemelor deschise de a întreţine un permanent schimb de
substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. La sistemele
lipsite de viaţă, aceste relaţii cu mediu duc treptat la
dezorganizarea sistemului şi deci la dispariţia lui ca sistem. O
stâncă, în contact cu mediul înconjurător, etste treptat
dezagregată şi trasformată în pietriş şi nisip. Conservarea acestor
sisteme depinde de gradul lor de izolare faţă de sistemele
înconjurătoare. Spre deosebire de acestea, sistemele ecologie, îşi
au existenţa condiţionată de menţinerea relaţiilor materiale,
energetice, informaţionale cu mediul
b) Sistemele ecologice sunt sisteme cu program. Aeastă
trăsătură este legată de faptul că organizarea sistemelor ecologice
este de aşa natură încât trăsăturile lor morfologice, structurale şi
funcţionale, comportamentale nu sunt rigide, fixe, ci ele se pot
schimba între anumite limite , permiţând sistemului realizarea
unei stări diferite. Un program poate fi definit ca fiind tocmai una
din stările posibile pe care sistemul dat este capabil să le
realizeze, în limitele permise de organizarea sa. Orice sistem
ecologic, având posibile mai multe stări înseamnă că are tot atât
36
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
de multe programe. De pildă, diferite stări ale structurii polimorfe
(în sens larg, fenotipice şi genotipice) ale unei populaţii, realizate
în decursul sezoanelor sau a anilor, diferite modalităţi de realizare
a nutriţiei, a creşterii, a reglării numărului, reprezintă realizarea a
tot atâtea programe.
Deoarece sistemele ecologice sunt ierahizate, în fiecare
sistem există o ierarhie de programe. O primă categorie o
reprezintă programele „pentru sine”, reprezentând stările unei
strucruri şi funcţii care asigură autoconservarea sistemului. De
pildă, programele (deci structurile, funcţiile, comportamentele )
care asigură nutriţia şi apărarea indivizilor sau a populaţiilor –
reprezintă programe „pentru sine” ale sistemelor individuale sau
populaţionale. O a doua categorie o reprezintă programele
„inferioare”, adică stările realizabile de subsistemele sistemului
dat. De pildă, programul sistemelor moleculare, celulare, tisulare,
etc. integrate într-un organism; programele indivizilor din cadrul
unei polpulaţii. A treia categorie o reprezintă programele
„superioare” : stările uneui sistem dat, menite să asigure existenţa
sistemului superior în care este inegrat.
c) Autoreglarea. Această însuşire repezentând un
principiu esenţial al ciberneticii, este comună tuturor sistemelor
ecologice. Autocontrolul parametrilor unui sistem este esenţial
pentru menţinerea integrităţii şi a echilibrului dinamic.
Autoreglarea este urmare a unei organizări a sistemelor ecologice,
organizare care permite recepţionarea de informaţii de mediu (de
la alte sisteme), prelucrarea lor, în urma căreia sistemul
37
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
recepţionează (răspunde) la stimuli în aşa fel încât să-şi asigure
autoconservarea într-un mediu care tinde, în general, să
dezorganizeze sistemul. Asemenea răspunsuri devin posibile
datorită conexiunii inverse (feed - back) prin care răspunsul
sistemului este comunicat centrului de comandă şi comparat cu
ordinul emis.
d) Heterogenitatea. Nici un sistem ecologic nu este
omogen şi este alcătuit din elemente diferite (heterogene).
Această însuşire rezultă din îsiţirile analizate. Autoreglarea, de
pildă, ca una din însuşirile esenţiale ale biosistemelor, presupune
existenţa a minimum două elemente diferite cel puţin funcţional,
unul care reglează şi altul care este supus reglării, precum şi a
canalelor de comunicaţie directă şi inversă între ele. Deci este
vorba de heterogenitate, diversitatea internă a ecosistemolr. Toate
sistemele ecologice se dezvoltă , evoluează- procese care aduc în
mod normal la creşterea complexităţii şi deci a heterogenităţii
interne a lor.
C. Ierarhizarea sistemelor ecologice
Ierarhia reprezintă o trăsătură esenţială o organizării
materiei, în general. Ea rezultă din faptul cuprins în însăşi
definiţia sistemelui, că orice sistem este alcătuit din subsisteme şi,
la rândul său reprezintă un element component (subsistem) a unui
sistem mai cuprinzător. În ierarhia sistemică a materii vii, trebuie
deosebite nivelel de integrare şi nivelele de organizare ale materii
38
 Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
vii. Nivelel de integrare reprezintă totalitatea sistemelor
ierarhizate, cuprinse (integrate) în alcătuirea unui sistem ecologic
dat. Astfel un organism pluricelular ere integrată în el o ierarhie
întreagă de sisteme, începând cu cele subatomice (ioni),
continuând cu cele atomice, moleculare, macromoleculare,
organite ale celulelor, celule, ţesuturi, organe, complexe de
organe. După cum se vede, aici sunt cuprinse atât sisteme
nebiologice (atomi, molecule), cât şi biologice (celule, ţesuturi)
neţinând seama de gradul lor de generalitate (de exemplu celula
nu are ţesuturi prezente la pluricelulare).
Nivelele de organizare ale materii vii reprezintă categorii exclusiv
de sisteme ecologice, diferite calitativ din punct de vedere al
modului lor de organizare ţi al funcţiilor lor ecologice.
Stabilirea nivelelor de organizare ale materiei vii este de
o deosebită importanţă deoarece fiecare nivel de organizare
reprezintă o formă calitativ deosebită a mişcării ecologice,
caracterizată prin funcţii şi legi caracteritice, specifice sistemelor
nivelului dat. Un criteriu obiectiv după care putem aprecia dacă
un sistem ecologic dat reprezintă sau nu un sistem de organizare
este universalitatea sistemelor unui nivel dat; sistemele unui nivel
de organizare trebuie să cuprindă întreaga materie vie, fără
excepţie. Adoptând acest criteriu putem defini un nivel de
organizare a materiei vii ca ansamblul sistemelor ecologice
echivalente, cu caracter de universalitate şi putem considera ca
stabilite cu certitudine şi recunoscute până în prezent patru nivele
de organizare :
39
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
1. Nivelul individual, având ca unităţi reprezentative
indivizi ecologici, indiferent de complexitatea organizării lor (de
la indivizi monocelulari procarioţi – până la organismele
pluricelulare cele mai complexe)
2. Nivelul bioecenotic reprezentat prin sisteme
biocenotice
3. Nivelul biosferei reprezentat prin sistemul unic al
biosferei planetei noastre
Examinarea acestei ierarhii impune câteva observaţii. În
primul rând, constatăm că fiecare nivel respectă criteriul
universalităţii, cuprinzând întreaga materie vie. În al doilea rând
constatăm că ierarhia nivelelor de organiyare este, bazată pe
relaţii funcţionale între sistemele ierarhizate, spre deosebire de
ierarhia unităţilor taxonomice care este bazată pe relaţii de
înrudire.
Fiind bazată pe relaţii funcţionale, sistemele fiecărui nivel
se caracterizează prin anumite trăsături structurale, funcţionale,
prin anumite legi specifice nivelului dat pe care le vom exemina
mai departe.
a. Sisteme de nivel individual. În ierarhia prezentată
sistemele individuale reprezintă termenul inferiror. Individul
ecologic reprezentând acest nivel de organizare, poate fi definit ca
fiind forma elementară şi totodată universală de existenţă şi
organizare a materii vii.
40
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Însuşirile generale ale sistemelor biologice examinate mai
înainte se manifestă la organisme individuale prin procese şi
legi caracteristice. Astfel schimburile materiale şi energetice cu
mediul se produc prin procesul fiziologic al metabolismului.
Acest proces pemite integrarea organismului în mediul său
ambiant şi totodată el apare ca hotărâtor în determinarea
însuşirilor caracteristice ale organismelor
variabilitatea, reproducerea, dezvoltarea,
mişcarea, etc. datorită evoluţiei organizării morfologice în
decursul filogeniei, integritatea şi autoreglarea capătă formele
cele mai pronunţate la sistemele acestui nivel.
Metabolismul este legea specifică sistemelor de nivel
individual şi totodată funcţia esenţială a indivizilor, în relaţiile din
ierarhia nivelor de organizare a materiei vii. Datorită acestei
funcţii se asigură capacitatea biosistemelor din nivelel superioare
de a acumula, transforma şi transfera materia, energia şi
informaţia.
populaţiilor este determinată ecologic şi de aceea este nedefinită,
populaţia (specia) putând exista în succesiunea neîntreruptă a
generaţiilor cât timp există condiţii potrivite. Populaţia este
unitatea elementară e evoluţiei ecologice. Ea este obiectul şi
purtătorul material al evoluţiei şi de aceea legile evoluţiei sunt
legi caracteristice sistemului populaţional. Cea mai importantă
: ereditatea, din aceste legi este selecţia naturală.
excitabilitatea,
c. Sistemele de nivel biocenotic. Biocenozele, ca şi
populaţiile, sunt sisteme ecologice supraindividuale. Existenţa şi
modul de organizare reprezintă o nenesetiate obiectivă rezultată
din faptul că nici o populaţie, indiferent cărei specii ar aparţine,
nu poate exista de sine stătător vreme îndelungată.

b. Sistemele de nivel populaţional saul al speciei. Linne

a fost primul care a postulat caracterul universal al spaciei, în
sensul că orice individ aparţine unei anumite specii. În prezent
este demonstrat că orice specie este reprezentată prin una sau mai
multe populaţii.
Trăsăturile şi legile caracteristice populaţiilor şi specilor
sunt calitativ diferite de cele ale indivizilor. Spre deosebire de
indivizii ecologici, a căror durată de existenţă (longevitate) este
determinată genetic şi deci finită, durata de existenţă a

41 42
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

CAPITOLUL II
CRIZA ECOLOGICĂ ŞI DIMENSIUNILE SALE
ACTUALE

Faptele ne amintesc la fiecare pas că nu

Omul nu reprezintă decât una din nenumăratele nervuri formând
stăpânim nicidecum natura, aşa cum evantaiul anatomic şi spiritual al Vieţii.
(Theillard de Chardin)

stăpâneşte un cuceritor un pământ străin, că

1. Împrejurările declanşării crizei mediului înconjurător şi
nu o stăpânim nici ca cineva aflat în afara ei, conţinutul acesteia

ci că dimpotrivă, îi aparţinem prin tot ceea

După cum s-a văzut, omul este dependent de natură şi
ce-i al nostru, că ne aflăm în mijlocul ei şi că acesta din cauză că el însuşi este parte integrantă a naturii. Ca

toată stăpânirea noastră asupra naturii constă esixtentenţă biologică, el are nevoie de hrană, apă, aer, de
îmbrăcăminte şi de adăpost, de produse ale naturii pe care le
în posibilitatea pe care o avem, spre consumă direct sau le modifică forma şi proprietăţile în vederea
deosebire de toate celelalte fiinţe, de a-i unei utilizări adecvate.
În mod firesc, omul ar fi trebuit să ţină seama în
cunoaşte legile şi de a le aplica în mod
activităţile întreprinse pentru a supravieţui şi a-şi îmbunătăţi
adecvat. (F. Engels) condiţiile de viaţă de lecţia fundamentală pe care i-o predă cu
atâta generozitate natura şi anume aceea că nimic nu poate
suprevieţui pe pământ decât dacă se va integra corespunzător în
ansamblul din care face parte şi va coopera permanent cu celelalte
părţi ale ansamblului, fără a încerca să-şi impună supremaţia în
defavoarea vreuneia dintre ele şi a echilibrului global.
Natura a demonstrat de la începuturile istoriei sale că
viaţa s-a extins şi consolidat pe planetă numai atunci când s-a
depăşit caracterul liniar al proceselor ce stăteau la baza primelor
forme de viaţă. Dacă s-ar fi continuat această linearitate a
43 44
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
proceselor biologice, pe parcursul cărora primele vieţuitoare
consumau hrana oferită de-a gata de mediul ambiant şi elimiau
deşeuri ce nu-şi găseau nici o utilizare în procesul vieţii, atunci
aceasta din urmă s-ar fi condamnat iremediabil la autodistrugere.
Natura, însă, s-a dovedit a fi suficient de înţeleaptă pentru a da
naştere la alte forme de viaţă, care să folosească tocmai rezidurile
rezultate de pe urma unei activităţi primare, convertind deşeurile
organismelor primitive în substanţă nutritivă cu valoare
superioară pentru procesele vieţii. „Primele organisme cu
fotosinteză au schimbat cursul liniar, vorace, al vieţii în întâiul
mare ciclu ecologic de pe pământ. Închizând cercul, ele au
realizat ceea ce nici un organism viu nu putea înfăptui singur -
supravieţuirea”14.
Din nefericire, oamenii nu au ţinut seamă de modul în
care a acţionat şi acţionează natura, de cerinţa adaptării reciproce
la condiţiile ce stau la baza ordinei şi dinamicii ecosferei, ci au
procedat într-o manieră cu totul contrară acestor cerinţe. Făurind
instrumentele civilizaţiei industriale, ei s-au lăsat furaţi de iluzia
că tehnica îi face atotputernici, că în aceste noi împrejurări pot să
acţioneze ca şi cum ar fi singurii „locuitori” şi stăpâni exclusivi ai
planetei. Natura a început să fie tratată tot mai mult ca un
adversar ce trebuie îngenunchiat definitiv, că faţă de un astfel de
„inamic” omului îi e îngăduit tot ce duce la supunerea lui.
Această nemărginită infatuare a umanităţii şi această
neîngăduită orbire faţă de faptul că existenţa şi confortul lor sunt
condiţionate de sămătatea şi echilibru naturii au dus la o
14
Barry Commoner, op. cit., p.295
45
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
asemenea utilizare a ecosferei pentru a sporii bogăţiile naturale
ale societăţii încât s-au secătuit într-un timp relativ scurt resursele
acesteia şi s-au provocat grave dezechilibre funcţionale în
interiorul ei. S-a declanşat, astfel, o profundă criză ambientală, ce
manifestă tendinţa unei continue agravări şi pentru a cărei stopare
s-a făcut şi încă se face foarte puţin.
Criza mediului înconjurător este, aşadar, rezultatul
modului defectuos în care oamenii s-au folosit de natură şi ea ne
avertizează că ecosfera este supusă unei presiuni cu mult
superioară capacităţii sale de rezistenţă, de unde afectarea
echilibrelor fundamentale şi degradarea componentelor şi a
raporturilor funcţionale instituite pentru acestea. Nesocotirea
faptului că întreaga activitate a oamenilor se desfăşoară în
natură, este condiţonată de natură şi se răsfrânge asupra
naturii a antrenat după sine ignorarea cerinţei de a se integra
orice gen de activitate socială în cadrul pe care îl reclamă ordinea
şi funcţionalitatea ecosferei, precum şi ale fiecărui ecosistem în
parte. Aşa se explică surparea, în nenumărate cazuri, a relaţiilor
fireşti dintre vieţuitoare, dintre acestea şi ambianţa exterioară. S-
au distrus astfel importante cicluri ale vieţii, iar numeroasele
altele au fost transformate în procese liniare, artificiale.
S-a ignorat, de asemenea, că există o limită a resuselor
ecosferei şi, implicit, o limită a utilizării lor. Nu s-a ţinut seama
de faptul că unele resurse, precum majoritatea celor utilizate în
industrie, nu sunt regenerabile şi că cele regenelabile au nevoie,
pentru a se putea reface, de un anumit interval de timp şi de
anumite condiţii de echilibru. În consecinţă, omenirea este în
46
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
prezent pe punctul de a-şi vedea epuizate o bună parte din
resursele neregenerabile, de a se confrunta cu efectele
diminuării considerabile a unor resurse regenerabile datorită
exploatării lor excesive şi de a asista neputincioasă la dispariţia
unor specii de plante şi animale. La aceasta se adaugă, apoi,
fenomenul poluării, în continuă extindere, carea afectează toţi
factorii de mediu, determinând o puternică degradare a lor.
Provocarea acestei profunde crize ambientale cu care se
confruntă astăzi omenirea îşi area punctul de plecare în statutul
specific al omului, el fiind sigura vieţuitoare care are capacitatea
„de a se adapta la o gamă remarcabil de largă de nişe ecologice,
de a transforma mediul înconjurător natural până la un punct în
care acesta poate deveni în întregime făurit de om şi de a trăi deci
în două medii strâns legate şi care se întrepătrund : cel natural şi
15
cel cultural” . Numai că omul nu a utilizat cu înţelepciune
această remarcabilă capacitate, el neţinând seama că spre a fi
viabile proiectele sale transformatoare trebuie să se raporteze
permanent la posibilităţile şi echilibrele existente în antură.
Şi aşa se explică faptul că acoperind suprafaţa pământului
cu păşuni, ogoare şi grădini, oamenii au modificat în rău
proprietăţiile solului, degradându-l prin eroziune, irigaţii şi o
exploatare excesivă. Cultivând numai specii de plante utile lor şi
crescând rase de animale asemănătoare, ei au redus alaramant
fondul genetic de animale şi plante . Dezvoltând industria,
comerţul si transporturile ei au poluat apele râurilor, lacurilor şi
oceanelor, punând în pericol viaţa existentă în aceste medii; au
47
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
otrăvit aerul cu emanaţii nocive, făcându-l tot mai impropiu
pentru viaţă. Au concentrat activităţiile industriale şi comerciale
în zone suprapopulate, „până la un punct în care efectele negative
ale congestionării, poluării acumulate şi alienării vieţii moderne,
industriale şi urbane, anulează câştigurile în calitatea vieţi
obţinute prin ridicarea standardelor materiale ale bunăstării” 16.
2.Cauzele principale ale crizei de mediu
Dacă deteriorare gravă a condiţiilor de mediu este cazată de modul
în care a acţionat omul asupra naturii şi, respectiv de întreg
ansamblu al activităţilor umane, atunci problema care se ridică în
continuare este aceea dacă activtatea transformatoare a omului, în
genere, este răspunzătoare de producerea degradării şi
suprasolicitării mediului sau doar maniera specifică în care s-au
desfăşurat până în prezent aceste activităţi.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că nu acţiunile
individului izolat cauzează modificările de substanţă asupra
mediului, ci colectivităţile umane structurate în anumite tipuri de
organizare social – economică, aşa dupa cum efectele negative ale
acestei acţiuni în raport cu mediul se răsfrâng nu numai asupra
naturii, ci şi asupra condiţiei umane. Prin urmare, criza
ambientală ni se relevă a fi nu numai o problemă strict
ecologică, ci şi una cu un pronunţ careacter social. De aici
rezultă necesitatea ca analiza factorilor desemnaţi ca răspunzători
15
Jan Tinbergen (coordonator), Restructurarea ordinii internaţionale, Buc. 1978,
p. 498 – 499
48
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
de declanşarea şi agarvarea crizei ecologice – activitatea
economică, progresul tehnologic, creşterea demogefică – să se
facă din perspectiva mobilurilor sociale care au inspirat şi
direcţionat până acum toate procesele economice, tehnologice,
cultural – ştinţiifice, precum şi a corelaţiilor existente între
componentele de bază ale vieţii sociale şi care se răsfrâng într-un
anumit fel supra a tot ce întreprind indivizii şi colectivităţile.17
Unor asemenea cerinţe metodologice le-au dat deja curs
demersurile iniţiate pe acestă linie de cercetători, instituţii
ştinţifice şi foruri politice, şi efectele ecstui mod pertinent de
abordare a problemei se regăsesc în concluzile solide formulate
cu privire la cauzele de fond ale crizei ambiantale. Astfel, în
amplu document programatic adoptat la Întâlnirea de Vârf a
Pământului din iunie 1992 cu privire la mediu şi dezvoltare –
Agenda 21 – se arată : „Cauza principală a deteriorării continue a
mediului global este modul neadecvat de consum şi producţie,
îndeosebi în ţările industrializate”18. Ca atare, nu factorii
încriminaţi până acum – creşterea economică şi demografică,
progresul tehnico-ştiinţific – sunt adevăraţii vinovaţi, ci
mecanismele social-economice care au impus anumite moduri
de consum şi producţie şi care au declanşat acţiunea valenţelor
negative ale factorilor menţionaţi.
După cum relevă economişti de prestigiu, legea ce
guvernează întreaga activitate economică în orice economie de
piaţă este legea profitului, fapt ce face ca obiectul de bază al
16
Ibidem, p. 499
17
N.Bobica-op.cit. p.36
18
Agenda 21, în : Întâlnirea la Vârf a Pământului, Buc., 1993, p.3
49
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
oricărei firme să fie creşterea economică, aceasta fiind, în
consecinţă, şi ţelul central al societăţii. „Creşterea fiind un
obiectiv suprem al societăţii, ea nu poate fi stăvilită de nimic, nici
chiar de urmările ei, printre care se numără efectul dăunător
asupra mediului înconjurător, respectiv asupra aerului, apei,
liniştei vieţii urbane, frumuseţii peisajului”19.
Criteriul unei rentabilităţi superioare este cel care
primează în orice activitate economică, lui fiindu-i subordonată
atât cresşterea, cât şi mijloacele folosite pentru realizarea acesteia.
Iar rentabilitea este privită exclusiv din perspectiva profitului
obţinut de întreprinzător pentru fiecare unitate de capital investit.
Aşa se explică faptul că în calcularea profitului fiecărei firme se
iau în considerare costurile individuale, adică cele suportate
nemijlocit de firmă pentru proiectarea, producerea şi desfacerea
mărfurilor, nu şi cele sociale, respectiv costurile pe care le suportă
societatea pentru a înlătura efectele negative ale producerii şi
consumurilor anumitor bunuri. Astfel, de exemplu, industria ai
consumul produselor chimice includ o serie de costuri ascunse,
cum sunt cele antrenate de eliminarea şi diminuarea poluării
generate de acestă activitate economică, care se relevă a fi costuri
sociale, ele fiind suportate de public şi nu de producătorul
individual.
Acelaşi mod îngust de a privi rentabilitatea a determinat
orientarea producţiei spre ramurile aducătoare de profituri mai
consistente, chiar dacă avantajele sociale ale unei asemenea
creşteri erau nesemnificative, iar efectele secundare şi , legat de
19
J.K. Galraith, Ştiinţă economică şi interesul public, Buc. 1982, p. 366
50
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
acestea, costurile sociale – considerabile. Sugestivă, în aceasă
direcţie este evoluţia producţiei şi consumului în perioada de după
cel de-al doilea război mondial în principalele ţări industriale.
Bunăoară, în Statele Unite ale Americii, în condiţiile creşterii,
între anii 1946 – 1968, cu circa 50 la sută a produsul naţional brut
pe locuitor, consumul pe locuitor a bunurilor destinate satisfacerii
unor cerinţe de bază a rămas aceleaşi sau a înregistrat sporuri
nesemnificative : consumul de alimente, exprimat în cantitate
totală pe locuitor, a rămas în esenţă neschimbată, consumul de
proteine a crescut de la 95 grame pe persoană/zi, la 99 grame, a
scăzut în schimb consumul unor elemente de nutriţie esenţiale
(calciu, vitamina A, vitamina C, tiamina) cu circa 10 la sută, s-au
păstrat aceleaşi cuantumuri la consumurile de îmbrăcăminte,
băuturi slab alcoolizate. O situaţie asemănătoare se constată şi în
privinţa locuinţelor, în 1966 revenind 0,295 unităţi locative pe
persoană faţă de 0,272 în 1946. au crescut, în schimb, producţia şi
consumul articolelor de uz casnic (televizoare, aparate de radio,
dispozitive electrice pentru deschiderea conservelor, prăjitoare de
floricele etc.), precum şi a unor obiecte destinate activităţilor
recreative. Aşadar, „creşterea economiei americane după 1946 a
avut efecte surprinzător de mici asupra gradului de satisfacere a
cerinţelor individuale cu bunuri economice de bază. Acea ficţiune
statistică numită „americanul mijlociu” consumă acum anual cam
tot atâtea calorii, proteine şi alte produse alimentare (deşi ceva
mai puţine vitamine), foloseşte cam aceeaşi cantitate de
îmbrăcăminte şi agenţi de curăţire, ocupă cam acelaşi spaţiu nou
construit, necesită cam aceeaşi cantitate de mărfuri transportate şi
51
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
bea cam tot atâta bere (28 de galoni pe cap de locuitor) ca în
1946”20.
Prin urmare, dezvoltarea economiei americane în primele
decenii de după al doilea război mondial nu a fost nici pe departe
subordonată satisfacerii unor cerinţe esenţiale pentru viaţa şi
confortul individului, ci susţinerii unui consum relativ excentric,
fără valoare şi importanţă reală pentru consumator, dar deosebit
de profitabil pentru întreprinzător. Acelaşi interes al
întreprinzătorului se regăseşte în sporurile înregistrate într-o serie
de ramuri economice, sporuri cu mult superioare celor din
sectoarele de bază. Astfel, producţia sticlelor nerecuperabile de
apă gazoasă a crescut în perioada amintită cu 53 000 la sută,
producţia de fibre sintetice cu 5 980 la sută, de mercur cu 3 930 la
sută, de compresoare pentru instalaţii de climatizare cu 2 850 la
sută ş.a.m.d. Şi situaţia din economia nord-americană se repetă
aproape în toate ţările industrializate ale lumii.
În concluzie, nu creşterea în sine reprezintă cauza
corespunzătoare de declanşare si agravarea crizei ambientale, ci
modul specific în care s-a realizat şi se realizeazlă această creştere
dirijată în exclusivitate de legea profitului. Ceilalţi factori care au
un impact asupra calităţii mediului – creşterea demografică şi
dezvoltarea tehnologică – îşi exercită acţiune pe fondul
conseciţelor generate de modul neadecvat de consum şi de
producţie, aceasta neînsemnând însă că evoluţia fenomenelor
menţionate nu ar conţine în ea însăşi elemente cu influenţă
perturbatoare asupra mediului.
20
Barry Commoner, op. cit., p. 135
52
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Populaţia globului a înregistrat o creştere din ce în ce mai
accelerată, iar sporurile demografice din secolul nostru
îndreptăţesc apreciarea că omenirea se confruntă astăzi cu efectele
unei veritabile explozii demografice. La începuturile erei noastre,
întreaga populaţie a planetei se ridica la circa 250 milioane de
locuitori. Pentru dublarea acestei cifre a trebuit să tracă vreo
şaisprezece secole, ea ajungând la 500 milioane de locuitori în
1650. Cifra atinsă în 1650 se va dubla de data aceasta într-un
interval de timp mult mai scurt, de numai două secole, populaţia
globului atingând miliardul de locuitori în jurul anului 1850. Până
în anul 1970 ea a crescut de peste trei ori, ajugând la 3,5 miliarde
de locuitori, iar în 1993 depăşise cifra de 5,5 miliarde. În jurul
anului 2020, populaţia Terrei va depăşi cifra de 8 miliarde de
locuitori.
Fără îndoială că aceste sporuri ameţitoare ale populaţiei
exercită o presiune tot mai puternică asupra resurselor ecosferei,
ca şi asupra sistemelor sociale şi economice ale tuturor ţărilor,
îndeosebi ale ţărilor sărace. „Fără schimbări majore, dublarea
populaţiei lumii a treia va necisita o dublare a tuturor investiţiilor
legate de infrastructura socială şi fizică, chiar numai pentru
menţinerea nivelului de trai existent. Trebuie notat că o dublare a
populaţiei reclamă o triplare a numărului de locuri de muncă
21
necesare” .
Între creşterea populaţiei şi deterioarare mediului ambiant
există un raport direct proporţional în condiţiile actualelor modele
ale dezvoltării economice. Orice spor de populaţie reclamă
21
Jan Tinbergen, op. cit., p. 79 – 80.
53
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
sporirea producţiei de bunuri materiale necesare satisfacerii
trebuiţelor vitale, acestea însemnând implicit dezvoltarea unor
activităţi economice (agricole, industriale, de transport) cu
caracter poluant şi perturbator. Apoi sporurile demografice atrag
după ele creşterea numărului de mari aglomerări urbane, urmate
de creşterea disproporţionat de mare a fenomenelor de poluare
produse de fiecare locuitor al marilor metropole, în comparaţie cu
cele ce apar în cazul persoanelor ce locuiesc în aşezări relativ
mici. Că fenomenele poluante sunt considerabil mai intense în
cazul marilor oraşe o demonstrează şi frecvenţa unor ce boli ce
sunt mijlocit legate de poluare. Astfel numărul îmbolnăvirilor de
cancer pulmonar este cu proximativ 37 la sută mai mare în oraşele
cu peste 1 milion de locuitori decât în oraşele cu o populaţie
cuprinsă între 250 000 – 500 000 locuitori. Şi, în sfârşit, nu
trebuie uitată nici presiunea exercitată de sporurile masive ale
populaţiei asupra spaţiului geografic şi a resurselor materiale.
Aşadar, „populaţia şi producţia în creştere, combinate cu nivelele
de consum neviabile exercită un stres tot mai mare asupra aerului,
solului, apei, energiei şi altor resurse”22 .
Există şi o cale de ieşire din această situaţie conflictuală,
cu condiţia însă de a se îmbogăţii strategiile de dezvoltare, în
sensul armonizării tendinţelor de creştere a populaţiei şi
producţiei cu cerinţele pe care le ridică conservarea ecositemelor
şi ale unei utilizări raţionale a resurselor planetei. În acest sens,
Conferinţa la Vârf a Pământului recomandă includerea în
planurile servicilor esenţiale educaţia corespunzătoare, crearea
22
* * * Hrană pentru 6 miliarde, Bucureşti, 1886, p. 102.
54
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
condiţiilor de prosperitate pentru fiecare familie concomitent cu
relaizarea unor programe adecvate de reîmpădurire şi protecţie
prioritară a mediului. Pe de altă parte, fiecare naţiune tebuie să
adopte o politică demografică în conformitate cu capacităţile de
întreţinere existente îm fiecare ţară, întemeiată pe prognoze mult
mai realiste cu privire la rezultatele posibile ale activităţilor
umane prezente şi de perspectivă, la corelaţiie dintre sporurile
demografice şi evoluţia factorilor de mediu de care depind
sănătatea ecosistemelor şi conservarea biodiversităţii.
Dar nu populaţia, ci tehnica modernă pare a fi veriga de
bază dintre poluare şi profit, factorul cu impactul negativ cel mai
puternic asupra mediului în cadrul unei dezvoltări aflate sub
semnul exclusiv al legii profitului. În dorinţa de a maximiliza
profiturile, iniţiativa privată de sociatatea contemporană susţine şi
preia acele proiecte tehnologice ce răspund în cel mai înalt grad
acestui obiectiv. De regulă, însă, aceste tehnologii sunt deficitare
sub aspect ecologic, ele fiind de cele mai multe ori surse de
deterioare a mediului ambiant.
Investigând factorii determinanţi ai eşecului ecologic al
tehnologiilor contemporane, specialiştii atrag atenţia că ei îşi au
sursa în însuşi succesul operaşiona al fiecărui tehnologii. Acelaşi
savant american la care ne-am referit, J. K. Galbraith, releva că
forţa tehnicii contemporaneeste dată de descompunerea scopurilor
urmărite de un anumit proiect economic în părţile componente ale
acestora şi găsirea mijloclui celui mai eficient pentru realizarea
fiecărei componente. „De exemplu, nu există nici un mod în care
cunoştinţele sistematizate pot influenţa fabricarea unui automobil
55
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ca întreg sau măcar fabricarea unei caroserii sau a unui şasiu. Ele
nu se pot aplica decât dacă sarcina respectivă este în aşa fel
subdivizată înât să înceapă să corespundă cu o anumită zonă
definită a cunoştinţelor inginereşti... Aproape toate consecinţele
tehnicii şi în bună parte, configuraţia industriei moderne derivă
din această nevoie de a diviza şi subdiviza sarcinile”23.
Aşadar succesul tehnologiei se asigură doar prin
fragmentarea realităţii şi concentrarea întregii atenţii asupra
fiecărui fragment. Cu alte cuvinte, este vorba de transpunerea
manierei analitice din domeniul cunoaşterii teoretice în cel al
aplicaţiilor practice. Urmărind un scop bine precizat, care
constituie doar o parte a unuia mai complex, vom reuşi să găsim
mijloacele adecvate unei soluţii optime, în schimb vom neglija
total impactul pe care-l are utilizarea mijlocului respectiv asupra
ambianţei în care are loc folosirea lui. Astfel, s-au realizat
detergenţi deosebit de eficienţi sub aspectul capacităţii de
curăţire, dar extrem de dăunători pentru mediul ambiant. A
crescut puterea automobilelor şi randamentul lor dar acestea a
avut drept consecinţă nemijlocită creşterea gradului de poluare
atmosferică, a concentraţiei de plumb în componentele de bază
ale ecosferei. Rezolvându-se cu succes problema producerii unor
îngrăşăminte chimice cu o mare concentraţie de azot, s-a creat în
acelaşi timp o sursă de creştere a gradului de poluare a apelor
prin poluanţii nitrici care ajung în râuri şi lacuri. Insecticidele
sintetice sunt foarte eficiente, numai că ele lovesc în egală măsură
în dăunători şi în duşmanii naturali ai acestora.
23
Apud B. Commoner, op. cit., p. 184.
56
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Deci, ceea ce în plan tehnologic se prezintă ca un succes
de netăgăduit, în plan ecologic se manifestă ca un eşec de
proporţii similare cu cele ale succesului : „Cauza acestui eşec este
clară : tehnologul şi-a definit problema în termeni prea înguşti,
încadrând în câmpul său vizual numai un sector din ceea ce în
natură constituie un ciclu fără capăt care se prăbuşeşte dacă este
supus la presiuni în oricare dintre verigile sale. Aceleaşi vicii se
află îndărătul fiecărei nereuşite ecologice a tehnicii moderne :
atenţia acordată unui singur aspect a ceea ce în natură constituie
un întreg complex”.24
Prin urmare, nu tehnica în sine poartă vina gravei
deteriorări a mediului, ci maniera în care se recurge la tehnică
pentru a soluţiona problemele economice, probleme ce sunt
abordate întotdeauna în termenii unei rentabilităţi imediate şi mai
niciodată în termenii costurilor sociale de perspectivă, ai
eficienţei în raport cu cerinţele conservării naturii şi a echilibrelor
sale. Aşa stând lucrurile, rezultă clar că refacerea echilibrelor
ecologice şi depăşirea crizei ambientale nu reclamă renunţarea la
tehnică, ci modul actual de dimensionare a serviciilor tehnicii.
Aceasta înseamnă că în faţa tehnicii va trebui să se pună simultan
atât problema economică propriu-zisă, cât şi cea de natură
ecologică. Sau, mai precis, în însăşi formularea problemei
economice puse în faţa tehnicii trebuie înglobată permanent şi
componenta ecologică. Perspectiva ecologică a oricărei probleme
de ordin economic, tehnologic sau demografic trebuie întregită,
apoi, cu perspectiva sistemică în demersurile ştiinţifico-aplicative
24
Ibidem, p. 180
57
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ce stau la baza conceperii şi realizării diverselor tehnologii. Şi în
tehnică demersul analitic trebuie completat permanent cu cel
sintetic, aceasta reprezentând condiţia fundamentală în vederea
înlăturării viciului intern al tehnologiei, ce rezultă din natura
fragmentară a bazei sale ştiinţifice.
3. Dimensiunile actuale ale crizei ecologice
Criza ambientală se manifestă ca un proces în continuă
agravare şi aceasta din cauză că în timp ce se amplifică acţiunea
factorilor de deteriorare a mediului, cea de stopare a fenomenelor
cu rol perturbator se desfăşoară cu încetinitorul, constatarea fiind
valabilă atât pentru ceea ce se întreprinde la nivelul naţional cât şi
la nivel internaţional. În raport cu agresivitatea mereu crescândă a
factorilor de presiune asupre mediului, activităţile întreprinse în
scopul dimensionării şi eliminării acestei presiuni apar ca timide
şi insuficiente. Or, aşa după cum atenţionează spiritele lucide ce
s-au aplecat asupra acestei probleme, deja s-a pierdut foarte mult
timp, criza înaintând vertiginos spre un nivel care, odată atins, va
face ca în bună măsură fenomenele să scape de sub control şi să
dobândească un caracter ireversibil. Nu mai constituie un secret
pentru nimeni că modul în care s-a utilizat până în prezent
ecosfera are un pronunţat caracter distructiv şi că dacă actualul
sistem de producţie şi de consum va continua să se dezvolte în
aceeaşi manieră ca până acum, civilizaţia umană se îndreaptă
inevitabil spre sinucidere.
58
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
O diagnosticare corectă a nivelului pe care l-a atins criza
ecologică impune identificarea prealabilă a principalelor forme de
deteriorare a mediului, a factorilor specifici răspunzători de
fiecare formă de deteriorare, demers ce va permite, în continuare,
analiza gradului de deteriorare înregistrat de componentele de
bază ale ecosferei.
Prima şi cea mai extinsă formă de agresivitate asupra
mediului, ca un puternic impact negativ în ce priveşte afectarea
calităţii acestuia, este poluarea. Ea acţionează ca un cancer
asupra tuturor factorilor de mediu şi se datorează, în principal,
activităţilor industriale.
Poluanţii, reprezentând deşeuri ale diverselor tipuri de
activitate umană, produc modificarea negativă a factorilor de mediu,
fenomen ce are efecte dăunătoare pentru sănătatea şi viaţa omului, ca şi
pentru cele ale ecosistemelor. Poluanţii se pot clasifica, după natura lor,
în poluanţi chimici (pesticide, ţiţei, metale, substanţe organice etc.),
fizici (căldură, radiaţii, radiaţii ionizante, zgomote etc.) şi biologici
(diverşi germeni patogeni). După starea lor de agregare, se disting
poluanţi solizi, lichizi şi gazoşi.
Volumul poluanţilor ce agresează mediul şi intensitatea poluării
sunt într-un raport direct proporţional cu creşterea numerică a omenirii
şi a cerinţelor sale, multe dintre aceste cerinţe fiind create şi întreţinute
în mod artificial. Ca urmare a acţiunii conjugate a celor doi factori se
extind şi se diversifică activităţile productive, serviciile şi consumul,
fiecare dintre acestea contribuind nemijlocit la creşterea gradului de
poluare. Pe de altă parte, se constată o creştere exponenţială a poluării
pe măsura intrării în acţiune a noi factori poluanţi, datorită efectului
conjugat al acţiunii acestora.
59
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Între intrarea în acţiune a noi agenţi poluanţi şi
înregistrarea efectelor lor se derulează un anume interval de timp,
ceea ce face ca acţiunea nocivă a acestora să nu iasă imediat în
evidenţă, de unde o anume minimalizare a naturii lor dăunătoare.
În acelaşi timp, este foarte greu de inventariat numărul tuturor
factorilor poluanţi care acţionează la un anumit moment într-o
formă sau alta, şi, cu atât mai mult, de evaluat rezultatul însumat
al acţiunii lor. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că nu se
cunosc nici limitele capacităţii de rezistenţă a ecosistemelor şi
ecosferei la presiunea poluării, necunoaşterea ce alimentează,
uneori, convingerea că natura poate suporta orice şi oricât. De aici
şi igonorarea periculozităţii reale a fenomenului, şi atitudinea de
trenare în întreprinderea unor acţiuni ferme şi eficiente împotriva
poluării.
Urmează, apoi, deteriorarea produsă ca urmare a
supraexplotării ecosferei, aceasta vizând atât solul, păşunile,
pădurile, cât şi fauna şi flora care poluează toate mediile de viaţă.
Primele au cunoscut şi cunosc un drastic proces de diminuare a
suprafeţelor, la care se adaugă fenomenul degradării solului,
colmatarea rapidă a lacurilor naturale şi a bazinelor de acumulare,
producerea viiturilor violente, toate acestea ca o consecinţă a
despăduririlor masive. Tot ca urmare a reducerii suprafeţelor
împădurite se modifică în rău regimul precipitaţiilor şi condiţiilor
climaterice, cu efecte nefaste pentru toate formele de viaţă din
zonele în care se produc asemenea modificări. În ce priveşte
supraexploatarea florei şi faunei, aceasta are ca rezultat nemijlocit
reducerea populaţiei speciilor suprasolicitate, uneori până la
60
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
limita dispariţiei lor, modificarea structurii genetice, precum şi a
corelaţiilor funcţionale existente în ecosistemele care sunt supuse
unei asemenea exploatări.
Pe locul al treilea se situează deteriorările datorate
intervenţiei nechibzuite a omului în echilibrele ecosferei, care au
îmbrăcat fie forma unor mari construcţii de baraje şi canale, fie
aceea a introducerii unor specii noi în ecosisteme constituite de-a
lungul unor mari intervale de timp şi potrivit condiţiilor existente
în fiecare zonă geografică. Referitor la prima formă de
intervenţie, se pot menţiona marile construcţii realizate în
ultimele două secole, cum sunt : Canalul Suez, care lângă Marea
Mediterană cu Marea Roşie şi ale cărui efecte ecologice se
regăsesc în restructurarea complexă şi profundă a bioconozelor
din estul Mării Mediterane, proces în urma căruia populaţia unor
specii locale s-a redus până la limita lor, în timp ce altele,
îndeosebi cele imigrante, s-au înmulţit cu mult peste nivelul pe
care-l cer condiţiile de echilibru; Canalul Panama, între Oceanul
Atlantic şi Pacific, care, făcând legătura între două medii de viaţă
oareacum diferite, a creat premisele unei evoluţii divergente a
faunei celor două oceane în regiunea învecinată Canalului;
Barajul de la Assuan, care a provocat însemnate şi nedorite
schimbări ecologice în valea Nilului inferior şi în estul
Mediteranei, schimbându-se regimul viiturilor, reducându-se
fertilitatea solurilor din această zonă, diminuându-se considerabil
vegetaţia marină şi producţia piscicolă, făcându-şi apariţia, în
schimb, în canalele de irigaţie, o bogată vegetaţie acvatică, pe
seama căreia se va dezvolta o faună, pe cât de nedorită, pe atât de
61
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
dăunătoare pentru sănătatea omului (gasteropode pulmontate, care
sunt gazde intermediare ale agenţilor bibharziozei, vectori ai
malariei, ai onchocercozei etc.); Barajul Kariba, pe fluvilul
Zambezi, în zona de frontieră dintre Zambia şi Zimbabwe, ale
cărui efecte în plan ecologic sunt în bună măsură asemănătoare cu
cele constatate în cazul barajului de la Assuan : înlocuirea unor
specii locale de peşti cu specii venite de pe cursul superior al
fluviului şi care aparţineau altui complex faunistic, proliferarea
explozivă a unor specii de plante acvatice, a căror înmulţire
excesivă împiedică atât pescuitul cât şi navigaţia, crearea
condiţiilor pentru apariţia muştei ţeţe etc.
Cel de al doilea aspect al problemei la care ne referim s-a
concretizat în introducerea, intenţionată sau nu, a unor specii de
plante şi animale provenite din continentul european în lumea
nouă (cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă) invadată de
europeni în urma marilor descoperiri geografice, ca şi în transferul în
Europa a unor specii provenite din noile teritorii. Or, aceste specii,
atunci când este vorba de cele ce aparţin florei şi faunei sălbatice,
transpuse într-un mediu prielnic pentru ele şi caracterizat prin
absenţa duşmanilor naturali, se vor înmulţi peste măsură, punând în
pericol echilibrele din ecosistemele în care au fost introduse.
Bunăoară, gândacul de Colorado, originar din zona de est a Munţilor
Stâncoşi şi component al unei bioconoze specifice, ce include pe
lângă hrana acestei insecte – un solanoceu spontan – şi duşmanii săi
naturali, care nu-i îngăduie să se înmulţească peste un anume nivel,
adus neintenţionat în Europa, şi având ca hrană cartoful cultivat, s-a
62
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
răspândit, datorită absenţei unui inamic natural, în toate ţările
europene, fiind unul din cei mai periculoşi dăunători.
Factorii care deteriorează calitatea mediului şi afectează
echilibrele existente în natură acţionează de cele mai multe ori
conjugat, situaţie ce face ca efectele acţiunii lor să fie cu mult
amplificate. Datorită acestui fapt, acţiunea lor are urmări
catastrofale, ea alternând genofondul şi ecofondul biocenozelor şi
ducând, prin aceasta, la modificarea reporturilor cantitative şi
funcţionale între populaţii, precum şi a circuitului materiei în
ecosistemele afectate. O primă şi însemnată conscinţă a acestor
procese va fi aceea a reducerii productivităţii biologice. Urmează
apoi reducerea diversităţii genetice, înlocuirea biocenozelor
complexe cu altele simplificate şi, în sfârşit, vor fi grav afectate
mecanismele homeostatice ale ecosistemelor, capacitatea de
autoreglere a biosferei şi, în consecinţă, condiţiile vieţii pe
Pământ.
63
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
4. Evaluări ale poluării mediului
1. Poluarea solului
În convenţia de la Sofia din decembrie 1991 se precizează
că: „Poluarea solului înseamnă acea acumulare de substanţe
dăunătoare în stratul de sol productiv, care duce la diminuarea
fertilităţii acestuia sau deteriorează producţia agricolă şi
pădurile şi are urmări dăunătoare pentru sănătatea oamenilor”.
Dar ce este solul? „Solul reprezintă partea superficială a
crustei terestre ce perminte dezvoltarea plantelor şi a altor
organisme, care s-a format ca urmare a acţiunii interdependente
şi îndelungate a factorilor climatici şi biotici asupra rocilor
parentale, caracterizate prin compoziţie specifică trifazică
(solidă, lichidă şi gazoasă),alcătuire granulometrică diferită a
fazei solide în care se află componentele vii, cu diferenţiere de
compoziţie pe verticală şi o dinamică complexă neîntreruptă”.
Exploatarea solului pentru menţinerea bioticului se face
la suprafaţă sau la adâncime (subsol).
Din punct de vedere biotic, subsolul reprezintă partea din
scoarţa terestră aflată sub stratul arabil, în care viaţa este puţin
prezentă. Cauzele ecologice care limitează dezvoltarea
organismelor în subsol sunt : lipsa de oxigen şi de lumină,
duritatea terenului, reducerea substanţelor organice, presiune
ridicată etc.
Pentru dezvoltarea materiei vii, suprafaţa pământului
(avem în vedere numai uscatul) se analizează din punct de vedere
64
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

ecologic pe zone. Astfel, specialiştii americani (de la U.S. Soil
Conservation Service) au făcut o clasificare a solurilor în patru
clase şi opt categorii limită în raport cu natura lor (reflectată în
compoziţia chimică şi proprietăţile fizice), plata terenului, gradul
de eroziune, climatul, indicând modul de exploatare optim.
Această clasificare este prezentată în tabelul 4.1.
Din acestă clasificare reiese importanţa păstrării, în
suprafaţă de 14.962.500 ha, echivalentă cu 63% din întinderea
totală a ţării. În raport cu condiţiile naturale, zona agricolă de la
noi poate fi grupată în următoarele categorii : zona de câmpie –
64...66%; zona de deal – 20...22% şi zona de munte – 12...13%.
Tabelul 4.1
Clasificarea solurilor25
Aptitudinile principale pentru

Categoria
privinţa exploatării terenurilor din categoriile I – VII, a unui Caracteristici cultivare

echilibru agro-silvo-pastoral. Terenurile din categoria VII se

pretază pentru formarea de rezervaţii ale faunei şi florei sălbatice. A. TERENURI PROPRII PENTRU CULTIVARE
I Teren plan care poate fi cultivat fără
Omul poate obţine de la aceste terenuri doar lemnul şi vânatul. În Agricultură
precauţii speciale
II Teren cultivabil cu precauţii
general, programele de amenajare de noi teritorii necesită în elemenatre (culturi în bandă, în Agricultură, păşunat
înveliş ierbos )
prealabil efectuarea unor „anchete ecologice” pentru o utilizara III Teren care poate fi cultivat cu
Agriclutură, păşunat
raţională a pământurilor. Din punct de vedere al exploatării mijloace intensive de protecţie
B. TERENURI CARE PERMIT CULTIVAREA TEMPORARĂ
solului, acesta mai poate fi clasificat pe următoarele zone : zona IV Teren foarte fragil datorită pantei,
structurii pedolocige, Menţine vegetaţia iniţială
agricolă, zona montană şi zona alpină. caracteristicilor hidrologice
C. TERENURI IMPROPRII PENTRU CULTIVAREA, DAR
Zona agricolă, numită şi teren agricol, reprezintă SUSCEPTIBILE PENTRU AMENAJARE
V Teren stabil dacă este acoperit cu un Păduri. Păşunat
suprafaţa terestră utilizată pentru cultivarea plantelor agricole.
înveliş vegetal permanent impus extensiv.Menţinerea
Totalitatea zonei agricole de pe întreg globul se aproximează la unei exploatări raţionale vegetaţiei iniţiale.
VI Teren care necesită precauţii contra Păduri. Păşunat extensiv.
14,5.108 km2 ce reprezintă circa 10% din suprafaţa uscatului cu o erozuinii accelerate Menţinerea vegetaţiei iniţiale.
Urbanizare.
biomasă totală de 8,7.109 t/an. Producţia biologică primară a VII Terenuri foarte fragile, precauţii Păduri. Menţinerea vegetaţiei
mari iniţiale. Urbanizare
zonei agricole se aproximează între 1000 şi 3000 (grame masă D. TEREN IMPROPRIU PENTRU ORICE FEL
DE EXPLOATARE
uscată)/m2an. anumite zone agricole, în culturi perene din zona
VIII Menţinerea
Terenuri foarte fragile fără structură
tropicală (de exemplu trestie de zahăr) produc între 6000 şi vegetaţiei iniţiale.
pedologică, condiţii hidrografice extreme.
Urbanizare.
10.000 (grame substanţă uscată)/(m2an).
În ţara noastră, zona agricolă ocupată cu culturi
cerealiere, plante industriale, vii, livezi, păşuni şi fâneţe ocupă o
25
cf. Gh. Coman, op.cit. p 132
65 66
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Zona montană este cuprinsă între 800 şi 1800 m 97,9 milioane hectare, reprezentând o creştere cu 2,31%,
altitudine, în ţara noastră ocupând circa 30% din teritoriul tării. extinderea făcându-se pe seama arabilului, pajiştilor şi pădurilor.
Din punct de vedere biotic zona montană asigură, prin peisajul Tabelul 4.2
său, condiţii optime pentru turism, odihnă şi refacerea sănătăţii Structura destinaţiei solurilor pe Terra26
oamenilor, locuri ideale de păscut pentru ovine şi bovine, condiţii 1973 1998
Specificaţie
mii ha % mii ha %
bune pentru dezvoltarea apiculturii.
Total 13066586 100,00 13069253 100,00
Zona alpină reprezintă zona de vegetaţie cuprinsă în ţara
uscat,din
noastră între 1800 şi 2543 m altitudine, caracterizată prin care:
dominarea formaţiilor ierboase primare şi prin lipsa pădurilor. - arabil 1324782 10,14 1373405 10,51
În structura destinaţiei solurilor au avut loc modificări - pajişti 3223335 24,67 3211959 24,58
naturale
substanţiale, atât pe plan global, la nivelul globului, cât şi la
- palntaţii 93211 0,71 102023 0,78
nivelul ţării noastre.
perene
În tabelul 4.2 se prezintă dinamica transformărilor - păduri 4190288 32,07 409041 30,98
produse în structura destinaţiei solurilor pe pământ. pustiuri,deşer
Dacă se analizează datele din tabelul 4.2. se observă că în turi şi zone de
îngheţ, 4234966 32,41 4332825 33,15
cei 15 ani ai perioadei luate în considerare, structura de repartiţie
neagricole
a solurilor de pe glob nu a înregistrat schimbări semnificative, cea
şi nesilvice
mai importantă fiind diminuarea cu 1% a ponderii suprafeţei
ocupate cu păduri. Analizând însă cifrele absolute, modificările
Solurile sunt afectate, în principal, din cauza interacţiunii
intervenite în structura solului devenind semnificative. Astfel,
dintre climă, geografie, geologie, activitate umană şi economie. În
suprafaţa arabilă a crescut cu 48,6 milioane hectare, ceea ce
cursul utlimelor decenii, modificările aduse de om repartiţiei
reprezintă o sporire cu 3, 37% a acestei categorii de folosinţă.
solurilor s-a datorat nevoilor din ce în ce mai importante de
Sporirea suprafeţei arabile a avut lov atât prin diminuarea
produse alimentare, de lemn de foc şi de terenuri pentru
pajiştilor naturale (aproape 28,9 milioane hectare ceea ce
construcţii. După cum rezultă din tabelul 4.2, actualmente sunt
înseamnă o reducere a acestora cu 0,35%), dar şi a suprafeţei
cultivate aproximativ 11% din soluri, circa 24% sunt prerii
ocupate cu păduri (aproape 141,2 milioane hectare, adică 3,37%).
În această perioadă, categoria „pustiuri şi alte terenuri” a sporit cu 26
Viorica Pană, Ioan Pană, Mihai Costescu, Pământul şi folosirea lui în
agricultură, Editura Ceres, Bucureşti, 1994
67 68
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

permanente, circa 32% păduri şi alte zone împădurite, iar circa agricole s-a încetinit, producţia de cereale înregistrând o scădere
33% sunt clasate ca „alte pământuri”.pământurile potenţial după 1984, apoi redresându-se întrucâtva prin anii ’90, întrucât în
cultivaabile sunt estimate la un total de aproximativ 3200 SUA au fost destinate producţiei de alimente terenuri
milioane hectare, adică de circa două ori suprafeţele actualmente suplimentare.
cultivate; 70% din pământurile arabile ale ţărilor dezvoltate şi Dar, în fiecare an, milioane de hectare de teren arabil sunt
36% din cele ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt actualmente pierdute pentru agricultură, întrucât pământul este atât de
cultivate. Totuşi, situaţia variază larg de la o regiune la alta, degradat încât nu mai poate fi prelucrat şi se foloseşte pentru
deoarece în Asia de Sud-Est, 92% din pământurile arabile sunt construcţia de case, fabrici, autostrăzi. Suprafeţele abandonate
efectiv cultivate, faţă de numai 15% în America Latină. sunt mai mari în ţările cu populaţie mai densă şi industrializate –
În tabelul 4.3 se prezintă evoluţia structurii destinaţiei în estul Asiei, inclusiv China, Japonia, Coreea, Taiwan.
solurilor în România. Legea entropiei ne spune că orice sistem, analizat ca
sistem termodinamic, tinde permanent spre creşterea acesteia,
Tabelul 4.3. adiă, spre degradare. Chiar dacă este alimentat cu flux de entropie
Evoluţia structurii destinaţiei solurilor în România27 joasă din exterior, în final sfârşeşte în decădere calitativă. Nu
există organisme nemuritoare.
Specificaţie 1250 1750 1900 1990 2000 Ţinându-se seama de aceste considerente, există
Suprafaţă
100 100 100 100 100 îngrijorări, bine justificate, că terenurile arabile, considerate
totală, din care:
sisteme termodinamice deschise, cu schimb de masă şi energie cu
- arabil 9,0 14,3 32,1 42,0 39,6
- vii + livezi 2,4 2,4 6,0 3,0 2,5
exteriorul, sunt în declin calitativ fapt ce pune în pericol
- pajişti realizarea producţiei agricole necesare menţinerii vieţii pe
21,4 35,7 25,0 18,0 19,9
naturale pământ. Şi în acest caz, al terenurilor arabile, legea entropiei este
- păduri 64,3 40,5 23,8 27,0 28,0 confirmată.
- alte terenuri 2,4 7,1 13,1 10,0 10,0
În întreaga lume, agricultura a erodat, compactat,
contaminat, îmbibat cu apă întinderi mari de pământ agricol. Aceste
De la începutul agriculturii şi până la jumătatea secolului
deteriorări continup aproape nediminuate în prezent. Întrucât
al XX-lea, creşterea întinderii zonei cultivate a lumii a ţinut pasul
majoritatea acestor degradări nu sunt vizibile, pericolul pe care îl
cu cea a populaţiei. Începând din 1950, extinderea suprafeţelor
27
Idem, p 112
69 70
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
reprezită este în general subestimat. Totuşi, colapsul civilizaţiei
sumeriene de acum patru milenii şi apoi al celei mayaşe, în secolul al
IX-lea, atribuit, în parte, pierderii calităţii pământului agricol, este o
mărturie a importanţei fundamentale a sănătăţii solului. Marile
descoperiri arheologice au avut loc în deşerturi.
Solul este esenţial pentru fertilitatea pământului. În
general, doar un strat de 15 centimetrii de la suprafaţa solului este
bogat în materii organice, minerale, substanţe nutritive, insecte,
microbi şi alte elemente necesare unui mediu hrăitor pentru
plante. Pierderea sau descompunerea acestor proprietăţi ale
solului prin eroziune sau alte forme de degradare dimnuează cu
timpul fertilitatea solului.
Evaluările făcute de specialişti, sub egida ONU, în 1991,
estimează că de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi
până în 1991, 552 milioane hectare – 38 % din suprafaţa globală
cultivată în prezent – au fost deteriorate din cauza proastei
administrări agricole a terenurilor arabile. Proporţia terenurilor
degradate, pe zone geografice, se prezintă astfel : America Centrală
– 74 % ; Africa – 65 % ; America de Sud – 45 %; Asia – 38 %;
America de Nord – 26 %; Europa – 25 %; Australia – 16%.
În Romania este un total de circa 15 milioane hectare
teren agricol, din care 9.340.000 hectare teren arabil, iar restul
fiind păşuni, vii şi livezi. Din totualul terenului arabil : 18 % are
calitatea foarte bună; 35 % calitate bună ; 29 % calitate mijlocie;
13,5 % calitate slabă şi 5 % calitate foarte slabă. Judeţul Iaşi are o
suprafaţă toatală de 546.757 hectare din care 376.735 hectare
teren agricol (249.887 hectare, adică 66 % arabil; 105.037
71
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
hectare, adică 28 % pajuşti si 21.775 hectare, adică 6% vii şi
livezi). În judeţul Iaşi : 18 % din terenul arabil are calitate foarte
bună; 35 % calitatte bună; 29 % calitate mjlocie ; 13 % calitate
slabă şi 5% calitate foarte slabă.
În general, factorul principal al degradării îl constituie
eroziunea, ponderea ei fiind 84 5 din cauze. Al doilea factor îl
constiutuie defrişarea pădurilor tropicale. Un al treilea factor îl
constiutie salinizarea terenurilor agricole irigate, circa 20 % din
suprafaţa mondială irigată fiind afectată de acest fenomen. Un al
patrulea factor îl constituie scoaterea din circuitul agricol a uno întinse
suprafeţe din cauza urbanizarii şi industrializării – în China, între 1987
şi 1992, au fost scoase din circuitul agricol pentru urbanizare şi
industrializare, 5 % din terenurile arabile de la acea dată.
2. Poluarea apelor
În Convenţia privind colaborerea în domeniul protecţiei
mediului ănconjurător, de la Sofia, din decembrie 1991, ratificată
prin Legea nr. 97/16 septembrie 1992, la art. 1 se precizează :
„Poluara apelor înseamnă acea schimbare a compoziţie apelor,
care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, nedeacvate
pentru întrebuinţarea economică sau recreativă, şi duce la
deterioarea florei şi faunei din mediul acvatic”.
Apa este un constituent esenţial al materii vi,
reprezentând în mamifere circa 93% din greutatea sângelui şi
circa 80% din masa musculară; organismul multor animale
72
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
inferioare (spongieri, meduze) este alcătuit din procente de peste
90 % din apă.
În natură, apa joacă un rol de factor limitant în
dezvoltarea şi distribuţia organismelor pe glob (de exemplu,
reducerea precipitaţilor anuale sub 72 cm/m2 opreşte dezvoltarea
arborilor, iar sub 25 cm/m2 determină apariţia pustiilor ).
La nivel planetar, apa reprezintă o componentă a
învelişului pământulu ocupând circa 70 % din suprafaţa Terrei;
apa de pe suprafaţa pământului alcătuieşte un înveliş compact sub
denumirea de hidrosferă.
Din punct de vedere ecologic, Oceanul Planetar-prin
stabilitatte mai mare şi valorile mai constante ale unor factori
(salinitate, temperatură, presiune, lumină etc.) – obligă
organismele la adaptări mai riguroase de structură şi
comportament.
Pământul dispune de 1,4 miliarde de kilometrii cubi de
apă dar din acestă cantitate enormă, 97,2 % o formează mările şi
oceanele, 2 % gheţurile Arcticii şi Antarcticii şi nu mai 0,8 % apă
dulce. Ori, totcmai acest minim procent – supus ciclului
permanent de evaporare, precipitaţii, infiltrare – este cel care
acoperă nevoile de apă ale omului.
Apa pot fi în mări şi oceane şi apă continentală. Apa din
mări şi oceane reprezintă leagănul vieţii, în carea au apărut
primele forme de viaţă. Dar, pentru menţinerea vieţii pe Terra,
prezintă importanţă deosebită apa continentală. Apa continentală
este apa care se găseşte sub formă de : fluvii, râuri, pâraie,
izvoare, lacuri, bălţi etc. Din apele continentale fac parte şi cei
73
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
circa 35 milioane de kilometrii cubi de calote glaciare şi gheţuri
permanente.
Potenţialul mondial al apelor curgătoare este de 20000 de
kilometrii cubi.
Viaţa în apele curgătoare este influenţată de debitul şi
valoare curentului. Biocenozele sunt mai slab reprezentate în apele
curgîtoare şi mai bogate în cele stagnante. Aceste din urmă sunt
populate de consumatori primari (artrapode, viermi, peşti) şi
secundari (carnivore din unele grupe de nevertebrate sau vertebrate
: peşti, batracieni), precum şi tritrivore (în special viermi).
Apa care conţine până la 0,5 g/l săruri dizolvate, fiind
bună de băut (potabilă) pentru om şi animale şi care, de regulă, se
utilizează în procesele industriale se numeşte apă curată. Apa
curată nu conţine microorganisme dăunătoare, patogene.
Apa cu o concentraţie de săruri dizolvate de circa 0,5 g/l
se numeşte apă dulce. Disponibilul de apă dulce este de circa 20
mii kilometri cubi, fiind concentrată în apele continentale de
suprafaţă şi de adâncime (freatice). Anul se consumă circa 2200
miliarde de metrii cubi de apă dulce, din care 73 % în agricultură,
22 % în industrie şi 5 % în activităţi menajere. Consumul
repartizat pe locuitor este de 5000 l/zi/om în SUA, 2000 l/zi/om
în Europa Occidentală şi 50 l/zi/om în ţările slab dezvoltate;
cantităţiile fiind mereu în creştere. Din consumul de 2200
miliarde metrii cubi, peste 1050 miliarede metrii cubi se întorc în
apele curgătoare ca ape poluante, numite şi ape reziduale.
Apa reziduală este aşadar apa rezultată din procesele
industriale şi activităţi menajere care conţine diferite elemente sau
74
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
substanţe chimice nocive, microorganisme patogene (virusuri,
bacteri, ouă sau larve de insectă etc.).
Apa este prin excelenţă purtătorul vieţii. Aşa cum se
cunoaşte, antropologii consideră că viaţa a apărut în apă.Dar, în
ultimul timp a devenit şi aducătoare de moarte, datorită poluării ei
şi deci tranformând-o din apă curată, potabilă, în apă murdară,
poluată, degradată calitativ şi ca urmare aducătoare de moarte.
Evedint că primele victime au fost vieţuitoarele din ape, peştii;
dar, acum apa infestată cu tot felul de toxine a devenit foarte
periculoasă pentru om şi toate vieţuitoarele de pe Terra.
Dar cine poluează apele ? Aşa cum s-a specificat anterior
„poluarea este preţul progresului tehnic şi industrial, ca şi al
explozei urbane”, cum scria Edouard Bonnefous, membrul al
Academiei Franceze. Într-o perioadă când încă nu se cunoştea
suficient influenţa industrializării agriculturii asupra apelor, la nivelul
anilor ’60 ... ’70 Edouard Bonnefous considera că „poluarea
provocată de industrie reprezintă 60% din total, adică circa 2/3;
deversările urbane 31%, adică circa 1/3 din poluarea totală”
Pentru a avea unele evaluari cantitative, iată o statistică
aproximativă : pentru a se produce un kilogram de grâu sunt necesari
1500 litrii de apă; 4500 litrii de apă pentru un kilogram de orez; 25
litrii de apă pentru un litru de bere; 2700 litrii de apă pentru unul de
alcool; 10000 litrii de apă pentru un kilogram de bumbac; 10 litrii de
apă pentru rafinarea unui litru de petrol; între 250 şi 500 litrii de apă
pentru un kilogram de hârtie; între 300 şi 600 litrii de apă pentru un
kilogram de oţel; 1000 litrii de apă pentru un kilogram de mătase;
500 litrii de apă pentru fiecare animal sacrificat în abator. Pentru un
75
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
duş se consumă între 25 şi 50 litrii de apă; pentru o baie între 150 şi
200 litrii de apă; spălatul lenjeriei cu maşina – 1200 litrii de apă la o
încărcătură; spălatul veselei cu maşina – 65 litrii de apă (numai între
4 şi 5 litrii de apă dacă operaţiunea este manuală). Toate aceste cifre
şi multe altele, înmulţite cu populaţia unui oraş, a unei regiuni, a unei
ţări, dau rezultate uimitor de mari. De aici şi concluzile alarmante ale
rapoartelelor FAO că lumea riscă să cunoască, nu peste multă vreme
o dificilă penurie de apă potabilă. De fapt, de multă vreme, Olanda
importă apă potabilă din Norvegia.
Dar, nu este suficient să afirmăm că populaţia urbană şi
industrială este răspunzătoare de creşterea poluării apelor. Pentru a
înţelege mai bine mecanismele şi efectele acestei poluări, este
necesar să revenim şi să prezentăm conţinutul noţiunii de apă curată.
Apa este un lichid prin excelenţă biologic. Ea nu este numai
un vehicul inert, ci poate stabili legături cu alţi constituienţi ai materii
vii; nu doar un mediu care conţine în soluţie gaze, substanţe
minearale su organice, ci este şi un mediu viu. Graţie oxigenului,
gazului carbonic şi săruruilor minerale pe care le conţine, ea face
posibilă viaţa animală şi vegetală. Miliarde de fiinţe microscopice se
află pe fundul lacurilor şi râurilor sau se găsesc în suspensie în apele
lor, ele acţionează asupra compoziţie chimice a acestor ape. Datorită
lor peştii se pot hrănii.
În stare naturală, apa dispune de un echilibru stabil,
reglată în deosebi de acţiunea clorofiliană. Dacă ciclul apei s-ar
întrerupe, dacă acestă „rezervă” nu ar fi reînoită, omenirea ar
murii asfixiată. Într-adevăr, apa conţine vegetaţie care prin
76
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
fotosinteză eliberează oxigen şi asanează în permanenţă atmosfera
terestră.
Acest mediu viu, care în mod nemijlocit dă viaţă solului,
florei şi faunei, este tulburat de apele reziduale, industriale sau
urbane. Modificările sunt de ordin fizic, chimic, biologic sau
chiar bacteriologic.
Coloranţii în suspensie, de exemplu, care ar părea
inofensivi la prima vedere, modifică transparenţa apei şi gradul de
iluminare al mediului acvatic. Acţiunea clorofiliană este
diminuată şi se crează tendinţa instalării anaerobe – cu alte
cuvinte, lipsa de aer şi lumină. Pe fundul apei, care conţine
substanţe organice, îndcep să se producă fermentaţii, în vreme ce
în stare naturală fundul apei este format din medii în întregime
mineralizate.
Tulburările de ordin chimic sunt provocate cu precădere
de compuşii toxici care au un efect direct asupra florei şi faunei
acvatice.
Tulburările biologice sunt consecinţa devărsării
deşeurilor menajere (formate în cea mai mare parte din substanţe
organice care, prin fermentare, modifică aciditatea şi conţinutul
de oxigen) şi alte gaze dizolvate, schimbă compoziţia chimică a
mediului acvatic. În afară de aceasta, deşeurile menajere conţin,
în general, şi germeni primejdioşi ai unor bacterii patogene şi
virusuri pe care procedeele clasice de epurare nu le pot distruge
întotdeauna.
În faţa acestui pericol se iau şi măsuri. Se iau hotărâri şi
se fac recomandări adecvate la diferite cvorumuri internaţionale a
77
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
căror aplicare este mai mult sau mai puţin eludată. La Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro,
din iunie 1992, s-a adoptat „Agenda 21”, care prevede, printre
altele, şi un program de acţiune pentru schimbarea actualelor
modele de consum exagerat de apă cu model de gospodărire
raţională a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, precum şi
protecţia calităţii lor. Comisia Economică Europeană a hotărât ca
până în anul 2005 toate localităţile să-şi trateze şi să recircule
apele reziduale. Dar, la nivelul anului 1993, într-un Raport al
Comunităţii Economice Europene, se specifică faptul că în Grecia
şi Portugalia aproape toate apele reziduale nu suferă nici un
tratament. Surprizător sau nu, nici Bruxellesul, capitala CEE, nu a
avea staţie de epurare a apelor. În Franţa numai 50 % din apele
reziduale erau tratate. Situaţii asemănătoare erau în toate ţările
membre ale CEE. Ţări, de altfel, foarte bogate, care ar putea să
aplice asemenea măsuri. Se poate observa de aici diversiunea
informaţională popagată de mass-media când afirma că „numai în
Romania nu se trataeză apele reziduale”. Desigur, aceasta nu
absolvă de responsabilitate, în acest sens factorii decizionali, în
domeniul din ţara noastră.
În ce priveşte Romania, resursele de apă de care dispune
ţara noastră sunt constiutite din apele de suprafăţă – râuri
interioare, lacuri naturale sau artificiale, fluviul Dunăra – şi din
apele subterane.
Comparativ cu ale ţari, resursele de apă ale Romaniei sunt
relativ sărace (1,7 mii metrii cubi pe locuitor) fiind de circa 6 ori
78
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
mai mici decât media pe plan mondial şi de circa 2,5 ori mai mici
decât media europeană.
Specialiştii apreciază că, pentru a fi considerate
suficiente, resursele de apă ar trebui să se cifreze la circa de 3000
metrii cubi pe locuiror pe an. În regim natura de scurgere,
resursele de apă ale ţării noastre sunt insuficiente (nuami 5
miliarde metrii cubi/an). Principala sursă de aprovizionare a
debitelor apelor de suprafaţă şi freatice, precipitaţiile, se
concentrează, în special, în perioada octombrie – aprilie, iar
perioada de vârf a solicitărilor de apă este în restul lunilor anului.
Din punct de vedere a volumului lor (660 mm/an media anuală),
Romania se situează pe locul 18 în Europa. Ele variază mult în
spaţiul (între 350 mm/an în Dobrogea şi 1000 – 1200 mm/an în
zonele montale). La acestea se adaugă un volum de apă în regim
amenajat de 13 miliarde metrii cubi/an.
Peste 2/3 din apele prelevate din emisar pentru consum,
în 1991, au fost returnate sub formă de ape uzate; totalul apelor
utzate evacuate ajunse în râuri, se ridică la peste 10 miliarde
metrii cubi/an. Din aceasta, circa 5,5 miliarde metrii cubi
reprezintă ape de răcire – poluate termic, iar restul – ape poluate
chimic, minerariel, bilogic, bacteriologic, care necesită epurare.
Deversarea unor asemenea cantităţi de ape reziduale afectează
calitatea apelor din râuri – deci a pricipalei surse de alimentarea
cu ape, făcând tot mai dificilă asiguarea alimentărilor cu apă din
aval. De aceea, epurarea apelor uzate s-a impus ca o cerinţă a
activităţii de gospodărire a apelor, devenind o veritabilă industrie.
79
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Aportul principal la poluare îl are industria, gospodăriraea
comunală şi locativă, urmată de agricultură şi industria alimentară
şi alte ramuri ale economiei naţionale.
În cadrul industriei, chimia evacuează cea mai mare parte
a substanţelor poluante din apă pe întreaga economie, 56,1 %.
Dar, păstrarea parametrilor de echilibru între calitate şi cantitate,
în condiţii de secetă sau excedent, nu poater fi neglijată cantitatea
nici unei substanţe poluante oricât de mici, care, în unele cazuri,
contribuie substanţial la valoarea unor indicatori de poluare,
realizând totodată, un efect nociv cumulat.
În ceea ce priveşte sursele de poluare, ele sunt
reprezentate de folosinţele resurselor de apă; agricultura prin
folosirea fertilizanţilor chimici, a erbicidelor şi pesticidelor în
cantităţi din ce în ce mai mari. Din sol, odată cu apa din
precipitaţii, substanţele poluante pătrund în apa freatică, în răuri,
lacuri şi fluvii, iar irigaţile conduc frecvent la secarea râurilor şi
lacurilor prin supraponpare. Activităţile industriale poluează
direct – prin descărcarea toxinelor în râuri lacuri şi fluvii – şi
indirect prin producerea poluării aerului care contribuie la
formarea compoziţiei chimice a ploilor acide. Construirea
barajelor pentru centralele electrice, ca şi despădurirea conduc la
salinizarea râurilor şi lacurilor.
Creşterea urbanizării agravează toate problemele privind
aprovizionaerea cu apă şi serviciile sanitare. Neepurarea apelor
din consumul casnic şi returnarea lor în această stare în râuri şi
ape, din care multe sunt folosite pentru băut, reprezintă o mare
sursă de poluare. În cele trei forme –fizică, chimică şi
80
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
bacteorologică– poluarea afectează concomitent resursele de apă
de suprafaţă şi subterană, având sure comune. Aceasta face
imposibilă separarea lor, chiar teoretică.
Folosirea capacităţilor interne a resurselor de apă este
limitată în momentul de faţă de poluarea semnificativă a apelor
râurilor interioare, pe diferite lungimi de bazin, ceea ce face
dificilă şi uneori prohibitivă folosirea acestora. Conform STAS
4706/1998, Categorii şi condiţii tehnice de calitate ale apelor de
suprafaţă, acestea sunt împărţite în patru categorii de calitate, trei
considerate corespunzătoare I,II şi III (apele din categoria I-a pot
fi utilizate în toate folosinţele, inclusiv apă potabilă pentru
populaţie) şi a IV-a, cu ape degradate calitativ sau în afara
categoriilor de calitate.
Luând ca indicator de referinţă „potabilitatea – principala
caracteristică a apelor freatice – poluarea acestora este întinsă pe
mari suprafeţe şi avansează în adâncime.
În ultimii ani, în ţara nostră s-au construit numeroase
instalaţii de epurare a apelor uzate industrial, orăşeneşti sau de la
complexele zootehnice, numărul lor crescând de la circa 200 în
anul 1950, la circa 3700 la începutul anilor ’90. Cu toate acestea,
nu este o situaţie prea satisfăcătoare; în condiţiile actuale, se
epurează integral 25 % din apele uzate, circa 45 % se epurează
parţial, iar 30 % se evacuează în cursuri de apă total neepurate,
ceea ce impune, în continuare, un efort considerabil pentru
ridicarea capacităţii instalaţilor de epurare la nivelul volumelor de
ape uzate, concomitent cu perfecţionarea tehnologiilor de epurare.
81
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Legea apelor din ţara noastră este foarte fermă din acest
punct de vedere; ea stabileşte, în primul rând că poluarea apelor
este interzisă prin lege; în al doilea rând, nu este admisă punerea
în funcţiune a nici unei capacităţi noi utilizatoare de apă
(capacităţi de producţie sau cvartale de locuinţe)-fără punerea în
funcţiune concomitentă a capacităţilor corespunzătoare de epurare
a apelor uzate. Se pare, însă, că aceste prevederi nu sunt suficiente
şi trebuiesc completate. De asemenea, se impune o contribuţie
generală la păstrarea calităţii apelor şi la economisirea acestora.
3. Poluarea atmosferei
Degradarea atmosferică este un proces de modificare a
compoziţie chimice normale a mediului aerean, prin propagarea
în acesta de substanţe chimice agresive sau de discomfort, din
cauza activităţilor multiple ale omului în scopul creşterii calităţii
vieţii materiale a speciei umane.
În Convenţia de la Geneva, din noiembrie 1979, ratificată
de România prin Legea nr. 8/25 ianuarie 1991, la art. 1 se
precizează „Expresia poluarea atmosferică desemnează
introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect de
substanţe sau energie care au o acţiune nocivă de natură să
pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor
bilogice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să
aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte
utilizări legitime ale mediului înconjurător...”.
82
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Dar, pentru a defeni poluarea atmosferică trebuie
prezentată compoziţia normală (naturală) a acesteia. Compoziţia
amestecului gazos numit aer este format din: 78% azot, 21 %
oxigen. În restul de 1 % sunt cuprinse gazele rare(heliul, neon, etc.)
şi bioxidul de carbon (CO2) în procent de 0.03 %. Aerul este saturat
cu vapori de apă, concentraţia acestora variind între 0 – 4%.
Plecând de la compoziţia normală, poluarea atmosferică
corespunde prezenţei substanţelor străine sau unei variaţi
importante a proprietăţilor componentelor aerului, variaţie care este
susceptibilă să provoace efect nociv sau discomfort. Astfel,
bioxidul de carbon constituent normal al atmosferei, este poluant
atmosferic atunci când concentraţia lui depăşeşte 300 p.p.m. (părţi
pe un milion).
Poluanţi atmosferici pot fi de natură : gazoasă – CO2
,CO, SO2 , NO, NO2 , N2O, NH3, H2S, hidrocarbur; lichidă -
particule lichide care reprezintă emanaţii din diferite procese de
condensare chimică; solidă – care reprezită particule solide sub
formă de pulberi în fumuri de ardere, prafuri industriale,
vulcanice sau prafuri provenite de la explozile atomice (conţinând
90 131
în special 2 izotopi radioactivi, Sr, I).
Sursele de poluare atmosferică de natură artificială,
produse de om, sunt: surse industriale –uzine de produşi
anorganici; uzine de produşi organici; uzine de hârtie şi celuloză;
industrie alimentară; uzine termoenergetice; fabrici de ciment şi
materiale de construcţie; uzine siderlurgice; uzine de metalurgie
neferoasă; mijloace de transport – autovehicule; locomotive;
83
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
nave; avioane; surse casnice – crematorii de bloc, cartier, oraş;
sisteme de încălzire individuale şi colective.
Trebuie reţinut că problema poluării atmosferice este
complexă şi că compoziţia de detaliu a aerului poluat variază
foarte mult în funcţie de zona geografică, de configuraţia
geometrică a surselor poluante, temperatură, umiditate,
intensitatea luminii, etc. Astfel, se vorbeşte mult de străpungerea
centurii de ozon în emisfera nordică a Pământului, ori nimic mai
normal dacă avem în vedere că atacarea stratului de ozon este
cauzată de CFC – uri, că anual omenirea disipează anual în
atmosferă 400 mii tone de CFC – uri şi că 98 mii tone, adică 25 %
emană din SUA şi Canada.
Reluând problema surselor de poluare atmosferică să
prezentăm câteva aspecte ale acestora.
Poluarea industrială a aerului. În procesul de poluare
atmosferică un rol crescător revine surselor de poluare industrială
socotind că activităţile industriale au devenit semnificative ca
factor alternator al ambianţei în ultimele două secole.
Întreprinderile industriale, dispuse pe vaste teritorii răpite
agriculturii sunt şi energofage, adică mari consumatoare de
energie, iar căldura sau energia electrică necesare lor, sunt
produse pe baza arderilor cărbunilor, petrolului sau gazului
metan.
Poluarea atmosferei cu pulberi şi gaze este în special
cauzată de următoarele tipuri de industrii : energetică,
metarlurgică, chimică, industria materialelor de construcţii.
84
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Astfel, întreprinderile termoenergetice, care transformă în
energie electrică (transportabilă uşor la mari distanţe) căldura şi forţa
aburului, au devenit din ce în ce mai puternice sub semnul foamei de
energie, caracteristică ultimelor decenii şi, ca atare, ponderea lor în
procesul nedorit de poluare a atmosferei s-au mărit considerabil.
Întreprinderile termoenergetice bazate pe arderea cărbunelui,
care prezintă maximă periclitate sub aspectul poluării, evecauează
cenuşa în halde special amenajate, dar, în aerul jurul lor se constată
existenţa pulberelor de cenuşă,cărbune, funingine în suspensie de
ordinul mg/m3/an pe distanţe de 8 – 20 km. Aceasta este cauza
posibilă a micşorării radiaţilor solare în zonele respective în urma
unui efect de ecran.
Bioxidul de sulf, rezultat prin arderea cărbunilor, este
evacuat la înalţimi de 300 – 500 m dar, din păcate, este prezent şi la
3
nivelul straturilor de sol în concentraţii de 20 – 40 mg/ m în cazul
3
termocentralelor care ating puteri instalate de ordinul 10 megawaţi.
În privinţa intensităţii emiselor de SO2, ca poluant, o
centrală termică ce produce 2000 MW/h energie electrică,
consumând aproximativ 460 t/h păcură, cu 3,5 sulf, generează o
emisie de 32 t/h SO2. Dacă funcţionează pe cărbune, la aceaşi putere
instalată şi consumă 770 t/h cărbune cu 9% sulf, aceasta corespunde
la o emisie de 15 t/h SO2.
Industria siderurgică manipulează cărbuni, minereuri,
execută arderea lor în cocserii, furnale şi oţelării şi în fiecare din
aceste faze ale procesului intervin pulberi. O parte semnificativă a
acestor pulberi este compusă din particule metalice, compuşi de flor,
arsen, hidrocarburi cu cicluru condensate. Gazele rezultate în
85
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
procesele siderlurigice sunt : SO2 (provenit din oxidarea sulfului din
cărbune şi minereurile de fier - pirite), CO, fenoli, H2S. Întinderea
zonei de poluarea în preajma întreprinderilor siderlurgice de mare
capacitate de producţie depăşeşte radial 3 kiloemtrii.
Industria metalelor neferoase determină poluarea din
faptul că minereurile exploatate în raport cu un anumit metal conţin o
gamă largă de combinaţii ale altor metale, aflate însă în proporţii
nerentabile pentru exploatarea simultană în raport cu acestea, dar
foarte semnificative ca impurităţi, care trebuie înlăturate şi
neutralizate. Operaţiile de bază în astfel de industrii corespund
extracţiei de minereu, purificării şi rafinării, operaţii care presupun
apariţia poluanţilor atmosferici de tipul pulbere, vapori, gaze.
Impurităţile frecvente întâlnite în una din aceste faze sunt bioxidul de
sulf, mercurul, zincul, cadniul, aresenul, plumbul şi florul.
Periculoase prin remanenţa lor îndelungată sunt aerosolii de
plumb şi mercur. În diverse industrii, care sunt grupate sub
denumirea de metalurgie neferoasă, o importanţă deosebită în
privinţa măsurilor de protecţie a mediului revine producţiei
compuşilor de beriliu, care au un prag toxic foarte scăzut, uşor de
depăşit.
Industria materialelor de construcţii prelucrează
materii prime ieftine (marnă, calcar, nisip, gips), care se găsesc
din abundenţă, motiv pentru care randamentul proceselor
respective foarte scăzut, nu este privit ca îngrijorător din punct de
vedere economic. Pierderile masive din materia primă în
procesele de prelucrare mecanică, termică, etc., se repercutează
însă ca un efect masiv de poluare prin dispersarea în atmosferă a
86
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
unor cantităţi însemnate de pulberi. Majoritatea acestora se depun
la distanţe de ordinul 5 – 10 kilometrii de sursă, provocând
înăbuşirea plantelor.
Industria chimic㸠ajunsă la o enorma dezvoltare
cantitativă şi structurală, produce agenţi de impurificare
atmosferică de maximă nocivitate şi diversificare, atât în cadrul
aceleaşi întreprinderi, cât şi pe ansamblu, mai ales sub forma de
gaze şi vapori, mai rar sub formă solidă.
Din această varietate de substanţe sunt de reţinut,
combinaţiile gazoase ale sulfului: SO2,SO3,H2S, RSH, ale azotului
: NO, NO2 N3O, NH3; clorului : Cl2, HCl; o serie de substanţe
organice ca: CO, CCl4, metanol, piridină, formaldehidă, fenol,
furfunor, difeniloxid, dietelamină, benzen, etc. ; poluanţi sub
formă de pulberi : funingine, flour, compuşi de flour, arsen şi
compuţi de arsen, mercur, sedimentabile (netoxice), pesticidele.
Mijloacele de transport reprezintă o categorie
importantă şi foarte diversificată de accesorii indispensabile ale
civilizaţiei şi concomitent, produc producători ai poluării
factorilor naturali. Din această categorie a mijloacelor de
transport ca surse poluante atmosferic, pe primul loc se situează
autovehiculele, mai ales în ţările cu o densitate mare a acestora.
Astel în SUA statisticile arătau că 1990 erau 1,34 persoane pe un
automobil, ori în aceste condiţii poluarea datorată acestor
mijloace de transport este deosebit de importantă.
Dar, pentru a avea o imagine asupra volumui de
CO2,produs de autovehiule, să calculăm câţi metri cubi eliberează
87
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
în atmosferă un autoturism cu ardere corect reglată care consumă
8 litrii de benzină la 100 kilometrii.
Pentru simplificare considerăm că benzina ar fi formată
numai din izooctan (alcan de formulă brută C8H18 , cu masă
moleculară 114 şi densitatea 0,85 g/cm3).
Rezolvare. Scriem ecuaţia procesului de ardere completă :
C8H18 + 25/2 O2 = 8 CO2 + 9 H2O
Dacă la 114 kg C8H18 corespund 822,4 m3 CO2 , atunci,
pentru :
0,85.8000 / 1000 Kg C8H18 = 10,6 m3 CO2
Mijloacele de transport cu motoare cu abur (locomotive,
nave) produc o inpurificare a atmosferei prin fumul pe care îl
evacuează pe coşuri.
Avioanele, la rândul lor, consumă benzină de calitate
superiaoră, fapt care determină eliminarea unor produşi mai puţin
poluanţi. Însă, efectul negativ este amplificat de faptul că zborul
avioanelor la înălţimi din ce în ce mai mari injectează poluanţii în
straturile superioare ale atmosferei, direct în straturile protectoare
de CO2 şi de ozon, cu consecinţe negative asupra acestora.
Sistemele casnice de încălzire şi utilitate culinară
contribuie de asemenea în mod substanţial la poluarea
atmosferică.
88
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Încă după primele serii de explozii atomice experimentale
efectuate de către marile puteri posesoare de armament nuclear în
zone îndepărtate şi nelocuite ale globului, s-a constatat că
precipitaţiile şi praful depus din atmosferă pe diferite instalaţii,
din zone foarte distanţate de cele în care fuseseră efectuate
90 137
experimetările, erau radioactive şi conţineau Sr,
câteva elemente radioactive.
Fondul de radiaţii global nu a crescut simţitor faţă de cel
datorat surselor naturale de radiaţie, a rocilor radioactive sau
razelor cosmice din spaţiu extraterestru. Dar, pericolul constă în
straturile inferioare ale atmosferei, odată cu micşorarea valorii
raportului O2/CO2 .
În tabelul 4.4 s-au selectat pentru O2 , N2 şi CO2 valorile
unor proprietăţi ale acestor componente din atmosferă, care au
importanţă în cazul când se schimbă proporţia lor relativă.
Cs şi alte
Tabelul 4.4
Date fizice28 pentru O2 , N2 şi CO2

Coeficient de vâscozitate

conductibilitate termică
90
faptul că Sr circulă prin mediu împreună cu calciul, cu care se

Coeficient de difuzie
Căldura moleculară
aseamănă chimic, fiind în aceeaşi grupă a sistemului periodic. Ca la :

Coeficeint de
90
atare, Sr este extras cu avilitate din sol de către plante,

γ = Cp/Cv
(cal/cm.s)
Substanţa

(gr/cm.s)

(cm2/s)
încorporat în hrană şi astfel ajunge în organismul uman unde se
p=ct. v=ct.
fixează cu predilecţie în celulele osoase pe care le iradează,
O2 203 0,178 5,80 7,00 5 1,40
putând fi cauza declanşării cancerului osos. N2 1,75 - 5,68 7,03 5 1,40
CO2 148 0,139 3,38 8,81 6 1,33
Disiparea în atmosferă a peste 22 miliarde tone de CO2
anual din activităţile umane este cauza esenţială a creşterii
procentului de bioxid de carbon în atmosferă. Din examinarea datelor din tabelul, rezultă că în special
La începutul revoluţiei industriale, cu baza energetică datorită conductibilităţii termice mai scăzute asociată cu o
axată pe cărbuni şi petrol, procentul de CO2 din atmosferă era capacitate calorică mai mare a bioxidului de carbon, în
situat la valoarea de 0,03 %. Actualmente, acest procent este comparaţie cu aceleaşi proprietăţi pentru oxigen şi azot, la
0,033 %, iar pentru anul 2050 se prefigurează (la menţinerea mărirea procentului de CO2 au loc diverse fenomene, dintre care
actuală a ritmului de creştere ) o valoare de circa 0,06 %. Aceste unele le redăm în continuare.
cifre sunt neliniştitoare din mai multe motive. Odată cu acumularea de CO2 în stmosferă, la aceeaşi
În primul rând, bioxidul de carbon este un gaz mai greu cantitate de energie solară (primită de suprfaţa pământului sub
decât oxigenul şi azotul şi deci el se va acumula prepoderent în
28
Cf. Gh. Coman, op cit. p 133
89 90
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
forma radiaţiilor ultraviolete şi infraroşii) incidente, pierderile de
căldură vor fi din ce în ce mai reduse, fenomenul fiind cunoscut
sub denumirea de efect de seră. Mărirea procentului de CO2 în
aerul atmosferic poate schimba echilibru termic la nivelul
planetei, iar creşterile temperaturii pe planetă va duce la topirea
gheţarilor din regiunile polare şi va fi urmată de o creştere rapidă
a nivelului oceanului planetear.
O altă consecinţă a modificării raportului O2/CO2 datorită
poluării se referă la modificarea activităţilor vitale ale fiinţelor cu
organizare superioară. Azi este cunoscut faptul că bioxidul de
carbon reprezintă unul din factorii importanţi care reglează
29
activitatea centrelor respiratorii . Orice variaţie în plus sau în
minus, a concetraţiei de CO2 din sânge determină modificări ale
activităţii centrelor respiratorii. O creştere de numai 0,2 % a
concentraţiei de CO2 din aerul alveolar, deci şi din sângele arterial
cu care acesta se află în echilibru, determină dublarea frecvenţei
şi creşterea amplitudinii respiraţiilor.
Variaţile concentraţiei CO2 sangvin modifică
automatismul centrilor respiratorii fie prin acţiunea directă, fie
+
prin modificarea concentraţiei ionilor de hidrogen H în lichidul
cefalorahidian. Aceasta, deoarece CO2 pătruns în lichidul
cefalorahidian se hidratează, formând acid carbonic H2CO3, care
disocează rapid generând ioni de hidrogen (HCO-3, H+).
Scăderea oxogenului dizolvat fizic în plasmă determină
stimularea mai slabă a centrelor respiratorii prin intermediul
chemoreceptorilor sinusului carotidian şi al crosei aortice. Legat
91
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
de balanţa cantităţii de oxigen din atmosfera terestră mai este de
considerat şi un alt aspect30. Din oxigenul existent în aer, sub
acţiunea radiaţilor solare se formează o varietate alotropică 31 a
oxigenului, ozonul. În molecula de ozon intră trei atomi de
oxigen, molecula formându-se cu consum de energie conform
reacţiei :
3 O2 2 O3
∆ Hformare = 39,9 kcal = 166,78 kJ
Ozonul se caracterizează printr-o mare tendinţă de a
-6
reacţiona de aceea el se află în concentraţie maximă de 1.10 %
în volume doar la înălţimea de 22 kilometrii.
Recostituind „imaginativ şi raţional” formarea ciclurilor
vitale pe Terra, savanţii au ajuns la ipoteza că suprafaţa
pământului primordial era scăldată într-un „foc” de radiaţii
ultraviolete, care au transformat stratul de metan, apă şi amoniac
într-o „supă de compuşi organici”. Din aceasta s-au ivit primele
vieţuitoare, protejate de apa oceanului planetar contra focului
„dătător de viaţă şi ucigător în acelaşi timp”32 al radiţiilor solare.
Când atmosfera terestră şi-a dobândit oxigenul prin
activitatea de fotositeză a plantelor verzi, ea şi-a format, de
29
Teodorescu Exarcu, Ileana Cuihat, Silvia Ghergulescu, Maria Soigan,
Biologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 66
30
Barry Commoner, Cercul care se închide.Natura, omul şi tehnica, Editura
politică, Bucureşti, 1980
31
Solomon Sternberg, Ortansa Landauer, Cornelia Mateescu, Dan Giană,
Teodor Vişan, Chimie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
32
Barry Commoner, Cercul care se închide.Natura, omul şi tehnica, Editura
politică, Bucureşti, 1980
92
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
asemenea, şi o „pătură protectoare” de ozon. De ce apelativul de
pătură protectoare pentru stratul atât de subţire de ozon ? Pentru
că din spectru razelor solare ozonul absoarbe radiaţii între 2500 -
3000 Å, „reducând intensitatea radiaţiei ultraviolete în suficientă
măsura pentru ca fiinţele vii să poată ieşi de sub apă şi să îşi
înceapă răspândirea pe suprafaţa planetară”
* scinda în atomi liberi de Cl cu reactivitate ridicată, catalizând
Aşa cum s-a specificat mai sus, viaţa pe pământ este
protejată de o pătură de ozon, împotriva razelor ultraviolete
emanate de Soare.
Pentru creşterea confortului speciei umane, după primul
război mondial, au fost inventate diverse sisteme frigorifice, de
aer condiţonat, pulberizatore etc., la a căror funcţionare s-a
descoperit, că cel mai nimerit agent de lucru, sunt gazele
cloroflourcarbon – CFC, cunoscute sub numele comercial de
freoni.
La sfârşitul anilor 1920, când au fost inventaţi freonii,
erau consideraţ substanţe chimice miraculoase – netoxice,
neinflamabile, necorozive şi stabile. Aceste proprietăţi au
contribuit la utilizarea lor cvasigenerală ca propulsori în tuburile
cu aerosoli, ca spumaţi, ca solvenţi şi ca agenţi de răcire la
frigidere şi la aparatele de aer condiţionat şi, începând cu anii 80,
ca solvenţi la curăţirea plăcilor pentru circuite integrate şi a chip-
urilor din dotarea computerelor în Silicon Valey din California.
Ca rezultat, producţia mondială de freon a crescut rapid.
93
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Însă după circa 50 de ani, mai precis în 1974, chimiştii
Mario Molina şi Sherwood Rowland, de la Universitatea
California din Irvine, au publicat un articol în revista Nature, prin
care lansau ipoteza că, deşi stabilitatea freonilor este foarte
apreciată în industrie, ea s-ar putea dovedi letală pentru srtatul de
ozon, dat fiind că freonii proveniţi din surse amplasate la sol ar
putea ajunge intacţi în stratosferă. Acolo, radiaţia solară îi poate
astfel reacţii în lanţ care ar putea distruge ozonul pe scară mare,
evident, cu efecte negative asupra existenţei vieţii pe pământ.
Ipoteza cuprinde toţ mai mulţi adepţi în lumea ştinţifiică
şi ea începe să fie tot mai mult confirmată de cercetările
experimentale în domeniu, efectuate de pe sateliţi de către NASA.
Pentru iniţierea acestor cercetări în domeniu, chimiştii Mario
Molina şi Sherwood Rowland şi alături de ei, Paul Crutzen de la
Institutul Max Planck, din Germania, au primit în 1995 premiul
Nobel pentru chimie.
Dar, lupta a fost crâncenă între oamenii de ştiinţă şi
interesele marilor companii producătoare de freon din SUA, până
s-au adoptat măsuri de eliminare din fabricaţie a freonilor, în
ianuarie 1996. Circa 80% din producţia de freon, la sfârşitul
deceniului ’80, când s-a semnat primul protocol de la Montreal,
se realiza în 6 mari companii nord-americane şi vest-europene :
Du Pont, Atochem, Allied Signal, Imperial Chemical Industries,
Hoecheste şi Montefluos. Acestea tot timpul au finanţat campanii
publicitare că nu freonii ar fi vinovaţi de distrugerea stratului de
ozon. Numai unul din rapoartele NASA dat publicităţii în aprilie
94
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
1991, în care se specifica că rarefierea păturii de ozon ce avea loc
în emisfera nordică a globului avea o intensitate mult mai mare
decât se estimase iniţial şi că pune în pericol viaţa a circa 200 000
persoane anual numai în SUA, pentru cancer de piele, sub
presiunea deosebită a opiniei publice companiile americane, în
frunte cu Du Pont, au cedat acceptând efectuarea de cercetări
pentru înlocuitori.
Compania Du Pont şi-a accelerat programele de cercetare
menite să pnă la punct alternative şi să conducă la brevetarea lor.
Compania a anunţat că investise în elaborarea substituenţilor
pentru freoni 450 milioane de dolari şi că se aştepta să cheltuiască
în acest scop 1 miliard de dolari până la sfârşitul anului 1995.
Eforturile companiilor din domeniul chimie s-au orintat
prepoderent către două tipuri de compuşi – derivaţi cloruraţi
(HFC) şi derivaţi fluoruraţi (HCFC).
Dar, surpriză ! noii derivaţi, la rândul lor, sunt substanţe
care rarefiază ozonul, deşi într-o măsură mult mai mică decât
CFC – uri, dar se descompun mult mai uşor, ceea ce înseamnă că
emisiile actuale vor provoca cele mai mari pagube în următorii
10-20 de ani – tocmai în perioada când se prevede că stratul de
ozon va avea cel mai mult de suferit.
Totodată, ca şi freonii, HCFC şi HFC, sunt şi gaze de seră
redutabile. De exemplu, la 100 de ani după ce este degajată în
atmosferă, o tonă de CFC-11 va contribui la încalzirea la nivel
global de 4000 de ori mai mult decât aceeaşi cantitate de bioxid
de carbon (CO2); o tonă de HCFC-22 va produce o încălzire de
1700 de ori mai accentuată, iar o cantitate comparabilă de HFC-
95
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
134-a va avea un efect de 1300 de ori mai puternic. În afară de
contribuţia lor la încălzirea globală, HCFC şi HFC mai au,
amândouă, şi altă urmare potenţial îngrijorătoare : studiile recente
formulează ipoteza că, în atmosferă, aceste substanţe se scindează
formând acizi, cum este acidul trifluoracetic, care cade pe Terra
odată cu precipitaţiile şi se poate acumula în unele zone în
concentraţii destul de mari pentru a intoxica plantele.
Însă, aceste substanţe înlocuitoare au fost acceptate de
semnatarii protocoalelor internaţionale în domeniu întrucât
industria chimică a susţinut că nu va investi în aceste substanţe
înlocuitoare dacă este improbabil să-şi recupereze investiţiile.
Guvernele au subscris acestui argument ca urmare a necesităţii
urgente de a se renunţa la freoni, care sunt mult mai puternici.
Ce se desprinde de aici ? faptul că problema nu este
rezolvată şi că campania publicitară care se face în acest scop nu
este decât o poluare informaţională, mai ales că încă nu se cunosc
toate efectele secundare ale acestor înlocuitori. S-a menţionat la
început campania publicitară făcută freonilor la descoperirea lor.
*
S-a menţionat, anterior, şi pericolul creşterii în
continuare, în atmosferă, a cantităţii de CO2. Poate fi redus?
Desigur ! cum ? stimulând consumatorii acestuia. Care sunt
producătorii primari de substanţe organice – componenţii florei
pământene.
Aşa cum este binecunoscut, pădurea matură asigură cea
mai mare productivitate de fixare a carbonului din CO2. Rezultă
96
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
astfel că pădurea ocupă un loc important, în cadrul florei, pentru
menţinerea echilibrului între componentele ecosistemelor.
33
Dar nu numai pentru echilibrul atmosferic . Influenţa
pădurii asupra vieţii omului este imensă, sub multe aspecte. Toată
fiinţa sa, ethosul său, obiceiurile şi religia sa, totul s-a format la
umbra pădurii şi chiar concepţiile lui despre sine însuşi şi despre
lume, în general, germinează în foşnetul verde al pădurii. Cultura
umană s-a făurit la umbra pădurii. Poporul român, aşa cum
menţionează marii noşti istorici, a rezistat, în faţa hoardelor
asiatice, la umbra pădurii. Mitologia umană este, în mare parte,
mitologia pădurii. Muma pădurii este un personaj curent în
basmul popular românesc.
Însă, dacă germenii culturii au apărut la umbra pădurii,
răspândirea ei a început prin distrugerea pădurii. Omul epocii de
bronz se pricepea să prelucreze o grindă şi să doboare un copac
nu prea mare. El nu era însă în stare să desţelenească o pădure şi
de aceea oamenii îi dădeau foc. Aşa a început primul val al
civilizaţiei umane, cu revoluţia agricolă; omul a început să devină
cultivator, din culegător. Aşa au făcut popoarele europene şi tot
aşa au făcut coloniştii în America. Toponimia cu terminaţii în
„brandt”, „schwand”, „rent”, „hag”, sunt reminiscenţe din vechea
„cultură” a focului.
Deşi lupta cu pădurea, omul de punea totuşi sub protecţia
ei, atunci când îl ameninţa un duşman. Nici o graniţă naturală nu
se poate asemăna cu pădurea, nici apa, nici muntele. Coasta mării
33
Coman Gheorghe, Coman Geoge-Ştefan, Pădurea în pericol, În Buletin
Ştiinţific nr.1/1998, editat de Fundaţia Ecologică “Dimitrie Cantemir” Iaşi,
p.135-142.
97
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
este totdeauna deschisă unui atac. Munţii n-au oprit nici pe
Alexandru cel Mare, nici pe Hanibal, nici pe Napoleon etc.; în
schimb, pădurile germane au pus stavilă întinderii imperiului
roman. Lupta ruşilor cu mongolii a fost lupta pădurii cu stepa ;
atacurile tătarilor s-au frânt la marginea pădurii ruseşti şi în
pădure au strâns ruşii forţe pentru o contraofensivă. Incaşii
peruani au trecut munţii fără greutate, dar n-au mai putut pătrunde
spre răsărit, pentru că s-au oprit la un zid de pădure de netrecut.
Din aceleaşi motive, coloniştii americani n-au putut trece timp de
două sute de ani spre apus peste munţii Anzi. De aceea nu trebuie
să ne mire că cuvântul german vechi nordic „mork”, din care a
ieşit mai târziu „mark”, care înseamnă pădure.
Iniţial, relaţia omului cu pădurea se desfăşura pe două
planuri: vânat şi nutreţ. Crearea africulturii a început cu defrişarea
unor păduri, cu restrângerea areiei de întindere a acestora.
Trecerea de la economia naturală la economia
manufacturieră şi apoi la cea industrială, s-a făcut prin distrugerea
continuă a pădurii, prin răstrângerea ei continuă a ariei de
întindere a ei.
Prima manifestare pe scară largă a omului împotriva
pădurii s-a petrecut în Anglia. Astfel, pe timpul lui Carol I, s-a
pus chiar premii pentru distrugerea pădurilor, întrucât vroia să se
cultive mai mult grâu. Crowell a făcut acelaşi lucru de dragul
păşunilor pentru oi; pe atunci industria lânii câştigase locul cel
mai important în economia naţională engleză. În Spania pădurile
au fost distruse de dragul „merinosului”. În Provence şi în Balcani
98
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
se trimiteau la păscut capre ceea ce avea acelaşi rezultat pentru că
mâncau lăstarii.
Dar, distrugerea masivă a pădurilor a început odată cu
creşterea concentrărilor urbane şi a industriei de prelucrare primară a
metalelor. Pădurile erau sacrificate pentru lemn folosit drept
combustibil la încălzirea locuinţelor şi ca agent energetic la topirea
metalelor. Puternica industrie a fierului a dat naştere peste tot, la
început ăn păduri; în Anglia punctul ei central a fost Forest of Din
(Codru de la Din), în Europa Centrală Hartz, Siegerland, Silezie,
Stiria, în Rusia Uralii, în America pe malul Atlanticului etc.
Urmarea a fost că în secolul al XVIII-lea au început să
apară plângeri în priviinţa distrugerii pădurilor.
Observaţii îndelungate au stabilit că pădurea menţine o
climă constantă în zona ei de existenţă. În păduri este ceva mai
răcoare decât în atmosfera înconjurătoare. De asemenea, pădurile
păstrează umezeala solului. Această credinţă datează de multă
vreme; şi Homer scria că nimfele au fost născute în izvoarele din
dumbravele sfinte. Cu toate acetea, distrugerea pădurilor a
continuat cu şi mai mare înverşunare.
Cea mai intensă defrişare şi cea mai intinsă suprafaţă de
pădure distrusă de civilizaţia primei revoluţii industriale a avut
loc în America.
America secolului al XIX-lea a fost construită din lemn.
Case şi oraşe întregi, poduri şi coşuri erau făcute din lemn.
Străzile au avut primele pavaje din lemn. De asemenea, căile
ferate aveau nevoie să transporte cât mai mulţi călători şi cât mai
multe mărfuri, ele au colonizat populaţia agricolă de-a lungul
99
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
căilor ferate şi i-au ajutat să distrugă pădurile. Când scânteiele
locomotivelor, acţionate cu aburi, obţinuţi prin arderea lemnelor,
provocau un incendiu, regii drumului de fier zâmbeau fericiţi.
Focul era tovarăşul lor, atât la propriu cât şi la figurat. El curăţa
locul pentru viitorii călători.
Este greu a ne face o imagine de proporţile pe care le
luau incediile forestiere în America. De exemplu, în 1871 a ars
pur şi simplu un stat întreg – câteva milioane de hectare de
pădure, de 10 ori mai mult decât consumau atunci SUA într-un
an; în 1908, fluviul de foc s-a văzut peste o zonă de 300
kilometrii lungime; în august 1910, focul a distrus în statul Idaho
câteva zeci de colonii – s-au prăpădit în flăcări 8 oraşe şi câteva
sute de oameni.
Dar, dezastrul pădurilor a continuat şi continuă şi astăzi
când distrugerea fondului forestier decurge cu şi mai multă
intensitate. Se afirmă că în lumea întreagă în fiecare minut, se
distruge, în medie, circa 20 hectare de pădure; prin tăiere, incendii
şi alte dezastre naturale sau efectuate de mâna omului. Nimeni nu
replantează atâţia arbori încât, după un timp, paguba să nu fie
ireparabilă, sufocantă. Acesta este poate adjectivul cel mai
potrivit, deoarece pădurile sunt „plămânul verde” al omenirii.
Pădurea asigură refacerea echilibrată a compoziţiei chimice a
atmosferei pământeşti. Dar pădurea este în mare pericol şi odată
cu ea însăşi existenţa vieţii pe pământ. Pericolul vine pe de o
parte datorită defrişărilor pentru lemnele de foc, lemn de
construcţie, hârtie şi alte produse mai puţin esenţiale, iar pe de
altă parte datorită îmbolnăvirii ei cu diverse emanaţii nocive.
100
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Deşi despădurirea primejduieşte apovizionarea viitoare cu
lemne de foc, lemn de construcţie şi hârtie, contribuind la
eroziunea solului, la inundaţii şi la eroziuni, se intreprinde prea
puţin pentru a răsturna aceste tendinţe. Însă distrugerile prin
îmbolnăvire sunt mult mai devastatoare întrucât sunt
imprevizibile. Semnele s-au adunat progresiv, la început nu se
întelegea despre ce e vorba.
Importanţa ecologică a pădurii ? Este multiplă. În primul
rând captarea de energie prin fotosinteză şi capacitatea de fixare a
carbonului în diferite ecosisteme. În al doilea rând, neutralzarea
eficientă a emanţiilor de CO2, care, în 1993 s-au ridicat la
22.340.000.000 tone pe tot globul.
* deceniului al V-lea în oraşul Los Angeles (SUA); în prezent este
Un alt aspect al poluării mediului este dat de smog şi în
acelaţi context de ploile acide. Cuvântul smog este un neologism
introdus în vocabularul obişnuit tocmai de activitatea ecologică şi
desemnează ceaţa densă amestecată cu fum, care se formează la
înălţime în atmosferă, în regiunile puternic industrializate.
Cuvântul smog este un termen compus din cuvintele engelezeşti :
smoke = fum şi fog = ceaţă rezultând fum combinat cu ceaţă
sau, prin prescurtae simplu smog.
Dar, în cazul smogului nu se defineşte singur un fum
combinat cu ceaţă. Smogul defineşte, prin conţinutul său, o ceaţă
persistentă, conţinând poluanţi în concentraţii peste limitele
admise sau aer puternic poluat, cu transparenţă redusă, care
stagnează într-o zonă mai multe zile în şir.
101
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Smogul se formează printr-o reacţie fotochimică dintre
diverşi constituienţi poluanţi atosferici, expuşi la o insolaţie
puternică şi nu apare, ca de obicei, decât în aerul oraşelor cu un
climat de tip mediteranian. La o concentraţie de câteva zeci de
p.p.b. (părţi pe un miliard), smogul poate provoca animalelor şi
omului puternice iritaţii oculare şi periculoase daune plantelor.
Frecvent concentraţia sa în oraşele cu climat însorit foarte poluat
este sub 50 p.p.b. Smogul, de obicei, poate fi din punct de vedere
chimc, oxidant sau reducător.
Smogul oxidant este smogul care conţine oxizi de azot,
ozon formaldehidă, acroleină, peroxizi ai unor compuşi organici
etc. Smogul oxidant a fost semnalat, prima oară la sfârşitul
cunoscută manifestarea lui şi în ate oraşe ale lumii : Batumi,
Moscova, Geneva, Rotterdam, Stockholm, Tokyo etc. Smogul
oxidant are asupra organismelor efecte cangerigene.
Smogul reducător este smogul în care predomină fumul
şi bioxidul de sulf. În prezenţa radiaţiilor ultraviolete SO2 se
trasformă în anhidridă sulfurică (SO3) conform reacţiei:
SO2 + ½ O2 SO3 + 22 kcal
În contact cu vaporii de apă din atmosferă se va forma
acid sulfuric, după reacţia :
SO2 + H2O SO3 H2 + 18 kcal
102
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Iar ulterior SO3H2 se transformă, spontan, sub influenţa
prafului metalic din atmosferă, în acid sulfuric. În ultimul timp s-
a pus în evidenţă un alt tip de reacţie care survine în atmosfera
contaminată :
SO2 + H2O + NO 2 SO4 H2 + NO
Prin reacţie cu cationii prezenţi în aer, în particular, cu
amoniacul şi diverse metale bazice, se formează sulfaţi, adesea
solizi, care cad pe sol odată cu precipitaţiile. Primul accident
înregistrat, ca urmare a acţiunii smogului, a fost accidentul din
valea Meusei (Belgia) din anul 1930. în acest dezastru au murit
60 de persoane, alte câteva sute fiind întoxicate. Chiar şi vitele au
suferit. Dar ce s-a întâmplat ? În prima săptămâna a lunii
decembrie 1930, Belgia era învaluită de o ceaţă densă, valea
Meusei a fost, în plus, atinsă de o inversiune de temperatură, într
Huy şi Seraing. În această vale îngustă se întind pe 24 kilometrii o
serie de industrii foarte poluante : furnael, joagăre, fabrici de
sticlă, uzine de var, de zinc, de acid sulfuric etc. După trei zile de
ceaţă, lucrătorii prezentau tulburări respiratorii. În zilele
următoare mortalitate a crescut cu 10 % în raport cu media
normală, în acelaşi anotmp. Moartea a lovit, în special, persoanele
vârstnice sau cele care sufereau deja de afecţiuni cronice, cardiace
sau pulmonare.
În anul 1948, cu 18 ani mai târziu, un al doilea accident
spectaculos s-a produs în NE SUA, în micul oraş Donora, în
apropiere de Pithsburgh. Condiţiile atmosferice erau : anticiclon
103
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
pe deasupra NE SUA, ceaţă desă însoţită de o inversiune de
temperatură, absenţa aprope completă a mişcării aerului. Scenariu
era aproape identic cu cel din 1930, numeroşi locuitori ai oraşului
prezentând tulburări respiratorii, iar 27 au încetat din viaţă.
Londra are însă tristul privilegiu de a fi fost sediul unor
repetate accidente dintre cele mai grave. În decembrie 1952,
smogul a fost deosebit de dens şi, la mai puţin de 12 ore de la
apariţia lui, numeroşi locuitori prezentau simptome de afecţiuni
ale aparatului respiratori : scurgeri nazale, dureri de gât, jenă
respiratorie, apăsare toracică, cianoză, tuse cu expectoraţii şi
vărsături. Episoade aproximativ similare s-au mai semnalat în
ianuarie 1956 când au murit peste 1000 de persoane, în decembrie
1957 când au murit peste 700 de persoane, în decembrie 1962
când au murit 430 de persoane. Accidente grave au mai avut loc
în Yokohama în 1946, Poza Rica (Mexic) în 1950, Walsum lângă
Dusseldorf în 1952, New Orleans în 1958, şi altele.
În toate aceste cazuri aparatele speciale au permis
detectarea, în aerul poluat, a trei categorii de substanţe : produse
de combustie sub formă gazoasă, constituite din compuşi ai
carbonului (anhidridă carbonică, oxid de carbon sau
hidrocarburi), compuşi ai sulfului care, în prezenţa vaporilor de
apă, pot produce acid sulfuric etc.; pulberi de funingine provenind
din cenuşă sau reziduri nearse, constituind partea esenţială a
fumurilor vizibile ; particule solide sau lichide rezultând din
emanaţiile directe ale uzinelor (fabrici de ciment, topitorii,
produse chimice etc.) sau din gazele de eşapament a
automobilelor. Se observă clar că smogul este un produs direct al
104
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
dezvoltării industriei de prelucrare primară a metalelor şi
urbanisticii, al progresului tehnic. De fapt, însăşi accidentele
înregistrate, în acest sens, s-au produs în centre ale industriei
primare puternice şi aglomerări urbane.
Câteva cuvinte despre ploile acide. La origine, ploaia este
constituită din apă asemănătoare celei distilate, dar, întâlnind în
procesul de precipitaţii substanţe chimice de diferite feluri, se
transformă treptat-treptat, până când capătă compoziţia unei
substanţe acide.
Substanţele chimice care formează aciditatea provin din
smogul ce se formează în zonele industriale cu emanaţii de
anhidridă sulforoasă şi sulfurică şi oxizi de azot. De exemplu o
centrală termoelectrică de 600 MW, care funcţionează cu ţiţei,
descarcă în atmosferă 14,8 tone de SO2 (anhidridă sulfuroasă) pe
oră. Smogul format atinge deseori zona vânturilor de înălţime,
deplasându-se sute de kilometri, astfel încât unele ţări au constatat
de câtva timp că sunt victima nu numai a propriilor ploi acide, ci
şi a acelora provenite din alte ţări.
Deoarece pe Pământ sunt vânturi prodominante, unele ţări
„importă” constant poluare produsă de altele. Italia, de exemplu,
primeşte din Franţa o bună parte din poluare, iar Iugoslavia, la
rândul ei, primeşte destul din Italia. În general prodomină vânturile
din nord către sud.
Efectul nociv al ploilor acide asupra vegetaţiei şi asupra
apelor interioare (lacuri, râuri) se multiplică acolo unde terenul
este uşor acid. În schimb efectul este ceva atenuat când solul are o
105
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
structură prevalent bazică, caracterizată prin elemente alchimine
(mai ales sodiu) şi îndeosebi calciul.
Ploile acide primejduiesc foarte mult monumentele, mai
ales cele arhitecturale, care, în aceste ultime decenii, şi-au
schimbat adesea tradiţionalul aspect originar ce se modificase
prea puţin de-a lungul mileniilor. Astfel, marmura dură, care este
– aşa cum ştie orice absolvent de liceu – un carbonat de calciu,
tinde să transforme în gips fragil, adică sulfat de calciu.
Într-adevăr, anhidrida sulfuroasă şi anhidrida sulfurică, pe
care le conţin ploile acide, acţionează asupra carbonatului de calciu,
transformându-l în sulfat. De asemenea, coroziunea care
deteriorează din ce în ce mai intensiv, în ultimul timp, acoperişul
multor monumente şi clădiri se consideră că este cauzată de ploile
acide.
Mulţi se tem că ploile acide, pe lângă faptul că dăunează
mult vegetaţiei, unor specii de animale şi îndeosebi peştilor, prin
creşterea acidităţii apelor, ca să nu mai amintim de patrimoniul
artistic, sunt primejdioase şi pentru sănătatea oamenilor.
Un colocviu ţinut în Finlanda, în octombrie 1988, sub
egida ONU, a ajuns la concluzia că, în Europa, ploile acide
poluează peste 50% din râurile şi lacurile continentului, tabelul 4.5.
106
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Tabelul 4.5 moartă. De exemplu CEE, la solicitarea Portugaliei a alocat

Statistica lacurilor acide din unele ţări selectate 34 fonduri substanţiale utilizabile pentru plantarea a 500000
eucalipţi, arbori cu dezvoltare rapidă, foarte rentabil în industria
Ţara Statistica lacurilor poluate hârtiei. Pentru aceasta s-au despădurit regiuni mari de măslini
Peste 14000 de lacuri sunt puternic acide în fiecare
Canada bătrâni, stejari de plută, castani, iar păşunile au fost transformate
provincie, iar în est 150000 (unul din şapte) suferind
distrugeri din punct de vedere biologic. în plantaţii, astfel încât un numă mare de ţărani şi-au pierdut
O examinare a celor 1000 de lacuri indică faptul că cele cu
o capacitate acid-neutralizată scăzută sunt distribuite pe mijloacele de existenţă. Fundaţia pentru salvgardarea
Finlanda totcuprinsul ţării. Circa 8% din aceste lacuri nu au
capacitate de neutralizare. Cele mai puternic acide lacuri patrimoniului natural este foarte severă în privinţa eucaliptului.
au fost localizate în sudul Finlandei.
Peştele a fost eliminat din ape acoperind 13000 Km2 şi Acest arbore hidrophil leşiază complet soluril provocând
Norvegia afectat în ape ce însumează o suprafaţă de peste 20000
Km2
eroziune şi frunzele care cad omoară practic orice viaţă pe sol.
Suedia 14000 de lacuri incapabile de a menţine viaţa acvatică şi Mijloacele financiare afectate plantării eucalipţilor, graţie cărora
2200 aproape moarte.
Anglia Câteva lacuri acide în SV Scoţiei, în vestul Ţării Galilor şi industria celulozei s-a triplat între 1970 – 1980, fuseseră obţinute
în regiunea Lake District
Circa 1000 de lacuri acide şi alte 3000 alterate chimic – de la Bruxelles de Alvaro Baretto, pe atunci ministru agriculturii
SUA din cadrul Fondului pentru Apărarea mediului, în 1984 un
studiu al EPA a găsit 552 lacuri putenic acide şi 964 slab în ţara sa – Portugalia. Între timp, acest aprig apărător al
acide
eucaliptului, fiind schimbat din funcţia de ministru, a ajuns
preşedinte la SOROCEL – Consorţiul Portughez de celuloză, ceea
Preocuparea legată de ploile acide ia proporţii. La 13
ce a explicat atitudinea sa anterioară, mai ales că introducerea
noiembrie 1979, s-a semnat la Geneva un tratat internaţional
masivă a eucaliptului a avut urmări dezastruoase pentru
pentru reducerea lor. În septembrie 1991, 3000 de specialişti s-au
ecosistemul regiunii.
reunit la Paris pentru tema : Pădurea viitorului. Ei au preconizat
o convenţie internaţională asupra dreptului pădurii. La scară
europeană s-au definit trei direcţii principale de apărare a pădurii :
1 – încurajarea împăduririi terenurilor adecvate; 2 – susţinerea
regiunilor mediteraniene, care sunt afectate cel mai mult de
despădurire; 3 – finanţarea programelor antipoluare.
Dar şi aici interese economice particulare puternice sau
de altă natură, contradictorii, pot face ca totul să rămână literă

34
Cf. Ch. Coman, op.cit p 134
107 108
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Fiinţa umană este o parte a întregului numit de noi
Univers; o parte limitată în timp şi spaţiu. Ea-şi
resimte propria identitate, sentimentele, gândurile
ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică a
conştiinţei sale. Această iluzie este pentru noi o
veritabilă închisoare ce ne limitează la dorinţele
proprii şi la afecţiunea pentru câteva persoane
apropiate. Misiunea noastră este, însă, de a ne
elibera din această închisoare prin lărgirea cercului
compasiunii, îmbrăţişând toate fiinţele şi întreaga
natură, în frumuseţea sa. Nimeni nu este capabil să
atingă integral această performanţă, dar lupta şi
efortul pentru ea este o parte a eliberării şi un
fundament pentru pacea interioară.
(Albert Einstein)
109
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA DURABILĂ
Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace
copiii peste ele cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ;
nimeni să nu ştie cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi
prietenia lor ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.
(Costantin Brâncuşi)
1. Scurt istoric al dezvoltării durabile
Tendinţa de globalizare a deteriorării “mediului”, ca rezultat
al poluării chimice prin utilizarea excesivă şi intensivă în
agricultură a pesticidelor, a fost mai bine evidenţiată la începutul
anilor ‘60 de către Rachel Carson, prin publicarea volumului
“Silent Spring”, volum care integrează rezultatele proprii şi cele
din literatura de specialitate privind efectele toxice, ecologice şi
epidemiologice ale pesticidelor.
Corelaţia directă dintre dezvoltarea economiei globale şi
deteriorarea mediului a fost analizată într-o manieră integrată de
către membrii “Clubului de la Roma” la sfârşitul anilor ’60, iar
în 1972 a fost publicat un raport cuprinzător, coerent, “Limitele
creşterii” (Meadows et al., 1972). O serie de scenarii ale
dezvoltării globale, care s-au diferenţiat prin modularea la diferite
orizonturi de timp a efectivului speciei umane, consumului
resurselor regenerabile şi neregenerabile şi a producţiei
industriale şi, respectiv, ale deteriorării “mediului”, au fost
analizate şi în toate cazurile s-a arătat ca actualul model de
dezvoltare, bazat pe creşterea economică şi socială şi pe
110
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
supraexploatarea resurselor regenerabile şi neregenerabile, nu mai
este viabil pe termen lung.
Anterior acestui studiu, Paul Ehrlich publicase volumul
intitulat “Population Bomb” în care a discutat în detaliu efectele
creşterii exponenţiale ale efectivului speciei umane asupra
mediului, resurselor regenerabile şi asupra calităţii şi stării de
sănătate a populaţiilor umane.
Comunitatea academică internaţională a lansat de
asemenea în anii ’60 “Programul biologic internaţional” (un
studiu pe zece ani), ca răspuns la primele indicaţii certe ale “crizei
ecologice globale”, pentru a identifica mecanismele biologice şi
ecologice ale deteriorării mediului.
În acest context de probe care evidenţiau corelaţia dintre
deteriorarea la scară planetară a mediului şi dezvoltarea socio-
economică, ONU a organizat “Conferinţa de la Stockholm
asupra mediului uman ” –1972, care a formulat şi adoptat o
serie de decizii privind acţiunile comune coordonate la scară
internaţională de protecţie a mediului.
Pentru implementarea deciziilor Conferinţei de la Stockholm
s-a înfiinţat în cadrul structurii ONU un program distinct –
“Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu” – UNEP. În acest
context, Comunitatea Economică Europeană lansează în anul
1973 propriul program de acţiune pentru protecţia mediului.
Trebuie să subliniem că ansamblul acţiunilor întreprinse
constând în elaborarea unor strategii şi planuri operaţionale, a
unor tratate, convenţii şi acorduri internaţionale precum şi
dezvoltarea unor noi structuri instituţionale pentru protecţia
111
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
mediului la nivel naţional (în acelaşi context se înscrie Legea nr
9/1973 adoptată de către autorităţile române, Consiliul Naţional
pentru Protecţia Mediului şi o serie de planuri care în fond n-au
fost operaţionale sau aplicate) şi regional au purtat amprenta
erorilor de ordin conceptual care au marcat şi încă marchează
semnificativ activitatea de protecţie a “mediului”, în sensul că
obiectivele sale au fost concentrate cu precădere asupra
identificării fenomenelor de deteriorare şi elaborării planurilor de
reabilitare sau reconstrucţie. Investiţiile necesare pentru realizarea
acestor planuri (investiţii pentru protecţia mediului) de
reconstrucţie şi reabilitare creşteau după o curbă exponenţială, iar
realizarea lor integrală, atunci când ar fi fost posibilă, ar fi
însemnat constrângeri severe sau chiar blocarea creşterii
economice.
A fost astfel iniţiat şi amplificat treptat antagonismul dintre
două procese esenţiale pentru societăţile umane, cel al dezvoltării
şi cel al protecţiei mediului.
Subliniem, însă, că acest antagonism are la origine erori de
ordin conceptual şi respectiv de proiectare şi calibrare a relaţiilor
dintre “dezvoltare şi mediu”.
Au urmat a doua Conferinţă ONU în 1982 (Nairobi) şi o
serie de reacţii guvernamentale şi ale unor organizaţii
neguvernamentale (ONG), care s-au axat cu, precădere asupra
modului de manifestare a “crizei ecologice” la nivel naţional şi
regional, precum şi asupra relaţiei dintre dezvoltarea socio-
economică şi deteriorarea mediului şi care au culminat cu
înfiinţarea în 1984 a “Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
112
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Dezvoltare WCED" sub preşedinţia doamnei Gro Harlem
Brundtland, primul ministru al Norvegiei.
Comisia a analizat interdependenţa dintre problemele sociale,
economice, culturale si cele de “mediu” la scară globală şi a
produs un raport coerent , intitulat “Our Common Future” in
1987 (cunoscut şi ca “raportul Brundtland”), raport care
integreaza contribuţiile majore anterioare şi care, pentru prima
dată, propune orientarea dezvoltării socio-economice globale
către modelul de “dezvoltare durabilă/sustenabilă”.
Fără a preciza in detaliu coordonatele dezvoltării durabile,
raportul propune un nou model de dezvotare “care se bazează pe
utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru
satisfacerea nevoilor şi aspiratiilor unei generaţii, fără a
compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface
propriile nevoi şi aspiraţii. În ultimele trei decenii, agenţiile
specializate ONU pe de o parte, reprezentate de către UNESCO şi
UNEP şi UICN, respectiv ICSU, pe de altă parte, au dezvoltat,
promovat şi realizat o serie de programe (MAB/UNESCO,
IGBP/ICSU) şi proiecte (ex. Diversitas/MAB, LOICZ/IGBP,
LUCC/IGBP) regionale şi globale de investigare, colectare şi
evaluare a datelor şi, respectiv, de analiză şi sinteză care au probat
dimensiunile planetare ale “crizei ecologice”, ale fazei critice în
care se află relaţiile dintre dinamica/dezvoltarea sistemelor
economice, şi dinamica structurilor naturale ale ierarhiei
ecologice respectiv, în care s-a subliniat necesitatea unor
schimbări fundamentale în modelul de dezvoltare socio-
economică şi în relatiile dintre economie şi sistemele ecologice
113
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
naturale, schimbări care trebuie să conducă la armonizarea
intensitaţii şi calitătii dezvoltarii socio-economice cu capacitatea
productivă si de suport a celor din urmă.
Rezultatele acestor programe de analiză şi sinteză au fost
integrate parţial in două lucrări de referinţă publicate de către
UICN: “Strategia mondială a conservării” (1980) şi “Carrying
for the Earth“ (1991) şi în care conceptului de “dezvoltare
durabilă/ sustenabilă” i se confera un conţinut semnificativ.
În aceste lucrări, conceptul de dezvoltare durabilă pare să se
desprinda din două laturi complementare ale conceptului de
“conservare a naturii”, una reprezentată de reacţia contra teoriei
economice care consideră resursele biologice generate în
sistemele ecologice naturale ca bunuri fără valoare de piaţă ,
exterioare procesului de dezvoltare propriu-zis şi în mod eronat
inepuizabile ( Reid , 1993) şi a doua de ordin moral , care obligă
la reacţii consistente faţă de efectele alarmante al globalizării
procesului de deteriorare a Capitalului Natural , calităţii
mediului şi stării de sănătate a populaţiei umane (Vădineanu
1985, 1987, 1991; Reid, 1993; Meadows et al., 1972; Ehrlich,
1968; Carson Rachel , 1962; Botnariuc et al, 1982.).
La sfârşitul deceniului opt si începutul celui de-al noualea,
atât baza de date privind evoluţia la scară spaţială a procesului de
“deteriorare a mediului” (exprimat prin: modificări ale climei;
reducerea stratului de ozon; deşertificarea; eutrofizarea apelor
continentale şi a celor marine costiere; erodarea diversităţii
biologice, etc.) cât şi conştientizarea dependenţei acestui proces
114
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
de evoluţia exponentială a efectivelor populaţiilor umane şi
respectiv, de modelul social şi economic de dezvoltare, atinsese
“nivelul critic”, suficient pentru a determina mobilizarea
structurilor executive şi politice naţionale, regionale şi globale,
precum şi a unor componente din structura societaţii civile
(organizaţii ştiinţifice, ONG-uri active în domeniul conservării
naturii şi protecţiei mediului), cu scopul de a dezbate şi a elabora
“un nou model de dezvoltare socio-economică” care să reflecte
cu acurateţe evoluţia conceptului de “dezvoltare durabilă/
sustenabilă” şi de acces la tehnologiile performante şi, respectiv,
de a crea premisele exprimării voinţei politice, de a declanşa şi
orienta “tranziţia socio-economică globală” către un model socio-
economic viabil pe termen lung.
Procesul amplu de dezbatere şi elaborare a unei noi strategii
de dezvoltare socio-economică globală, de identificare a
mecanismelor juridice şi financiare adecvate pentru a orienta şi
controla tranziţia la scară planetară a sistemelor economice pe
direcţia modelului de dezvoltare durabilă şi de a proiecta noi
structuri constituţionale, s-a derulat in perioada 1991-1992 şi a
fost susţinut de structuri guvernamentale şi politice din 181 state
şi peste 200 ONG din tot atâtea ţări.
Acest proces s-a derulat sub auspiciile ONU în patru etape
distincte (august 1990-martie 1992), în care s-au elaborat,
dezbătut şi negociat o serie de documente-cheie care, ulterior, în
cadrul Conferinţei ONU pentru Mediu şi Dezvoltare ,
(UNCED) din 3-4 iunie 1992, organizată la Rio de Janeiro
(Brazilia) au fost completat , finalizate şi adoptate parţial de către
115
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
experţi şi de către delegaţiile la cel mai înalt nivel din 181 de state
ale lumii.
Principalele documente adoptate în cadrul UNCED/Rio sunt:
Declaraţia politică de la Rio asupra mediului şi dezvoltării ;
Convenţia cadru privind modificările climatice; Convenţia
asupra diversiunii biologice; Convenţia asupra controlului
procesului de deşertificare şi Agenda 21. (A se vedea infra 4.2.B)
Datorită implicaţiilor politice, religioase şi juridice, una din
cele mai importante probleme, de a cărei soluţionare depinde in
mare măsură menţinerea dinamicii sistemului socio-economic
global pe traiectoria modelului de dezvoltare durabilă şi anume
“dinamica exponentială a efectivului populaţiilor umane şi
implicaţiile sale asupra dezvoltarii economice “ a fost numai
colateral dezbătută şi a fost amânată pentru a fi subiect al
Conferinţei ONU asupra Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo ,
Septembrie , 1994).
Documentele adoptate la Conferinţa ONU asupra relaţiei
mediu-dezvoltare reflectă un nou mod de abordare faţă de etapele
anterioare precum şi experienţa acumulată in aproximativ două
decenii de activitate intensă in domeniul protecţiei mediului.
Aceste documente sunt rezultatul unui proces de evaluare şi
integrare a modului în care a evoluat şi a fost abordat
antagonismul/criza în relaţiile dintre “dezvoltare “şi “mediu”
precum şi stadiul medierii conflictului de interese dintre “nordul
dezvoltat şi sudul în curs de dezvoltare “.
Conferinţa şi documentele adoptate au plasat problemele care
privesc relaţia mediu şi dezvoltare într-un alt paln şi au deschis
116
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
astfel pe de o parte posibilitatea interpretării constrângerilor,
lacunelor şi incertitudinilor de ordin conceptual, procedural şi
instituţional , iar pe de altă parte concentrarea efortului pentru
extinderea procesului de fundamentare teoretică a modelului
conceptual asupra relaţiei “dezvoltare –mediu”, perfecţionarea şi
dezvoltarea sistemului procedural şi a sistemului instituţional .
2. Conţinutul şi semnificaţia conceptului de dezvoltare
durabilă
Incepand cu anul 1972, anul în care a avut loc Conferinţa asupra
mediului de la Stockholm, şi până în prezent, au fost puse în circulaţie
peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă .
Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de “dezvoltare
durabilă” a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, in
anul 1987. Atunci, în calitate de preşedinte al Comisiei Mondiale
de Mediu şi Dezvoltare el a prezentat raportul “Viitorul nostru
comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind
“dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului , fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi.”
Mesajul acestui raport se regăseşte în “Principiul 3 “ al
Declaraţiei de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare ( 3-14
iunie 1992) potrivit căruia “dreptul de dezvoltare trebuie exercitat
astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de
dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare “.
117
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Standardul ISO 14001 face şi el referire la acest concept, în
introducere, precizând că: “toate tipurile de organizaţii sunt
preocupate din ce in ce mai mult să atingă şi să demonstreze o
performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor
activităţi , produse sau servicii asupra mediului şi luând în
considerare plitica şi obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se
înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al
dezvoltărilor politicilor economice şi a altor măsuri destinate să
încurajeze protecţia mediului, a creşterii preocupării părţilor
interesate privind problemele legate de mediu , inclusiv
dezvoltarea durabilă .
Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare
durabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea şi
compatibilitatea a patru sisteme: economic, uman(social),
ambiental (de mediu sau ecologic) şi tehnologic.
Vorbim despre un concept născut dintr-o realitate uşor de
observat de către oricine: dezvoltarea economică şi demografică
actuală deosebit de accelerată. Dacă ea continuă în acelaşi ritm şi
se extinde la intreaga planetă, fără a fi însoţită de măsuri drastice
de protecţie a mediului şi de economisire a resurselor, atunci, într-
un viitor destul de apropiat, Pământul va deveni nelocuibil.
În pofida eforturilor de definire a semnificaţiei conceptului
amintit, s-a dovedit dificilă stabilirea unor limite stricte, deoarece
conservarea resurselor naturale nu poate fi argumentată în
totalitate. O dezvoltare economică presupune, în mod inevitabil,
că o anumită suprafaţă de teren arabil va fi cultivată, că se va
exploata ţiţeiul, că unele râuri vor fi îndiguite, iar unele mlaştini
118
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
asanate. Au existat opinii care au susţinut că este necesară
conservarea capitalului natural în sens agregat, afirmându-se că
pierderile suferite într-o regiune ar putea fi contracarate în alta .
Acest tip de abordare a problemei a focalizat atenţia asupra
existenţei unei nevoi acute de a se estima valoarea resurselor din
punct de vedere ecologic şi economic şi asupra importanţei
protejării anumitor sisteme ecologice esenţiale.
3. Direcţiile conceptuale privind dezvoltarea durabilă
În ceea ce priveşte durabilitatea unei dezvoltări se
diferenţiază două direcţii conceptuale în abordarea raportului
economie-mediu: tehnocentrism şi ecocentrism.
• Susţinătorii tehnocentrismului sunt adepţii unei pieţe lipsite
de constrângeri, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori.
Aceştia sunt foarte încrezători în posibilităţile de substituibilitate
aproape totală între factorii de producţie la fel ca şi în faptul că omul
şi tehnologia vor găsi întotdeauna un mod pentru a compensa
obligaţia legata de lipsa unei resurse. Tot ei sunt cei care adoptă un
criteriu de durabilitate foarte slabă, în aşa zisa versiune a
“abundenţei”, şi un criteriu de durabilitate slabă în poziţia mai putin
extremistă numită “conciliantă”. Tehnocentrismul conciliant ia în
considerare problemele de mediu, acceptând faptul că factorii de
producţie nu sunt substituibili la infinit , înglobează o noţiune precisă
de capital natural critic şi de capacitate de suport şi este interesat să
corecteze distorsiunile prezente cu ajutorul unor instrumente precum
taxele ecologice.
119
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• Trecând de la tehnocentrism la ecocentrism, găsim
poziţia “comunitară”. Este vorba de o abordare mai degrabă
conservatoare, în care protecţia mediului, de exemplu, dobândeşte
o centralitate inexistentă în abordările precedente. A recunoaşte
Pământul drept un organism unic duce la restricţii foarte puternice
în posibilitatea de substituire a factorilor de producţie şi
determină o abordare radicală , care îsi revendică un concept de
durabilitate foarte puternic. Acest punct de vedere urmăreşte să
transforme sistemele economice actual , limitând destul de drastic
nivelul producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.
4. Principalele modele de abordare a dezvoltării durabile
A. Abordarea economică
Abordarea economică se bazează pe conceptul fluxului
maxim de venit ce poate fi generat prin menţinerea rezervei de
valori (sau a capitalului) care a produs aceste beneficii. La baza
acestui concept stă, de asemenea, principiul optimalităţii şi
eficienţei economice, aplicate utilizării resurselor sărace.
Problemele de interpretare se nasc atunci când trebuie
identificate tipurile de capital ce trebuie menţinute (manufacturat,
natural sau uman) şi posibilităţile acestora de a fi substituite, ca
şi în valorizarea acestora, în special a resurselor ecologice.
Dificultăţi suplimentare le ridică problemele de ireversibilitate şi
colaps catastrofic.
120
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

B. Abordarea ecologică 5. Trăsăturile sistemului propus pentru dezvoltarea

durabilă
Abordarea ecologică a dezvoltării durabile este axată pe
stabilitatea ecologică şi fizică a sistemelor. De o importanţă
În realitate, multe din abordările prezentate în secţiunea
deosebită este viabilitatea sistemelor care sunt esenţiale pentru
anterioară se suprapun în diverse profile etice sau economice, iar
stabilitatea globală a întregului sistem. Un aspect cheie este
caracteristicile unui posibil model de dezvoltare durabilă pot fi
reprezentat de protecţia diversităţii biologice. Mai mult,
rezumate astfel:
sistemele “naturale” pot fi interpretate în aşa fel încât să includă
• Obiectivele economice vor fi mai degrabă optimizate, decât
toate aspectele biosferei, inclusiv a celor construite de om, cum
maximizate. O dată depăşit pragul de subzistenţă, creşterea
ar fi de exemplu oraşele. Accentul se pune pe păstrarea
bunăstării materiale devine mai lentă, decât consumul de
elasticităţii şi capacităţii dinamice a unor astfel de sisteme de a se
resurse. Este necesară o schimbare a paradigmei privind
adapta schimbarii şi nu pe conservarea unei stări statice “ideale”.
perceperea obiectivelor economice. Acestea trebuie să aibă în
vedere un nivel optim şi nu unul maxim al activităţii. Pe de altă
C. Abordarea socio-culturală
parte, reducerea activităţii economice, fără a fi specificat nivelul
Acest tip de abodare a dezvoltării durabile caută să menţină la care se ajunge, nu constituie un demers viabil.
stabilitatea sistemelor sociale şi culturale, inclusiv prin reducerea • Înţelegerea universalităţii constrângerilor impuse de legile
conflictelor distructive. Aspectele importante ale acestui tip de naturii/fizicii. Manipularea substanţei şi a energiei respectă
abordare constau atât în promovarea echităţii în cadrul aceleiaşi legile fizicii, fapt ignorat de economişti. Legile termodinamicii
generaţii (în special în eliminarea sărăciei), cât şi a echităţii între sunt, în acest sens, mai restrictive. Orice abordare economică
generaţii (implicând asigurarea drepturilor generaţiilor viitoare). trebuie să ţină cont că, în timp ce materia poate fi reciclată şi
Se recomană urmărirea păstrării diversităţii culturale existente în energia convertită dintr-o formă în alta, energia liberă este
întrega lume, precum şi utilizarea cunoştinţelor legate de permanent degradată în forme legate, se entropizează.
practicile viabile înglobate în culturile mai puţin dominante. • Prefecţionarea modelelor de cuantificare a impactului
Societatea modernă va trebui să încurajeze şi să promoveze ecologic şi a resurselor este indispensabilă într-un demers de
pluralismul şi participarea originală în scopul creării unui cadru optimizare pentru a evalua corect costurile şi beneficiile. Anliza
decizional mai eficient, pentru dezvoltarea socială durabilă. ciclului de viaţă pentru o serie de bunuri este un început bun, în
acest sens, dar există numeroase dificultăţi. De exemplu, nu sunt

121 122
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
posibile analize cantitative între diferitele tipuri de impact, cum
sunt poluarea cauzată de arderea combustibililor şi cea
detreminată de folosirea pesticidelor. O altă problemă este
legată de aprecierea comparativă a activităţilor care polueaza
continuu şi a celor care survin accidental. În ceea ce priveşte
resursele, metodele actuale, bazate pe analiza cost-beneficiu
atribuie costuri extracţiei şi transformării materiilor prime , dar
nu şi pentru valoarea intrinsecă a combustibililor, minereurilor,
apei, ecosistemelor. În cazul minereurlor şi combustibililor,
materialul valoros (util) creat prin procese naturale în cursul a
milioane de ani este consumat în decenii. Odată “utilizate”
acestea nu mai sunt disponibile pentru generaţiile viitoare,
pierderea de valoare fiind ignorată.
• Recunoaşterea rarităţii ecologice. În primele faze ale
revoluţiei industriale, activiatea umană se conducea pe
principiul abundenţei ecologice. Cu toate acestea, planeta
noastră este limitată, iar creşterea activităţii conduce, inevitabil,
la raritatea ecologică. Tranziţia de la abundentă la raritate se
pare că este mult mai rapidă decât se aprecia. După numai
câteva generaţii de activitate economică crescândă într-un
mediu de relativă abundenţă, oamenii acceptă cu greu că exista
limite pentru creştere şi cu atât mai puţin schimbarea
substanţială a modului de viaţă şi a aspiraţiilor.
• Macro-constrângeri şi micro-libertăţi. O obiecţie frecvent
enunţată împotriva reglementărilor restrictive este faptul că ele
reprezintă constrângeri inacceptabile pentru libertatea
individuală. Cu toate acestea, libertatea aparentă este adesea o
123
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
iluzie pe termen scurt. Acţiunile cu impact ecologic puternic pot
reduce posibilităţile opţiunilor pe termen lung. Prin stabilirea
unor constrângeri la nivel macroeconomic şi implementarea
unui sistem economic care să incurajeze deciziile pro-ecologice
se poate asigura menţinerea libertăţii de opţiune la nivel
microeconomic, pe termen lung.
• Un cadru economic care să asigure caracterul pro-ecologic
al tuturor deciziilor. Includerea costurilor ecologice în preţurile
bunurilor şi serviciilor poate avea o contribuţie importantă în
acest sens.
• Modele economice bazate pe resurse epuizabile finite şi pe
rate finite de reînnoire a resurselor de energie. Majoritatea
modelelor utilizate în economia convenţională sunt bazate pe
fluxul ciclic al banilor şi pe permanenta intensivizare a ciclului
producţiei şi consumului. Aceste modele ignoră fluxul linear al
materiilor prime şi al energiei din ecosisteme spre economie şi
al deşeurilor din activitatea economică spre ecosisteme. Ele îsi
asumă faptul că mediul asigură resurse infinite şi absoarbe
cantităţi infinite de “deşeuri “ (abundenţă ecologică). Scara
actuală a activităţii economice demonstrează falsitatea acestei
presupuneri. Astfel de modele trebuie abandonate în favoarea
celor care trateaza fluxul linear al materiei şi energiei într-un
mod mult mai realist. Chiar şi în cazul resurselor regenerabile,
trebuie luată în considerare rata de reînnoire a acestora.
• Determinarea politică a nivelului activităţii. Reforma taxelor
ecologice, cu nivele ridicate de taxare pentru resursele rare, pare
să fie o modalitate de limitare a utilizării acestora, de conservare
124
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

pentru viitor. Suprapunându-se mecanismelor pieţei, poate fi o Poziţii ideologice asupra mediului (după A. Vădineanu)
modalitate eficientă de distribuire şi substituire a resurselor
alternative, în condiţiile unei rarităţi relative. Se speră, de TEHNOCENTRICĂ ECOCENTRICĂ
A abundenţei Conciliantă Comunitară Radicală
asemenea, că astfel de măsuri vor reduce creşterea de ansmblu a Exploatarea
resurselor;
activităţii economice, respectiv poluarea şi celelalte impacte Gestiunea şi

Caracteristici
poziţie oreintată Salvarea Prezervare
conservarea
spre dezvoltare resurselor extremă
ecologice pe care le implică. Cu toate acestea, în condiţii de resurselor

raritate absolută, mecanismul s-ar putea să nu funcţioneze la fel

Antiverde, cu Verde, dirijată Profund În mod viguros
de bine. Există pericolul ca banii colectaţi din taxe să fie folosiţi pieţe libere în de verde, verde, inflexibil
totalitate şi fără instrumente orientată supusă
in finanţarea consumului resursei care trebuie să fie protejată nici o obligaţie economice (de spre obligaţiilor
ex. taxe de menţinerea legale pentru a

Tip de economie
prin taxe. Pe masură ce taxele adiţionale scad puterea de poluare) unei stări reduce la minim
staţionare şi impactul asupra
cumpărare, nu există nici o garanţie că aceasta se va manifesta reglementat resurselor
ă de norme
în raport cu bunurile dăunătoare mediului. Astfel, este necesar stricte
un control politic asupra nivelului de utilizare al resurselor Obiectiv Creştere Nici o Reducere a
prioritar: economică creştere economiei şi a
epuizabile. O dată ce se stabileşte, per ansamblu, rata de maximizarea modificată economică; populaţiei. Este
produsului pentru a ţine nici o imperioasă
exploatare, piaţa va asigura distribuirea resursei respecive. intern brut. cont de creştere a reducerea la
Pieţe libere vor impactul populaţiei. scară a
Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate asigura modurilor de Separarea producţiei şi a

Strategii de gestiune
capacitatea de producţie şi de factorilor de consumului.
în aceasta abordare vor conduce la noi oportunităţi, dar şi la substituţie consum producţie.
infinită între asupra Punct de
dispariţia multor aspecte familiare ale vieţii economice. Este
resurse naturale mediului. Este vedere
esenţial ca orice schimbare să fie iniţiată şi implementată intr-o şi resurse refuzată asupra
materiale, ipoteza sistemului şi
manieră controlată şi previzibilă , pentru a evita situaţiile critice. atenuând toate durabilităţii raportat la
posibilele infinite. întreaga
obligaţii legale Regula în planetă
legate de lipsa vigoare:
resurselor capital
consumat în
timp.

125 126
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

Sunt privilegiate Apare Predomină Acceptarea Pornind de la cei cinci factori, care se influenţează reciproc în
drepturile preocuparea interesele bioeticii, adică a
fiinţelor umane pentru ceilalţi, colective intereselor procesul dezvoltării – populaţia, resursele naturale şi mediul
care trăiesc în adică asupra celor morale acordate
prezent; natura echitatea între private şi tuturor speciilor inconjurător, producţia agricolă , producţia industrială şi
are valoare generaţii. individuale. non-umane şi a
instrumentală Natura Ecosistemel părţilor abiotice poluarea – strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească
Etică

(adică valoarea păstrează încă e au o ale mediului;

care îi este valoarea valoare natura are
criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-
recunoscută de instrumentală primară, iar valoare resurse, obiectivele de atins şi mijloacele necesare, pe baza
oameni) bunurile şi intrinsecă, în
serviciile au sine şi deci este compatibilităţii reciproce în timp şi spaţiu. Astfel, se pune
o valoare independentă de
secundară experienţa problema conceperii şi realizării unui mediu economic, care, prin
umană.
intrările şi ieşirile sale, să fie într-o compatibilitate dinamică în
durabilitate
Criterii de

raport cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi interesele, prezente

Foarte slab Slab Puternic Foarte puternic
şi viitoare, ale generaţiilor care coexistă şi se succed.

Rezultă, astfel, că dezvoltarea durabilă este definită de:

6. Strategii de realizare a dezvoltării durabile • O dimensiune naturală - care presupune că aceasta există
numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu
mediul natural;
Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru
• O dimnsiune social-umană - toate ieşirile din mediul creat
sisteme, strategia dezvoltării durabile include, ca un element
de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor
esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru
prezente şi viitoare ale generaţiilor;
dimensiuni. In România, o asemenea viziune asupra
• O dimensiune national-statală – compatibilitatea criteriilor
problematicii mediului a fost susţinută, încă din anul 1976, de
de optimizare, atât pe plan naţional , cât şi la nivel regional
către academicianul N. N. Constantinescu.
sau mondial.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de
la inţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor
Un alt nivel de abordare a strategiilor de dezvoltare durabilă
ţărilor, înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că
este prin prisma structurii resurselor utilizate. Astfel, societăţile
modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează
umane pot alege să acumuleze capitalul uman (prin educaţie şi
schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţei
introducerea progresului tehnologic) sau capitalul fizic creat de
dinamice existente între componentele acestuia.
127 128
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
oameni în schimbul conservării resurselor minerale sau al
convertirii unei forme de utilizare a terenului în alta. Problema
constă în faptul că întreaga productivitate a capitalului
acumulat, incluzându-se impactul nefast asupra sănătăţii umane
şi a plăcerii estetice, ca şi asupra veniturilor, reprezintă mai
mult decât compensările obţinute din pierderea survenită ca
urmare a deteriorării capitalului natural. În trecut, beneficiile
obţinute din derularea activităţilor omeneşti au fost exagerate, iar
costurile incumbate de prejudiciile aduse mediului au fost
ignorate. Aceste costuri trebuie luate în considerare de către
decidenţi, iar impacturile pe termen scurt şi pe termen lung ale
unei astfel de abordări trebuie evaluate cu grijă. Este evident că
realizarea unui astfel de lucru nu este posibil fară a se ţine seama
de gradul de nesiguranţă şi ireversibilitate asociat anumitor
procese ecologice, recunoscându-se faptul că anumite beneficii
pentru mediu apar în forme intangibile şi că anumite impacturi
asupra acesteia se vor produce într-o perioadă nedefinită în viitor.
Trebuie avut în vedere, de asemenea, şi faptul că nu pot sau nu
trebuie asociate valori monetare tuturor resurselor naturale
existente , dar oricum aceste evaluări monetare trebuie să fie
realizate cât se poate de explicit.
Adoptarea unor politici de dezvoltare economică si
ecologică, luându-se în calcul realizarea unei comparaţii între
beneficii şi costuri pe baza unei atente analize microeconomice
ar putea conduce la realizarea şi sporirea protecţiei mediului, iar,
în timp, la majorarea nivelului general de bunăstare a populaţiei.
În interpretarea în care Raportul Comisiei Brundtland utilizează
129
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
expresii ca “sustainable development” (“dezvoltare durabilă”) şi
“environmentally responsible development” (“dezvoltare care
ţine cont de aspectele ecologice”, “dezvoltare respectuoasă faţă
de mediu”) trebuie pornit de la definiţia dezvoltării durabile în
sens restrâns. În decursul ultimilor ani, obiectivul afirmat al
politicilor de protecţie a mediului a fost cel de realizare practică
a unei dezvoltări durabile. Conceptul de dezvoltare durabilă a
fost unanim acceptat, drept scop final al acestor politici incă de la
publicarea raportului Comisiei Mondiale asupra Mediului şi
Dezvoltării, in anul 1987.
Printre elementele esenţiale care trebuie luate în considerare
pentru realizarea dezvoltării durabile se numără∗:
• Caracteristica internatională, chiar globală, a problemelor
mediului. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că
persoanele în drept de a lua decizii, atât la nivel local, cât şi
naţional, nu mai pot ignora impactul deciziilor luate asupra
colectivităţilor, în sensul cel mai larg al termenului. Dacă, de
exemplu, o ţară îşi acelerează creşterea economică utilizând
politici de creştere care pot amplifica poluarea şi diminuarea
resurselor naturale, într-o regiune anume, riscă să prejudicieze nu
numai perspectivele de creştere economică în alte regiuni, ci chiar
să vadă propria sa creştere economică prejudiciată pe termen
lung, ca urmare a interdependenţelor dintre sistemele ecologice
si economice;
∗
Pentru detalii recomandăm A. Vădineanu Dezvoltarea durabilă: teorie şi
practică, Ed.Univ. din Bucureşti, 1998
130
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• Perspectivele, pe termen lung, privind consecinţele
diminuării resurselor naturale şi ale accentuării poluării pentru
generaţiile viitoare. Astfel, trebuie avută în vedere nu numai
capacitatea indivizilor şi a naţiunilor de a împărţi binefacerile
creşterii economice şi avantajele aduse de resursele naturale în
epoca actuală, dar şi de ceea ce va fi lasat drept moştenire
generaţiilor viitoare;
• Obligaţia de a menţine sau de a spori această moştenire
reprezintă un element-cheie al dezvoltării durabile;
• Bunăstarea naturală depinde nu numai de ritmul creşterii
economice, dar şi de calitatea acesteia;
• Distincţia dintre diversele forme de capital, care contribuie
la crearea bunăstării şi care constituie moştenirea generaţiilor
viitoare. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincţie
între “capitalul creat de om” şi “capitalul uman”, inclusiv
calificarea şi nivelul de instruire al rsurselor de muncă, aceste
doua forme de capital fiind de prea multă vreme recunoscute
drept elemente esenţiale în satisfacerea nevoilor prezente şi
viitoare. În acelaşi timp trebuie avut în vedere şi “capital
natural”, care presupune menţinerea structurilor de resurse
naturale şi limitarea poluării. Este deci indispensabil să se evite
diminuarea capitalului natural, în cadrul dezvoltării durabile,
prin practicarea unor politici care vizează concomitent o bună
gestiune a resurselor naturale şi controlul poluării;
• Posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de
capital, ceea ce înseamnă că trebuie să ne aşteptăm la o anumită
131
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
posibilitate de substituire între stocurile de capital natural, pe de o
parte, şi capitalul acumulat de om, pe de altă parte.
Prin adoptarea obiectivului de dezvoltare durabilă este în
curs de a fi modificată strategia de ansamblu faţă de politicile de
protecţie a mediului. Accentul se pune pe luarea în considerare a
tuturor dimensiunilor legate de problemele protecţiei mediului,
ca de exemplu:
• Controlul poluării, gestiunea resurselor şi consideraţiile
mai largi privind calitatea vieţii;
• Crearea cadrului instituţional eficace pentru formularea şi
punerea în aplicare a politicilor de protecţie a mediului;
• Promovarea progresului tehnologic în favoarea unei
creşteri economice “ecologizate”;
• O mai largă utilizare a instrumentelor economice, care
reflectă cu mai multă precizie rarităţile relative în scopul
furnizării semnalelor de piaţă privind protecţia mediului;
• Nevoia de a face ca instrumentele de reglementare să
devină mai eficiente şi mai puţin costisitoare;
• Modificarea tendinţelor de producţie şi consum în scopul
menţinerii stocului de resurse rare şi a diminuării poluării;
• O mai mare utilizare a strategiilor anticipative în
formularea şi aplicarea politicilor de protecţie a mediului;
• Dezvoltarea unor strategii integrate, atât în sectorul
protecţiei mediului, cât şi între acest sector şi alte sectoare ale
economiei;
• Analiza mai detaliată a legăturilor care există între mediu
şi economie, ca şi o modalitate de a elabora indicatori de
132
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
protecţie a mediului pentru a măsura tendinţa şi progresele
înregistrate în domeniul protecţiei mediului;
Realizarea practică a unei dezvoltări economice durabile
presupune o perioadă de tranziţie, în care atât clasa politică
conducătoare, cât şi populaţia să-şi reevalueze obiectivele şi
aspiraţiile, să-şi redefinească etaloanele privind reuşita socială şi
să-şi adapteze munca şi folosirea timpului liber la un nou set de
valori şi principii, care să aibă drept obiectiv prosperitatea şi
protecţia generaţiilor viitoare.
În fond, este necesară găsirea unui mod de dezvoltare care să
împace interesele economice cu cele sociale şi de mediu. În acest
sens, se pleacă de la formalizare şi apoi se trece la acţiune,
stimulată prin reglementări naţionale, regionale şi internaţionale.
Succesul acestui demers se bazează pe adaptarea activitaţilor
umane la un complex de conduite şi măsuri, care presupune
înlocuirea multor tehnologii necorespunzatoare cu altele noi, a
căror relizare presupune inovare, creativitate şi resurse financiare
considerabile. Din această cauză se acţionează gradual:
ƒ Intr-o primă fază se încearcă îmbunătăţirea sistemelor
tehnologice actuale. Este foarte important ca problemele urgente
de protecţie a mediului să fie aborbate imediat, cu mijloacele
existente, astfel încât amplificarea efectelor negative să fie
stopată;
ƒ A doua etapă – trebuie începute şi continuate cerecetările
vizând definirea tehnologiilor viitorului. Pe parcurs vor fi
promovate de către fiecare ţară acele soluţii politice, economice,
133
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
tehnologice compatibile cu scopul propus, şi anume asigurarea
unei dezvoltări durabile.
Componentele strategice ale dezvoltării durabile şi acţiunile
de întreprins în vederea trecerii eficiente de la o etapă la alta se
înscriu într-un sens trigonometric, de la gestiunea producţiei şi
serviciilor, prin gestiunea resurselor către gestiunea modificării.
Predominant, în comerţ, relaţiile publice internaţionale,
preţurile mărfurilor, investiţiile transnaţionale, datoriile şi
bugetele, fac foarte dificilă, pentru majoritatea ţărilor în decurs
de dezvoltare, atât alocarea resurselor necesare pentru investiţii
în domeniul protecţiei mediului, cât şi introducerea măsurilor de
adaptare la politicile necesare, cerute de o dezvoltare durabilă .
Într-adevar, una din soluţiile propuse în “Declaraţia despre
Protecţia Mediului şi Dezvoltare de la Rio” (adoptată de
Conferinţa Naţiunilor Unite despre Mediu şi Dezvoltare –
UNCED), este aceea că mediul şi economia sunt strâns legate
între ele, iar integrarea consideraţiilor ecologice în planificarea
dezvoltării este esenţiala pentru atingerea unei dezvoltări
durabile.
Misiunea UNEP-ului constă în promovarea, împreună cu alte
organizaţii ale Naţiunilor Unite şi instituţii internaţionale şi
naţionale de dezvoltare şi cercetare, a dezvoltării ulterioare şi
aplicarea analizelor integrate, ecologice şi economice, a
politicilor instrumentelor, pentru a spori cooperarea economică şi
ecologică internaţională, pentru un management mai bun şi o
dezvoltare de durată.
134
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
7. Principii ale dezvoltării durabile
O gestionare ecologică a resurselor trebuie să fie prioritară la
nivelul fiecărui stat. De aceea, între principiile directoare ale
gestionarii ecologice a resurselor regenerabile trebuie să se
numere şi următoarele (a se vedea şi Legea română de mediu –
L.137/1995, republicată):
• echitatea între generaţii – să utilizeze azi fără a reduce
resursele şi opţiunile generaţiilor viitoare;
• adotarea unei politici anticipative în utilizarea resurselor;
• limitarea utilizării resurselor naturale în funcţie de capacitatea
mediului în folosirea resurselor de apă şi apoi reintegrarea
reziduurilor lichide;
• creşterea bunăstării umane mai mult sub aspect calitativ decât
cantitativ;
• estimarea valorilor mediului ambiant şi a resurselor naturale
în scopul acoperirii tuturor costurilor necesare menţinerii
echilibrului ecologic;
• rezolvări de perspectivă ale problemelor ambientale, în
primul rând, cele globale şi apoi cele regionale şi naţionale;
• utilizarea eficientă a resurselor de către toate societăţile;
• participarea activă a populaţiei la politica şi desfăşurarea
procesului de trecere la o societate durabilă din punct de
vedere ecologic.
Alte principii ale dezvoltării durabile se regăsesc în cadrul
instituţiilor juridice, fiind reluate şi dezvoltate ca imperative
internaţionale, menite a reglementa domeniul dreptului, al
135
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
raporturilor complexe, la nivel global ce se stabilesc între
guverne şi naţiuni.
Direcţiile principale în care trebuie acumulate cunoştinţele
necesare realizării unui mediu durabil, din această perspectivă
sunt următoarele:
• cauzele ecologice şi consecinţele schimbării chimismului
atmosferei, solului, apelor dulci şi marine;
• consecinţele ecologice ale schimbării folosinţelor terenurilor
şi apelor;
• inventarul biologic;
• indicatori ai răspunsurilor ecologice la stres;
• refacerea sistemelor ecologice;
• dezvoltarea şi aplicarea teoriei ecologice la gospodărirea
sistemelor ecologice;
• specii introduse , boli şi patogeni;
• ecologia răspândirii bolilor;
• procese ecologice şi populaţiile umane.
In domeniul educaţiei s-a sugerat că preocupările trebuie să aibă
în vedere în primul rând35:
– publicarea de articole şi cărţi care să explice publicului larg în
termeni facili, domeniile ecologiei şi cum poate aceasta
contribui la soluţionarea problemelor celor mai importante;
– să asiste autorităţile şcolare la toate nivelele de educaţie în
scopul creării unor programe de învăţământ orientate ecologic
în mod convenabil;
136
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

– să contribuie la desfăşurarea unor cursuri postuniversitare firav decât se spera în perioada mişcării New-Age şi a Clubului
interdisciplinare pentru: ingineri; economişti şi oameni de de la Roma) un adevărat curent de acţiune practică socială.
afaceri; Paradoxal însă, ştiinţele au rămas încă baricadate în formalismul
– să stimuleze apariţia de noi oameni de ştiinţă în cerectarea lor dogmatic, raportându-se în continuare la principii mecanice de
ecologică care va include nu numai ştiinţele naturale ci şi pe definire a realităţii, fapt ce le separă – pe măsură ce societatea
cele sociale. evoluează istoric – de posibilitatea de aderare la real, adică de a
* interveni practic în comunitate spre a înţelege problemele acesteia
şi a identifica soluţii viabile.
Alăturându-ne fără rezerve acestor perspective, trebuie să mai
Una dintre aceste ştiinţe care a rămas tributară unei astfel de
adăugăm însă că pentru ca ele să devină realitate, în primul rând
viziuni, este chiar pedagogia, cea care ar trebui să dea tonul în
este necesară revizuirea fundamentelor conceptuale şi
domeniul dezvoltării societăţii umane. Iată de ce în repetate rânduri am
metodologice ale educaţiei. Educaţia contemporană a fost
considerat necesar a se respecta un principiu aplicat încă din timpul
fundamentată pe solul unei concepţii fragmentare asupra realităţii
romanilor: este mai uşor a înălţa un edificiu nou de la zero, decât a
şi metodologiei de cunoaştere a ei, derivate din structura
construi pe ruinele unuia vechi. Ceea ce se face în acest moment pe
mecanicistă a ştiinţeilor secolelor XVI-XIX. Desigur că în acele
plan european (practic singurul continent care se “frămână” pe tema
timpuri nu se punea problema tratării fenomenului ecologic.
educaţiei umanităţii) este să se petecească necontenit (de peste o
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, însă, pe măsură ce
jumătate de veac) aceeaşi haină veche şi ponosită.
problemele planetei deveneau deopotrivă mai apăsătoare şi mai
Progresul istoric al comunităţilor umane a dovedit cu
evidente totodată, pe fondul dezvoltării fără precedent în istoria
prisosinţă în ultimele câteva mii de ani că ceea ce este depăşit
societăţii umane a conştiinţei ecologice, s-a trecut la un alt nivel
istoric, devine dintr-un instrment cândva util, o piatră de moară,
de percepţie a realităţii. Ecologia a fost practic prima ştiinţă
sau chiar mai grav, un adevărat pericol pentru noile generaţii şi
(oficială) în civilizaţia occidentală actuală care a “descoperit”
pentru obiectivele de dezvoltare istorică a lumii. Considerăm că
omului perspectiva integratoare asupra realităţii, evidenţiind (şi
în aceeaşi situaţie se află înseşi educaţia actuală, atât ca sistem
cu sprijinul fizicilor cuantice, trebuie să recunoaştem) complexele
(deci metodologic vorbind) cât şi în ceea ce priveşte conţinutul.
interacţiuni dintre sistemele de organizarea a materiei şi vieţii.
Este motivul pentru care credem că ar trebui revizuite
Această interdependenţă a conturat în primul rând o nouă
fundamental ambele aceste dimensiuni, proiect pe care noi l-am
atitudine politică şi legislativă, iar mai târziu (chiar dacă mult mai
conceptut ca relizabil prin aderarea la valorile paideice ale
35
Conform A. Vădineanu, op. cit.
137 138
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

educaţiei. Iată de ce, în continuarea volumului de faţă şi a

discuţiei privind educaţia ecologică, am accentuat aceste principii
şi valori paideice, fundamentale. Practic ecologia şi mai târziu
educaţia pentru mediu (sau ecologică) reprezintă puntea de
Lumea este o lume falsă atât timp cât omul
legătură între – pe de o parte – om şi universul înconjurător nu-şi distinge obiectivitatea sa absolută şi nu
(natură, cosmos), iar pe de altă parte între om şi el însuşi, atât ca
individ, cât şi ca societate.
se va recunoaşte pe sine şi viaţa lui “dincolo”
de forma invariabilă a lucrurilor şi legilor.
Când, în sfârşit îşi dobândeşte această
conştiinţă de sine, omul păşeşte pe drumul
său nu numai spre adevărul despre sine, dar
şi despre lumea sa. Iar cunoaşterea se
împleteşte cu acţiunea. El va încerca să-şi
convertească adevărul în acţiune, să facă din
lumea sa ceea ce este ea în mod esenţial,
adică împlinirea conştiinţei de sine a omului.
(Karl Marx)

139 140
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
CAPITOLUL IV
ASPECTE PRIVIND CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL
CALITĂŢII VIEŢII
Dacă aş avea posibilitatea aş instala în centrul fiecărui oraş
o imensă placă de marmură albă pe care să scrie
“Omule îţi este dat să străluceşti! Caută-ţi drumul!”
(Pavel Coruţ)
1. Aspecte introductive
Toate sistemele vii, inclusiv omul, există şi evoluează
datorită schimburilor permanente şi specifice cu mediul
înconjurător. Prin mediu înconjurător definim complexitatea de
forţe care aparţin următoarelor dimensiuni: cosmos, natură-
ecosistem (incluzând în afară de fiinţele vii factorii abiotici:
energii, materie, procese etc), societate (societatea sau biosul,
prin aceasta înţelegând deopotrivă societatea formată din membrii
aceleiaşi specii, cât şi cea compusă din convieţuirea simbiotică a
membrilor mai multor specii). În acest sens vom folosi pentru
ultimul tip de societate conceptul de comunitate. Prin conceptul
de schimburi specifice înţelegem transferurile între specii şi
mediul abiotic, precum şi între membrii diverselor specii, potrivit
cu necesităţile particulare derivate din compelxitatea şi gradul de
evoluţie al fiecăreia dintre acestea.
Obiectul transferurilor (schimburilor) între fiinţe îl constituie
resursele, adică acele esenţe (substanţe, conţinuturi) prin care sunt
satisfăcute trebuinţele naturale, conform regulilor grilei
141
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
piramidale36. În conceptul universal de resurse includem
deopotrivă suporturile materiale şi energetice, cât şi conţinuturile
acestor suporturi. Desigur deocamdată este destul de dificil pentru
“instrumentele” de măsură ale ştiinţei oficiale să înregistreze
(opereze) diferenţa dintre (de ex.) suportul energetic al unui
sentiment şi conţinutul afectiv (de afectivitate) al acestuia, sau
dintre substanţa mentală purtătoare a unui gând şi gradul/nivelul
(amplitudinea) de evoluţie (“morală”, cauzală sau pur şi simplu
“intelectuală”) a lui. Motivul se datorează şi faptului că obiectul
investigaţiei ţine de nivele superioare de organizare a realităţii, pe
când instrumentele tehnologice de măsură de care dispune
omenirea în prezent aparţin dimensiunii materiei fizice şi celei
energetice inferioare.
Toate fiinţele reprezintă sisteme deschise, adică având
deopotrivă necesităţi de a dărui, cât şi de a primi resurse. Atât
specificul resurselor, cât şi modalităţile sub care se realizează cele
două acte definitorii ale schimbului (primirea şi dăruirea) ţin de
doi factori determinanţi şi concomitenţi:
• necesităţile interne ale fiinţei (în funcţie de specie,
grad de individualizare, nivel de evoluţie, trebuinţele
personale etc)
• necesităţile extene ale ecosistemului
Prin legile naturale care gestionează progresul general în
lumea vie, aceste necesităţi se află totdeauna în echilibru. Dacă
am privi natura ca o vastă scenă, am putea observa că există un
36
Pentru detalii recomandăm a se vedea A. Burcu Piramida trebuinţelor umane
fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002
142
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
regizor (sau un întreg aparat regizoral) care ştie când, pe cine,
unde, cum, cu ce (şi aşa mai departe) să trimită pe scenă pentru ca
piesa să decurgă în mod corespunzător, după cerinţele progresului
şi dezvoltării continue (aspect dealtfel recunoscut şi aplicat de
toate marile civilizaţii ale omenirii, mai puţin cea tehnologică
actuală). Acest principiu este pe deplin valabil atât în lumea
naturii (şi a universului, desigur, dar nu face obiectul studiului
nostru), cât şi în societatea umană şi satisface necesitatea
universală privind dezvoltare plenară a speciilor şi fiinţelor.
În baza acestui principiu şi cu aplicare la societatea umană,
vom înţelege că rolurile şi actorii sociali sunt astfel aleşi încât
fiecare fiinţă umană să poată beneficia de optimul de resurse
necesare bunei sale evoluţii (dezvoltări individuale), sens şi motiv
pentru care, per ansamblu, întreaga regie socială să îndeplinească
deopotrivă următoarele funcţiuni:
• să permită existenţa necesarului de resurse pentru
fiecare fiinţă umană, potrivit cerinţelor sale
particulare de bună dezvoltare, atât ca persoană cât şi
ca fiinţă (adică să poată îndeplini misiunea sa
existenţială proprie condiţiei sale umane)
• să realizeze schimbul (transferul) corespunzător
(optim) între producători şi consumatorii de resurse
• să gestioneze resursele în acord cu principiile
progresului (ex. motivaţia persoanei umane de a face
se poate naşte fie din satisfacerea unei anumite
trebuinţe şi astfel deschiderea perspectivei spre
143
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
accesarea celei superioare, fie din lipsa satisfacerii,
prin efortul de a realiza acest lucru)
Pentru ca o anumită fiinţă să “intre în joc”, adică să participe
la procesele dezvoltării (progresului universal), are nevoie de
motivaţii. Motivaţiile determină/nasc scopuri, iar scopurile
produc (concep) mijloace. Mijloacele accesează resursele, iar
acestea duc la satisfacerea trebuinţelor.
La nivelul majorităţii speciilor, procesul evoluţiei (motivarea)
se realizează prin intermediul forţelor interne inconştiente
(instinctuale) coordonate de ceea ce noi am numit Modelatorii
Evoluţiei, sau în vechiul limbaj, spiritul speciei 37. În specia umană
motivaţiile devin conştiente, adică dobândesc statutul de scopuri
propriu-zise iar la un rang superior idealuri. La celelalte specii
mobilurile motivaţionale sunt suficiente (lor li se adaugă de fapt
un complex de forţe străine acestora, care acţionează dintr-o altă
dimensiune, dar pe care fiinţele la aceste nivele le resimt ca şi
cum ar veni din interiorul lor; sub o altă formulă de exprimare des
uzitată în secolul XIX am putea spune că în fiinţă acţionează
spiritul speciei).
În cazul omului, însă, mobilul principal al progresului îl
constituie o combinaţie de factori mai amplă: cee ce noi am numit
Împlinirea de Sine şi care presupune ca modalitate de realizare
următoarea ecuaţie ce va fi explicitată mai jos: IS = 3 ME +
9TF + 4 DV + Ni + Am
37
Am preferat noţiunea plurală de Modelatori ai Evoluţiei, întrucât este vorba
de o serie întreagă de forţe (şi fiinţe) care veghează şi acţionează din alte
dimensiuni, transcendente lumii materiale, pentru ca fiecare specie să evolueze
potrivit cu necesităţile optime, deopotrivă ale naturii acelei specii cât şi ale
ecosistemului din care face parte integrantă
144
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Împlinirea de sine reprezintă o stare superioară de vibraţie a
Conştiinţei în armonie cu Ordinea Universală si ea se realizează
numai atunci când fiinţa umană îşi îndeplineşte sarcinile/misiunile
existenţiale asumându-şi rolul ce l-a primit în marea regie a vieţii
şi conştientizându-şi rostul ca parte într-o piesă deopotrivă socială
şi cosmică, ce trebuie jucată. Totodată, având o structură psihică
devenită complexă prin mecanismele evoluţiei socio-istorice,
omul actual are nevoie de o varietate întreagă de satisfacţii, pentru
fiecare dintre ungherele sufletului său. De aceea împlinirea de
sine presupune plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă
trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a
psihicului uman; şi deopotrivă ale tuturor.
* acţionează în fapt ca un catalizator şi totodată filtru al resurselor
În ecuaţia dată, factorii arătaţi au următoarele semnificaţii:
- (3ME) este factorul definitoriu pentru misiunea existenţială
potrivit condiţiei sale specific-umane. Omul contemporan are în
această lume o întreită îndatorire: 1. de a se perfecţiona pe sine
dând curs dezideratului evoluţiei cosmice a tuturor formelor de
viaţă; 2. de a sprijini celelalte fiinţe (din regnul uman sau alte
regnuri) coparticipante la simbioza planetară, în procesele
propriei lor dezvoltări şi 3. de a juca rolul scenic primit în această
lume, în realitatea socială, prin programul destinului individual şi
cu sprijinul forţelor divine.
- (Ni) reprezintă natura individuală a fiinţei umane, adică acea
structură internă a sistemului psihic ce conţine toate elementele
particulare şi definitorii pentru identitatea individuală a unei
anumite fiinţe. Dând curs în mediul exterior naturii sale
145
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
individuale, fiinţa umană se simte nu numai autentic liberă, ci
plenar actualizată, sau cum am spune mai simplu: împlinită. În
esenţă pentru oricare dintre fiinţele vii, indiferent de specie,
împlinirea condiţiei lor existenţiale se realizează prin exprimarea
plenară în mediu a naturii individuale; numai pentru om însă
împlinirea acestei condiţii ţine, aşa cum am văzut şi de realizarea
conştientă a unei anumite misiuni existenţiale.
- (9TF) indică cele 9 categorii de trebuinţe fundamentale activate
(din totalul de 12) ale grilei piramidale Maslow-Delphy: 1-
fiziologice, 2-de siguranţă, 3-ambientale, 4-sociale, 5-de cunoaştere,
6-de valorizare personală, 7-de creaţie, 8-de identitate personală şi
respectiv 9-spirituale. Grila piramidală a trebuinţelor fundamentale
necesare unei anumite fiinţe, la un moment dat şi în fiecare moment
al existenţei sale.
- (Am) adaptarea al mediu, este factorul managerial care
garantează accesul la resursele necesare prin deprinderea şi
adoptarea modalităţilor/ strategiilor celor mai eficiente de
manifestare în limitele unei realităţi anume la un moment dat
(practic un mediu existenţial) şi de “vânătoare” a resurselor
(găsirea modalităţilor de acces spre aceste resurse, prin
multitudinea de obstacole, de blocaje etc). (Am) este factorul de
navigaţie, de management eficient.
- 4DV reprezintă cele 4 dimensiuni ale vieţii fiinţei umane în
lume. Omul contemporan este o fiinţă de o deosebită complexitate;
pentru creştere şi dezvoltare (ca fiinţă şi ca persoană) el are nevoie
de o multitudine de resurse, care trebuie să fie specifice (adaptate)
146
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
nu numai cantitativ, ci şi calitativ, adică să provină din anumite
dimensiuni ale existenţei. Aceste 4 mari dimensiuni sunt
următoarele:
a) viaţa materială: - cuprinzând raporturile şi acţiunile fiinţei
umane ce tind spre actualizarea trebuinţelor primare, în special
(cele fiziologice, de siguranţă şi ambientale), precum şi cele ce
depăşesc strict aceste nevoi, urcând şi spre altele, superioare, dar
păstrând, cu toate acestea o legătură fermă cu ceea ce numim în
mod comun: materie, energie, resorturi fiziologice. Astfel, aici
vor fi incluse capitolele vieţii vizând, spre exemplu achiziţiile de
bunuri (case, maşini, instrumente, obiecte etc.); investiţiile;
afacerile; profesiunea şi locul de muncă; tot ceea ce ţine de avere
şi proprietate, de folosinţa şi utilizarea „energiei”, în sensul ei
generic: acela de resursă exterioară care întreţine, perpetuează şi
îmbunătăţeşte existenţa individului, a grupurilor (popoare, triburi,
formaţiuni de interese etc.) sau speciilor.
b) viaţa socială: - cuprinde toate aspectele prin care omul
se raportează la mediul în care trăieşte, precum şi la fiinţele
conlocuitoare ale acestuia. Vizează în special satisfacerea
Trebuinţelor de pe nivele 4, 5 şi 6, adică acelea de sociabilitate,
comuniune, de a dărui şi primi afecţiune, de integrare şi
apartenenţă, de comunicare, de investigare, descoperire şi
cunoaştere, de libertate şi orizont, de valorizare proprie şi
demnitate/ stimă de sine, de statut şi valoare socială etc.
Desigur vor fi incluse aici, deci, acele capitole ale vieţii unei
persoane ce se referă la raporturile de filiaţie şi rudenie,
raporturile de cuplu şi familie, raporturile de muncă, cele de grup;
147
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
cele ce ţin de conjuncturi şi cerinţe sociale (profesiuni şi
demnităţi publice, războaie ori conflicte, schimburi culturale,
manifestări de orice natură publică etc.).
Tot la capitalul vieţii sociale se încadrează şi opiniile,
credinţele, optica individuală asupra vieţii, curentele, doctrinele,
ritualurile şi practicile (nu doar religioase) pe care persoana
umană le împărtăşeşte, indiferent că le exteriorizează/ manifestă
public într-o măsură mai mare ori mai mică.
c) viaţa privată: - cuprinde toate aspectele (trăiri, gânduri,
acţiuni, fenomene, intreprinderi etc.) prin care fiinţa umană se
raportează la sine înseşi, spre a se descoperi şi cunoaşte, spre a
găsi adevărata sa identitate şi măsură, precum şi locul şi rostul său
în univers, deopotrivă cu sensul întregii Existenţe, a tot ceea ce
întâlneşte în viaţa sa.
La acest capitol întâlnim toate frământările omului în
căutarea rosturilor existenţei universale şi, în cadrul acesteia, a
celei personale.
Căci cea mai mare trebuinţă a fiinţei umane actuale este
aceea de a avea o „axis mundi”, o ordine a cosmosului propriu
organizată după principii care să-i permită deopotrivă atingerea
unei stări de bine atât în interiorul acestui cosmos personal, cât şi
atunci când iese şi îl raportează pe acesta la o Ordine mai mare –
societate, natură, univers - la Cosmosul ce cuprinde în sine totul.
d) viaţa spirituală: - reflectă raporturile fiinţei umane cu
sensurile profunde ale realităţii prezente, cu ceea ce stă în spatele
lucrurilor şi face posibilă existenţa şi manifestarea a toate câte
sunt: Marea Fiinţă, indiferent cum ar fi ea denumită într-un limbaj
148
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
sau altul (Fiinţa Primă, Zeus, Dumnezeu, Allah, Isis etc.). Pentru
că limbajul nu ne poate spune nimic despre Aceasta; el nu poate
decât să îndrepte privirea sufletului uman spre a o percepe singur,
întocmai precum degetul ce arată spre lună serveşte doar ca
indicator, fără a comunica ceva despre obiectul arătat.
Raportul cu Marea Fiinţă se trăieşte de către fiecare făptură
umană în profunzimea cea mai adâncă a sufletului său şi se
experimentează clipă de clipă în multitudinea realităţilor ce o
înconjoară. Căci fiecare lucru, fiecare formă de viaţă particulară,
fiecare fiinţă este în întregime pătrunsă de Fiinţa Fiinţelor.
2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), calitatea
vieţii depinde de: calitatea mediului înconjurător (CMI), de
calitatea mediului comunitar (CMC) şi de respectarea tuturor
cerinţelor definitorii pentru condiţia umană (CU). (Prescurtările
ne aparţin fiind utile în continuare)
Dar să vedem, pe rând, fiecare dintre aceste concepte ce câmp
de acoperire şi semnificaţii poate cuprinde.
Calitatea reprezintă caracterul unui lucru prin care acesta
satisface în mod specific şi adaptat cerinţele absolut particulare
ale utilizatorului.
Viaţa este totalitatea necesităţilor şi cerinţelor ce trebuie
îndeplinite pentru ca natura individuală a unei anumite fiinţe să se
poată exprima plenar în mediul său specific de existenţă conform
condiţiei cosmice şi ecologice proprii acelei specii. Am văzut însă
149
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
că pentru fiinţa umană, exprimarea plenară a naturii sale
individuale se realizează printr-un proces mult mai complex decât
cel întâlnit la celelalte specii, proces ce presupune intervenţia unei
serii întregi de factori şi condiţii, toate acestea incluse în noţiunea
fundamentală a împlinirii de sine.
Condiţia umană. Condiţia umană reprezintă manifestarea
plenară a fiinţei umane (FU) în cadrul societăţii şi totodată
satisfacerea integrală a statutului de fiinţă cosmică, natural-
ecologică (şi biologică), individual-unică, socială, cultural-
istorică. Aşadar condiţia umană reprezintă, chiar statutul de fiinţă
cu atributele de mai sus, indiferent că este sau nu recunoscut şi
respectat de către societate la un moment dat istoric. Condiţia
umană este un dat de la natură, faţă de care societatea poate avea
numai două atitudini: nerecunoaştera ei (ceea ce s-a întâmplat cel
mai adesea în istorie, pentru diverse categorii sociale) şi respectiv
recunoaşterea, respectarea şi sprijinirea exprimării plenare de
către fiinţa umană a condiţiei sale natural-existenţiale38.
Calitatea vieţii, în aceste condiţii, reprezintă aptitudinea unui
mediu existenţial de a oferi unei fiinţe posibilitatea realizării
împlinirii de sine.
Pentru fiinţa umană însă acest concept suportă două conotaţii,
derivate din specificul aparte al acesteia. Spre deosebire de
reprezentanţii tuturor celorlalte specii care depind fundamental în
existenţa lor de mediul de viaţă extern şi de resursele acestuia,
fiinţa umană în schimb, pe parcursul evoluţiei sale dobândeşte
grade tot mai înalte de emancipare de sub tutela factorilor externi.
150
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Prin condiţia sa cosmică – aceea ce creator de realităţi – fiinţa
umană participă la două procese concomitente de transformare a
mediului existenţial: primul vizează modificările realizate asupra
şi în mediul exterior, iar cel de-al doilea posibilitatea ca fiinţa
umană să edifice un alt tip de mediu, de data aceasta interior, în
realitatea sa subiectivă, aparţinătoare propriului sistem psihic. În
felul acesta omul descoperă misiunea sa de bază specifică pentru
condiţia sa personală: aceea de a deveni propriul său creator,
adică, altfel exprimat, de a participa activ, conştient prin forţe
proprii la modelarea devenirii individuale, în acord cu procesle
evoluţiei vieţii la nivel cosmic. Iată de ce, pe măsură ce fiinţa
umană (atât ca individ, cât şi ca specie) urcă pe trepte tot mai
înalte ale dezvoltării, dependenţa sa de mediul extern şi de
resursele acestuia se reduce progresiv, necesarul existenţial în
materie fiind acoperit de realităţile pe care fiinţa umană le
structurează în interiorul ei şi de resursele ce astfel reuşeşte a le
produce ea înseşi în aceste realităţi interioare.
Iată de ce vom observa că având două medii existenţiale
complementare din care poate obţine resursele necesare
progresului ca fiinţă, şi cum nici una dintre acestea nu poate fi
exclusiv la stadiul actual al dezvoltării speciei umane, rezultă că
indicele împlinirii de sine, calitatea vieţii umane, aşadar, va
depinde de factorii definitorii pentru ambele aceste realităţi.
Marele avantaj, însă, constă în faptul că fiinţa umană poate crea
reţete personale de combinare a factorilor, în funcţie de
38
Pentru detalii recomandăm a se vedea şi A. Burcu Fundamentele consilierii în
managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed Mega, 2004
151
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
posibilităţile reale de obţinere a resurselor: fie din mediul
exterior, fie din cel interior. În acest sens, de fiecare dată când un
anumit tip de resursă existenţială nu se poate procura din mediul
extern vom înţelege că fiinţa umană are capacitatea de a o
produce în mediul său intern, în propriul său sistem psihic.
Pe de altă parte vom observa că aptitudinea unui mediu
existenţial exterior de a oferi unei anumite fiinţe umane deopotrivă
posibilitatea manifestării plenare a naturii sale individuale precum
şi optimul necesar de resure, este una abstractă. Practic este în
primul rând necesar ca fiinţa umană să fie ea înseşi capabilă de a
identifica şi accesa aceste resurse. Din acest punct de vedere, există
din nou o diferenţă fundamentală între om şi celelalte fiinţe.
Acestea din urmă se nasc practic cu această capacitate precum şi cu
aproape toate aptitudinile (şi cea mai mare parte din cunoştinţele)
necesare procurării acestor resurse. Pentru celelalte fiinţe,
cunoştinţele sunt un dat al speciei care se transmite fiecărui
membru, un fel de memorie colectivă la un nivel superior de
dezvoltare, numită instinct. Tot ce mai are de făcut fiecare individ,
o dată ce s-a născut în mediul existenţial, este să treacă în revistă
(să-şi reamintească), să dezvolte şi apoi să menţină mereu în formă
aceste abilităţi naturale de procurare a resurselor.
În cazul fiinţei umane, din nou datorită condiţiei sale specifice,
aceea de modelator activ al propriei deveniri, acest sprijin natural al
instinctului nu funcţionează. Practic fiecare om, în baza libertăţii sale
(fără de care nici nu am putea vorbi de participare prin forţe proprii
la evoluţia individuală), are opţiunea şi îndatorirea de a învăţa de la
zero toate aspectele necesare adaptării la mediul existenţial în
152
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
vederea procurării resurselor. În plus, fiinţa umană va fi necesar să
înveţe şi procesele de structurare a mediului intern şi de producere a
resurselor personale, aspect denumit autodezvoltare. Pe lângă toate
acestea, libertatea umană definitorie, creează şi posibilitatea ca omul
să trăiască în medii externe artificial modelate, adică transformate
prin intervenţia proprie. În aceste condiţii, fiecare fiinţă umană nou
născută va trebui să înveţe şi despre procesele de organizare şi
funcţionare a acestor medii astfel modelate, pentru a avea şanse
deopotrivă de procurare a resurselor, precum şi de exprimare a
naturii individuale.
Dacă la celelalte fiinţe exprimarea propriei naturi (a speciei) se
realizează spontan, fără efort din partea individului, în cazul
fiinţei umane ea necesită deopotrivă un efort semnificativ de
autodescoperire (omul trebuie să se cunoscă mai întâi pe sine
însuşi), de identificare a habitatelor din mediul exterior care îi
oferă cea mai amplă posibilitate de manifestare, de evitare a
pericolelor şi înlăturare a obstacolelor ce pot bloca exprimarea
propriei naturi şi aşa mai departe. Practic omul şi lumea (ceilalţi
semeni, singurele fiinţe ce pot interveni în modelarea mediului
existenţial) se află într-o continuă interacţiune: lumea schimbă
mereu mediul prin existenţa şi manifestarea ei, iar omul trebuie să
identifice mereu noi strategii de orientare în condiţiile acum
schimbate. Practic, societatea umană este o junglă, un haos relativ
(îmblânzit de anumite convenţii stabilite prin evoluţia istorică) în
care fiecare fiinţă umană trebuie să-şi găsească aproape singură
locul cel mai propice supravieţuirii, dezvoltării şi optimei
împliniri personale. În aceste condiţii se justifică necesitatea unui
153
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
sistem care să-i permită fiecărei fiinţe umane intersate, să
deprindă arta de a reuşi, sau exprimat în termeni ştiinţifici,
managementul eficient al calităţii vieţii individuale.
Am definit anterior opţiunea noastră pentru conceptul de
comunitate, sau mediu comunitar aşa cum este precizată sintagma
în definiţia OMS, aici urmând numai a ne reaminti că, întrucât
fiinţa umană este parte a unui ecosistem planetar complex, este
necesar a include în conceptul de comunitate deopotrivă fiinţele,
procesele şi mecanismele exterioare ecosistemului social. Astfel
încât considerăm că definiţia în discuţie se structurează în jurul
următoarelor ecuaţii:
• CV = CU + CMC + CMI pe care o putem numi şi ecuaţia
standard a procesului privind calitatea vieţii (unde
semnificaţia factorilor este următoarea: CV – calitatea
veiţii, CMC – calitatea mediului comunitar, iar CMI –
calitatea mediului încojurător)
• CU = FU + 3ME ecuaţia descriptivă a statutului fiinţei
umane (factorii semnificând: CU – condiţia umană, FU –
fiinţa umană, 3ME – misiunea existenţială a fiinţei umane
în această lume)
• IS = 3ME + 9TF + 4DV + Ni + Am – ecuaţia definitorie
pentru rostul tuturor proceselor societăţii umane: realizarea
unui standard superior de calitate a vieţii, aspect ce este
asigurat în condiţiile în care fiecare fiinţă umană şi toate
deopotrivă pot actualiza (satisface) potrivit cerinţelor
individuale toţi factorii ecuaţiei împlinirii de sine (factori
care au fost explicitaţi anterior).
154
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
* societatea pe calea progresului ei. Constatăm astfel că în
În concepţia noastră, pe de o parte calitatea mediului
comunitar (CMC) înseamnă în fapt dezvoltarea comunitară (DC)
iar pe de altă parte, calitatea mediului înconjurător (CMI) nu se
poate obţine practic decât în condiţiile educării, integrării şi
armonizării omului cu procesele, raporturile (legile) şi fiinţele
mediului ecologic.
Pe de altă parte observăm că factorii (Ni) – exprimarea liberă a
naturii individuale – şi (Am) – armonizarea cu mediul în măsură a
putea obţine resursele necesare propriei dezvoltări în condiţiile
date – nu se pot realiza practic decât în momentul şi condiţiile în
care avem depotrivă îndepliniţi şi factorii (DC) şi (CMI).
(DC) însă nu înseamnă o societate dezvoltată, ci o societate
care aspiră şi trudeşte pentru a se dezvolta; adică se străduieşte
pe toate palierele existenţei sale interne şi externe să facă a fi mai
bine pentru membri săi componenţi. Dar o astfel de societate
realizează îndată că este necesar a se pune de acord, a se integra şi
armoniza cu realităţile cosmice şi ecologice (practic nu putem
vorbi de procese ecosistemice dacă nu luăm în considerare
dimensiunea cosmică a existenţei). Această societate realizează că
este parte a unui întreg şi că, spre a beneficia de un standard
superior de bine, este necesar să se manifeste după anumite
coordonate date de structurile funcţionale ale întregului, din care
face parte organic şi funcţional. Mediul spiritual (raporturile cu
zeii – indiferent cum s-ar numi ei – sau altfel exprimat,
sacralitatea vieţii) şi mediul ecologic, natural, sunt realităţile
instrumentale, acelea care sprijină şi direcţionează (călăuzesc)
155
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
conţinutul conceptului de calitate a vieţii, împlinirea de sine se
constituie, prin factorii componenţi, într-un veritabil nucleu
definitoriu. De aici rezută ca şi consecinţă un fapt deloc
neglijabil: şi anume chiar dacă societatea nu urmăreşte neaparat
împlinirea de sine a individului, ci doar dezvoltarea sa (adică un
bine generic pentru toti) prin porcesele de organizare a vieţii
arătate, în mod automat se realizează şi factorii care compun
împlinirea de sine. Acest aspect a fost afirmat în mod constant de
toate curentele de gândire şi acţiune din cele mai vechi timpuri
(de la stoicii romani încoace) dar cu deosebire aplicat începând cu
Revoluţia Iluministă în toate mişcările sociale care au investit în
dezvoltarea umană. Omul vine pe lume cu drepturi şi îndatoriri de
la natură (divinitate); el are de jucat un rol pe scena vieţii
sociale, iar în acest sens aduce cu sine propriile “daruri” de
oferit lumii: aptitudini, calităţi etc. Îndatorirea de bază a
societăţii este ca prin mecanismele şi instituţiile sale – în special
prin intermediul educaţiei – să sprijine fiinţa umană în procesul
dezvoltării personale maxime, să-l ajute a se cunoaşte pe sine, a
identifica ce poate să ofere lumii dar şi ce lucruri (în ens generic,
acela de aspecte) din această lume îi oferă împlinirea în viaţă, a
descoperi apoi locul cel mai potrivit în care acest schimb de
resurse al omului cu lumea să se realizeze echitabil şi perfect
benefic pentru ambii actori. Omul potrivit la locul potrivit se
spunea. Pentru că fiinţa umană este asemeni unui arbore:
societatea are îndatorirea să-i ofere condiţiile cele mai potrivite cu
natura sa indiviudală şi unică, pentru a creşte şi înflori, întrucât
156
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
este bine ştiut că pe cât de frumoase şi înmiresmate sunt florile
sale în anotimpul creşterii, pe atât de bogate şi îmbietoare vor fi şi
roadele în anotimpul maturităţii şi al dăruirii.
* dezvoltare şi exersare a rolurilor sociale pe scena
Omul este o fiinţă care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta
decât în comunitate. Dar să ne reamintim că în concepţia noastră
comunitatea este compusă deopotrivă din oameni şi raporturile
dintre ei (societatea) cât şi din celelalte fiinţe şi mediul ecologic.
Deci prin comunitate înţelegem aspectul ei superior, cosmic,
39
teologic şi implicit ecologic. Iar această structură pentru a se
fundamenta organic şi funcţional (pentru a fi închegată şi viabilă)
trebuie să aibă la bază fundamentele sacralităţii vieţii. Legătura
dintre om şi comunitate se fundamentează o serie întreagă de
aspecte, dintre care la loc de frunte se situează următoarele:
• Natura ontologică a fiinţei umane: ca parte a unui întreg,
ca celulă a marelui organism al vieţii. Cu cât fiinţa este
mai avansată, cu atât sinele său individual resimte mai
puternic această apartenenţă la întreg, ceea ce îl
determină să aibă nevoi splimentare în a căror realizare
39
Trebuie să operăm distincţia între, pe de o parte teologie, ca ştiinţă despre
divinitate şi despre evoluţia vieţii la nivel cosmic şi totodată practică intensivă
destinată dezvoltării anumitor fiinţe umane (existentă în aproape aceeaşi formulă
în toate marile civilizaţii istorice cunoscute ale Terrei) şi pe de altă parte religie,
ca o combinaţie de cunoaştere (voalată, adică ştiinţă de popularizare) şi practică
extensivă (mai mult prin ritualuri) destinată marii mase a populaţiilor şi care, în
consecinţă a fost adaptată deopotrivă nivelului de înţelegere şi puterii de aplicare
(de punere în practică) a acestora. Acesta este motivul principal pentru care în
decursul istoriei specia umană a avut practic o singură teologie dar atâtea religii
câte necesităţi de evoluţie s-au manifestat la diverse epoci istorice şi potrivit
specificului diferitelor popoare.
157
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
acţiunile sale şi întreaga manifestare sunt îndreptate spre
celelalte fiinţe40
• Destinul său ca fiinţă umană, adică programele de
existenţei în planul fizic
• Mediul care creează resursele necesare satisfacerii
trebuinţelor sale specifice condiţiei umane
• Obiectivele personale, necesare dezvoltării individuale,
care pot fi realizate numai în mediul complex alături de
celelalte fiinţe
De aceea omul şi lumea îşi au destinele îngemănate; nici una
nu poate progresa fără progresul concomitent al celeilalte.
Calitatea vieţii umane depinde aşadar de calitatea vieţii celorlalte
fiinţe coparticipante la simbioza ecosistemului planetar.
Calitatea veiţii comunitare, însă, nu reprezintă suma
standardului de calitatea a vieţii indivizilor ce o compun. Pe de o
parte întrucât comunitatea nu este suma membrilor ei, ci
rezultanta combinaţiei sinergice de factori; şi pe de alta întrucât
standardul de calitate se determină subiectiv. Aceasta înseamnă
că, deşi în mod obiectiv ar putea fi îndeplinite toate condiţiile
teroetice pentru ca fiecărui membru să-i fie satisfăcută într-un
grad semnificativ această cerinţă de calitate a vieţii, totuşi per
ansamblu, însă, să nu se realizeze sinergia necesară la nivelul
întregii comunităţi.
40
Pentru detalii pe tema evouţiei sinelui şi nivelului de trebuinţe al acestuia,
recomandăm A. Burcu – Psihologia Fiinţei. Psihologia ecologică integrativă a
personalităţii, Fundaţia Mercur, 2000
158
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Calitatea vieţii este aşadar un deziderat existenţial, deopotrivă
individual şi comunitar. Dar ea nu se realizează (de multe ori) în
cursul unei vieţi umane decât în anumite procente, întrucât nici
împlinirea de sine nu este obţinută decât parţial. La întrebarea dacă
se poate obţine împlinirea de sine totală în viaţa umană socială,
răspunsul nostru este ferm DA. Însă acest lucru nu poate fi realizat
(nu stă în putinţa) omului ca entitate, ci ţine de o complexiatate de
factori, dintre care, cei mai importanţi sunt cei socio-organizatorici.
În organizarea şi managementul comunitar stă până la urmă toată
măreţia sau decăderea fiinţei umane.
Există desigur şi excepţii: adică oameni care nu au nevoie de
lume spre a realiza împlinirea de sine. Ei s-a unumit de-a lungul
istoriei: călugări, pustnici, mistici, asceţi etc. Dar să ne reamintim
două lucruri de o importanţă capitală: 1. în ecuaţia împlinirea de
sine sunt multipli factori de natură socială (acei factori care
condiţionează o fiinţă umană de alte fiinţe umane – pentru omul
mediu social, întâlnit actualmente pe pământ, marea majoritate a
trebuinţelor fundamentale sunt satisfăcute datorită complexelor
interacţiuni cu ceilalţi) şi 2. misiunea existenţială a majorităţii
fiinţelor umane este strâns legată de evoluţia în sine a vieţii
planetare; adică în destinul acestora sunt înscrise programe, roluri,
participări la acţiuni ce vizează modificări ale decorurilor lumii
terestre. Chiar şi fiinţe dintre cele mai avansate la şcoala evoluţiei,
sunt, în acest fel, legate în mod direct de destinul şi devenirea
realităţilor lumii sociale. Dacă, să spunem aşa, Sf Petru nu ar fi
primit ca misiune să înfiinţeze o religie şi o biserică, probabil că ar
fi putut reliza relativ uşor împlinirea de sine, întrucât în ecuaţia sa
159
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
la capitolul “misiune existenţială” nu ar fi existat această sarcină de
a se lupta cu forţele lumii; nu ar fi fost obligat să realizeze
adaptarea la o lume înapoiată faţă de cerinţele sufletului său şi într-
un fel toxică pentru acesta. Ar fi putut să trăiască în pustiu, ca
celelalte fiinţe umane evoluate din timpul său şi să nu se amestece
cu „mizeria” lumii sociale. Situaţia este asămănătoare oricărui
domeniu de activitate: este uşor să vorbeşti de la tribuna academică
despre lucratul pământului, creşterea copiilor sau îngrijirea celor
suferinzi, dar se dovedeşte o veritabilă încercare să realizezi faptic
acest lucru, să te murdăreşti cu materiile din universul în care
anumite fiinţe îşi duc existenţa, iar tu eşti chemat – tocmai în
calitate de confrate mai mare – să le sprijini, veghezi şi îndrumi
creşterea, dezvoltarea şi împlinirea lor naturală. În acest sens viaţa
cunoscută a lui Isus a fost cu adevărat un mesaj şi un exemplu
pentru ceea ce trebuie să fie condiţia umană în mileniile ce au
urmat. Oricât de evoluat ar fi cineva ca elev la şcola universului,
mereu se munceşte; unele munci nu sunt nici cele mai curate, nici
cele mai fericite. Am mai arătat cu altă ocazie41 că împlinirea de
sine nu exclude suferinţa. Împlinirea de sine este o stare ce se
trăieşte la nivel de conştiinţă; or conştiinţa se bucură cel mai tare
nu atunci când nu suferă, ci în momentul în care suferinţa sa a fost
temelia pentru noi creaţii al căror fruct serveşte creşterii şi
dezvoltării altor fiinţe ori realităţi comunitare.
Calitatea vieţii, ca indicator care arată în ce măsură se realizează
procesul dezvoltării umane, nu depinde de factori precum: resurse
tehnologice, statut social, anumite drepturi (de fapt marea parte a
41
A se vedea A. Burcu Fundamentele consilierii în managmeentul calităţii vieţii
160
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
drepturilor omului), de cantitatea de resurse material-energetice
(bogăţie cum se numeşte astăzi) etc.; ci numai de resursele
(cantitativ şi calitativ) care satisfac necesităţile fundamentale ale
fiinţei umane. Deducem de aici că progresul tehnologic este un
factor neutru în raport cu CV, că în fapt el doar pune la dispoziţie
unele isntrumente pentru satisfacerea anumitor tipuri de trebuinţe,
dar că nu asigură împlinirea acestora, ci dimpotrivă, poate submina
într-o oarecare măsură acest proces. Pentru că în economia
proceselor vieţii umane trebuie să existe un echilibru constant între
forţele interne ale omului şi forţele externe de care acesta dispune.
Pînă acum omenirea s-a concentrat pe maximizarea forţelor externe
în detrimentul celor interne şi de aici a rezultat corupţia prin
dominarea materiei asupra apiritului. Însă trebuie să înţelegem că
forţele externe sunt deosebit de complexe, că ele nu sunt numai
materie şi energie (aşa cum le cunoaştem acum în civilizaţia
actuală) ci că deopotrivă reprezintă şi forţe spirituale în plină
acţiune. Vechile civilizaţii lucrau cu aceste forţe spirituale ale
elementelor (ale universului înconjurător) motiv pentru care lumea
lor nu era (aşa cum li se pare unor arheologi moderni) mai puţin
evoluată tehnologic decât cea actuală, ci reprezenta o alternativă.
Această altenativă care face ca luma noastră să constituie o exceţie,
asigura corespondenţa între categoria de forţe externe şi interne
utilizate, ambele fiind forţe spirituale. Astfel încât nu se punea
problema corupţiei sau dominării uneia de către cealaltă,
realizându-se mult mai uşor echilibrul între om şi mediu sau
cosmos.
şi condiţiei umane, Ed. Mega, 2004
161
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
*
La toate nivelele ecosistemului vieţii, optimul funcţional
presupune “curgere” continuă, constantă, fără blocaje, a fluxului
de resurse de la producători la consumatori. Societatea
(organizarea umană actuală) însă abătându-se de la respectarea
acestor principii, a deturnat coerenţa acestui flux atât în propriul
sistem, cât şi (din ce în ce mai mult) în cele vecine prin orientarea
spre activităţile cu specific de consum de resurse.
În demersul său de realizare a factorilor ecuaţiei împlinirii de
sine, omul produce şi totodată consumă resurse. Legile naturale
ale vieţii dacă ar fi aplicate sistemului social uman ar asigura
fiecărei persoane (în societate) locul în care aceasta ar putea cel
mai bine să realizeze factorii ecuaţiei de mai sus. Numai că
organizarea socială actuală blochează circuitul natural şi viabil
al resurselor, astfel încât în anumite sectoare sociale există
surplus, iar în altele deficit. Surplusul de resurse creează viciile.
Deficitul lasă trebuinţele fundamentale nesatisfăcute împiedicând
fiinţele să se alimenteze (şi astfel dezvolte) şi totodată
împiedicându-le să producă alte resurse care ar fi necesare
celorlalte fiinţe umane.
Resursele, pe de altă parte, sunt din gama tuturor categoriilor
de trebuinţe activate în prezent la omul contemporan (de la cele
material-energetice, până la cele spirituale). Procesul de
producere a resurselor este, în fapt, ceea ce s-a numit
dintotdeauna creaţie umană. Aceasta în condiţiile în care se
respectă regulile proceselor evolutive: anume că fiecare om vine
pe lume pentru a ocupa un loc şi a îndeplini un rost pe care el şi
162
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
numai el le poate realiza la momentul istoric respectiv. Fiecare
fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar societatea umană ca
ecosistem în sine şi ca parte a unui sistem şi mai mare se
compune nu din alăturarea tuturor indivizilor săi, ci din acţiunile
sinergice ale acestora. Societatea umană este o reţetă în care
fiecare fiinţă umană reprezintă un ingredient abslout necesar.
Fiecare om plasat la locul potrivit, realizând factorii ecuaţiei
împlinirii de sine, va consuma resursele produse de ceilalţi
semeni şi va crea el însuşi produse, în cantităţile şi de calităţile
aşa fel reglate (potrivite) în mod natural prin procesele evlouţiei
încât nu vor exista nici surplusuri, nici deficite de resurse.
* valabilitatea acestor principii; toate popoarele le-au recunoscut şi
Conceptul de <consum de resurse>, însă, nu este aplicabil într-
un mediu orientat spre dezvoltare, un mediu comunitar (în
accepţiunea integratoare pe care o dăm comunităţii). Într-un astfel
de mediu nici o resursă nu se consumă, ci ele se investesc în mod
creator şi productiv, prin combinaţii sinergice spre a produce noi
resurse de o cantitate şi calitate superioare. De fapt acest proces
asigură evoluţia socială (sau ceea ce se numeşte progres). Dar
întrucât conceptul de <investire> este prea materializat prin
utilizarea sa largă în domeniul economicului (în general), vom
prefera noţiunea de <aplicare a resurselor>. Totalitatea proceselor
de aplicare a resurselor creează fluxurile de resurse. Viteza de
dezvoltare/ progres a unei comunităţi depinde esenţial de viteza
de rulare a acestor fluxuri şi de calitatea procesului de flux. Prin
proces de flux înţelegem optima distribuţie a resurseleor între
producători şi utilizatori. Observăm din start că nu importă atât
163
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
de mult calitatea iniţială a resurselor cu care o comunitate
porneşte în procesul ei de dezvoltare. Dacă cerinţa de constanţă a
fluxului şi calitatea procesului de flux este menţinută, orice
comunitate care porneşte chiar de la stadiul epocii de piatră are
toate şansele să urce la standarde înalte de calitate a resurselor.
Altfel exprimat, calitatea vieţii se creează pe parcurs şi îşi are
originea în calitatea oamenilor pe care comunitatea îi sprijină în
dezvoltarea lor personală. Trebuie doar respectate cele două
cerinţe de flux amintite, care derivă din voinţa de evoluţie şi din
virtutea (calitatea) managementului pe care o comunitate le
exprimă. Credem că istoria ultimelor mii de ani dovedeşte
aplicat au reuşit să atingă nivele înalte de realizare socială pentru
majoritatea membrilor lor, indiferent de epoca istorică şi
independent de cantitatea de resurse iniţiale. Tot ceea ce a contat
a fost ţelul propus de a investi în dezvoltarea umană şi un
management eficient. Însă datorită faptului că nu au avut în
vedere constanţa fluxului de resure şi repartiţia lor echilibrată,
standardele atinse (mai înalte sau mai puţin înalte) nu au putut fi
păstrate în timp. Pe de altă parte constanţa fluxului de resurse nu
a putut fi menţinută (şi nu poate nici în ziua de astăzi) întrucât în
ecuaţiile DC nici o comunitate nu ia în considerare toţi factorii
arătaţi în formulele de mai sus.
Calitatea vieţii este un indicator aplicabil tuturor categoriilor
de fiinţe la care putem identifica trebuinţe fundamentale
piramidale superioare celor bazale (superioare deci primelor trei
nivele). Aceasta întrucât , chiar dacă nu sunt încă individualizate
164
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
(adică să aibă o personalitate proprie, în condiţiile comparabile cu
cea umană), aceste fiinţe pot realiza împlinirea de sine nu numai
ca specie, ci într-o măsură mai mare sau mai mică şi în calitate de
individ. Chiar şi în mediul natural propriu de viaţă al unei specii,
putem vorbi de o calitate a vieţii mai înaltă sau mai redusă, atunci
când factori externi, perturbatori alterează unele sau altele dintre
coordonatele acestui mediu. Pe de altă parte, dacă prospectăm
cerinţele dezvoltării pentru o altă specie decât cea umană putem
constata cu uşurinţă două aspecte:
- prin contactul cu o specie superioară se pot crea
premizele accelerării evoluţiei unei specii inferioare, chiar dacă
mediul său ideal de viaţă suferă modificări şi implicit calitatea
vieţii speciei inferioare este alterată; acest lucru însă are caracter
numai temporar, adică exprimat în termeni umani, se sacrifică
binele de azi pentru un bine mai mare mâine
- omul este cel mai important agent/ sursă de stimulare a
evoluţiei altor specii, prin intervenţia asupra condiţiilor de viaţă
naturale ale acestora şi, deci, implicit prin transformarea calităţii
vieţii. Dar această transformare nu este obligatoriu să fie negativă.
Cel mai bun exemplu îl constituie animalele din gospodărie: ele
au fost scoase din mediul natural de viaţă şi introduse în altul
artificial (desigur nu în totalitate), care poate avea două forme de
impact: impact negativ, atunci când fiinţa-animal este exploatată,
neurmărindu-se decât interesele proprii ale stăpânului, sau
respectiv impact pozitiv, când animalul este respectat ca fiinţă-în-
sine în primul rând şi abia apoi ca lucru utilitar pentru stăpân. În
acest sens sunt şi noile legislaţii la nivel mondial (inclusiv legea
165
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
zootehniei din România) privind standardul de calitate a vieţii
animalelor care trăiesc în gospodăria sau compania omului. Mai
mult chiar se realizează un proces relativ lent de mutaţie la nivel
de mentalitate socială în ceea ce priveşte raporturile de egalitate
între fiinţe indiferent de specie. Complexitate extraordinară a
mediului şi mentalităţilor sociale actuale se poate observa şi din
faptul că pot coexista în aceeaşi comunitate părinţi care îşi privesc
şi tratează copii din punctul de vedere al utilităţii acestora pentru
primii (modul arhaic, patriarhal) cu oameni care privesc până şi
animalele de companie ca membri cu drepturi egale în familie
(desigur egalitatea în drepturi ţine cont de necesităţile naturale
proprii fiecărei specii, dar are ca obiectiv mereu starea de mai
bine a fiecărui individ).
3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale
sistemului
În secţiunile anterioare am putut urmări sensurile de bază ale
unor concepte definitorii pentru procesul calităţii vieţii. Am
constatat în egală măsură că pentru a atinge scopul esenţial al
calităţii vieţii – adică realizarea împlinirii de sine a fiinţei umane
– este necesară existenţa unui factor managerial – (Am) adaptarea
la mediu – care să cuprindă strategiile optime de obţinere a
resurselor necesare actualizării celorlalţi factori ai ecuaţiei. Sau
mai simplu exprimat, fiinţa umană pentru a simţi plenitudinea de
satisfacţie de pe urma existenţei sale în lume, este necesar să
aplice anumite strategii pentru procurarea resurselor necesare
166
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
acestor satisfacţii. Aceste strategii sunt cuprinse în ceea ce se
numeşte în mod comun management.
Managementul, în sens general, reprezintă un set de principii,
norme, tehnici şi metode de combinaţie, pe criteriul opimei
eficienţe, a tuturor resurelor necesare atingerii obiectivelor vizate.
Managementul calităţii vieţii, în contextul dat, poate fi definit
ca fiind ansamblul de principii, norme, tehnici şi metode (deci
deopotrivă ştiinţă fundamentală şi aplicativă = inginerie) prin care
se urmăreşte modelarea mediului comunitar pentru aducerea sa la
standardele optime care să permită realizarea IS de către fiecare
fiinţă umană conlocuitoare.
Managementul calităţii vieţii (MCV) reprezintă deopotrivă o
tehnologie cât şi un model în devenire continuă, fiind necesar a se
adapta mereu în pas cu cerinţele evolutive ale fiinţei umane.
Sarcina şi esenţa modelului MCV este tocmai faptul de a crea un
mediu universal, din care fiecare fiinţă umană să poată obţine
resursele specifice pentru nevoile absolut personalizate. Mediul
este creat din oameni, instituţii, organizaţii şi raporturi. Am arătat
mai sus că fiinţele umane sunt astfel plasate pe scena raporturilor
sociale încât să realizeze optimul de producţie-consum de resurse,
adică să existe un echilibru ecologic durabil. Or tocmai
instituţiile, organizaţiile şi raporturile statornicite de oameni vin
să perturbe acest echilibru, care în lipsa intervenţiei acestora s-ar
realiza în mod natural. Anticii au observat că o cetate (un grup
social) este cu atât mai dezvoltată sub aspectul binelui (al calităţii
superioare a vieţii fiecărui om) cu cât managementul cetăţii
(întreaga organizare şi funcţionare) este mai apropiat de
167
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
democraţie. Democraţie înseamă în fapt că puterea aparţine
omului; nu statului, regelui, partidelor sau grupurilor
(organizaţiilor de orice fel); este tocmai ceea ce am arătat şi noi.
Pentru ca o societate să poată constitui mediul în care calitatea
vieţii să fie accesibilă/ posibilă pentru fiecare dintre locuitorii ei,
trebuie ca managementul acelei societăţi să le fie încredinţat
tocmai lor, oamenilor. Şi mai este necesar ca raporturile pe care
oamenii şi le stabilesc între ei să nu perturbe nici ele echilibrul
ecologic; deci trebuie ca aceste raproturi să fie în acord cu ceea ce
am numit condiţia cosmică a fiinţei umane (iluminiştii o numeau
condiţia naturală, divină etc). Această condiţie nu poate fi
respectată prin puterea legii sociale, sau prin impunere din afară.
Legile exterioare există ca metode de sprijin, de corijare şi de
suplinire a lipsei ori imaturităţii legilor interiore, cele întipărite la
nivel de conştiinţă. Dar la nivel de conştiinţă legile se întipăresc
numai ca urmare a parcurgerii experienţelor de învăţare-
dezvoltare existenţială, adică a procesului şcolii cosmice de
evoluţie. La nivelul societăţii umane acest proces este continuat
(şi realizat în mod specific planului fizic terestru) de către şcoala
socială. Deci este necesar ca însuşi sistemul educaţional al
societăţii să fie armonizat (integrat) în procesul educaţional
cosmic. Nu ne aşteptăm ca toţi elevii-oamenii, să fie la acelaşi
nivel de înţelegere dintr-o dată; de aceea poliţia legilor externe
(sociale) va coexista încă o perioadă cu poliţia legilor interne (ale
conştiinţei individuale). Doar că stabilirea şi aplicarea legilor
externe, sociale, nu mai reprezintă un atribut al organizaţiilor sau
instituţiilor şi nici nu mai constituie raporturi interumane. Ci
168
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
aplicarea legilor externe reprezintă un raport al omului cu sine
însuşi, al celui care a încălcat o valoare socială (perturbând
armonia ecosistemului), în sensul că prin acea încălcare şi-a
dovedit lui însuşi că este încă insuficient de puternic spre a se
ridica la nivelul acelei valori, dar îşi doreşte aceasta, fapt ce îl
determină a intensifica pregătirea/ dezvoltarea sa ca fiinţă. Omul
în raporturile cu societatea se va purta întocmai precum sportivii
actuali: atunci când se dovedeşte învins de un standard îşi
intensifică antrenamentul pentru a-l depăşi. În viaţă ca şi în sport
totul este o problemă absolut personală, a fiecăruia cu sine
însuşi, cu propriile limite. Ceilalţi membri ai societăţii umane nu
pot face decât un singur lucru în acest sens: să acorde tot sprijinul
de care este fiecare capabil, pentru a ajuta pe fiecare spre a se
depăşi pe sine însuşi. Acest mediu propice calităţii normale a
vieţii poate fi realizat, de aceea, numai în momentul în care
raporturile dintre oameni se statornicesc pe aceste baze, iar
instituţiile şi organizaţiile transferă toate prerogativele fiecărei
fiinţe uamne individuale. Mai trebuie numai ca şi fiecare om,
indiviudal, să fie în măsură a înţelege (nu a făptui)
responsabilităţile ce-i revin. Nu este necesar în mod obligatoriu ca
toţi oamenii să fie sfinţi pentru a nu greşi, ci este necesar numai
ca toţi să înţeleagă importanţa implicării, a participării personale
la binele tuturor precum şi întreaga ecuaţie a IS (în special factorii
3ME şi Am). Cei mai înţelepţi, cei mai maturi la şcoala evoluţiei
universale vor suplini prin munca şi puterea lor eventualele lipsuri
naturale ale celor mai mici; mai trebuie numai ca aceştia din urmă
169
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
să înţeleagă acest lucru şi să participe din proprie iniţiativă al
procesul dezvoltării lor personale.
Pentru că numai cu oameni care sunt implicaţi în procesul
dezvoltării personale (încă o dată, ei nu trebuie să fie sfinţi!
pentru aceasta) se poate constitui un mediu-ecosistem armonic, în
care CV să fie o realitate. Cu cât acel mediu va număra mai
multe fiinţe umane dezvoltare, cu atât standardul de CV va fi mai
ridicat. Dar trebuie totodată să reţinem că realizarea unui
standard superior de CV este perfect posibilă cu orice fel de
oameni, în condiţiile de mai sus: să înţeleagă rostul lor în lume
(ecuaţia IS) şi să se implice activ în propria dezvoltare personală.
Până la urmă standardul de calitate a vieţii este şi un indicator
pentru nivelul de maturitate al unei comunităţi, de responsabilitate
al acesteia, aspecte ce nu trebuie confundate cu evoluţia. Elevii
din clasa a doua pot dovedi o mai mare maturitate şi
responabilitate şcolară (sunt conştienţi de ce se află la şcoală,
participă la lecţii, îşi fac temele, îndeplinesc ceea ce învaţă, sunt
ordonaţi, disciplinaţi etc) decât cei din clasa a zecea dacă aceştia
nu se implică (chiulesc, fac gălăgie în clasă, nu respectă
profesorii, nu-şi fac temele etc). Fiecare fiinţă umană care se
naşte în aceată lume are capacitatea de a înţelege toate
componentele IS. Ţine de specificul fiecărei specii în lumea
naturii de a-şi înţelege (sau mai corect de a putea conştientiza)
propria condiţie existenţială. Dar dintre toate speciile numai la cea
umană acest lucru poate fi ascuns; aspect care s-a şi întâmplat în
istoria recentă (a ultimelor milenii) prin pervertirea raporturilor şi
crearea instituţiilor.
170
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Particularitatea unică a fiinţei umane este că ea poate fi
învăţată orice, ea poate fi modelată să devină contrar naturii sale.
Instrumentul modelării umane îl constituie educaţia: atât împotriva
naturii, cât şi pentru sprijinirea dezvoltării umane în conformitate
cu natura şi condiţia sa cosmică. Dar o astfel de educaţie, care să
slujească în mod benefic dezvoltării umane conform naturii sale,
trebuie să fie paideică şi nesistemică. Toate sistemele în timp devin
structuri închise cu tendinţa de conservare şi autocentrare (nu mai
satisfac nevoile celor pentru care au fost create să slujească, ci tind
să se folosească de resursele acestora pentru propriile nevoi).
Sistemele din obiect/ instrument devin stăpâni.
Una dintre soluţiile viabile de rezolvare a situaţiilor de acest
gen, este emanciparea integrală a fiinţei umane prin educaţie. Dar
nu orice tip de educaţie, ci numai aceea care are caracter profund
paideic, întrucât educaţia paideică este o cale, nu un sistem. O cale
liberă, fără limite, unică şi personalizată pentru fiecare fiinţă umană
în parte. Educaţia paideică42 este o cale ce se naşte şi evoluează o
dată cu cel ce merge pe ea. Nu este un lucru predeterminat (altfel
ar fi un sistem), ci o creaţie ce se prezintă ca o prelungire în mediul
extern a înseşi esenţei şi evoluţiei fiinţei umane. Educaţia paideică
este instrumentul şi procesul în continuă devenire de sine, care
ajută fiinţa umană ca, fiind ceea ce este, să devină ceea ce este
natural să fie, în conformitate cu statutul şi condiţia sa cosmică.
Numai astfel de fiinţe umane pot crea o comunitate în care armonia
42
Pentru detalii facem trimitere la seria de volume deja amintită care tratează
tematica educaţiei paideice: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice,
Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de sociologia educaţiei
paideice, A. Burcu & col, Argonaut, 2005-2006
171
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ecosistemului să poată realiza optimul schimb simbiotic de resurse,
pentru asigurarea calităţii vieţii.
*
Calitatea vieţii reprezintă indicatorul de implementare a unui
management eficient al vieţii şi condiţiei umane. De aceea MCV
(managementul calităţii vieţii) are două dimensiuni foarte diferite
una de alta:
- MCV individual care se realizează de către fiinţa umană
independent de comunitate, prin actualizarea tuturor factorilor
ecuaţiei IS. Pe baza acestui management, fiinţa umană va putea
realiza împlinirea de sine în aproape orice tip de mediu, şi de
aceea procedura MCV individual este aplicabilă fiinţei umane şi
lumii contemporane. Ea este de fapt instrumentul principal prin
care omul bun într-o lume rea să poată nu doar supravieţui, ci să-
şi atingă scopul său existenţial: şi anume, urmărind steaua călăuză
a împlinirii de sine, să realizeze obiectivul central al dezvoltării
individuale43.
- MCV comunitar se realizează prin actualizarea factorilor
ecuaţiei dezvoltării comunitare: DC = DU + EP + M(flux), unde
factorii reprezintă: DC – dezvoltarea comunitară, DU – dezvoltarea
umană, EP – educaţia paideică, iar M(flux) – managementul de flux
al resurselor. Rolul central îl au în acest context factorii EP şi
M(flux) care asigură crearea şi distribuţia echitabilă a resurselor în
cadrul unui sistem comunitar autentic construit pe alte baze
43
Detalii privind sitemul de consiliere în managementul calităţii vieţii se pot
regăsi în trilogia A. Burcu & col. : Fundamentele consilierii în managmentul
calităţii vieţii, Abilităţile consilierului… şi respectiv Centrul de consultanţă, Ed
Mega,2004
172
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ontologice, care să ia în calcul natura cosmică a fiinţei umane,
precum şi apartenenţa şi responsabilităţile ei faţă de ecosistemul
universal. Pe baza MCV comunitar se trasează cadrele dezvoltării
întregii societăţi şi al trecerii ei pe nivelul superior de realitate:
acela al comunităţii. Pentru aceasta în primul rând este necesară
investiţia în dezvoltarea umană, prin ridicarea nivelului de
înţelegere şi asumare a condiţiei, responsabilităţii şi identităţii de
ordin cosmic al fiinţei umane.
Însă omul şi lumea îşi au destinele îngemănate, aşa cum o
arată şi ecuaţia anterioară, fapt pentru care nu se poate schimba
independent nici unul dintre factori, ci toţi trebuie să meargă
împreună şi deodată: adică deopotrivă să dezvoltăm omul, dar şi
să schimbăm rosturile organizării sociale44.
*
Desigur că aspectele precizate până aici privind calitatea vieţii
individuale şi comunitare nu pot fi realizate fără respectarea unui set
de principii, dintre care noi am considerat, pentru sistemul managerial
al calităţii, ca fiind la loc de frunte (însă nu exclusiv) următoarele:
1. calitatea vieţii reprezintă satisfacţia pe care o resimte
fiinţa umană; aceasta este determinată de două categorii de
factori: interiori (împlinirea de sine) şi exteriori (factorii de
mediu, într-o sintagmă unică, procesuală, dezvoltarea
comunitară); de aceea îi sunt aplicabile două modele: unul de
esenţă, în sensul că reprezintă gradul de realizare a IS şi altul de
44
Detalii privind dezvoltarea umană şi comunitară, precum şi rolul central al
educaţiei paideice în acest proces, pot fi obţinute atât din volumele trilogiei
anterior amintite, precum şi din volumele A.Burcu & col: Fundamentele
173
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
formă (management) în sensul că ea indică în ce măsură un
anumit mediu comunitar permite realizarea dezvoltării umane
(conform cu necesităţile feicărei fiinţe umane). Aceste modele nu
sunt nici contradictorii, nici complementare; ele afirmă acelaşi
lucru în esenţă, dar sub forme diferite. Formele diferite de
exprimare sunt necesare pentru identificarea instrumentelor
individuale, respectiv comunitare de realizare a unui nivel ridicat
de calitate a vieţii. În baza acestui principiu, calitatea vieţii nu
este nici subiectivă, nici obiectivă, ci are un caracter integrator,
cuprinzând toate coordonatele existenţei umane, începând cu
fiinţa înseşi şi terminând cu mediul comunitar;
2. pentru a fi durabilă, calitatea trebuie urmărit a fi
realizată chiar de la început, prin proiectarea integrală a vieţii
individuale, de preferinţă de la vârstele “mici”; în situaţia
persoanelor mature (înaintate în vârstă), se poate “rectifica” pe
parcurs, dar în fapt această rectificare este tot o re-proiectare. În
acest sens, aşa cum am mai afirmat, sistemul de management al
calităţii vieţii porpus de noi (şi prezentat în volumele precizate
anterior) vine să suplinească lipsa de implicare (mai mare sau mai
mică) a societăţii în a sprijini omul – indiferent de vârstă – să
realizeze dezideratul existenţial numărul unu al său: de a atinge în
mod practic împlinirea de sine în viaţă şi în lume, aici şi acum;
3. principiul “zero defecte”, adică trebuie realizat totul
bine de prima dată şi de fiecare dată;
ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv
Elemente de sociologia educaţiei paideice, Ed Argonaut, 2006
174
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

4. măsura principală a calităţii (a standardului de

calitate) o reprezintă costurile în suferinţă suportate de fiinţa
umană, atât la nivel indiviudal, cât şi colectiv;

5. fiecare dintre aspectele ce însoţesc existenţa

individuală contribuie semnificativ la conturarea standardului de <Educaţia relativă la mediu> nu încearcă nici
calitate; nici un lucru, oricât de mic nu este suficient de
să se substituie <ecologiei>, sau <ecologiei
nesemnificativ pentru a nu fi luat în calcul în procedura de
proiectare şi pe parcursul implementării programelor, atât de către sociale> din învăţământul general sau
consilierii-proiectanţi, individual pentru o anumită persoană, câ şi
universitar, nici să se transforme într-un
de către societate la nivel colectiv;
instrument operaţional având propriile sale
6. previziunea şi luarea în calcul a factorilor viitori ce vor
influenţa calitatea (chiar dacă aceştia nu se manifestă în prezent); a legi. Obiectul comun poate fi clar definit:
sosit timpul ca deopotrivă fundamentele ştiinţifice şi acţiunea
“comprehensiunea globală a sistemului
practică să recunoască faptul (dealtfel afirmat de multă vreme de
diverse categorii de oameni înaintaţi ai societăţii din diverse naturii şi a sistemului social, tratarea realităţii
sectoare) că dacă nu construim/ edificăm în viitor, nu vom avea acest ca un tot”, sinteză a disciplinelor care oferă o
viitor. Prezentul nu este altceva decât un trecut mai apropiat;
viziune omogenă despre lume.
7. calitatea şi nivelul acesteia sunt influenţate de cauze
şi nu de efecte. (Aceste ultime două principii considerăm că nu (Ion. G. Sion)
mai au nevoie de nici un comentariu, fiind larg răspândite practic
în multiple domenii ale vieţii.)

175 176
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

CAPITOLUL V îngrijirii, dezvoltării psihice, morale şi spirituale (a se vedea E.

EDUCAŢIA ECOLOGICĂ Joiţa – „Pedagogia, ştiinţa integrativă a educaţiei”).
Adevăratul sens al vieţii trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, Educaţia
interiorul omului sau în psihicul său. Starea umană întotedauna îndreaptă, şi
este îndreptată, către ceva sau cineva, altul decât sine: este, fie un sens de reprezintă “ansamblul de acţiuni desfăşurate în mod deliberat într-
împlinit, fie o altă fiinţă umană de întâlnit. Cu cât uiţi mai mult de tine
– dăruindu-te cauzei de a servi sau de a iubi pe altcineva –
o societate, în vederea transmiterii şi formării la noile generaţii a
cu atât eşti mai uman şi mai realizat. experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor,
(Victor Frankl)
comportamentului şi valorilor acumulate de omenire până în acel
moment. / Efect al activităţilor desfăşurate în vederea formării
1. Concepte fundamentale privind educaţia oamenilor conform unui model propus de societate./ Proces prin
care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile
Educaţia a fost dintotdeauna, în toate civilizaţiile lumii, acel
fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul,
domeniu al vieţii sociale prin excelenţă practic, ce nu şi-a propus
esteticul; cognitivul, afectivul, volitivul; o trăsătură, o funcţiune.
a duce bătălia cu ştiinţele din „înalta societate” spre a urca în loja
Proces de devenire a omului “fiinţă-în-sine” (fiinţă umană doar
academicienilor. Mai puţin interesată deci asupra discursurilor de
ca posibilitate) în “pentru sine” (fiinţă umană ca realitate), care
tribună, educaţia şi-a luat în serios numele ce-l poartă cu
îşi dă seama de ceea ce este, ce nevoi are şi cum să acţioneze
demnitate peste milenii. Etimologic acesta provine din latinescul
eficient. Educaţia înseamnă atât această devenire, mijloacele,
educo, educere, termen care în limbajul uzual are deopotrivă două
metodele, procedeele şi tehnicile necesare exercitării influenţelor
semnificaţii. În primul rând el desemnează acţiunea de „a scoate
formative, producerii devenirii, cât şi rezultatul devenirii. Ea se
din”, „a ridica”, „a înălţa”, de unde semnificaţia actului
produce atât prin alţii cât şi prin sine (autoeducaţie), totdeauna
educaţional ca modificare, transformare, susţinere a trecerii de la
fiind prezente ambele aspecte. În sens foarte larg educaţia este
o stare (primară, ereditară sau dobândită pe parcurs) la alta, nou-
forma de interacţiune dintre fiinţa umană în devenire, prorpia sa
formată, în lanţul dezvoltării; imprimarea unei direcţii de acţiune
activitate, lucrurile din jur, semnificaţiile umane ale acestora şi
dinspre interior în vederea armonizării conduitei individuale cu
ceilalţi oameni, cu modurile lor de a fi şi de a acţiona. (Dicţionar
normele sociale, ale comunităţii. În planul al doilea, acelaşi
de pedagogie, Ed Did şi Ped, 1979)
termen indică acţiunea de „a creşte”, „a îngriji”, „a hrăni” (plante,
Am subliniat cea de-a doua parte a definiţei date de Dicţionar,
animale, oameni), iar de aici educaţia a fost înţeleasă ca activitate
tocmai pentru a atrage atenţia pe de o parte asupra esenţei a ceea
de creare a condiţiilor necesare creşterii (fizice, biologice), dar şi
ce trebuie să fie educaţia, iar pe de altă parte a constata

177 178
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
discrepanţa evidentă între cele două părţi ale definiţiei date. Ceea
ce ne interesează în mod deosebit – şi am accentuat acest aspect
45
ori de câte ori am avut ocazia - este de a costata că educaţia are
ca misiune esenţială să sprijine procesul devoltării fiinţei umane
conform principiului artei pedagogice formulat de Kant: “….
copii trebuie educaţi nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea
mai bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică potrivit cu
ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă”. Este motivul pentru
care educaţia trebuie să aibă valenţe paideice, întrucât paideia
reprezintă acel proces care pune accentul pe dezvoltarea fiinţei
umane protrivit naturii sale propriii, iar nu pe interesele politico-
economice şi militaro-strategice ale lumii în care aceasta trăieşte
la un moment dat. Caracterul paideic reiese din secvenţa a doua a
definiţiei (segmentul subliniat de noi), întrucât se centrează pe
nevoile de evoluţie ale fiinţei umane, şi nu ale societăţii.
S-a vorbit de asemenea în literatura de specialitatea de
conceptul educaţiei multilaterale. Aceasta este definită în
Dicţionarul de pedagogie, (Ed Did şi Ped, 1979) ca fiind “scop
călăuzitor şi caracteristică fundamentală a educaţiei; proces
complex de formare a tuturor componenetelor personalităţii
umane; ansamblul de activităţi sociale şi individuale în vederea
creşterii, cultivării şi dezvoltării celor mai nobile trăsături de
caracter; formarea şi dezvoltarea la copii a tuturor cunoştinţelor,
deprinderilor, priceperilor de care acesta este capabil şi cu
ajutorul cărora acesta îşi găseşte vocaţia, îşi continuă şi
45
A se veeda în acest sens şi volumele Fundamentele ontologice ale educaţiei
paideice, Elemente de sociologia educaţiei paideice, Psihologia educaţiei
paideice, A. Burcu & col, Ed. Argonaut, 2005-2006
179
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
desăvârşeşte educaţia, se realizaează ca personalitate. Educaţia
multilaterală este atât scop (idealul educaţiei – omul multilateral
dezvoltat), cât şi proces, produs, rezultat al ansamblului
activităţilor instructiv-educative. Educaţia multilaterală ca proces,
cuprinde acţiunile desfăşurate în vederea formării şi dezvoltării
aspectelor fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul,
moralul, esteticul, cognitivul, afectivul, volitivul, motricitatea,
sensibilitatea şi capacităţile de cunoaştere, de acţiune şi apreciere.
În această viziune laturile educaţiei multilaterale sunt: educaţia
colectivă, educaţia individualizată, educaţia preşcolară, educaţia
şcolară, educaţia universitară, educaţia permanentă”.
Considerând că această definiţie surprinde de asemeni mai
multe dimensiuni ale conceptului şi procesului, dealtfel îndelung
studiate mai ales de către oamenii de ştiinţă şi practicienii din
România, în perioada socialistă (prin definiţie acest sistem fiind
unul profund înclinat spre nevoile umane, spre deosebire de
capitalism, preocupat de materie), trebuie totuşi să mai adăugăm
anumite aspecte care ţin desigur şi de evoluţia istorică a ştiinţei şi
relităţilor istorice planetare. Şi în mod special ne referim aici la
aspectul care interesează în primul rând tematica volumului de
faţă: noua viziune despre natură şi rolul fiinţei umane în marea
comunitate de fiinţe ce constituie Ecosistemul Terrei .
Mişcarea de conştientizare globală şi lărgire a orizontului de
înţelegere a lumii, la dimensiunile ei naturale şi cosmice
(ecologice şi spirituale) a produs multiple mutaţii în realităţile
societăţii umane, între care două ne interesează cu deosebire:
180
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• responsabilizarea de ordin planetar a tot mai multor persoane,
indiferent de locul şi rolul acestora în societate
• apropierea între fiinţa umană şi celelalte categorii de fiinţe, cu
multiple consecinţe atât de ordin etic, ştiinţific, social,
legislativ, economic (etc) precum şi de ordinul implicării în
programe practice de bună convieţuire simbiotică, de
respectare a naturii şi identităţii proprii acestora.
Sub aceste aspecte, considerăm că inclusiv ştiinţa educaţiei 46
a avut enorm de beneficiat de pe urma caracterului integrator al
viziunii ecologiste. Iată cum, în acest context, nu este deloc de
mirare că tocmai educaţia ecologică vine să realizeze dezideratele
privind caracterul paideic, universal, integrator şi sinegic al
ştiinţei despre dezvoltarea fiinţei (pedagogia).
În baza acestei viziuni, considerăm că am putea defini
educaţia prin raportare şi la alte categorii de fiinţe (“educabile”,
aşa cum vom arăta mai jos) nu exclusiv centrată pe om, ca fiind
procesul de formarea a tuturor deprinderilor necesare unei
fiinţe pentru ca, în mediul în care trăieşte la un moment dat, să
poată a-şi manifesta plenar propria natură individuală, în
direcţia dezvoltării sale şi în armonie cu dezvoltarea sistemică a
întregii comunităţi.
În ceea e priveşte referirea la fiinţa umană, putem observa că
educaţia reprezintă practic procesul deprinderii managementului
46
Conceptul larg utilizat de “ştiinţele educaţiei” , la plural în loc de singular, nu
face decât să sublinieze încă o dată fragmentarea din minţile anumitor fiinţe
umane formate prin procese educaţioale mecaniciste şi după principii utilitariste
din punctul de vedere al societăţii (cam la fel cum majoritaea oamenilor în
prezent dresează animalele în prezent: ele nu trebuie să înţeleagă prea multe, ci
181
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
vieţii individuale în armonie cu viaţa comunitară. Educaţia este de
aceea un proces determinat de:
• Structura şi particularităţile fiecărei fiinţe umane
• Locul şi momentul social istoric al existenţei sale (de
particularităţile vieţii sociale)
• Necesităţile propriei dezvoltări, acestea fiind cuprinse în
Misiunea existenţială şi luând în calcul deopotrivă:
- dezvoltarea ca fiinţă (în funcţie de nivelul
evolutiv la care se află),
- îndeplinirea destinului individual (rolul pe
secena vieţii sociale)
- contribuţia personală la dezvoltarea altor fiinţe.
Din acest motiv educaţia omului are două componente în
structura sistemului: una generală şi comună tuturor fiinţelor, care
se adresează constantelor umane universale şi cealaltă
particularizată la specificul fiecărei fiinţe în parte. Aceste
componente sunt deopotrivă structurale cât şi funcţionale, ceea ce
înseamnă că unele dintre ele reprezintă scheletul sistemului
educaţioanal aplicabil tuturor fiinţelor umane, iar altele ceea ce
umple acest schelet, dar că ambele acestea se pot modula şi
particulariza în funţie de nivelul de evoluţie al fiinţei şi de gradul
de dezvoltare al personalităţii (echivalenta conceptului de om
social sau Fiinţa-umană-în-manifestare)47
În această accepţiune, educaţia are două misiuni principale:
numai să-şi înveţe/memoreze bucăţica de lecţie, pentru ca apoi să o execute la
comandă şi de fiecare dată)
47
Recomandăm pentru detalii A. Burcu - Psihologia Fiinţei. Psihologia
ecologică integrativă a personalităţii, Fundaţia Mercur, 2000
182
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
a) alimentează cu următoarele conţinuturi (cuprinse în
fenomenul denumit cultură):
• Sensuri/rosturi (la nivel de conştiinţă – care, deci trezesc
conştiinţa, oferind orintare fiinţei în raport cu normele
morale de ordin cosmic)
• Înţelesuri (complexe mentale dar şi morale, trăiri de
conştiinţă care pot fi exprimate şi la nivel mental, sau
care sunt determinate de/prin gânduri, însă poartă
încărcătura de sacralitate asupra fenomenului vieţii
• Cunoştinţe (la nivel mental, necesare diverselor activităţi
sociale ale omului; acest proces s-a numit instrucţie)
• Trăiri afective (senzaţii, afecte, sentimente – tot ce ţine de
dimenisunea “sufletească”)
b) disciplinează – formează/modelează virtuţi (= puteri ale
voinţei fiinţei de a stăpâni forţele externe ale mediului):
• Virtuţi morale: puteri ale conştiinţei, potrivit nivelului
atins în evoluţia sa de fiecare fiinţă; ele nu se formează într-o
viaţă, aşa încât misiunea educaţiei prin disciplinare morală este să
trezească conştiinţa spre a le manifesta pe cele existente; ele vor fi
completate prin virtuţile comportamentale; de exemplu cineva nu
are virtuţile conştiinţei de a respecta o anumită valoare, (pentru că
încă nu o consideră astfel – cum ar fi să nu omoare muştele,
adică nu simte pentru ele aceeaşi compasiune ca pentru un om,
sau pentru un mamifer) dar înţelegând raţional că nu e bine să ia
viaţa nici unei fiinţe, îşi formează virtuţi (deprinderi de
183
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
autostăpânire) comportamentale în acest sens, aspect realizat prin
înţelegere raţională şi disciplină comportamentală.
• Virtuţi cognitive, adică puteri ale memoriei şi în special ale
raţiunii. Gândirea ordonată (logică), analiza şi sinteza (raţionamentele)
• Virtuţi afective: cultivarea sentimentelor superioare prin
contemplaţie; realizarea a ceea ce se numeşte în mod obişnuit
stăpânirea de sine (adică puterea de a nu da curs instinctelor şi
diverselor influenţe care se manifestă pe calea trăirilor sufleteşti:
ura, mânia, orgoliul etc)
• Virtuţi fiziologice: deopotrivă comportamentale
(cultivarea gesturilor, ţinutei, vorbirii etc) precum şi destinate
trupului (tot ceea ce intră în categoria dinamicii şi echilibrului
energiilor fiziologice, de la gimnastica de întreţinere corporală, la
asane şi tehnici de energizare)
• Virtutea voinţei – aceasta este cea mai importantă, şi
chiar dacă potrivit stadiului actual de dezvoltare a omenirii nu
poate fi înţeleasă corespunzător, poate fi totuşi percepută ca o forţă
internă prin care fiinţa umană îşi manifestă libertatea şi puterea
individuală faţă de, şi asupra forţelor modelatoare ale mediului
extern (cosmic, natural, social) şi intern (propriul sistem psihic)
Aceste două misiuni ale educaţiei pot fi cuprinse într-o singură
sintagmă: civilizarea fiinţei (în cazul nostru, umane). Civilizarea
nu presupune procesul de “extragere” din animalitate sau cum a
mai fost numit “umanizare”. Omul, am văzut, se naşte om de la
natură; civilizarea are în acest fel rolul de a-l ajuta să se
adapteze contextului realităţii istorice trăite (la momentul şi
184
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
locul existenţei sale sociale), în vederea realizării (continuării)
procesului dezvoltării individuale şi totodată pentru a asigura
menţinerea fiinţei umane pe făgaşul corectei manifestări
comunitare (în acord cu dezideratul de evoluţie individuală
corespunzătoare a celorlalţi membri ai comunităţii: deopotrivă
fiinţe umane şi fiinţe din celelalte regnuri ale ecositemului
planetar). Oarecum aceste două roluri sunt interdependente şi se
nasc reciproc unul pe celălalt, întrucât aşa cum ştim, o corectă
dezvoltare de sine a fiinţei (deci care nu violează legile
progresului universal) asigură corespunzătoarea evoluţie la nivel
comunitar şi viceversa.
De aceea prin caracterul său paideic, educaţia – şi în special
educaţia ecologică – va urmări în principal să promoveze următoarele
aspecte: Voinţa; Virtutea; Autodisciplina (autocontrolul);
Autodezvoltarea (progresul personal ca datorie); Dezvoltarea
comunitară; Libertatea. Aceştia sunt pilonii Educaţiei, iar misiunea
ei reaportată la fiinţa umană este de a asigura fiecărei persoane
posibilitatea de a dobândi acel complex de cunoştinţe, abilităţi şi
competenţe (virtuţi) care să-i permită a realiza în mod
independent (su pe cont propriu) un management eficient al
calităţii vieţii şi al condiţiei sale umane în perfectă simbioză cu
toate elementele ecosistemului din care face parte.
* forţe aduc numai un aport minim, în sensul că ele constituie solul
Nu putem trece mai departe fără a defini alte trei concepte
care au fost întâlnite în discuţiile de până aici: termenii disciplină,
instrucţie, dezvoltare.
185
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Disciplina reprezintă un aspect al educaţiei vizând anumite
componente particulare (fiziologice, mentale, afective) şi care
urmăreşte modelarea deprinderilor pozitive la fiecare dintre nivelele
persoanei umane (fiziologic, afectiv, mental, intuiţional – de
conştiinţă): de a gândi corect sau ordonat (logic), de a simţi frumos
(de a avea sentimente superioare) de a împiedica apariţia în minte a
gândurilor negative (cu tendinţe degradante, de antidezvoltare,
egocentrice) sau în suflet a sentimentelor inferioare (ura, mânia,
gelozia etc); de a antrena virtuţile (puteri de autocontrol ale voinţei
asupra tendinţelor); de a modela comportamentul etc.
Instrucţia, pe de altă paret, cuprinde totalitatea procedurilor şi
conţinuturilor de cunoştinţe care sunt puse în slujba formării sau
antrenării anumitor deprinderi (sau abilităţi) utilitare, ce stau la
baza exercitării unei activităţi comunitare (profesiunile de orice
fel, meseriile şi orice îndeletnicire care are la bază un set de reguli
standardizate sau codificate/ reunite)
Dezvoltarea, fie ea umană sau comunitară nu este o cale şi nici
un proces, ci reprezintă tehnologia după care o entitate dată trece
de la un stadiu inferior, la unul superior al existenţei sale, adică
evoluează. În lumea naturii acest fapt se realizează prin aportul
aproape total al Forţelor Modelatoare (denumite deocamdată în
ştiinţe prin termenul generic de instinct)48; în lumea umană aceste
pe care copacul numit fiinţa umană trebuie să crească şi rodească
prin propriile forţe.
48
Despre Forţele Modelatoare a se vedea mai multe detalii în volumul nostru
amintit deja Psihologia Fiinţei…, Fundaţia Mercur, 2000
186
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
* dezvoltării fiinţei umane, atunci când conştiinţa sa se ridică spre
În ceea ce priveşte subiecul procesului educaţional, putem
vorbi despre educaţie numai cu aplicare la fiinţele care au un
început de conştiinţă de sine, de individualizare, de diferenţiere
din masa speciei. Din momentul începerii procesului de
individualizare se activează şi voinţa proprie a fiinţei. Dacă până
atunci puterea de a face sau a nu face era dată de spiritul speciei
(prin mencanismele instinctuale), din acest moment însă, fiinţa
indiviudalizată va manifesta propria ei voinţă în mediul exterior,
chiar dacă aceasta va fi necesar să lupte deopotrivă cu puterea
elementelor acestui mediu (deci cu voinţe externe) cât şi cu
puterea instinctului, a spiritului de grup, care se exprimă din
interior şi acţionează ca o forţă de retenţie, de frânare. Puterea
aceasta a speciei asigură stabilitatea, echilibrul şi perpetuarea; dar
orice fiinţă indiviudalizată doreşte cel mai mult să evolueze, nu
neaparat în sensul dezvoltării (care, cel puţin la început nu îi este
suficient de clar) ci în sensul experimentării pe cont proriu a
diverselor situaţii de mediu. Fiinţa doreşte să se exprime, să se
manifeste liber. Acest proces începe la animalele din speciile
superioare şi se continuă la specia umană.
În primele faze ale evoluţiei sale ca om, fiinţa încă este
puternic legată de spiritul de grup al speciei sale. Această legătură
ia forma relaţiilor sociale de rudenie, de înfrăţire biologică şi
afectivă, de prietenie, de naţionalism, de posesiune şi proprietate,
de identitate culturală, de tradiţie etc, mergând până la legitimarea
(în sensul autentic) a manifestărilor distructive precum sclavia,
războiul, ura inter-etnică etc. Mai târziu însă, în etapa a doua a
187
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
nivelul al şaselea, cel denumit de noi “ecologic”49, înţelegând
lumea în care trăieşte în sens ecosistemic, de interdependenţă
între specii, omul va dobândi o altă percepţie asupra rostului şi
valorii sale ca fiinţă umană. Până în acel moment el a parcurs
etapele copilăriri umanităţii, cu toate procesele aferente: dorinţa
de cunoaştere şi explorare, de joc şi capriciu, de posesiune şi
stăpânire, de construcţie şi afirmare a identităţii proprii, de
descoperire sau creare a unui rost în lume etc.
Dar o dată cu începutul maturităţii sale ca fiinţă, cu
deschiderea conştiinţei asupra identităţii sale cosmice, omul se
înţelege pe sine nu atât ca un stăpânitor capricios asupra celorlalte
fiinţe, ci ca un frate mai mare, cu nimic mai mult îndreptăţit decât
aceste specii la viaţă şi la o calitate superioară a vieţii, însă cu
mult mai responsabil de soarta lor. Fosta identitate de grup uman
(familia, naţiunea) acum se lărgeşte şi primeşe în sfera ei toate
fiinţele şi procesele vieţii universale. Deabia din acest moment
fiinţa umană are maturitatea necesară spre a începe adevăratul
proces de educaţie a sa ca fiinţă cosmică.
Prin aceasta înţelegem că rostul oricărei existenţe (indiferent
de specie) este dezvoltarea, evoluţia spre nivele superioare,
urmând un scop şi având un sens pe care actuala civilizaţie
occidentală (a ultimelor două milenii) l-a pierdut din cuprinsul
ştiinţei oficiale. (Desigur nu este aici momentul să răspundem la
întrebarea ce este o ştiinţă care nu conţine sensul vieţii şi nu
49
Idem
188
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
creează instrumente pentru atingerea acestuia? La ce foloseşte ea
dacă nu ca să otrăvească minţile şi sufletele oamenilor cu poveşti
denaturate despre realitate şi să îndepărteze fiinţa de la împlinirea
misiunii sale în lume şi viaţă).
Acum fiinţa umană, urcând pe nivelele superioare ale
piramidei trebuinţelor – care din acest motiv se poate foarte bine
numi şi piramida dezvoltării – atinge treptele 7, 8 şi 9 unde
descoperă identitatea sa de ordin cosmic: fiu al Demiurgului;
omul se regăseşte pe sine ucenic în marea operă a creaţiei
cosmice; principala sa misiune, sarcina cea mai de cinste, după ce
a exersat pe nivelul 7 creaţia asupra materiei (modelând lumea
înconjurătoare) este acum să purceadă la creaţia de sine50. Nivelul
8 este etapa identităţii de ordin cosmic a fiinţei umane; pe toate
celelalte trepte, fiinţa umană s-a căutat pe sine, întrebând lucrurile
lumii înconjurătoare – semeni, porcese şi fenomene, elemente ale
naturii, alte fiinţe, propria operă de creaţie etc – spre a-şi
descoperi chipul, imaginea, identitatea sa autentică. Acum însă,
pe nivelul 8 el află sensul vieţii cosmice – prin deschiderea
conştiinţei spre dimensiunea ecologică a universului
cuprinderea valorilor sacre ale vieţii (nivelul 9) – şi înţelege în
sfârşit misiunea sa ca fiinţă: crearea propriei identităţi.
Prin naşterea cosmică, fiinţa reprezintă numai o potenţialitate;
această potenţialitate s-a dezvoltat de-a lungul nenumăratelor
epoci evolutive trecând prin numeroase genuri, specii şi regnuri
ale universului. Ajunsă la etapa de maturizare şi dezvoltare a
50
Recomandăm pentru detalii volumul nostru Piramida trebuinţelor
fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002
189
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
conştiinţei în măsură a se realiza pe sine ca fiinţă autonomă, omul
este acum pregătit să înceapă cu adevărat procesul dezvoltării
proprii; educaţia deabia din acest moment devine autentică.
Modelatorii evoluţiei, care au purtat pe braţe fiinţa – devenită
acum om la gradul conştientizării de sine – încep a se retrage din
procesul dezvoltării; rolul lor va deveni secundar şi tot mai redus,
pe măsură ce fiinţa umană va putea să meargă singură la şcoala
dezvoltării universale. Pentru că de acum încolo omul îşi va găsi
singur mijloacele de evoluţie precum şi motivaţia de a se
dezvolta. Forţele modelatoare vor rămâne doar în calitate de
antrenori marginali, intervenind numai în momentele critice şi
care pot pune în pericol buna dezvoltare a discipolului.
Fiinţa umană va înţelege începând cu acet stadiu, că tot ceea
ce se petrece la nivel cosmic are un sens şi că nimic nu este
întâmplător; legi foarte bine stabilite şi extrem de flexibile
manevrează destinele tuturor fiinţelor împreună cu procesele
aferente creşterii şi dezvoltării acestora, astfel încât fiecăreia să i
se aloce cantitatea şi calitatea ideală de resurse necesare evoluţiei.
şi
De aceea omul percepe fiecare eveniment, fiinţă, proces (etc)
petrecut în exitenţa sa, ca o lecţie, ca un test sau ca un mesaj care
îi arată calea de urmat în demersul său evolutiv. Voinţa va sluji
din acest moment atenţiei (de a se menţine trează spre a parcurge
toate aceste lecţii), caracterului (de a se îmbogăţi mereu în virtute
spre a putea urca panta evoluţiei) şi conştiinţei (de a se exprima
plenar spre a călăuzi fiinţa prin labirintul probelor la care
existenţa o supune în fiecare clipă). Voinţa este motorul şi puterea
unei fiinţe; este afirmarea identităţii sale şi coloana vertebrală a
190
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
libertăţii de a fi. Virtutea reprezintă puterea pe care voinţa o
primeşte în urma unui proces de educare în spiritul anumitor
valori superioare; virtutea este o voinţă educată, o voinţă cultivată
şi dăruită cu sens.
*
Un alt mare adevăr al procesului educaţional este acela că
fiinţa umană, indiferent de vârsta biologică sau socială
(maturitatea dată de experienţă), învaţă numai ceea ce-şi poate
imagina. Putem afirma aşadar: învăţare = imaginaţie = creaţie
interioară compelxă. Această lume, oricât ar fi de “abstractă”
reprezintă un complex de trăiri, cogniţii, sensuri şi raţiuni ale
conştiinţei, afecte etc.; ea de asemenea se susţine pe informaţiile
de fond existente în memorie. De aici importanţa unui bagaj cât
mai (nu mare ci) variat, complex, de date stocate. Memoria este
depozitul de materiale cu ajutorul cărora inginerul constructor
(imaginaţia) realizează prin combinaţii sinergice actul edificării
unei noi lumi, pornind de la pretextul oferit de stimulii externi,
care numai în unele cazuri sunt de la şcoală, şi de cele mai multe
ori aceştia nu se numără printre cei mai importanţi. Dovada cea
mai bună o reprezintă constatarea veche de secole, că o
personalitate profund dezvoltată, nu doar că nu s-a folosit de
“pretextele” oferite de şcoala existentă la vremea respectivă, ci
chiar – prin structurile rigide ale acesteia – au reprezentat mai
mult o frână. Pentru ca şcoala să aibă rolul autentic al unui
catalizator pentru procesul idividual şi unic al învăţării, este
necesar să îndeplinească următoarele condiţii:
191
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• Complexitate a conţinuturilor informaţionale, dar legate
între ele prin sinteze şi simboluri, exact aşa cum sunt în realitate, nu
separate în “discipline distincte” aşa cum le utilizează şcoala actuală
• Utilizarea a cât mai multor simboluri deopotrivă
universale şi individuale
• Folosirea de instrumente variate şi complexe, care să se
adreseze concomitent şi specific tuturor simţurilor umane
(inclusiv celor superioare)
• Renunţarea la primatul: memoriei, inteligenţei şi subordonării
• Adoptarea stilului de mentorat bilateral (învăţătorul şi
învăţăcelul învaţă reciproc unul de la celălalt)
• Centrarea pe trebuinţele prticulare şi specifice ale fiecărui
student/cursant
• Crearea de medii de învăţare complexe, care în primul
rând să activeze motivaţia pentru dezvoltarea personală şi apoi să
ajute pe fiecare să determine cele mai bun epractici de învăţare
adaptate la cerinţele lui particulare
• Profesorul devine un însoţitor, un ghid, consultant,
mentor, hermeneut (care ajută pe fiecare să “confecţioneze”
propriile chei de descifrare a simbolurilor)
• Programele şcolare nu se mai structurează pe lecţii
cognitive ci pe stadii şi necesităţi de dezvoltare prsonală a
studenţilor
192
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• Evaluările vor ţine cont de măsura creativităţii personale,
a dezvoltării întregii personalităţi, în primul rând şi abia ca aspect
secund se vor verifica: abilităţile şi cunoştinţele (dealtfel strict
necesare) pentru exercitarea anumitor profesiuni
• Şcoala nu mai este o activitate de grup (decât la nivelele
primelor clase). Ea devine o activitate absolut indiviudală a
fiecărui cursant, însă realizată în acelaşi mediu (nu cadru, nu
instituţie, nu structură), ci mediu al dezvoltării.
Pentru a înţelege conceptul de mediu al dezvoltării, este
necesar să observăm că persoana umană reprezintă o creaţie
(atenţie, nu un produs) permanentă a mediului său existenţial51.
Mediul existenţial se compune în ceea ce priveşte fiinţa umană
din mai multe categorii de factori (forţe sau influenţe): cosmici,
naturali, sociali şi respectiv individuali. Factorii cosmici şi cei
naturali acţionează de cele mai multe ori într-o atât de strânsă
corelaţie încât este greu de indentificat de fiecare dată dacă o
anumită influenţă aparţine cu prioritate unuia sau altuia; cu atât
mai mult cu cât multe dintre influenţele lumii naturale sunt în fapt
creaţii ale forţelor cosmice în manifestare. De aceea când vom
intenţiona să utilizăm, să manipulăm, aceste forţe în beneficiul
dezvoltării umane, nu va fi neaparat necesar să operăm această
distincţie, ci ne vom folosi deopotrivă de instrumentele (ştiinţele)
clasice (larg utilizate în toate civiliaţiile omenirii, cu excepţia
celei actuale, tehnologizate) pentru determinarea acestor influenţe
(astrologie, numerologia etc) precum şi de alte ştiinţe care permit
51
Detalii recomandăm a fi cunsultate în volumul nostru deja amintit Psihologia
Fiinţei. Psihologia ecologică a persoanlităţii
193
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
observarea efectelor produse la un moment dat sau în timp asupra
unui element sau a unui subiect. Acest fapt ne va ajuta să
identificăm cauza şi mai apoi să prelucrăm efectele acesteia
pentru viitor. În ceea ce priveşte factorii sociali, includem în
această categorie toate acele influenţe venite din partea creaţiilor
umane, indiferent că acestea sunt din domeniul culturii,
civilizaţiei, stilului de viaţă, modului de gândire etc; tot ceea ce se
transmite de la un individ la altul şi de la o epocă la alta, purtând
deci într-o măsură mai mare sau mai mică amprenta unei alte
individualităţi (sau mai multora) umane, face parte din categoria
influenţleor numite sociale. Spre deosebire de acestea, factorii
individuali reprezintă acele forţe şi efecte (manifestări) ale fiinţei
umane asupra ei înseşi, indiferent de măsura în care sunt acestea
conţtientizate la un moment dat sau altul; important este însă ca
ele să derive din voinţa individuală, să apoarte amprenta propriei
personalităţi şi să fie îndreptate spre modelarea acestei
personalităţi în mod direct, nemediat. Putem observa că în
evoluţia istorică a fiinţei umane, fiecare dintre aceste trei mari
categorii de factori (cei cosmici şi naturali fiind consideraţi
împreună) au avut la un moment dat rolul principal în modelarea
dezvoltării umane. Rolul lor s-a schimbat în funcţie de evoluţia
procesului de indiviudalizare, primii, cei natural-cosmici fiind
înlocuiţi de factorii sociali, atunci când fiinţa umană a început
procesul căutării propriei identităţi, a conştientizării de sine (în
acel moment omul a parcurs jumătate din traseul său, trecât de la
starea naturală la cea uman-socială, aferentă comuniunii). Astăzi
asistăm la a doua schimbare marcantă de rol, în sensul în care
194
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

factorii sociali sunt trecuţi pe locul al doilea, după cei individuali; - Primul este credibilitatea pe care o prezintă o anumită
fiinţa umană participă activ la procesul construcţiei (şi modelării) fiinţă pentru copil; aceasta poate fi mama sau oricine (indiferent
propriei identităţi, desigur utilizând materialul furnizat de chiar de specie) care se apropie suficient de sufletul acestuia ca
dimensiunea socială şi de cea cosmic-naturală, trecute acum pe să-i câştige încrederea, dovedindu-i că îi vrea binele.
planuri secunde. Din aceste considerente, axul central al evoluţiei
- Cel de-al doilea dintre factori este reprezentat de
umane individuale şi comunitare îl reprezintă crearea unui mediu
facultatea pe care o prezintă toate procesele şi formele vieţii de a
al dezvoltării, absolut particularizat la necesităţile individuale, dar
se structura şi funcţiona în acord cu normele universale ale ordinii
compus din forţele aferente celor trei mari categorii de dimensiuni
cosmice. Astfel încât copilul va respecta normele morale nu ca
arătate.
urmare a acţiunii sale conştiente (a intervenţiei conştiinţei sale) ci
*
datorită faptului că toate forţele care concură la conturarea a ceea
Un alt adevăr fundamental al educaţiei, totodată o credinţă a
ce numim în mod ştiinţific fenomenul uman şi în sens comun
autorilor prezentului volum, este că orice copil poate să cuprindă
copil, dau curs acestui “instinct universal” de respectare a ordinii
înţelesurile lumii în care trăieşte la un moment dat, dacă îi sunt
cosmice. Iată de ce în consecinţă s-a observat că vârstele mici, ale
arătate într-un mod corespunzător. Prin această sintagmă
copilăriei au un caracter profund marcant asupra devenirii umane
înţelegem a ne referi la comunicarea simbolică ce evită filtrele
pe tot parcursul vieţii. În etapa copilăriri, forţele proprii ale fiinţei
(sau barierele) raţiunii şi se adresează direct structurilor interne
umane au o acţiune limitată şi fragmentată (ele intră în scenă pe
ale fiinţei umane: Natura individuală şi Conştiinţa. Un copil va
parcurs şi la moment diferite: afecţiunea de la naştere, apoi forţele
primi mesajul unui lucru din această lume dacă acesta este pus în
mentale, iar cele ale conştiinţei abia spre adolescenţă), fapt care
vibraţie armonică cu natura sa individuală. De asemenea în ceea
face ca puterea lor să fie relativ mică prin concurs cu celelalte
ce priveşte normele morale ale existenţei, chiar dacă nu se poate
categorii de forţe modelatoare, şi în special cu cele ale mediului.
accesa conştiinţa individuală la vârstele mici (aşa cum am arătat
Mediul existenţial al fiinţei umane este chiar mai comlex decât
în vol. Psihologia Fiinţei) totuşi practica ne face să observăm
ar putea părea la prima vedere, pentru că omul nu trăieşte numai
aparentul paradox că un copil poate fi educat de mic în spiritul
în lume, ci şi în sine însuşi pe diverse nivele şi sectoare de
înţelegerii legilor morale chiar superioare şi al respectării lor.
realitate: afectiv, cognitiv, moral. Chiar şi fiziologic, întrucât
Nu este vorba însă de o înţelegere raţioanlă. Procesul se
multe dintre fiinţele umane actuale sunt într-atât de unite cu
produce datorită a doi factori marcanţi şi specifici fiinţei umane:
organismul lor biologic încât se consideră/simt ca părţi ale
aceluiaşi întreg. Pe fiecare dintre aceste nivele şi sectoare,
195 196
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
educaţia autentică are menirea de a-l juta pe om să-şi constituie
habitusul potrivit, concept prin care înţelegem un nivel minim de
aşezare, de fundamentare pe care el să-şi edifice apoi, zi de zi
porpria devenire. Aceste habitusuri sunt parte componentă a
Personalităţii şi chiar dacă vorbim despre ele ca aspecte distincte,
trebuie să înţelegem însă că personalitatea nu se conturează prin
cumularea aritmetică a lor, ci prin combinaţia sinergică a
efectelor, a manifestărilor pe care aceste habitusuri le creeează
asupra şi în ceea ce priveşte fiinţa umană.
Este dealtfel simplu să observăm că nici un gând (aparţinând
habitusului mental) nu poate exista fără un sentiment (habitusul
afectiv) corespondent. Dar şi viceversa este tot mai mult valabilă
pentru omul contemporan care este prin excelenţă exersat în
domeniul proceselor cognitive numite în mod obişnuit raţiune.
Altfel spus, omul prezentului va asocia fiecărui sentiment unul
sau mai multe gânduri ori procese de raţiune; el nu mai este ca
primitivul de odinioară stăpânit de impulsurile sentimentale. Un
astfel de impuls nu se mai transformă în acţiune în mod imediat,
ci de cele mai multe ori (şi tot mai frecvent pe măsură ce urcăm
pe scara dezvoltării umane) ele se supun cenzurii raţiunii. Aceasta
controlează şi “cerne” / selectează care dintre afecte să aibă
libertatea de a se manifesta în mediul exterior şi care să fie
dominate de puterea fiinţei, cenzurate sau respinse în final. Dar la
rândul lui şi habitusul mental se va supune cenzurii unui alt tip
total diferit de forţă: influenţa directoare a conştiinţei. Dacă
procesele mentale superioare (gânduri şi procese de raţionare)
realizează organizarea şi controlul asupra habitusului mental,
197
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
punând ordine în haosul de reacţii sentimentale, ei bine, întocmai
la fel normele conştiinţei vin să coordoneze şi călăuzească, să
îndrume pe o anumită cale procesele mentale. Raţiunea propriu-
zisă reprezintă un proces pur mecanic; ea este o maşină; conştiinţa
este însă pilotul, cel care ştie unde trebie să ajungă această maşină
şi pe ce cale să meargă ea.
Procesele conştiinţei, în domeniul teologic poartă numele de
morală. Încă din acest punct este necesar să operăm distincţia
între adevărata morală a teologiei (prin teologie înţelegând ştiinţa
despre Divinitate, care este unică la nivelul speciei umane,
indiferent de timpurile istorice şi formele de cult sub care s-a
exprimat), care pune în armonie manifestările fiinţei umane cu
ordinea cosmică, pe de o parte şi, pe de altă parte aşa-zisa morală
socială, inventată de mintea speculativă a omului occidental în
ultimele secole (în momentul în care a pierdut legătura cu
dimensiunea sacră şi cosmică a vieţii) şi care nu are nimic de-a
face cu realitatea organizării proceselor existenţiale în univers;
este un simplu joc al maşinăriei minţii umane. Adevărata morală
însă, realizează leătura între om şi divinitate, între om şi viaţa
manifestată prin tot ceea ce există în noi şi în afara nostră,
arătând fiinţei umane cale corectă de urmat pentru corecta sa
devenire.
Primele etape ale vieţii umane (copilăria între 1 şi 6 ani) pot fi
de mare utilitate pentru recunoaşterea elementelor componente
ale Naturii individuale, nu atât prin comunicarea lingvistică şi
conceptuală cu copilul (atunci când acesta ne relatează despre
lucrurile care îi produc plăcere sau de care se simte atras), cât prin
198
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ceea ce el în mod incoştient, realizează ca activitatea modelatoare
asupra mediului înconjurător şi a elementelor acestuia. Cea mai
mare parte dintre acţiunile pe care le realizează şi exteriorizează
copilul în această etapă sunt martori ai naturii sale individuale. Şi
când spunem cea mai mare parte, iar nu toate, avem în vedere
deopotrivă activitatea determinată de tendinţele care pot interveni
asupra acestor acţiuni. Luând în calcul acest aspect, considerăm
că un mediu exterior cu cât este mai bogat în elemente şi situaţii,
cu cât este mai variat în structura lui, cu atât va permite copilului
să exteriorizeze cât mai multe dintre elementele naturii sale
individuale. Şi este momentul să ne reamintim că evoluţia fiinţei
umane se realizează tocmai prin exprimarea cât mai completă a
elementelor naturii sale în mediul exterior; este dacă putem spune
aşa un fel de proces de hrănire a sufletului uman; cu cât acest
proces actualizează/ satisface cât mai multe dintre componentele
naturii individuale, cu atât fiinţa umană se dezvotlă mai repede şi
mai complex, nu atât numai ca om social, ci şi ca fiinţă. Această
hrănire a naturii individuale este cu atât mai complexă şi completă
cu cât mediul extern este mai bogat în resurse. Acesta este
motivul principal pentru care diverşi fondatori de curente
pedagogice au realizat unele recomandări de bază, cărora ne
raliem şi noi. Printre acestea esenţiale ni se par următoarele:
- Copilul va creşte în mod obligatoriu (în perioada 1-
6 ani, cel puţin) într-un mediu natural, cu un ecosistem cât mai
complex, care să combine în special lumea plantelor cu
morfologia reliefului (relieful de munte considerăm că este cel
mai benefic în această perioadă), cu elementul apei şi cu anumite
199
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
animale special selectate în acest sens. Între acestea nu trebuie să
lipsească vacile, câinii, caii şi ovinele. Copilul va fi lăsat şi chiar
motivat să intre în contact cu aceste elemente; puterile lor vor
acţiona asupra organismelor copilului determinând o modelare de
nivel superior a acestora, fapt care va permite mai târziu
manifestarea mult mai multor capacităţi ale acestora, întrucât
fiinţa umană va rămâne în permanentă legătură cu forţele vieţii.
Ea va dobândi o mai mare sensibilitate afectivă şi putere de
dăruire (compasiune), o mai vie inteligenţă aplicată, intuiţie mai
activă, conştiinţa va beneficia de puterea caracterului susţinută de
forţele naturii pentru a învinge tendinţele negative şi astfel
comportamentul său va fi mult mai moral; creativitatea (puterea
de a crea) precum şi imaginaţia vor fi mult mai elaborate şi mai
distinse; capacitatea empatică mai activă şi profundă etc. Toate
acestea vor face ca fiinţa umană adult să poată realiza nult mai
eficient comuniune cu mediul înconjurător şi cu celelalte fiinţe,
precum şi să aibă acces la valori înalte pe care le va utiliza în
procesul dezvoltării individuale.
- Mişcarea, dinamismul vor constitui ingredientele
de bază ale acestei perioade. Copilul trebuie lăsat liber să
acţioneze, chiar dacă este uneori supus pericolului de rănire. Se va
supreveghea numai ca manifestările sale să nu atenteze la sensul
valorilor: fie că este vorba de activităţi negative la adresa
anumitor fiinţe, fie manifestarea anumitor tendinţe distructive faţă
de obiecte ori nerespectarea regulilor stabilite etc. Această
perioadă a copilăriei este estenţială în modelarea unui
comportament adecvat faţă de ordine, de respectarea valorilor şi
200
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
principiilor şi în special faţă de conduita morală. Chiar dacă nu
sunt încă activate raţiunea şi conştiinţa proprie – deci copilul
neavând acces la a înţelege personal restul acestor lucruri care i se
cer – este în să necesar a se fundamenta acum aceste atitudini, el
regăsind mai târziu explicaţiile necesare. Am putea compara acest
proces de modelare a caracterului cu realizarea fundaţiei unui
edificiu; fundaţia va fi ulterior îngropată, ascunsă privirilor,
nimeni nu-şi va propune să o admire şi nici să se întrebe oare ce
fel de bolovani au fost utilizaţi. Însă fundaţia este esenţială pentru
ridicarea ulterioară a edificiului; dacă vrem să constrim un templu
falnic pe ea, atunci trebuie să-i acordăm cea mai mare atenţie; nu
atât în formă, cât în conţinut şi în trăinicie. De aceea considerăm
că nu atât formele sub care se modelează comportamentul în
această perioadă sunt importante, cât rezultatul final. Mai mult
chiar, metodele după care educatorul va lucra cu fiecare copil nu
pot fi absolut generale; chiar din aceste etape ale vieţii putem
observa diferenţe semnificative între fiinţele umane, derivate din
multitudinea de forţe care concură la modelarea personalităţii, a
căror combinaţie face ca fiecare copil să se deosebească
fundamental de toţi ceilalţi. Apoi mai este şi nivelul de evoluţie al
fiinţei înseşi; chiar dacă ea nu se manifestă încă prin intermediul
personalităţii, apărând mai mult ca o umbră în acţiunile copilului,
totuşi credem că orice disciplină aplicată acestuia este resimţită de
fiinţă şi, dacă este corectă (adică în acord cu devenirea viitoare a
respectivei fiinţe) întăreşte puterile caracterului acesteia şi o ajută
în lupta cu tendinţele naturale în dezvoltarea sa pe parcursul
vieţii. Întrucât combinaţiile de forţe modelatoare sunt diferite, şi
201
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
metodele vor fi de asemenea variate, sens în care nu considerăm
că cele “aspre” ar trebui excluse. Dimpotrivă, dacă o anumită
personalitate are nevoie pentru disciplinare de astfel de metode,
acum, în această eprioadă a dezvoltării ei este momentul cel mai
bun pentru aplicare; ulterior, când se dezvoltă afectivitatea,
raţiunea şi copilul începe a-şi contura o anumită imagine de sine,
aceste ar trebuie excluse, întrucât devin periculoase (nu prin ele
însele, cât prin incorecta utilizare) atentând la stima de sine, la
demnitatea fiinţei umane. Practic nici una dintre metode nu este în
sine rea sau bună; ele sunt simple instrumente neutre. Ceea ce
contează este operaţionalizarea lor corectă în funcţie de
momentul, fiinţa şi personalitatea fiecărui elev. Fiecare metodă
trebuie să-i dovedească fiinţei umane că cel ce o aplică o respectă,
că el crede că poate mai mult, că pedeapsa ori recompensa sunt
meritul elevului însuşi, că elevul este o fiinţă deosebit de
valoroasă şi că educatorul este mândru să poată merge la
olimpiada vieţii cu un astfel de atlet etc.
- I se vor da copilului munci variate, dar pe potriva
capacităţii lui. De fiecare dată i se va transfera şi responsabilitatea
pentru ceea ce are de făcut şi va fi recompensat pentru rezultate.
Nu se va evita să fi dojenit dacă nu manifestă responsabilitate. În
această etapă a creşterii sale, copilul se aseamănă sub multe
aspecte cu animalele superioare, iar educaţia, sau mai corect
modelarea comportamentului, este înrudită cu dresajul acestora.
ceea ce nu ştiu încă mulţi (dacă nu majoritatea părinţilor) este că
nici un animal superior nu va putea fi dresat numai prin forţă sau
numai prin afectivitate. Acestea două sunt doar unele dintre
202
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

ingredientele procesului, la care se adaugă cel mai important în modelarea dezvoltării umane corespunzătoare. De aceea,
dintre toate: respectul/ stima pentru respectiva fiinţă şi încrederea considerăm că până în momentul în care societatea va fi în
reciprocă. măsură să creeze medii specifice de dezvoltare, cuprinzând
ecosisteme formate din elemntele naturii şi cosmosului (fiinţe,
*
fenomene, etc) cel mai bine este, pentru dezvoltarea eficientă a
Omul este un fenomen în sine care închide mai multe fluxuri
fiinţei umane, ca aceasta să menţină permanent contactul cu
naturale de evoluţie a elementelor mediului. Omul este în felul
mediul natural şi cu elementele acestuia, aşa cum sunt ele
acesta un sistem deschis sub mai multe aspecte, aflat în
regăsite aici, şi să varieze cât mai mult posibil ecosistemele.
permanentă interacţiune cu forţele mediului exterior. Am văzut
Pe de altă parte, de la stadiul de adult, simpla prezenţă în acest
din ecuaţia personalităţii că o serie de fluxuri modelatoare,
mediu natural nu mai este suficientă, ci de acum este necesară
aparţinătoare sistemelor: cosmos, natură, societate şi mai târziu
activitatea personală a forţelor interne, prin intermediul puterilor
individul în sine, concură la procesarea continuă a fenomenului
EU-lui indiviudal, fiinţa umană urmând a beneficia doar ca suport
de transformare a personalităţii. Fiind – să spune aşa – un
de forţele mediului în procesul dezvoltării de sine
fragment din curgerea fluxului de viaţă prin diversele sale forme
din mediu, de corecta dezvoltarea a fiinţei umane ţine totodată şi
2. Conceptul educaţiei ecologice
calitatea fenomenului care se formează din combinaţiile
(interferenţele) de fluxuri umane numite societate. Întrucât fiecare
dintre organismele omului are propriile sale mecanisme interne de a) Necesitatea educaţiei ecologice52

funcţionare, asupra cărora fiinţa umană nu are controlul în actuala

etapă de dezvoltare a vieţii, este absolut normal ca acestea să fie Fiecare disciplină (şi mai ales fiecare disciplină ştiinţifică)

conectate (fiecare) la sursele naturale din cadrul cărora fac parte. aduce tezaurului cultural uman, nu numai un număr de

De aceea recomandăm ca în special în perioada în care se cunoştinţe (sub formă de “date” de observaţie, experiment etc.)

dezvoltă organismul fiziologic şi cel afectiv, copilul să petreacă ci şi o contribuţie la felul de a privi Realitatea (la „optica”

cea mai mare parte a proceselor existenţiale într-un mediu natural, ştiinţifică etc.) precum şi o contribuţie la modalitatea de a o

unde, sub influenţele cosmosului şi elementelor mediului, aceste aborda (contribuţie metodologică). Pe de altă parte, asimilarea

structuri se vor dezvolta prin integrarea armonică în fluxul de acestor puncte de vedere ca şi dezvoltarea pe mai departe a

viaţă, actualmente neconşientizat de fiinţa umană. Ştiinţa terestră 52

Ideile principale ale acestei secţiuni dau curs minunatei pledoarii realizate de
este insuficient de matură pentru a putea înţelege şi interveni activ V. Săhleanu în vol Protecţia meidului înconjurător şi educaţia ecologică; Al.
Ionescu, V. Săhleanu, C. Bândiu, Ed. Ceres, 1989
203 204
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
disciplinei presupune o platformă de cunoaştere, pe care
răspîndirea cunoştinţelor specialităţii o consolidează şi o
precizează. Cu alte cuvinte, o gîndire ecologică necesită (dar şi
“popularizează") gîndirea sistemică, gîndirea inter- şi trans-
disciplinară. Ar însemna să neglijăm importanţa ecologiei dacă
nu am încadra mişcarea de idei provocată de afirmarea ei, în
progresul mondial al mentalităţii, corespunzător revoluţiei
ştiinţifico-tehnice contemporane, sens în care, „ecologizarea"
unor domenii, preocupări, activităţi etc. este mai mult decît
instituirea unor multiple conexiuni disciplinare şi mult mai mult
decît un adaos de precepte pedagogice (sau de „bagaj cultural")
la cunoştinţele necesare omului de azi şi (mai ales) necesare
omului de mîine.
Considerabila importanţă practică a ecologiei arată, printre
altele, deosebirea ce se cere făcută între „necesitatea obiectivă" şi
„necesitatea subiectivă". Fără o educaţie ecologică (în înţelesul
cel mai larg al cuvîntului), omenirea nu va putea rezolva
principalele situaţii critice cu care este confruntată de cîteva
decenii încoace. Totuşi, cu toată pletora de publicaţii şi de confe-
rinţe, consfătuiri etc. începând din deceniile '60—'80 (pletoră
care face din ecologie o „modă" în problematizare, analoagă
întrucîtva celeia întruchipată de psihanaliză, în perioada
interbelică), ecologia mai are nevoie de pledoarii. Sînt nenu-
mărate acţiunile anti-ecologice care se săvîrşesc pe toate
meridianele şi la toate nivelurile, de la cel al comportamentului
neglijent al „omului de pe strada" pînă la cursa înarmărilor, sau la
războaiele „efective" care, într-un colţ sau altul al planetei
205
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
noastre, n-au încetat după aşa-zisul sfîrşit al celui de al doilea
război mondial (1945). La rădăcina unor asemenea
comportamente stă absenţa (sau cvasi-absenţa) unei conştiinţe
ecologice, în înţelesul „etic" al termenului „conştiinţă”53. Desigur
că se ridică întrebarea firească: de ce există (şi pot exista)
asemenea carenţe? Ignoranţa este doar una dintre cauzele unanim
recunoscute; căci nu numai cunoaşterea insuficientă a ecologiei
ca ştiinţa a ecosistemelor este ceea ce trebuie remediată (după
cum nu cunoştinţele insuficiente de fizică nucleară, în masele de
cetăţeni sau de conducători politici, sînt motivul principal de
continuare a cursei înarmărilor nucleare). Ceea ce se cere educat
este un fel de a privi (fireşte dialectic; însă simpla acceptare a
principiului dialectic al interdependenţei n-are pregnanţa
întruchipărilor concrete ale principiilor dialectice, exemplificate
de către ecologie)54.
În acest înţeles „lărgit", contactul cu ecologia stricto sensu
aduce nu numai un cîştig de informaţii, ci şi unul de raţionalizare,
înţelepciune, înţelegere şi auto-cunoaştere a omului. Pe de altă
parte trebuie subliniat că, în afara faptului că ea obligă la unele
înnoiri de mentalitate, prin însuşirea unor modalităţi particulare
de abordare a realităţii (sau măcar familiarizarea cu ele), ecologia
implică şi dezvăţarea de multe obiceiuri de gîndire. Pentru unii
pedagogi, dezvăţarea este un proces care, nu rareori, este mai
dificil decît învăţarea; nu s-a afirmat că „obişnuinţa este o a doua
Natură"? Nu exagerăm cînd afirmăm că, de multe ori, confundăm
53
Recomendăm pentru detalii volumul nostru Psihologia fiinţei.
Psihologia ecologică integrativă a persoanlităţii, Fundaţia Mercur, 2000
54
V. Săhleanu, op cit
206
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
„simţul comun", cu „bunul simţ” – căci unele elemente de
„înţelepciune ecologică" nu lipsesc din „bunul simţ" şi din
înţelepciunea cotidiană, dar ne-am obişnuit să folosim cu
pricepere scheme de gîndire care sînt în contradicţie cu cerinţele
ecologiei. Este de remarcat că parte din ele sînt neadecvate
interrelaţiilor ecologice, fiind prea simple faţă de acestea din
urmă. Ecosistemele sînt realităţi de mare complexitate – cu atît
mai complexe sînt cele în care intervine omul, ca element ce
exploatează, „amenajează" sau îşi subordonează intervenţiile,
intereselor sale „înguste". Dezvoltarea în curs a ecologiei, ale
cărei coordonate sînt rodul deceniilor recente, este dezvoltarea
unei discipline care a avut nevoie (şi are nevoie) de rezultatele
altor discipline ajunse la maturitate, pentru a se impune teoretic şi
aplicativ55.
Unii autori accentuează asupra incapacităţii gîndirii
„intuitive" de a prinde aspecte ale complexităţii, în orizontul
natural ca şi în cel social – şi cu atît mai mult în problemele inter-
acţiunii dintre Natură şi Societate, care sînt şi problemele de
maximă importanţă practică ale ecologiei. Alături de autorul
citat, considerăm că nu este adevărat că înţelepciunea empirică şi
„bunul simţ" nu au sesizat cîteva adevăruri de relevanţă
ecologică, şi ele ar putea fi „puse în valoare" ca principii de
conduită într-un cîmp larg de comportamente umane. Unele
dintre acestea se găsesc printre aforismele şi proverbele de
circulaţie. (Exemple: „prudenţa este mama înţelepciunii"; „unde
dai şi unde crapă"; „buturuga mică răstoarnă carul mare". Acestor
55
A se revedea şi primul capitol al volumului de faţă
207
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
exemple le putem face să corespundă, respectiv: nesăbuinţa în
acţionarea asupra elementelor naturii; ecoul îndepărtat – în
ecosisteme – al unei acţiuni – la alte nivele trofice sau mijlocit
prin verigi intermediare ce n-au devenit evidente decît după ce s-
a produs un dezechilibru spectaculos; caracterul neliniar al unor
relaţii, îndeosebi în cazurile unei aparente disproporţii cantitative
între o intervenţie şi consecinţele sale). Pe de altă parte gîndirea
de care are nevoie ecologia (sau abordarea ,„ecologică” a unei
realităţi) nu este gîndirea ştiinţifică cu care ne-au învăţat
capitolele clasice din fizică şi din chimie; ea este o gîndire care
reflectă însuşirile specifice ale unor forme superioare de alcătuire
şi de mişcare a vieţii, cum sînt cele biologice, psihologice şi
sociale56.
Necesitatea obiectivă a educaţiei ecologice (înţeleasă în acest
spirit cuprinzător, ca o completare „restructurantă" a felului de a
gîndi) se subordonează necesităţii obiective de a gîndi ştiinţific
problematica zilei de azi şi de mîine, problematică de mare
gravitate, pentru care răspunsurile nu pot fi căutate:
a) nici numai în experienţa istorică (deoarece natura şi
societatea de azi şi de mîine sînt, în multe privinţe, altceva decît
natura şi societatea dinaintea secolului nostru şi, mai ales,
dinaintea revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane);
b) nici în abordarea empirică, intuitivă, de „improvizaţie”
sau de „inspiraţie de moment” (o primejdie o constituie tocmai
empirismul servit de tehnologia avansată);
56
V. Săhleanu
208
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
c) nici în resursele ştiinţelor şi disciplinelor dezvoltate
analitic şi ramificate mai mult sau mai puţin independent.
Periculoasă este nu numai încercarea de rezolvare semidoctă, ci
şi tentativa de soluţionare dogmatică, care nu ţine seama de
particularităţile de spaţiu (de ex. geografic),de timp (istorie,
tradiţie), de resursele materiale, de factorul uman cu care se
lucrează şi pentru care se lucrează (naţiune, cultură, sistem de
valori, idealuri de viaţă etc). Educaţia ecologică .trebuie să arate
că, suc--cesul nu se poate obţine fără o îmbinare-judicioasă a
principiilor generale şi a datelor pertinente referitoare la ceea ce
este particular într-o situaţie concretă
De aceea, în afara cunoştinţelor de Ecologie generală şi
specială (a căror amănunţire se cere diferenţiată după cum
urmărim efecte în „cultura generala” a persoanei umane sau în
pregătirea specialiştilor), educaţia ecologică va insista asupra
aspectelor metodologice şi, mai cu seamă, asupra sensibilizării
intelectualela anumiţi factori şi la anumite relaţii.
Educaţia ecologică este un imperativ de urgenţă. Mai ales
după anii '60 ai secolului nostru s-a constatat că intervenţiile
multiple ale Omenirii actuale asupra Naturii sînt nebănuit de
drastice, că ele duc spre dezechilibre ecologice majore (unele,
sau multe, ireversibile) şi că intervenţii de „sens opus", de frînare
a acestui impact, nu pot întîrzia fără sa pericliteze viitorul (chiar
cel imediat) al Omenirii. Expresii cum sînt cele după care ne
învecinăm cu abisul nu sînt simple figuri de stil. De la
avertismente după care Natura este în primejdie (cum au fost cele
din celebra carte despre Primăvara tăcută de R. Carson ,1968, s-
209
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
a trecut la altele după care Omenirea însăşi este primejduită în
supravieţuirea ei (cum sînt rapoartele cerute de către Clubul de la
Roma, după 1972). Modulaţiile oarecum sentimentale care
deplîngeau soarta ecosistemelor agresate de Om s-au împletit cu
calcule strict economice care argumentau necesitatea unei gîndiri
ecologice pentru exploatarea „gospodărească" a resurselor
naturale, nu numai a celor cerute de alimentarea industriei şi a
realizărilor tehnice, ci şi de nevoile crescânde de hrana ale
omenirii aflată în „explozie demografică”. Protecţia „mediului”
s-a arătat ca fiind indisolubil legată de protecţia „de sine”.
Retrospectiva preistoriei şi istoriei omenirii din perspectivă
ecologică a arătat că se poate vorbi de un comportament
ecologic, comportament care, alături de cel economic şi de cel
demografic, alcătuiesc o „triadă” strîns împletită, de însemnătate
esenţială pentru înţelegerea fundamentelor materiale ale,
dezvoltării societăţii.
Educaţia ecologică nu trebuie să se limiteze, însă, la o
educaţie ştiinţificb-tehnică. Omenirea, care trece actualmente
printr-o criză, sau prin mai multe „crize” poate depăşi această
situaţie (dîndu-i semnificaţia de criză de creştere şi dezvoltare)
numai pe baza formării unei mentalităţi care să înnoiască Omul
în totalitatea sa psihologică şi spirituală. Se presupune aşadar
depăşirea unor „crize” în viziunea despre Om şi în asumarea
condiţiei umane57.
Educaţia ecologică trebuie să fie şi o educaţie a
sentimentelor (faţă de Natural Om şi Tehnică), o educaţie a
57
V. Săhleanu
210
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
idealurilor, o educaţie morală (şi, în genere, una axiologică).
Cum am mai subliniat şi cu alte ocazii, este nevoie de
abandonarea unor prejudecăţi şi „mituri", ca şi a unor stereotipuri
mintale ce erau adecvate, poate, lumii „de odinioară", dar nu mai
sînt potrivite lumii de azi şi de mîine. Este nevoie de o educare a
unei adeziuni afective la raţionalitate (ca şi la înţelepciune) şi de
înlocuirea idealului de dominare şi, în general de putere,cu unul
constructiv, atât în afară, cât şi în structura intimă a personalităţii.
b) Abordări ale educaţiei ecologice
Originile educaţiei ecologice sunt legate de momentul în care
omul conştientizează relaţia dintre el şi biosferă, prin evaluarea
rolului său în menţinerea sau deteriorarea echilibrelor naturale.
Localizarea în timp a acestei preocupări nu se poate realiza în mod
precis. Apar relatări referitoare la relaţia om - natură în folclorul
diferitelor popoare dar şi în scrierile biblice. Pe măsură ce omul a
început să înregistreze în scris elemente din istoria sa recentă, au
început să fie mai numeroase relatările cu privire la acţiuni de
conservare a naturii.
Educaţia ecologică cunoaşte trei abordări principale:
1. Educaţia despre mediu: asigură înţelegerea modului de
funcţionare a sistemelor naturale; asigură înţelegerea impactului
activităţilor umane asupra sistemelor naturale; dezvoltă capacităţile
investigative şi gândirea critică. Nu implică însă formarea unor
comportamente pozitive faţă de natură, dar stă la baza formării unui
211
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
suport cognitiv care să permită participarea informată la luarea
deciziilor legate de mediu. Multe arii curriculare şi domenii ale
cunoaşterii (ştiinţele naturale şi sociale, artele, etc), ca şi activităţile
non- şi in-formale pot contribui la realizarea obiectivelor acestui
tip de educaţie.
2. Educaţia în mediu: asigură relevanţa, realitatea şi
experienţa practică a învăţării, prin contactul direct cu
componentele mediului (fie că este vorba de mediul urban, natural
sau tehnologic); dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de
investigaţie pe teren; dezvoltă capacitatea de apreciere estetică;
asigură conştientizarea şi stimulează preocuparea faţă de
problemele de mediu.
3. Educaţia pentru mediu: finalizează educaţia în şi despre
mediu; dezvoltă sensul responsabilităţii faţă de mediu; dezvoltă
eco-etica; dezvoltă motivaţia şi abilităţile de a participa la
îmbunătăţirea stării mediului; promovarea dorinţei şi capacităţii de
a aborda un stil de viaţă compatibil cu utilizarea adecvată şi
responsabilă a resurselor. Educaţia pentru mediu oferă educatorilor
posibilitatea de a realiza, din punct de vedere teoretic şi practic, o
contribuţie hotărâtoare la buna gospodărire a naturii, necesitând
stabilirea de legături între educaţia de mediu, educaţia morală,
educaţia estetică, educaţia politică, etc.
Întrucât deciziile privind dezvoltarea societăţii sunt bazate pe
consideraţii (de obicei implicite), privind ceea ce este bun, util,
frumos, etc, o persoană educată trebuie să poată formula întrebări
de tipul: Cine a luat această decizie? După ce criteriu? Cu ce scop?
Consecinţele pe termen lung sunt luate în calcul?, pe scurt trebuie
212
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
să ştim ce alegeri au fost făcute şi de ce sistem de valori au fost
determinate. Reflectând la punctele tari şi slabe ale acestor trei
abordări ale educaţiei ecologice şi la relaţia cu transformarea
valorilor necesară promovării unui stil de viaţă care să respecte
natura, s-a ajuns la situaţia în care mulţi educatori să evidenţieze
supremaţia educaţiei pentru mediu ca fiind singura care aduce o
adevărată modificare comportamentală, iar educaţia în şi despre
mediu fiind eficiente doar în măsura în care furnizează baza
cognitivă şi instrumentală a educaţiei pentru mediu.
După aprope 30 de ani în care s-a conştientizat bogăţia şi
amploarea educaţiei ecologice s-a ajuns la concluzia că natura nu
este doar un obiect de studiu sau un subiect printre celelalte materii
şcolare, nu este nici o constrângere în calea dezvoltării pe care am
dori-o durabilă, ci este creuzetul în care se formează identitatea
58
fiecăruia dintre noi .
Educaţia ecologică nu este doar o „formă de educaţie", nu este
doar un instrument în rezolvarea problemelor de mediu sau în
gestionarea resurselor naturale. Este vorba despre o dimensiune
esenţială a educaţiei fundamentale care implică sfera interacţiunilor
ce stau la baza dezvoltării personale şi sociale: interacţiunile cu sine
ce vor genera construierea identităţii personale, sfera interacţiunilor
cu ceilalţi (construcţia relaţiilor inter-umane) şi sfera interacţiunilor
cu mediul. Educaţia pentru mediu urmăreşte inducerea unei
dinamici sociale, mai întâi la scară comunitară apoi la scară socială,
favorizând abordarea colaborativă şi critică a realităţilor socio-
58
C. Bucovală, op cit
213
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
economice şi de mediu, cât şi o căutare autonomă şi creativă a
soluţiilor corespunzătoare.
Pentru a interveni în mod adecvat, formatorul trebuie să ia în
consideraţie multiplele faţete ale mediului, ceea ce corespunde
numeroaselor moduri de a-l înţelege59:
• Mediul-natură (de respectat, de apreciat, de conservat). La
baza problemelor socio-ecologice actuale se află alterarea realţiilor
între om şi natură. Este necesară reconstruirea apartenenţei faţă de
natură a populaţiei umane prin refacerea legăturilor cu propria
identitate, cultură şi tradiţie. Trebuie apreciate nu doar diversitatea
biologică şi culturală, ci cea etno-socială.
• Mediul-resursă (de gestionat, de împărţit). Nu poate exista
viaţă în afara ciclurilor bio-geo-chimice. Educaţia pentru mediu
implică o educaţie pentru un consum responsabil al resurselor,
pentru împărţirea echitabilă a acestora între membrii societăţii
actuale, ca şi între cea actuală şi generaţiile viitoare, pentru
gestionarea resurselor comune ca şi a deşeurilor rezultate din
utilizarea resurselor. Prin acesta abordare, educaţia pentru mediu
realizează o adevărată educaţie economică.
• Mediul-problemă (care trebuie prevenită şi rezolvată).
Face apel la dezvoltarea abilităţilor de investigare critică a
realităţii imediate şi de diagnosticare a problemele care se ivesc.
Este necesară conştientizarea faptului că problemele de mediu sunt
legate de aspecte socio-economice, conectate de cele mai multe ori
cu jocuri de interese şi de putere.
59
Ibidem
214
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• Mediul-sistem (care trebuie înţeles pentru a putea pătrunde
complexitatea fenomenelor naturale). Cunoşterea diversităţii,
bogăţiei mediului înconjutător, identificarea „nişei" ocupată de
fiecare specie în ecosistemul global, necesită o perspectivă
sistemică care să asigure înţelegerea legăturilor între local şi
global, între trecut, prezent şi viitor, între sferele politică, socială şi
ecologică, între modul de viaţă, sănătatea umană şi mediu, etc.
• Mediul de viaţă (de cunoscut, de amenajat). Este cel în care
se derulează viaţa cotidiană, şcoala, casa, locul de muncă,
transporturile, etc. O primă etapă în educaţia pentru mediu constă
în explorarea şi redescoperirea propriului mediu de viaţă, a
realităţii cotidiene, cu o privire critică; redefmirea de sine şi a
grupului căruia îi aparţinem din perspectiva relaţiilor pe care le
stabilim cu mediul, din perspectiva sentimentului apartenenţei la
un anume ambient. Mediul imediat poate deveni creuzetul în care se
formează responsabilitatea fată de mediu, unde copii sau tinerii
învaţă să devină gardianul, utilizatorul şi constructorul responsabil al
unei „case comune".
• Mediul-biosferă (coabitarea cu/respectarea altor specii).
Pune în evidenţă interdependenţa realităţilor socio-ecologice la
scară planetară şi necesitatea unui echilibru dinamic în acest mod
se poate realiza o interfaţă între educaţie pentru mediu şi educaţia
pentru dezvoltarea durabilă, privind Terra ca o matrice a vieţii,
locul unei solidarităţi internaţionale care să se ancoreze în
reflectarea modului de a înţelege dezvoltarea în diferite societăţi
umane.
• Mediul-proiect.. Asigură angajarea, parteneriatul în scopul
215
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
realizării schimbărilor dorite (de comportament, de mentalitate, etc).
Mediul este un complex ansamblu de elemente şi numai o
abordare cooperativă poate favoriza o mai bună înţelegere a
problemelor de mediu şi o intervenţie mai adecvată pentru
rezolvarea lor. Educaţia pentru mediu introduce necesitatea
asocieri permenente a cunoaşterii ştiinţifice, empirice, tradiţionale
cu abordarea practică şi analiza critică permanentă.
• Mediul-teritoriu. Poate fi evidenţiat în cazul populaţiilor
locale/ tradiţionale ataşate puternic locului în care trăiesc.
• Mediul- peisaj. Pune în lumină dinamica evoluţiei istorice,
geografice a unei arii. în acest caz raportul cu mediul este în
general determinat contextual şi cultural.
In concluzie, o educaţie pentru mediu cantonată doar în una
dintre dimensiunile menţionate anterior nu poate fi decât limitativă
şi incompletă. Fără îndoială, datorită complexităţii demersului
educativ, programele de educaţie pentru mediu sunt dificil de
abordat. Întrega comunitate trebuie implicată în acest tip de proiecte:
şcoli, muzee, autorităţi locale, firme, organizaţii non-profrt, etc,
fiecare fiind chemat să-şi definească „nişa" educaţională pe care
şi-o poate revendica în funcţie de resursele, interesele şi mijloacele
avute la dispoziţie.
Aşa cum s-a arătat60, domeniul educaţiei pentru mediu trebuie
să evolueze deci într-o direcţie constructivă. Educaţia este percepută
ca un instrument în serviciul conservării pe termen lung a mediului,
acesta din urmă fiind considerat ca un rezervor de resurse care
trebuie exploatate în contextul unei dezvoltări economice durabile,
60
Cf. C. Bucovală, op cit
216
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

rezultată dintr-un consens al domeniilor economice, sociale şi (predomină latura cognitivă).

ecologice şi care permite gestionarea diversităţii bio-culturale. Etica • Conservarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, ca scopuri
durabilităţii a rezultat dintr-o „euristică a fricii" asociată cu actuala ale educaţiei, urmăresc formarea de valori şi atitudini faţă de
criză a securităţii personale şi sociale, în care se include şi natură.
preocuparea pentru donarea umană.
Dezvoltarea durabilă nu trebuie să fie un scop în sine ci un Educaţia pentru mediu este, deci, o temă cross-curriculară, care
drum de parcurs, jaloanele urmând a fi stabilite de fiecare îi ajută pe oameni (individual sau în grupuri) să înţeleagă natura, să
societate/comunitate în parte. trăiască în calitate de membri ai biosferei, având drept scop
De aici se poate delimita un nou concept, acela de educaţie dezvoltarea capacităţii de a susţine funcţionarea normală a
pentru un viitor viabil care are avantajul de a propune un cadru mediului.
integrator al diferitelor dimensiuni ale educaţiei contemporane
(relative la pace, democraţie, mediu, cooperare interaţională).
Problema este că acest cadru este reductiv pentru educaţia pentru
mediu, care se limitează la a fi un simplu instrument, printre multe
alte forme de educaţie "tematică", în serviciul dezvoltării durabile,
pierzând recunoaşterea ca spaţiu de abordare inter- şi trans-
disciplinară.
Este totuşi necesară realizarea unei educaţii pentru mediu care
să păstreze în continuare perspectiva dezvoltării durabile (ca
important deziderat socio-istoric). În acest sens au fost identificate şi
propuse trei strategii61:
• Utilizarea naturii ca „mediu" pentru educaţie, ca resursă
pentru activităţi de dezvoltare a abilităţilor de relaţionare cu
natura. Această abordare este cunoscută în general sub
numele de ştiinţa mediului.
• Utilizarea mediului ca subiect pentru investigaţii

61
Ibidem
217 218
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

3. Caracterul paideic al educaţiei ecologice profundă de mentalitae (echivalentă unei “mutaţii genetice la
nivel de conştiinţă” – cum se exprima în anii ’90 Grigore Sion)
a) Conceptul de educaţie paideică62 poate salva planeta şi specia umană de la autodistrugere.
Or această schimbare dorită nu se poate realiza eficient nici
prin mecanisme politice, nici militare, nici economice şi
Educaţia paideică a fost recunoscută încă din antichitate ca
(paradoxal oarecum) nici măcar culturale. Fiindcă toate acestea au
fiind acea educaţie continuă (de la naştere şi pe toată durata
căzut pradă tentaţiei consumului şi supraconsumului (specifică
vieţii), formatoare şi transformatoare a fiinţei umane, deopotrivă
ultimelor secole de supraexploatare a resurselor de orice natură),
filosofie, religie, ştiinţă, inginerie, mod de a trăi şi a se raporta la
inclusiv consumului fiinţei umane. Şi pe bună dreptate, societatea
lume, semeni şi univers, o practică neîntreruptă a desăvârşirii prin
(chiar dacă prin mecanisme mult mai subtile şi mai rafinate)
armonizarea rostului propriu cu toate aspectele existenţei
astăzi întrebuinţează omul, consumându-l, în loc să investească în
(cosmice, sociale, natural-ecologice), prin adoptarea conduitei
dezvoltarea lui şi astfel să culeagă roadele sale perene. Omul
individuale după ordinea întregului cosmos, prin celebrarea
actual este alienat, înstrăinat de natura sa proprie, de condiţia sa
bucuriei de a fi, de a participa la creaţia continuă a lumii şi vieţii.
autentică pe care am văzut-o într-o secţiune anterioară. Omul
Mulţi dintre autorii contemporani, din ţară şi străinătate în
contemporan reprezintă o piesă componentă într-un mare
ultimele decenii şi-au orientat cercetările pe înţelegerea
mecanism al producţiei şi al consumului. Iar acest lucru a rămas
fenomenului educaţional în contextul mai larg al omului ca fiinţă
neschimbat de sute de ani, chiar dacă avem documente globale
în continuă transformare, dar în acelaşi timp ca parte constituentă
(tratate, convenţii, acoduri etc) ce reglemetează drepturi ale fiinţei
a unor sisteme de o amploare şi complexitate deabia de acum
umane la autodezvoltare, la mediu înconjurător sănătos, la
întrezărite (sistemul social – Umanitatea, şi cel ecologic – Natura
armonie în familie şi societate etc şi chiar la fericire (Constituţia
terestră). În acest context s-a înţeles tot mai clar, o dată cu
Japoniei). S-au realizat paşi uriaşi pe calea progresului în
ultimele rapoarte planetare (ale Clubului de al Roma sau ale
dezvoltarea umană şi comunitară, ce e drept. S-au făcut revoluţii
diverşilor oameni de ştiinţă către acesta), şi în contextul acutizării
sociale, culturale, ştiinţifice, economice – unele paşnice, altele
crizelor globale (sociale, alimentare, medicale, ecologice,
armate. Au fost sacrificate milioane de vieţi omeneşti pentru a
economice, spirituale etc) faptul că omul joacă rolul central în
traduce în viaţă principii renascentiste, iluministe, socialiste, în
acest ansamblu de cauze distructive şi că numai o schimbare
măsură să apropie omul de fundamentul condiţiei sale umane, de
62
Recomandăm pentru detalii volumul nostru Fundamentele ontologice ale
umanitatea sa interioară ce trebuie manifestată în comunitate.
educaţiei paideice, Argonaut, 2005
219 220
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Dar un lucru nu s-a întreprins încă: eliberarea autentică a
omului de orice alte forţe străine, exterioare şi, de multe ori
îndreptate împotriva naturii lui; indiferent că acestea au purtat
hainele de gală ale unei biserici, ale unui stat, ale unei democraţii
contemporane, ale unei doctrine sau ideal etc.; toate mai devreme
sau mai târziu s-au lăsat corupte de tentaţia de a se erija, din
protector al omului, în stăpânitor al său, punându-i biruri pe
dreptul de a fi şi răpindu-i astfel şansa de a avea acces la chiar
propria sa existenţă.
Singura modalitate de a proteja fiinţa umană de aceste
pericole ale lumii construite de ea înseşi, este să o ajutăm a prelua
controlul asupra propriului destin. Nu putem schimba lumea peste
noapte, fiindcă puterea ei stă în inerţia exersată de sute de ani, în
sistemele construite şi bine implementate. Paradoxul face că nu
putem schimba nici omul; “fiecare – spunea cândva Marylene
Ferguson – stă de pază la o uşă interioară a sufletului, care nu se
poate deschide decât pe dinăuntru”.
Pe de altă parte, a schimba lumea (în sensul de a o face mai
bună) fără să schimbăm omul, se numeşte utopie sau eşec social
(şi avem suficiente în istoria noastră socială). A schimba omul
fără să transformăm şi lumea pentru a o adapta la nevoile sale
superioare, la condiţia sa existenţială autentică, se numeşte
crimă cu premeditare, întrucât înseamnă să dăm naştere unui
avorton, unei fiinţe nepregătite să trăiască în mediul ostil
propriei naturi, aşa cum este actuala lume. A dezvolta deopotrivă
omul şi societatea, dar în afara ordinii de desfăşurare a
proceselor Vieţii, fără a respecta normele simbiozei universale,
221
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
drepturile, condiţia şi entitatea celorlalte Fiinţe conlocuitoare ale
Ecosistemului Planetar, a creat criza globală în care se află
omenirea ultimului secol.
Soluţia, din aceste motive, nu poate să vină din partea
structurilor sociale actuale. Fiindcă ea presupune sprijinirea
omului în a-şi recunoaşte statutul ontologic de fiinţă complexă,
deopotrivă natural-ecologică (şi, implicit, biologică), social-
istorică, culturală, individual-unică şi spiritual-cosmică.
Presupune deschiderea spre orizonturi care au rămas străine timp
de două milenii civilizaţiei occidentale; presupune un salt de
ordin calitativ pe nivele superioare de realitate şi complexitate, un
salt în dimensiunea transcendentă existenţei planului fizic aşa
cum este cunoscut el în prezent.
Iar actualele ştiinţe, precum şi instituţiile sociale născute sub
tutela acestora, nu iau în considerare decât un singur nivel de
organizare a vieţii: cel direct şi imediat sesizabil prin simţurile
inferioare ale fiinţei umane. Dacă ar fi să luăm numai un singur
exemplu (înspăimântător dealtfel) este suficient să ne gândim că
în academiile actuale ale societăţii se află încă la loc de cinste acel
curent intitulat “psihologia behavioristă”, care prin neruşinarea de
a se numi “ştiinţă” continuă a corupe atâtea suflete tinere
învăţându-le (şi suntem în milemiul III !) acel principiu
catastrofal pentru istoria civilizaţiei occidentale: “ceea ce nu se
poate palapa nu există”. Adică adio memorie, afectivitate, raţiune,
intutiţie, imaginaţie, credinţă, etc. În fapt toate valorile superioare
ce definesc specificul fiinţei umane (diferenţiind-o astfel de
clelalte regnuri ale naturii).
222
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Înţelegem acum de ce, fără mustrări de conştiinţă, instituţiile
structurate şi populate cu oameni denaturaţi (creaţi conform
acestui sistem de gândire şi credinţe) îşi legitimează drepturi de a
trata fiinţele umane după modelul aplicat animalelor de povară: le
iau toate resursele necesare dezvoltării individuale, lăsându-le
numai pe acele necesare refacerii forţei de muncă pentru a sluji în
continuare în condiţii maxime procesului de exploatare. Am luat
numai un exemplu, din erorile ştiinţei (adică tocmai cea care are
misiunea de a merge înaintea omenirii spre a-i deschide noi
orizonturi luminoase către dezvoltare, progres, evoluţie). Însă în
egală măsură păcatele s-au ţinut lanţ (şi continuă să o facă) şi în
alte sectoare nu mai puţin importante ale organizării comunităţii
umane: biserica (instituţia care i-a furat omului religia – calea prin
care el poate să ajungă singur la Dumnezeu), politica, organizarea
statală, justiţia şi drepturile omului, economia, cultura şi, desigur,
educaţia.
Soluţia deci nu poate veni (aşa cum s-a întâmplat, dealtfel,
de-a lungul întregului curs istoric al civilizaţiei occidentale), din
partea sistemelor şi instituţiilor sociale actuale; acestea chiar vor
lupta să păstreze monopolul asupra vieţii şi resurselor fiinţei
umane. Soluţia astăzi se oferă omului privit individual; nu
maselor, nu colectivităţii; ci fiecăruia în parte, atunci când este
pregătit să o primească în ungherul tainic al sufletului său. Şi
numai când vor fi suficient de mulţi aceia care să o înţeleagă şi
accepte, abia atunci ea va lua un trup în realitatea socială. Soluţia
aceasta poartă numele secular al educaţiei paideice, chiar dacă
astăzi unii o numesc “educaţie continuă”, iar alţii “educaţie
223
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
permanentă”. Ea va avea cu prioritate un chip transpersonal, o
atitudine îndreptată spre respectul profund al valorilor
universale ale vieţii (sub toate aspectele acesteia şi la toate
nivelele de organizare), un fundament transdisciplinar şi o bază
ferm ancorată în sentimentul sacru faţă de comunitatea tuturor
fiinţelor din ecosistemul terestru
*
În prezent şi, potrivit cu necesităţile actuale de dezvoltare ale
omului deopotrivă ca fiinţă, cât şi ca personalitate socială, educaţia
paideică revine pe scena vieţii sociale pentru a se constitui din nou
în cel mai important sprijin oferit acestuia, deopotrivă aici şi acum
în realitatea imediată şi concretă, cât mai ales în viitor, în viitorul
dorit, imaginat, creat şi materializat după cerinţele specifice ale
fiecărei individualităţi umane. „Şcoala – arăta Gaston Berger – nu
poate avea decât două scopuri: primul e să dea copilului
cunoştinţele generale de care, bineânţeles, va avea nevoie să se
servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătească în
copilul de azi pe omul de mâine: aceasta este educaţia”.
Misiunea educaţiei paideice este cu atât mai importantă cu
cât, din nefericire, realitatea socială i-a dat perfectă dreptate lui
Kant când afirma că: “…nici academiile nu fac educaţia. N-au
făcut-o până acum, iar că o vor face de acum încolo pentru
această nădejde nicicând semnele nu au fost mai slabe decât
astăzi. Prin urmare şi organizarea şcolilor ar trebui să atârne
numai de judecata celor mai luminaţi cunoscători. Numai prin
străduinţa unor persoane cu vederi largi, care au interes pentru
binele universal şi sunt capabile să conceapă ideea unei stări
224
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
viitoare mai bune, se poate înfăptui apropierea naturii umane
de scopul ei”(s.n.). Fiindcă într-adevăr trebuie respectat principiul
de bază al artei pedagogice enunţat de acelaşi gânditor: “…. copii
trebuie educaţi nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai
bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică potrivit cu ideea
umanităţii şi cu menirea ei întreagă” (s.n.).
Aşa cum observa Edgar Faure, Educaţia paideică reprezintă
“un proces al fiinţei care, prin diversitatea experinţelor date,
învaţă să se exprime, să comunice, să întrebe lumea şi să devină
tot mai mult ea înseşi. În temeiul ideii că omul este o fiinţă
nedeterminată, el nu se poate realiza decât cu preţul unei
permanente ucenicii. Educaţia îşi găseşte locul la toate vârstele
vieţii şi în multiplicitatea situaţiilor şi circumstanţelor existente.
Este globală şi permanentă şi depăşeşte limitele instituţiilor,
programelor şi metodelor care i-au fost impuse de-a lungul
secolelor”.
b) Conţinutul paideic al educaţiei ecologice
Aşa cum am avut ocazia să constatăm în secţiunea introductivă
a prezentului capitol (cu trimiterile de rigoare pentru detalii),
omul contemporan se educă prin voinţă şi prin conştiinţă. Iar
aceste sunt absolut individuale. De aceea educaţia paideică este o
disciplină persoanlă, un mod de viaţă şi de evoluţie irepetabil. Ea
nu se poate preda în grupuri decât în tehnicile sale de bază, la fel
ca orice artă. Mai apoi fiecare discipol trebuie lăsat liber cu
225
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
porpria conştiinţă şi sprijinit în propria voinţă pentru a progresa
pe calea dezvoltării personale.
Sistemul educativ are ca sarcină numai să sprijine efortul
personal, să creeze cadre de automotivare, să procure resursele
pentru întărirea voinţei individuale. Toate acestea vor avea ca
prim efect realizarea şi susţienerea viziunii transpersoanle de către
fiecare elev. Este un proces natural, care se petrece la fiecare
specie. Celelalte fiinţe au ca misiune să realizeze comuniunea cu
specia aparţinătoare; să se recunoască pe sine ca parte din trupul
speciei. La om însă, educaţia sprijină procesul transcenderii
elementului speciei; fiecare suflet uamn este o specie în sine şi
misiunea sa este în primul rând de a se regăsi dincolo de cea ce
este ca personă. Persoana este masca împrumutată de la lume.
Omul este actorul de dincolo de mască.
Când spunem că educaţia paideică este o educaţie a libertăţii,
nu înseamnă că nu există tehnici, metode şi procedee. Considerăm
că dezvoltarea umană se poate compara cu ascensiunea pe munte:
teoretic poţi urca pe orice parte; practic însă înţeleptul care
doreşte să ajungă în vârf, fie îşi ia un ghid fie urmează
istrucţiunile din manualele de escaladă. În acest domeniu, la fel ca
şi în educaţie (modelarea personalităţii umane) orice mică
alunecare în lături poate fi fatală. Iată de ce nu trebuie confundat
conceptul libetăţii cu întâmplarea sau cu absenţa unor norme
bine determinate. De asemenea nu suntem de acord cu libertatea
de manifestare a naturii umane aşa cum ea se naşte.
Francis Bacon compara cândva sufletul omului cu o grădină în
care pot să crească şi plante bune şi buruieni; dacă ar fi lăsată la
226
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
voia naturii, s-ar umple de buruieni. Iată de ce, spunea el, la
vremea potrivită unele plante trebuie să le cultivăm, altele în
schimb să le stârpim. Pornind de la aceste principii, educaţia
clasică a urmărit cultivarea sufletului uman în acord cu anumite
concepte sociale cu privire la ceea ce reprezintă “plantele bune”
ale sufletului. Dar aceste concepte aşa cum s-a putut constata,
erau reprezentative pentru interesele diverselor grupuri sociale la
anumite epoci istorice.
Când ne referim la libertatea ce derivă din caracterul paideic al
educaţiei, însă, înţelegem prin aceasta că etalonul după care
stabilim ce este bun şi ce nu pentru a cultiva în sufletul omului
este dat de două aspecte:
• împlinirea de sine a fiinţei umane educate (aceasta, prin
ecuaţia ei complexă, fiind şi o măsură prin care ni se
garantează evoluţia respectivei fiinţe) şi
• dezvoltarea comunitară (acel tip de dezvoltare care
realizează condiţiile optime pentru crearea şi repartiţia
resurselor, astfel încât toate fiinţele componente să aibă
posibilitatea de a realiza împlinirea de sine)63
Din perspectiva caracterului paideic al educaţiei, putem
constata că profesorul care trăieşte separat de studenţii săi, este
precum mama care şi-a abandonat copilul. Astăzi cadrul didactic
este un comerciant care transportă cunoaşterea în vasul închis al
minţii lui, într-un alt vas care se doreşte a fi mintea studentului.
Acest proces este numit în mod eronat educaţie. Dacă dorim să
63
A se vedea şi capitolul privind calitatea vieţii, din volumul de faţă, precum şi
trimiterile acolo realizate
227
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ajutăm prin educaţie oamenii să se dezvolte, în primul rând este
strict necesar a fi adoptate următoarele măsuri:
- O atitudine autentic-paideică; prin care desemnăm orientarea
întregii personalităţi, a comportamentului şi a opticii de viaţă a
fiinţei umane în direcţia dezvoltării sale superioare. Pentru aceasta,
în primul rând este necesară cunoaşterea şi luarea în calcul a
structurii şi condiţiei a ceea ce numim fenomenul uman (fiinţa
umană în manifestare) sub toate coordonatele sale: cosmice,
natural-ecologice, social-istorice, culturale şi individual-unice. Să
ne reamintim principiul de bază formulat de Kant pentru
pedagogie: “…. copii trebuie educaţi nu potrivit cu starea
prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor, a genului uman,
adică potrivit cu ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă”
- O viziune transdisciplinară asupra realităţilor înconjurătoare,
deopotrivă natural-ecologice, sociale şi cultural-ştiinţifice. Adică să
ne mişcîm în înţelegerea lumii şi universului spre sensul comun al
tuturor lucrurilor, spre unificare şi unitate, spre semnificaţii. Dacă
ar fi să exprimăm simbolic pregresul istoric al omenirii, l-am putea
compara cu un copac: până acum ne-am deplasat pe ramificaţiile
nenumărate ale rădăcinilor, în întuneric, lipsiţi de lumina
înţelegerii, pierduţi unii de alţii şi pierduţi cu toţii de sensul unitar
al realităţii. Dar totul s-a dezvoltat spre ascendent, spre superior. A
sosit credem momentul unificării acestor direcţii în dimensiunea
tulpinii; vor rămâne în continuare nivele diferite de realitate,
direcţii paralele în fibrele acestei tulpini, dar toate vor avea acum
un sens, un ţel, o misiune comună, clare şi concise: să urce mereu
să ducă spre coronament resursele pământului. A sosit momentul în
228
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
care omul să descopere şarpele din el, acela care îi va servi drept
viziune călăuzitoare spre viitorul său ca vultur. Din această unitate
a umanităţii în tulpina copacului simbolic, se vor naşte florile şi
fructele şi toate roadele îmbelşugate ale omului. Singur omul nu
este decât o potenţialitate, şi numai împreună, unit în comunitatea
de aspiraţii şi înfăptuire alături de celelalte fiinţe la nivel ecologic şi
cosmic el va reuşi să rodească şi să dăruiască vieţii şi lumii creaţiile
sale perene.
Educaţia paideică fiind un cadru-suport universal, are vocaţia
de a se aplica şi altor categorii de fiinţe, nu numai oamenilor, dar,
bineânţeles cu adaptările de rigoare, la procesele evolutive
specifice naturii acestora. Includem în categoria subiecţilor
educaţiei paideice toate fiinţele care au un început de conştienţă
de sine, o imagine în curs de conturare asupra diferenţierii ca
individ faţă de ceilalţi membri ai speciei.
Această diferenţiere atrage o anumită imagine de sine, o
concepţie (chiar dacă termenul este prea avansat) asupra valorii
proprii, a drepturilor şi responsabilităţilor individuale. Se
încadrează aici majoritatea animaleleor aflate în compania omului
(inclusiv în gospodărie) şi o serie întreagă de alte specii care, deşi
nu au avut relaţii de colaborare cu specia umană credem că o vor
face într-un viitor nu prea îndepărtat, în momentul în care, sub
impulsul transformator ale educaţiei apideice aplicată oamenilor,
aceştia vor avansa la un nivel superior de realitate sub aspectul
conştientizării de sine. (Omul atunci va descoperi condiţia sa
cosmică şi fraternitatea cu celelalte fiinţe, fapt care îl va
229
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
determina să reformuleze raporturile cu celelalte specii, să întindă
punţi de legătură, colaborare şi armonizare cu acestea, în cadrul
mare al vieţii ecosistemice planetare. Acest proces de “iluminare”
a conştiinţei sociale a început o dată cu mişcările spiritualiste şi
ecologiste ale secolului XX, şi se va generaliza la nivelul
societăţii umane în momentul când suficient de multe persoane
vor atinge acest stadiu de conştientizare.)
Până în momentul în care organismele de lucru ale fiinţei
umane în planul fizic, precum şi tehnologiile de dezvoltare vor
permite acestuia un sistem mai larg de comunicare cu celelalte
specii (fapt care ţine în fond de ridicarea nivelului de conştiinţă de
sine, şi a responsabilităţii cosmice la scara societăţii în întregime)
credem că acest cadru-suport oferit de educaţia paideică (care este
el însuşi la început şi urmează a se îmbogăţi cu roadele viitorului)
va putea fi aplicat cu succes acelor categorii de fiinţe care pot
răspunde la un nume. Acest criteriu nu ţine cont de valoarea
numelui şi nici de vreo eventuală înţelegere a limbajului uman, ci
numai de faptul că reprezintă un element care permite oamenilor
să interacţioneze cu aceste fiinţe şi să realizeze schimburi de
mesaje purtătoare de sens şi semnificaţie.
Comunicarea între specia umană şi celelalte fiinţe se
realizează nu prin limbaj, ci prin simboluri şi stări de spirit; din
punctul de vedere al fiinţelor, numele dat de om este un simbol, la
fel ca şi comportamentele pe care le deprind ca urmare a
interacţiunii reciproce. Vrem să spunem prin aceasta că
respectivele fiinţe nu socializează cu omul, adică nu împărtăţesc
valorile speciei umane, ci formulează, pronind de la aceste
230
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
simboluri, în lumea speciei lor, anumite valori proprii. De
exemplu un căţel îmbrăcat în haine aurite s-ar putea să nu fie
deloc recunoscător partenerului uman, întrucât respectivele
obiecte puse peste blana lui naturală îl incomodează; el nu se
simte cu nimic mai împărat în lumea câinilor decât era înainte de
a avea aurul pe el, chiar dacă în lumea sa, partenerul uman este un
suveran faţă de semenii săi. Dar dacă acelaşi căţel observă că
purtând aceste haine are parte de o trataţie deosebită faţă de alţi
semeni ai săi (de hrană mai bună, de partenere al discreţie, de
protecţie împotriva frigului sau bolilor, de afecţiune din partea
fiinţelor umane etc) el va înţelege că hainele sunt un instrument
pentru o nouă condiţie socială; că atât în lumea câinilor cât şi în
cea a oamenilor el este cineva şi că simbolul acesta (hainele) îl
ajută să se deosebească de alţi câini precum şi să fie respectat şi
prin tratamentul de care beneficiază să aibă astfel un standard
superior de calitate a vieţii.
231
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ANEXA I
EVENIMENTE ECOLOGICE IMPORTANTE PE
MAPAMOND64
1971
• Septembrie - îşi începe activitatea grupul de militanţi ecologişti
care va constitui organizaţia "Grecnpeace" (Pace verde).
1972
• Fondarea, în Noua Zeelandă, a primului partid ecologist,
sub numele de "Values party".
• "Era ccologistă" este declanşată, la nivel mondial, prin prima
Conferinţă a ONU privind mediul (iunie, Stockholm).
Reprezentanţi a 113 ţări şi 400 organisme ncguvcrnamcntale trag
un semnal de alarmă asupra problemelor ecologice. Este adoptată o
Declaraţie cuprinzând 26 de principii şi un vast Plan de acţiune
împotriva poluării, în octombrie se creează Programul Naţiunilor
Unite privind mediul (UNEP/PNUE). După acest "moment istoric"
au fost încheiate peste 110 acorduri internaţionale privind
gestiunea resurselor naturale şi conservarea biosistemelor.
• Sunt semnate două convenţii importante: una asupra protecţiei
patrimoniului mondial, cultural şi natural şi alta privind
prevenirea poluării mărilor.
• Raportul Meadows atrage atenţia sub egida ONU asupra urmărilor
posibile ale unei creşteri exponenţiale pentru reproducţia biosferei.
1973
• Se încheie, la Washington, Convenţia privind comerţul internaţional
cu specii sălbatice ameninţate (CITES). Cele 143 părţi
contractante convin interzicerea comerţului internaţional cu peste
30.000 de specii vii ameninţate cu extincţia, în 1990 s-a interzis
comerţul cu fildeş şi s-a reglementat cel cu caviar.
• 5 iunie - Prima celebrare a Zilei internaţionale a mediului.
1974
• Rene Dumont este primul candidat "verde" la alegerile prezidenţiale
din Franţa.
1976
• Cel mai mare seism al secolului al XX-lea ucide 242.000 de
persoane în regiunea Tangshan din China; o regiune din Guatemala
este distrusă de un cutremur care provoacă moartea a 23.000 de
persoane.
64
Cf. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed.
Economică, 1999
232
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
• La Seveso, în Italia, o explozie într-o uzină a grupului Hoffman -La
Roche liberează dioxină, fără consecinţe serioase pentru populaţie,
dar cu un impact deosebit la nivelul opiniei publice.
1978
• Petrolierul Amoco-Cadiz eşuează pe reciful Finistere-Nord,
deversând 230.000 tone de ţiţei în mare şi pe coastă.
1979
• Scurgeri radioactive la centrala nucleară de Three Mile Island, în
Pennsylvania, SUA. Emoţia suscitată de Occident va împiedica
dezvoltarea energiei nucleare în Statele Unite.
• La Novosibirsk, în fosta URS S, un accident survenit într-o uzină de
arme chimice şi biologice a determinat moartea a 300 de persoane.
• Erupţia unui puţ de foraj în mare provoacă o deversare continuă de
petrol (între 500.000 şi 1.000.000 tone) timp de 9 luni şi jumătate în
Golful Mexic.
• Prima conferinţă mondială asupra climatului.
• Se creează, în SUA, mişcarea ecologistă radicală Earth First
("Pământul mai întâi"); membrii săi se proclamă şi acţionează ca
"ecorăzboinici". Mişcarea se extinde ulterior şi în alte ţări
occidentale: Anglia, Germania, Franţa ş.a.
1980
• ONU proclamă deceniul apei potabile şi protecţiei mediului.
• În SUA, la Niagara Falls, 20.000 tone de deşeuri chimice sunt
descoperite de malurile lui Love Canal, 2.500 persoane fiind
dislocate.
1982
• 117 state au semnat convenţia ONU privind dreptul mării, intrată în
vigoare la 15 aprilie 1994.
• 28 octombrie se semnează Charta mondială a naturii.
1983
• “Verzii" germani câştigă 20 de locuri de deputaţi în cadrul
alegerilor legislative.
• In cadrul războiului dintre Iran şi Irak, terminalul petrolier de la
Novvoronz a fost parţial distrus. Luni de zile petrolul s-a scurs îri
Golful Persic.
• În Franţa, la Congresul de Clichy, "Verzii" se constituie într-o
structură naţională unificată.
• Scurgerea de gaz toxic de la uzina Union Carbide din Bhopal,
India, este la originea uneia dintre cele mai grave catastrofe
industriale: circa 4.000 de morţi şi 20.000 de răniţi şi declanşează
un îndelungat contencios ecologic.
1985
• În Columbia, erupţia vulcanului Nevada del Ruiz a acoperit oraşul
d'Armcro cu cei 23.000 locuitori ai săi. în Mexic, un cutremur are
233
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ca urmare 20.000 de morţi. Un ciclon provoacă în Bangladesh
moartea a 11.000 persoane.
• La Viena, se semnează Convenţia pentru protecţia stratului de ozon.
1986
• Explozia, la 26 aprilie, a unui reactor al centralei nucleare de la
Cernobâl (Ucraina) duce la formarea unui nor radioactiv contaminat
care afectează practic întreaga Europă. 32 de persoane îşi găsesc
moartea; 135.000 de locuitori sunt evacuaţi.
• La Basel 30 de tone de produse chimice se scurg în Rhin, în urma
unui depozit al uzinei Sandosz.
1987
• 87 de state aderă la Protocolul de la Montreal, care îngheaţă
consumul şi producţia de CFC şi prevede reducerea acestora în mod
treptat. Amendat în 1992 la Copenhaga. Un bilanţ, în general
pozitiv, numeroase state au anticipat calendarul şi au suprimat CFC
în aerosoli. Noul acord de la Viena din 1995 prevede eliminarea
bromurii de metil în 2010 şi a HCFC, precum şi substituirea CFC,
la orizontul anilor 2020.
• Raportul comisiei Brutland, "Viitorul nostru comun", reclamă şi
consacră conceptul de "dezvoltare durabilă".
1988
• Un seism pustieşte regiunea Spitak din Armenia; se înregistrează
25.000 de morţi, 15.000 răniţi şi 400.000 de persoane rămân fără
adăpost.
• După Co nferinţa de la Toronto asupra atmosferei, PNUE şi
OMM creează un grup internaţional pentru studiul schimbării
climatice (IPCC).
1989
• Pământul este proclamat "planeta anului" de revista "Time".
• 30 de deputaţi "verzi" din şapte ţări europene intră în Parlamentul
de la Strasbourg. Formaţiunile ecologice au obţinut sufragiile a
peste 10.000.000 de alegători.
• Vasul "Exxon- Valdez", eşuat, răspândeşte 40.0001 de petrol în
fiordurile Alaskăi. Este cea mai mare maree neagră pentru SUA.
• În aprilie, submarinul nuclear sovietic Komsomolets naufragiază în
apele Mării Norvegiei, la 180 km sud-est de Insula Urşilor. Epava a
permis scurgerea din reactorul nuclear şi din ogivele de la bord de
substanţe radioactive într-o doză de câteva ori mai mare decât cea
emisă de accidentul de la Cernobâl.
• Un succes important: semnarea, la Basel, a Convenţiei privind
controlul fluxului transfrontalier al deşeurilor periculoase şi
eliminării acestora. Autorizaţia de export este supusă acordului
prealabil al ţării de destinaţie şi anumitor condiţii (etichetaj,
ambalaj, transport). Interdicţia eliminării de deşeuri în Antarctica.
234
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
Din cele 400 milioane de tone de deşeuri periculoase produse anual,
10 % traversează încă frontierele. Din 1998 s-a instituit interdicţia
de a exporta deşeuri toxice din ţările membre ale OCDE către restul
lumii.
1990
• Un cutremur în Iran, la Mânji şi Roudbar, face 36.000 de morţi şi
200.000 de răniţi.
• 22 aprilie-Ziua Pământului devine manifestare mondială.
1991
• In Bangladesh, un ciclon determină inundaţii care cauzează moartea
a 124.000 de persoane. Erupţia vulcanului Pinatubo în Filipine
face 500 de morţi.
• În timpul războiului din Golf, Saddam Hussein ordonă incendierea
puţurilor de petrol Kuweitiene. Ofensiva forţelor aliate provoacă
distrugerea terminalului irakian de la Mina-al-Ahmadi.
• Este fondată organizaţia neguvernamentală Earth Day SUA, care
coordonează pe plan mondial celebrarea Zilei Pământului.
1992
• Iunie (3-14) - Cea de-a doua Conferinţă mondială a ONU privind
mediul nu reuşeşte să adopte măsuri concrete, dar naşte mari
speranţe în domeniu. Se adoptă, prin aclamaţii, Declaraţia de la Rio
şi Planul de acţiune privind mediul, intitulat "Agenda XXI", care
reuneşte 2.500 de recomandări referitoare la asigurarea unei
dezvoltări durabile şi destinat să servească drept ghid pentru
colectivităţile teritoriale. S-au semnat.Convenţia privind
biodiversitatea intrată în vigoare în 1996 şi care impune celor 165
state părţi obligaţia de a lua măsuri pentru a proteja bogăţiile lor
biologice; în virtutea sa l miliard de ha se află sub protecţie;
Convenţia-cadru privind schimbările climatice. Au rămas la stadiul
de declaraţii: Declaraţia de principii privind pădurile şi Declaraţia
privind deşertificarea.
• S-a creat, în cadrul ONU, Comisia privind dezvoltarea durabilă.
Finanţare insuficientă pentru acţiunile propuse: în 1996 ajutorul
public pentru dezvoltare a reprezentat numai 0,3 la sută din PIB
(respectiv 55 milioane dolari SUA), în timp ce trebuia să
depăşească 0,7 la sută.
• La Guadalajara, în Mexic, acumularea de gaze în canalele de
scurgere provoacă explozii care distrug o parte din oraş şi ucid circa
190 de persoane.
• In decembrie, localitatea Corogne din Spania cunoaşte a doua
maree neagră în 20 de ani: petrolierul Aegcan Sea eşuează şi pierde
79.0001 de ţiţei.
235
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
1993
• În ianuarie, petrolierul liberian "Braier" naufragiază pe coastele
Shetlands, în Nordul Scoţiei: 84.000 t de petrol se deversează într-o
zonă de protecţie naturală a apelor.
• Listele reunite ale Verzilor i Gcncration Ecologie obţin 7,64% din
sufragiile exprimate în alegerile legislative franceze din martie.
• La 6 aprilie, în vechea cetate secretă de la Tomsk-7, în Siberia, un
rezervor de stocaj conţinând un amestec de uraniu, plutoniu şi acid
citric, rezultat din retratarea combustibilului iradiat, a explodat într-
un complex militaro-industrial, în urma unei erori umane.
Accidentul este clasat la nivelul 3 al scalei de gravitate contra 7, în
cazul celui de la Cernobâl. Oficial, un lucrător a fost iradiat "fără
gravitate" şi 10 ha au fost contaminate. Un nor radioactiv s-a
deplasat deasupra unui teritoriu de 200 km2.
1994
• In cadrul alegerilor europene din 12 iulie, caracterizate prin
succesul dreptei antieuropene şi relativul eşec ai stângii, ecologiştii
nu reuşesc să trimită decât 22 de deputaţi în Parlamentul de
Strasbourg, dar constituie, totuşi, al cincilea grup parlamentar în
cadrul acestuia (după socialişti, democraţi-creştini, liberali şi
democraţii europeni).
• Octombrie. Avarierea unei conducte de petrol în Marele Nord
rusesc determină scurgerea a 280.0001 de ţiţei şi ceade a treia, ca
importanţă, catastrofa ecologică de acest gen. Este afectată o
suprafaţă de râuri şi tundră în lungime de 10 km, lăţime 100 m şi
adâncime de l m, cu implicaţii şi pentru Oceanul Arctic.
• 110 state semnează la Paris Convenţia Naţiunilor Unite pentru
combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau
deşertificate, în special în Africa.
• 29 decembrie, data la care a intrat în vigoare, în 1993, Convenţia
privind biodiversitatca, este proclamată Ziua mondială a diversităţii
biologice.
1995
• Se celebrează cel de-al doilea An european al conservării
naturii.
• Noiembrie. Implantarea unei Reţele de supraveghere a ploilor acide
în Asia de Est.
1996
• Iunie. La Istanbul (Turcia) se desfăşoară reuniunea mondială
Habitat II. Se subliniază rolul oraşelor în aplicarea marilor principii ale
ONU.
• Noiembrie. Roma (Italia) - Summitul alimentar mondial sub egida
FAO. În faţa exploziei demografice este invocată dezvoltarea durabilă.
236
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

1997 ANEXA II
• 4 Mai. Alegerile parlamentare anticipate din Franţa aduc la CALENDAR DE MEDIU
guvernare alianţa dintre socialişti şi verzi; Dominique Voynet, lider al
verzilor, devine în cabinetul Jospin ministrul mediului şi amenajării
teritoriului. • 22 martie - Ziua mondială a apei;
• Iunie, New York Sesiunea specială a Adunării Generale a • 23 martie - Ziua mondială a meteorologiei;
ONU "Rio + 5" se încheie cu concluzia că angajamentele luate în • l aprilie - Ziua păsărilor (comemorată oficial în
1992 sunt departe de a fi îndeplinite.
• 1-13 decembrie, Kyoto, Japonia: cea de-a doua Conferinţă a România, începând cu anii 1930);
părţilor la Convenţia privind schimbările climatice. Reprezentanţii a 161 • 7 aprilie - Ziua mondială a sănătăţii;
state au ajuns la un acord de reducere treptată a emisiilor de gaze cu
efect de seră până în 2008-2012, în mod diferenţiat: în medie cu 5,2 la • 22 aprilie - Ziua Pământului (iniţiată în 1970, la nivelul
sută dar pentru SUA şi "Clubul american" cu 5,2 la sută, pentru Uniunea SUA de către senatorul Gaylord Nelson, a dobândit în
Europeană(angajament asumat şi de România) cu 8 la sută, O la sută 1990 statutul de eveniment mondial);
pentru Ucraina, Federaţia Rusă ş.a.
1998 • 5 iunie - Ziua mondială a mediului (instituită, din 1973,
• 22-25 iunie. La Aarhus (Danemarca) se desfăşoară a treia printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU pentru a
Conferinţă paneuropeană a miniştrilor de mediu (după Lucerna 1993,
şi Sofia 1995) care a adoptat Strategia europeană a conservării
marca data primei reuniuni mondiale asupra problemelor
biodiversităţtii şi Convenţia privind informaţiile de mediu. mediului - 5 iunie 1972, Stockholm);
• Aprilie 1997 - iunie 1998. Fenomenul climatic periodic "El • 11 iulie - Ziua mondială a populaţiei;
Nino" provoacă moartea a 21.700 de persoane şi pagube de peste 33,9
miliarde de dolari, în pofida tehnicilor de observare, nici un model nu a • 16 septembrie - Ziua internaţională a protecţiei
prevăzut la timp rapiditatea sosirii şi virulenţa ş.a. stratului de ozon (marchează data de 16 septembrie 1987
• Octombrie, în cadrul alegerilor parlamentare din Germania, când s-a semnat Protocolul de le Montreal privind
ecologiştii obţin 6,8% din voturi şi formează, împreună cu social-
democraţii, guvernul Schroder. "Verzii" obţin trei portofolii producerea şi folosirea substanţelor care diminuează
importante: mediul, externele şi pe cel al sănătăţii. stratul de ozon);
• Noiembrie - Guvernul german anunţă decizia de a stopa şi reduce,
pe termen mediu, utilizarea energiei nucleare în scopul producerii • 25 septembrie - Ziua maritimă mondială;
energiei electrice. • 6 octombrie - Ziua mondială a habitatului;
• Noiembrie, Buenos Aires, Argentina, în continuarea conferinţei de • 13 octombrie - Ziua internaţională pentru reducerea
la Kyoto, timp de 15 zile, delegaţi ai 170 de state şi o serie de organizaţii
internaţionale au dezbătut, fără a ajunge la un rezultat, instituirea unei dezastrelor naturale;
"pieţe a drepturilor de poluare" în privinţa emisiilor de gaze cu efect de • 16 octombrie - Ziua mondială a alimentaţiei;
seră. Pentru măsuri concrete a fost convocată o nouă reuniune a părţilor
în anul 2000. • 14 decembrie - Ziua internaţională de protest
• Se încheie Convenţia asupra comerţului cu pesticide şi produse împotriva reactoarelor nucleare;
chimice periculoase. • 29 decembrie - Ziua mondială a diversităţii biologice
(instituită printr-o rezoluţie din 1994 a Adunării Generale
a ONU)

237 238
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
ANEXA III
DECLARAŢIA DE LA RIO
PRIVIND MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI DEZVOLTAREA
Conferinţa Naţiunilor Unite despre mediului înconjurător şi
dezvoltare, care a avut loc în 14 iunie 1992 la Rio, care la Stockhoim
în 16 iunie 1992 a prezentat Declaraţia primei Conferinţe despre me-
diu a O.N U , a confirmat că este pregătită să realizeze o asociaţie
globală prin stabilirea unei colaborări între state, sectoarele cheie
ale economiei şi societatea umană şi să realizeze înţelegeri interna-
ţionale juridice care să respecte interesele tuturor şi să protejeze
unitatea sistemelor globale ale mediului şi de dezvoltare în ceea ce
priveşte recunoaşterea unităţii şi dependenţei multiple a naturii de
pământ, stabileşte:
PRINCIPIUL 1.
Oamenii stau în centrul dtenţiei (interesului) pentru
o dezvoltare durabilă. Au dreptul să aibă o viaţă sănătoasă
şi productivă în acord cu natura.
PRINCIPIUL2.
Conform Cartei Naţiunilor Unite şi a legilor de bază ale
dreptului internaţional, statele au dreptul suveran sâ-şi
valorifice propriile resurse conform propriei politici a
mediului şi de dezvoltare, dar au responsabilitatea sâ-şi
desfăşoare
activitatea în cadrul jurisdicţiei sau controlului mediului
din partea altor state sau zone aflate în afara graniţelor
de jurisdicţie, fără să provoace daune mediului.
PRINCIPIUL 3
Dreptul asupra dezvoltării trebuie să fie înfăptuit în aşa
fel încât necesităţile generaţiilor viitoare să fie îndeplinit
din punctul de vedere al dezvoltârii şi protecţiei mediului.
PRINCIPIUL4.
Pentru a realiza o dezvoltare de durata, protecţia mediului
trebuie sa constituie o parte a procesului de dezvoltare
durabilă să nu fie tratată izolat.
PRINCIPIUL5.
Toate statele şi toţi oamenii trebuie, ceea ce este de bază
pentru o dezvoltare de durata să coopereze în această
direcţie, să desfiinţeze sărăcia pentru a diminua
239
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
diferenţele din standardul de viaţă şi să satisfacă
necesităţile oamenilor.
PRINCIPIUL6.
Situaţia deosebită şi necesităţile ţărilor dezvoltate mai ales
ale celor sărace şi, acelea al căror mediu înconjurător are
o situaţie mai grea, trebuie rezolvată. Acţiunile
internaţionale în domeniul mediului şi al dezvoltârii
trebuie să i-a în considerare interesele şi necesităţile
tuturor ţărilor.
PRINCIPIUL7.
Statele trebuie să colaboreze juridic pentru a proteja
nevătâmarea si unitatea ecosistemelor pământului şi pentru
a le reface. Statele sunt în totalitate răspunzătoare, dar totuşi
în mod diferenţiat de deteriorarea mediului. Ţările
industrializate îşi recunosc responsabilitatea în eforturile pe
care le depun cu privire la obligaţiile pe care le impun
economiei cât şi tehnologiile nepoluante şi resursele
financiare pe care le coordonează.
PRINCIPIUL8.
Pentru a avea o dezvoltare corespunzătoare şi un standard
de viaţă calitativ mai ridicat pentru toţi oamenii. Statele
trebuie să lichideze modurile de, producţie
necorespunzătoare şi normele de consum şi să duca o
politica convenabila pentru populaţie.
PRINCIPIUL9.
Ţările trebuie sa coopereze pentru a întâri pretenţiile
(creanţele capacităţii locale) cu privire la dezvoltarea de
durata în care înţelegerea economica, prin schimbarea
cunoştinţelor economice şi tehnologice, cât, şi dezvoltarea,
lărgirea şi transferul de tehnologie, (mai ales a tehnologiilor
inovatoare) să se accelereze.
PRINCIPIUL10.
Să se trateze mai bine problemele de mediu în care fiecare
cetăţean este implicat pe un plan relevant. Pe plan social,
flecare individ trebuie să aibă acces la informaţii despre
mediu, informaţii deţinute de instituţii de specialitate mai
ales cu privire la materialele periculoase şi active asupra
mulţimii şi trebuia să aibâ ocazia de a participa la procesele
decisive. Statele trebuie să acorde atenţie şi să participe în
mod public la obţinerea informaţiilor. Un acces cu succes la
240
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
procesele juridice şi administrative trebuie să fie posibil în
domeniul mediului înconjurător.
PRINCIPIUL11.
Statele .trebuie să permită întocmirea unei legislaţii eficiente cu
privire la mediu. Normele cu privire la mediu, scopurile şi
preocupările managementului ecologic trebuie să reprezinte
legătura din domeniul de dezvoltare, mediu şi normele
dreptului internaţional la care se referă. Normele care sunt
fixate de unele ţări sunt probabil neconvenabile pentru
altele sub raportul preţurilor sociale şi economice mai ales
pentru cele dezvoltate, dar trebuie respectate.
PRINCIPIUL 12.
Statele trebuie să colaboreze pentru a asigura un sistem
economic internaţional protejat ,şi deschis care să ducă la
creşterea economică şi de durata din toate ţările pentru a
putea mai bine conduce (supune) problemele mediului.
Măsurile de politică comercială pentru proiecte în domeniul
mediului înconjurător nu trebuie să constituie o
discriminare sau o limitare a comerţului internaţional.
Acţiunile unilaterale care se ocupa de problemele de mediu
în afara jurisdicţiei ţârilor semnatare trebuie să fie ocolite.
Masurile pentru mediu care cuprind probleme globale sau
care depăşesc limitele statutare trebuie să se bazeze cât mai
mult posibil pe un consens Juridic internaţional.
PRINCIPIUL 13.
Statele trebuie să stabilească legi pentru urmărirea juridică a
infractorului, a celui ce provoacă daune şi pentru
despăgubirea victimei, pentru poluarea atmosferică sau alte
daune. Statele trebuie să colaboreze pentru elaborarea legilor
internaţionale cu privire la răspunsuri şi hotărâri pentru
urmările negative ale poluării mediului solicitate prin
activităţile din cadrul legislaţiei sau a controlului, acţiuni
desfăşurate asupra mediului în afara jurisdicţiei.
PRINCIPIUL 14.
Statele trebuie să colaboreze pentru a respinge sau diminua
deplasarea şi transferul activităţilor şi substanţelor ce sunt
nocive pentru mediu sau sunt periculoase pentru sănătatea
oamenilor.
241
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
PRINCIPIUL 15.
Pentru a proteja mediul, statele trebuie să ia măsuri
preventive, conform posibilităţilor lor. Acolo unde apare
pericolul sau daunele sunt ireparabile, nu trebuie făcută
eroarea de a nu afla totul din punct de vedere ştiinţific
pentru a împiedica măsuri de utilizare a preţurilor ridicate în
lupta cu poluarea.
PRINCIPIUL 16.
Instituţiile naţionale trebuie să depună eforturile de a
prevedea preţurile protecţiei mediului şi necesarul de
instrumente economice prin luarea în consideraţie a unor
fonduri suplimentare ca în principiu, cel ce poluează să
plătească poluarea sub controlul public şi fără ca, comerţul
internaţional şi investiţiile să fie afectate.
PRINCIPIUL 17.
Analiza urmărilor efectelor poluante pentru mediu, trebuie să
constituie un instrument naţional pentru astfel de activităţi
care, au o influenţa negativă asupra mediului si să se afle
sub sentinţa instituţiilor naţionale juridice.
PRINCIPIUL 18.
Statele trebuie să înştiinţeze celelalte state de îndată ce au loc
catastrofe naturale sau alte cazuri de urgenţă, care ar putea
avea acţiuni dăunătoare asupra mediului acestui stat. Fiecare
efort trebuie făcut de Societatea internaţională pentru a ajuta
statul respectiv afectat.
PRINCIPIUL 19.
Statele trebuie să le înştiinţeze pe celelalte dinainte şi corect,
dar să-şi dea informaţii reciproce despre activităţile care în
mod normal ar avea urmări negative asupra mediului, să se
stea la dispoziţie cu ajutoare şi să se afle Într-un dialog
permanent
PRINCIPIUL 20.
Femeile joacă un rol hotărâtor în legătură cu mediul şi
dezvoltarea Cooperarea feminină este nelimitată şi
importantă pentru a atinge o dezvoltare de durată.
PRINCIPIUL 21.
Creativitatea, idealul şi curajul tineretului din întreaga lume
trebuie să fie mobilizat pentru a realiza colaborarea mondială
în vederea atingerii unei dezvoltări durabile si să asigure un
bun viitor pentru toţi.
242
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

PRINCIPIUL 22.
Oamenii şi comunităţile lor joacă un rol hotărâtor în relaţia cu ANEXA IV
mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă pe baza DIVERSE STATISTICI UTILE DAR ŞI ÎNGRIJORĂTOARE
experienţei şi a relaţiilor tradiţionale. Statele trebuie să PRIVIND MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
recunoască interesele lor, cultura, să le susţină în mod
corespunzător şi să înlesnească colaborarea la realizarea unei 1. Producţia militară mondială costă 250 mild. $ / an = de 2
dezvoltări de durată. ori mai mult decât suma pentru educaţie şi de 3 ori pentru
PRINCIPIUL 23 sănătate ale tuturor guvernelor la un loc
Mediul înconjurător şi resursele naturale ale oamenilor aflaţi
2. Consumul energetic:
în situaţii deficitare, sub ocupaţie sau stăpânire trebuie să fie
- combustibili fosili lichizi: 44,0 %
protejate din punct de vedere juridic.
- combustibili fosili solizi: 30,6
PRINCIPIUL 24.
- gaze naturale: 18,0 %
Războiul este de natura distrugătoare pentru o dezvoltare
care durează. Statul trebuie să se îngrijească de legile juridice 3. Compoziţia Litosferei [ = partea superioară a scoarţei
internaţionale iar în timpul conflictelor armate să se terestre]
îngrijească de protecţia mediului să respecte şi în caz de - Oxigen 46,6 %
nevoie, să colaboreze la o dezvoltare ulterioară. - Siliciu 27,7 %
PRINCIPIUL 25. - Sodiu 2,83 %
Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului depind una de alta şi nu - Calciu 3,63 %
pot fi despărţite. - Fier 5,00 %
PRINCIPIUL 26. - Aluminiu 8,13 %
Statele trebuie să rezolve toate problemele lor în mod paşnic şi - Potasiu 2,59 %
cu mijloace juridice aferente care sunt în conformitate cu - Magneziu 2,09 %
Carta Naţiunilor Unite. - Titan 0,44 %
PRINCIPIUL 27. - Fosfor / Mangan / Altele 0,99 %
Statele şi oamenii trebuie să aibă încredere şi să colaboreze la
realizarea legilor fundamentale juridice pe care această 4. Căldura medie produsă de un om pe suprafaţa totală de
declaraţie le conţine şi la o dezvoltare ulterioară a regulilor uscat
internaţionale în domeniul unei dezvoltări durabile. - 0,11 ly / zi = egală cu cea a fluxului geotermic
provenind din scoarţa terestră
- 250 ly / zi în regiunile industrializate (300 la
Montreal) = echivalentul radiaţiei nete a Soarelui
absorbită de scoarţa terestră 1 ly ( = langley) = 1
calorie / cm2

5. Rapoarte către Clubul de la Roma

- „Omenirea la răspântie” – M. masarovič; E. Pestel
- „Restructurarea ordinii Internaţionale” – Jan
Tinbergen
- Documentele „Monde 2”; „Monde 3”
243 244
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
- Raportul „Limitele creşterii”
- Raportul „Global 2000” – comandat de Guvernul
American
- Raportul „Catastrofă sau o nouă societate” –
Fundaţia Bariloche (Arg.)
- Studiul „Moira”, al relaţiilor internaţionale din
agricultură
6. Ordinea epuizării resurselor
- gazele naturale
- petrolul (înjumătăţit la cumpăna mileniilor)
- mineralele necesare fisiunii nucleare in sec. XXI
- cărbunele
7. „Apărarea”: consumă de 2 ori mai mult petrol decât
întregul continent african
8. Reciclarea economiseşte următoarele procente de energie:
- aluminiu: 5 % din energia necesară extragerii lui
din bauxită
- fier vechi: 55 % din energia necesară procesului
iniţial de fabricaţie
- cupru: 99 % din acelaşi proces de fabricaţie
9. Repartiţia populaţiei în zonele slab dezvoltate
- 1980 = 3/4 din totalul populaţiei globului
- 1990 = 4/5 din totalul populaţiei globului
- 2000 = 5/6 din totalul populaţiei globului;
rezultă de aici că aprox 5 mld. oameni sunt săraci
(din totalul de 6 mld.)
10. Pentru ca populaţia planetei să se poată ridica la nivelul
de consum si standardul SUA pentru a evita foamea, ar fi
necesară o producţie alimentară cu 400 % mai mare decât
cea prezentă + repartizarea echitabilă a resurselor
11. Programul „Moira” propunea cele mai optimiste măsuri,
şi chiar şi aşa populaţia subalimentată ar fi crescut până în
2000 de la 350 la 740 mil. loc. (la nivel planetar)
245
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
12. În ultimii 40 de ani cantitatea de Clor din atmosferă a
crescut cu 600 % ; CO2 a crescut cu 25 % de la al doilea
Război mondial.
13. Populaţia Terrei:
- 200.000 î. Hr. – Iulius Cezar = 25 mil.
(aproximativ)
- Cristofor Columb = 500 mil.
- Thomas Jefferson (Declaraţia de Independenţă
1776) = 1 mld.
- Finele celui de-al doilea Război mondial = 2 mld.
- „Astăzi, în timpul unei generaţii, creşte de la 2 la
9 mld.” (Al Gore)
14. Pătura de Ozon din Antarctica se rupe în fiecare an
creând „găuri” şi dislocând „bucăţi” ca nişte bule care se
îndreaptă spre nord creând riscuri pentru zonele populate.
Fenomenul de produce în luna noiembrie. Stratul de Ozon
stratosferic s-a diminuat cu 10 % în ultimii 50 de ani; 1 %
scaderea Ozonului = 2 % creşterea cancerului de piele.
15. Anual se introduc în producţia de masă 20.000 de alţi
compuşi chimici.
16. Gheaţa reflectă 95 % din lumina şi căldura Soarelui. Apa
verde-albastră transparentă (curată) a oceanelor absoarbe
85 % din lumina şi căldura primite de la Soare.
17. Alcătuirea corpului uman:
- 71 % apă
- 61 % O
- 10 % M
- 23 % C
- 2,6 % Azot
- 1,4 % Ca
- 1,1 % Fosfor
- alte elemente
18. Apa dulce: = 2,5 % din cantitatea totală a Pământului
- Repartiţie: cea mai marea parte în gheţari Artica /
Antractida / Alpii / Groenlanda şi în ape subterane
246
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
- 0,01 % ape de suprafaţă: râuri / lacuri / ploi etc.
19. Etiopia şi-a pierdut pădurea de la 40 % la 1 % după al
doilea Război mondial
20. Patru din cinci boli frecvente în lumea a III-a sunt
produse fie de: apă fie de instalaţiile sanitare insalubre, de
unde rezultă un trist record de 25.000 decese / zi
21. Situaţii în agricultură:
– 73 % din apa dulce folosită de omenire
e destinată irigaţiilor
– în secolul XX suprafaţa terenului irigat
a crescut cu 500 %
– numai 15 % din terenurile Pământului
sunt irigate dar ele produc peste 33%
din recolta mondială de cereale
– irigaţia prin şanţ deschis (majoritară)
pierde 70 – 80 % apă şi acumulează
săruri în sol
22. Pădurile tropicale:
– Pădurile temperate se hrănesc 95 % din
sol şi 5 % din pădurea înseşi
– Pădurile tropicale exact invers. Solul e
sărac.
– Pădurea Amazoneeană este stropită
regulat cu săruri minerele fertilizante
aduse peste Atlantic de curenţi de mare
altitudine care transportă nisipurile
Saharei = „Coşuri de vânt” în cantităţi
de 50 kg / mp. de teren
23. Viteza de eroziunea terenurilor tropicale:
- teren împădurit = 0,03 tonă / ha / an
- teren defrişat = 90 tone / ha / an adică 3000 ori
mai repede
24. În peste 30 % din potenţialul arabil al lumii există
construcţii excesive de săruri.
247
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
25. Fiecare persoană din SUA produce 20 t CO2 / an şi o
cantitate totală de deşeuri = 2 ori greutatea proprie / zi
26. Situaţia producţiei de substanţe chimice:
- 1 mil. t (1930) – 63 mil (1970)
- 7 mil. t (1950) – 500 mil (1990)
- Numărul substanţelor chimice descoperite = peste
7 milioane (Congresul ONU pentru Mediu, 2000)
- Numai 80.000 dintre substanţele chimice
cunoscute utilizate mai frecvent, dar chiar
producţia lor creează deşeurile cele mai
periculoase
27. Celebritatea neagră a unor gropi de gunoi:
- Gr. „Fresh Kill” din Staten Island primeşte zilnic
din New York 22 mil. kg gunoi
- Gr. „Durham”, lângă San Francisco e compusă
din 2 movile, fiecare de 2,5 ori mai mare decât
Templul Soarelui ( = cea mai mare piramidă din
Lumea Nouă = 30 mil. picioare cubice)
- 15 % din mâncarea americanilor ajunge la gunoi
- În Filipine pe un munte de gunoi („Muntele
Fumegător”) dintr-o suburbie a Manilei, locuiesc
25.000 de oameni în colibe de carton ridicate pe
prăjini înfipte în mormanul uriaş.
28. 37.000 de copii sub 5 ani mor zilnic de foame, diaree,
boli uşor de prevenit ori tratabile.
29. În asediul Leningradului (al doilea Război mondial) care
a durat 900 de zile, au murit de foame peste 600.000 de
oameni.
30. Situaţia emisiilor de carbon:
- 6 miliarde t în 1995
- între 1990 – 1995 au crescut cu 113 milioane
- 1,6 miliarde t / an rezultă din defrişarea pădurilor.
31. Poluarea cu carbon:
- 5,3 t / om / an în SUA
- 2,4 t / om / an în Japonia
248
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

- 0,3 t / om / an în India - Nilul : 250 m anual

- în China: cu 75 % > Brazilia
- SUA: cu 120 % > Japonia 39. Umiditatea în oraşe este cu 3 % > vara şi cu 100 % >
decât în împrejurimi iarna.
32. Situaţii din România (la nivelul anului 2002):
– 4,5 mil. oameni suferă de poluare acută 40. Alte statistici îngrijorătoare
– 2,5 mil. suferă de boli acute şi cronice - La fiecare 2 sec. un copil moare de foame, adică
provocate de poluare un toal de 15.000.000/an
– anual ajung în aer: - ½ din recolta mondială de cereale e folosită în
- 134 mil t de SO2, hrănirea animalelor utilizate de oameni
- 1,7 mil suferă de C - din 5 kg de grâu se obţine ½ kg carne.
- 2300 t compuşi toxici Transformarea duce la mari pierderi.
- 5 ha teren pot hrăni:
33. În lume există aproximativ (au existat) 4.000.000 specii - 24 persoane, cu grâu
de vieţuitoare - 2 persoane, cu carnea produsă de
- au dispărut până acum peste 1.000.000 animalele hrănite cu produsele acestei
- sunt în pericol de dispariţie în (X): suprafeţe
- 30.000 specii de animale - Marea Britanie ar putea hrăni 250 mil.
- 34.000 specii de plante. vegetarieni, dar aşa 90 % din terenuri sunt folosite
pentru animale
34. Prin fotosinteză plantele fixează anual din atmosferă o - de la al doilea Război mondial încoace, au existat
cantitate de 5 x 1010 t carbon. în lume 38 de situaţii de foamete, iar în 33 dintre ele
mâncarea a fost exportată de către cei flămânzi pentru
35. În zona sahelului, populaţia din preajma marilor oraşe hrana animalelor celor din vest.
consumă 1,5 km lemne / persoană / zi; oraşele respective
consumă 100.000 t / an. Actualmente lemnul necesar este 41. Pădurile ecuatoriale:
adus de la peste 100 km distanţă. - vor dispărea în 40 de ani în condiţiile actuale de
exploatare
36. Excavaţii ale solului - 60 % din pădurile Braziliei nu mai există
- 107 m pe colinele Mesabi (SUA) pentru fier
- 137 m la Bingham Canyon (SUA) şi 42. Statistici privind poluarea aerului pe glob:
Queenistown ? (Tasmania) pentru cupru - în Ungaria, a 24-a boală si a 17-a moarte sunt
- 150 m la Pretoria, pentru diamante. cauzate de poluarea aerului (Dep. De Igiena
Aerului, Institutul Naţional de Sănătate Publică)
37. Terasele agricole urcă în multe zone ale planetei până la - în India a respira aerul din Bombay echivalează cu a
peste 3000 m (ex. Yemen). În China ¼ din terenurile fuma 10 ţigări pe zi
agricole sunt terasate. - unele guverne sfătuiesc femeile să nu aibă copii cât
locuiesc în Mexico City (cel mai poluat oraş)
38. Viteze de înaintare a deltelor (eroziunea) - în SUA, 1/2 din populaţie respiră aer nesănătos
- Padul: 70 m anual (raport al Agenţiei pentru Protecţia Mediului)
- Mississippi: 100 m anual - anual ajung în atmosferă: - 200 milioane t oxizi de C
249 250
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

-
- 50 milioane t He I Suedia 42.759 km2
-
- 120 milioane t cenuşe II Polonia 17.247 km2
-
- 150 milione t bioxid de sulf III SUA 14. 379 km2
-
- în 1952 smogul londonez a ţinut 4 zile, omorând IV Zambia 12.737 km2
-
10.000 de oameni cu afecţiuni respiratorii la polul opus: - Franţa 0 km2
-
- prin încălzirea climei, nivelul oceanelor va creşte în Marea Briatanie 61 km2
-
următorii 50 de ani inundând zonele de costă. Va Belgia 103 km2
dispărea New Yorkul; în Bangladej sunt vizitaţi 50
mil. de oameni. 48. Tăierea pădurii în România
- suprafaţa totală de pădure: aproximativ 8-9 mil. ha
43. Aspete ale biodiversităţii: - s-au restituit prin Legea nr. 18 / 1991 (Legea fondului
- există aproximativ 4 mil. specii funciar): 350.000 ha
- anual dispar 34.000 specii plante şi 30.000 specii de - s-au defrişat: 21.000 ha
animale - în 1997 – 72 % din arbori erau tăiaţi ilegal
- pădurile tropicale umede cuprind 80 % din speciile vii - s-au comis 60.000 de infracţiuni prin tăierea arborilor
- sunt cultivate (ori au fost) 7000 specii plante şi alte 14.000 transporturi ilegale (din înregistrările
oficiale, de unde rezultă că numărul real e mai mare)
44. Valoarea medicală a patrimoniului natural: - România a avut 4 Coduri silvice: 1881 / 1910 / 1962 /
- 80 % din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare 1996 modificat prin Legea 26/ 1996
consumă numai resure naturale
- 40 % din prescripţiile medicale americane provin din 49. Un arbore asigură oxigenul pentru 3-4 oameni pentru 24
surse naturale de ore!
- aspirina este derivatul unei substanţe conţinută în
coaja de salcie, utilizată de 2000 de ani ca antidiuretic. 50. Aproape 1 miliard ha la nivel terestru sunt protejate
(suprafaţa Canadei) prin arii specifice.
45. Apoalimentaţia şi biodiversitatea
- 75.000 plante sunt comestibile dar, 51. Contavaloarea serviciilor aduse anual de Natură, calculate
- 75 % din alimentaţia omului se bazează pe utilizarea de economişti:
mai frecventă a maxim 10 plante, dintre care: grâu, orz; - total 40.000 milioane $, din care
orez, cartofi, porumb, mazăre, manioc, fasole - 15.000 mld.: mediul de costă: estuare,
fonduri submarine de mică adâncime,
46. „Biomasa” este o resursă energetică renovabilă, obţinută bancuri de alge, recife de corali
în special din: trestie de zahăr / sfeclă / porumb / manioc. - 10.000 mld.: mările şi oceanele (prin
regularizarea gazelor atmosferice,
47. Situaţia pădurilor: producerea de hrană etc.)
- În fiecare minut dispar 29 ha pădure = 130.000 - 6.000 pădurile
km2 / an = 2 % din total / an - 6.000 zonele umede.
- „Pădurea ecologică” este o marcă lansată de
World Wide Found of Nature (WWF) = (Fondul 52. Anual sunt distruse: - 11 milioane de ha de pădure
Natural pentru Natură) în 1998 - 27 milioane ha teren devin deşert
- păduri ecologice:
251 252
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

53. Apele române o refacerea daunelor aduse Pământului prin anihilarea

- V apelor de suprafaţă = 37 milioane m3 / an, dar artificială a unui număr atât de mare de specii într-un termen atât
din acest volum se pot folosi doar 5 mil. de scurt, necesită aproximativ 100 de milioane de ani
- V apelor subterane = 4-5 mld. m3 / an
o în ultimul secol producţia industrială a crescut de peste
- în 1990 necesarul de apă potabilă în România a
50 de ori, 80 % din această creştere fiind înregistrată după 1980
depăşit rezervele existente în uz.
o se aruncă anual în atmosferă milioane de tone de
54. „Pubela” îşi are numele de la prefectul de Sena, Eugene- poluanţi; astfel în 1980 s-au evacuat 110 mil. t SOx, 59 mil. t
René Poubelle care la 1 martie 1884 a dat o decizie particule în suspensie, 69 mil. t NOx, 149 mil. t CO2, 53 mil. t
prefectorială decretând obligativitatea utilizării de hidrocarburi.
recipiente pentru depunerea gunoaielor.
o în ultima jumătate de secol s-au degradat peste 2.000
milioane ha de terenuri ce fuseseră întrebuinţate ca suprafeţe
55. Producţia de O2 la 1 km2 de:
agricole
- ocean = 0,55 t / zi
- prerie = 1,1 – 1,3 t / zi o astăzi se cultivă doar 1500 mil. ha din totalul de 14.477
- pădure = 11 t / zi mil. ha, adică 11%
o se formează anual 5,7 mil. t ţigări (în medie)
56. Reţinerea apei duce la împiedicarea eroziunii
eliminându-se în atmosferă 10,5 t Cd, 14,8 t Pb, 48,4 t Cu,
- 1 kg muşchi reţine 5 kg apă
particule de carbon, hidrocarburi condensate de tip 3,4 benzipireu
- 100 km 2 pădure reţine 500.000 t apă.
(cu potenţial cancerigen) nitrozamine (alţi agenţi cancerigeni
57. Deşertificarea existenţi şi în carnea totală cu azotaţi), Pb, Cd, Hg.
- Suprafaţa deşertului = 33,6 din suprafaţa Terrei o din 6-8 mg nicotină / ţigară, fumătorul, reţine 2-3 mg
- avansare: 60.000 km 2 / an
o prin fum se inhalează: nicotină, CO, hidrocararburi
- afectare 16 % din populaţia globului aproximativ
cancerigene, aldehide, alcooli, acizi organici, compuşi ai S, N,
8-900 mil.
MCN, substanţe radioactive, Pb, Cd, Mg
58. Ştiinţe conexe managementului dezvoltării durabile o gazele, precum SO2 şi CO2 pot ajunge la distanţe de
- fitosociologia [Braun / Blaugnat] până la 1000 km (şi uneori mai mari) de locul de producere
- trofoenergetica [Lindeman]
o din fungicidele folosite în agricultură, doar un procent
- etologia
de 3 % acţionează, 97 % pierzându-se în sol; iar la ierbicide 5-40
- teoria generală a sistemelor [Bertaluffy]
% este procentul de acţiune
- ecosistemul [Tausley, 1935]
- teoria analitică a asociaţiilor biologice [Lotka] o CO persistă în atmosferă 2-3 ani, CO2 - 4 ani,
- energetica sistemelor [Judy] hidrocarburile RM – 16 ani, masele plastice persistă pe sol 250 de
ani, sticla 4-5000.
59. Alte statistici privind poluarea şi efectele asupra sănătăţii
o Pb acumulat în ţesutul osos afectează sistemul osos,
umane:
biosinteza hemoglobinei, producând arieraţie mintală la copii de
7-12 ani, sau intoxicaţii de doze de peste 0,1 – 0,2 mg / dm3

253 254
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
o fluorul produce tulburări metabolice şi leziuni osoase,
slăbeşte duritatea dinţilor, iar la doze de peste 5 mg / dm3 de apă apar
anchiloze articulare, luxaţii, fracturi, curbarea oaselor lungi etc.
o cadmiul produce tulburări ale rinichilor şi fracturi
osoase; mercurul se acumulează în rinichi, creier, globule roşii,
păr, afectând şi aparatul vizual, renal, digestiv; arsenul afectează
pielea producând cancerul cutanat, precum şi tulburări digestive
o cianurile provoacă blocarea oxidării la nivel celular,
asfixia internă (deci), tulburări nervoase şi deces.
o pesticidele atacă ficatul, sistemul nervos, glandele
endocrine, cele sexuale, enzimele, acţionând şi asupra
descendenţilor, chiar 2-3 generaţii
o azotaţii blochează hemoglobina, putând duce chiar la deces.
255
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii
BIBLIOGRAFIE
1. Aurel Ardelean, C. Maior – Management ecologic, Servo-Sat,
Arad,2000
2. Aurel Ardelean,G.Mohan – Rezervaţii şi monumente ale naturii din România,
Ed. Scaiul, Bucureşti, 1993
3. Petru Balaş – Instituţii pentru protecţia mediului înconjurător în
dreptul român, Univ.<Babeş-Bolyai>, Cluj-Napoca,Teza de doctorat
4. Mihai Berca – Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres,
Bucureşti,1992
5. Mihai Berca – Strategii privind protecţia mediului şi gestionarea
resurselor, Bucureşti, Grand,1996
6. Neculai Bobica – Elemente de ecologie şi dreptul mediului, Ed.
Fundaţiei <<Chemarea>>, Iaşi,1994
7. Florina Bran, I.Ildiko – Ecosfera şi politici ecologice, Ed.
A.S.E.Bucureşti, 2001
8. Florina Bran, Puiu Nistoreanu – Ecoturism, Ed. Economică,
Bucureşti,2000
9. Aurelian Burcu – Psihologia Fiinţei.Psihologie ecologică a
personalităţii, Fundaţia Mercur, 2000
10. Aurelian Burcu, Alexandru Burcu – Fundamentele ontologice ale
educaţiei paideice, Ed. Argonaut, 2005
11. Aurelian Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia
Mercur, 2002
12. Aurelian Burcu & col – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:
centrul de consultanţă, Ed. Mega, 2004
13. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:
fundamentele consilierii, Ed. Mega, 2004
14. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:
abilităţile consilierului, Ed. Mega, 2004
15. Gheorghe Coman – Economia mediului, Ed.<Dimitrie Cantemir>,
Tg.-Mureş,2000
16. Gheorghe Coman – Ecologia spirituală, Ed.<Dimitrie Cantemir>,
Tg.-Mureş, 2004
17. Clubul de la Roma – Să ieşim din epoca risipei:raport, Ed.Politică,
Bucureşti,1983
256
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

18. Florin Dumescu – Economia mediului: principii de bază, studii de 36. Gheorghe Manea – Manual de aplicare în practică a unui program
caz şi aplicaţii, Ed.<Vasile Goldiş>, Arad,1995 de protecţie a mediului înconjurător: programarea implementării,
Bucureşti,SIC,1997
19. Florin Dumescu – Legi şi acte normative privind protecţia mediului,
Ed. <Servo-Sat>, Arad,1999 37. Gheorghe Manea – Protecţia mediului: şansa de supravieţuire a
intreprinderii, Bucureşti, Oficiul de Informare Documentară pentru
20. Mircea Duţu – Dreptul comunitar al mediului, Ed Economică,
Industria constructoare de maşini
Bucureşti,1997
38. Daniela Marinescu – Dreptul mediului înconjurător,
21. Mircea Duţu – Tratat de dreptul mediului , Ed.
Ed.Şansa,Bucureşti,1996
conomică,Bucureşti,vol. 1-2, 1998
39. Radu Motica, A. Trăilescu – Drept funciar:amenajarea teritoriului şi
22. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică,
protecţia mediului, Lumina Lex, Bucureşti,1999
1999
40. Leon Munteanu, M.Ştirban – Ecologie: agroecosisteme şi protecţia
23. Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediului. Dreptul comunitar
mediului, Ed. Dacia,Cluj-Napoca,1995
al mediului Ed. Economică, Bucureşti, 1999
41. Costel Negrei – Bazele economiei mediului, Academia de Studii
24. Olga Duţu – Curs de dreptul mediului înconjurător, Europolis,
Economice, Bucureşti, 1995
Bucureşi,2000
42. Costel Negrei – Instrumente şi metode în managementul calităţii
25. ** Economia. Seria Economia mediului şi producţiei
mediului, Ed. Economică, Bucureşti,1999
agroalimentare, Academia de Studii Economice, Bucureşti,1997-
43. Costel Negrei – Operatori,politici şi conumicare în managemantul mediului,
26. Eugen Falniţa – Amenajări turistice şi managementul calităţii
Ed. ProTransilvania, 1997
mediului, Ed.Mitron, Timişoara,2000
44. Jan Timbergen – Restructurarea ordinii internaţionale: raport către
27. Al Gore – Pămîntul în cumpănă:ecologia şi spiritul uman, Ed
Clubul de la Roma, Ed. Politică, Bucureşti,1978
Tehnică, Bucureşti,1995
45. Mircea Negulescu, C.Pătru – Protecţia mediului:manual general, Ed.
28. Gabriela Grigoriu, C.Pumnea – Protecţia mediului ambiant, Ed Didactică şi
Tehnică, Bucureşti, 1995
Pedagogică, Bucureşti,1994
46. ** National Geografic Magazine: Official Journal of the National
29. ** Geo:un nouveau monde-la Terre, Prisma Press, Paris
Geografic Society, Washington,USA
30. Ion Istrate, A.Roşu – Economia turismului şi mediului înconjurător, Ed.
47. ** Nature-International weekly journal of science
Economică, Bucureşti,1996
48. Petru Petrişor – Legislaţia şi economia mediului natural, Timişoara,
31. Cristina Ionescu, D.Mitrofan – Elemente de dreptul mediului pentru
Ed.Mitrofan,1998
uzul studenţilor, Univ. Politehnică, Bucureşti,1995
49. ** Mileniul III: atelier de idei şi proiecte ale civilizaţiei globale, S.C.
32. Alexander King, B.Schneider – Prima revoluţie globală: o strategie
Curentul S.A.Bucureşti, 1999-
pentru supravieţuirea lumii, Ed. Tehnică, Bucureşti,1993
50. ** Patrimoniul universal:natura şi cultura protejate de UNESCO,
33. Ernest Lupan – Dreptul mediului, Ed. Argonaut,Cluj-Napoca,1998
Ed Schei, 1997
34. Ernest Lupan – Dicţionar de protecţia mediului, Ed.Lumina Lex,
51. Eveline Popovici – Studiul mediului înconjurător:dimensiuni europene, Ed.
Bucureşti,1997
Univ. Al.I.Cuza, Iaşi, 1998
35. Mihai Manoliu,C.Ionescu – Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului,
52. Vladimir Rojanschi, G.Diaconu – Economia şi protecţia mediului,
Bucureşti, H.G.A. 1998
obligaţii ale agenţilor economici, Ed.Tribuna Economică,1997

257 258
Aurelian & Alexandru Burcu Educaţia ecologică, dezvoltarea durabilă şi calitatea vieţii

53. Vladimir Rojanschi – Politici ecologice : curs universitar, Academia de Studii

Economice, Bucureşti,1997
54. Vladimir Rojanschi, Florina Bran – Urgenţele şi riscurile de mediu
pentru agenţii economici, Ed. Economică, Bucureşti,1998
55. Vladimir Rojanschi,G.Diaconu – Protecţia şi ingineria mediului,Ed.
Economică, Bucureşti,2002
56. Bertrand Schneider – Revoluţia desculţilor: raport către Clubul de la
Roma, Ed. Politică,1988
57. ** Terra XXI: revista de informaţie de mediu, Ed. Metropol,
Bucureşti,1995-
58. ** Terra: revista Societăţii Române de Geografie [fosta Natura ]
59. ** Terra în cifre şi date – Agenţia Naţională de presă Rompres, Redacţia
<Documentare-Publicaţii>, Bucureşti
60. Tiberiu Apostol – Gestiunea şi impactul deşeurilor asupra mediului
înconjurător, Printech, Bucureşti, 1998
61. ** Starea lumii 2001: Raportul Institutului Worldwatch asupra
progreselor spre o societate durabilă, Ed. Tehnică,Bucureşti,2001
62. Angheluţa Vădineanu – Dezvoltarea durabilă: teorie şi practică,
Univ.Bucureşti, 1998
63. Maria-Iolanda Vasilescu – Politici macro şi micro economice în
protecţia mediului, Academia de Studii Economice, Bucureşti,1996

259