Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Notiuni introductive.
1. Obiectul istoriei dreptului romanesc.
2. Periodizarea istoriei dreptului romanesc.
3. Alte opinii privind periodizarea istoriei dreptului romanesc.
1
STUDIUL analizeaza tocmai acele relatii sociale din domeniul
consacrarii normelor politice si juridice, de organizare si infaptuire a puterilor
statului:
- legislativa;
- executiva;
- judecatoreasca.
Istoria dreptului urmareste:
- modul in care vointa dominanta ca putere politica s-a impus prin legi,
precum si aparatul statal chemat sa le asigure aplicarea.
Nu sunt ignorate nici conexiunile dintre:
-legile ce manifesta in plan juridic vointa politica;
-legile obiective ale evolutiei societatii din cele mai vechi timpuri si pana in
contenporaneitate.
Statul si dreptul se conditioneaza si se determina reciproc astfel
incat:
- aparitia statului a constituit o premisa a nasterii dreptului;
- iar dreptul genereaza puterea exprimata la nivelul statului.
Pe coordonatele examinate, putem defini OBIECTUL CURSULUI de
„Istoria statului si dreptului romanesc”, ca fiind:
-studiul evolutiei statului si institutiilor sale specializate si a dreptului
caracteristic epocilor istorice, din momentul aparitiei lor si pana in
prezent.
Cat priveste importanta studierii sale, istoria dreptului romanesc ca
stiinta sociala nu a fost contestata niciodata mai ales de juristi, cunoscut
fiind ca istoria traieste in trecutul pe care-l evoca fara a-l suprima.
Evidentiind importanta studierii istoriei dreptului reputatul jurist si om de
stiinta Desire Dalloz, a considerat ca:
In esenta dreptul se reduce la doua elemente:
- unul particular ce tine de individ;
- unul general, bazat pe natura comuna proprie umanitatii.
Aceste doua coordonate ale dreptului pot fi cunoscute:
- prima prin studiul folozofiei, care indivizualizeaza omul;
- a doua prin cercetarea istoriei; care il socializeaza.
Astfel, daca filozofia la creat pe om, umanitatea s-a nascut din
istorie.
Stiinta dreptului are legaturi cu: filozofia, sociologia, etica, estetica.
Prin cunoaterea acestor legaturi putem stabili corelatiile intre istoria
dreptului si celelalte discipline sociale care se ocupa de dezvoltarea societatii
in intregul ei, fie numai de anumite laturi ale sale.
Istoria statului si dreptului opereaza cu notiuni de a caror studiu se
ocupa spre exemplu TEORIA GENERALA A DREPTULUI: norma juridica,
raportul juridic, responsabilitatea etc.
Conexe istoriei dreptului ii sunt si o serie de discipline auxiliare:
- arheologia;
- arhivistica;
2
- heraldica – disciplina auxiliara istoriei care se ocupa cu studiul blazoanelor
caselor domnitoare familiilor nobiliare, oraselor;
- numismatica;
- paleografia (stiinta auxiliara care se ocupa cu citirea corecta, datarea si
stabilirea autenticitatii textelor vechi – istoria scrisului);
- istoria doctrinelor politice;
- istoria doctrinelor sociale;
- istoria doctrinelor economice;
- istoria filozofiei;
- istoria religiilor;
- istoria militara;
- istoria diplomatiei.
Subliniind in fine, legaturile istoriei statului si dreptului cu alte stiinte sociale,
se cuvine a se preciza ca:
- daca istoria dreptului este o parte din istoria omenirii;
- istoria dreptului romanesc inseamna in parte, istoria Romaniei.
Primele incercari privind istoria dreptului romanesc le intalnim la marii
cronicari:
- DIMITRIE CANTEMIR in „Descrierea Moldaviei” s-a preocupat de
stabilirea originilor vechiului drept romanesc;
- Autorii codurilor din perioada fanariota au incercat sa desprinda
succesiunea diferitelor norme, in special cele cu caracter CUTUMIAR;
- Ideologii generatiei pasoptiste au cautat in vechile institutii argumente
pentru inoirile preconizate;
- Dupa reformele lui Cuza, invatamantul juridic, se consolideaza si apar
primele materiale de istoria dreptului romanesc;
- Cursul de istoria dreptului romanesc, publicat de SIMION BARNUTIU,
incerca sa arate continuitatea DREPTULUI ROMAN de catre romani;
- FRANTZ SCHULER VON LIBLOY, scria intre 1854-1867 o istorie a
dreptului transilvanean;
- BLAMBERG, intre anii 1885-1886, intr-o lucrare in domeniu incerca pe
baze comparative o trecere in revista a trecutului juridic romanesc;
- D.ALEXANDRESCU, intr-o alta lucrare in anul 1898 incerca tot pe
baze comparative sa puna in paralel dreptul vechi cu cel modern;
- La inceputul secolului al XIX-lea (1908) apare lucrarea „Istoria
dreptului romanesc din vremurile cele mai vechi si pana astazi” de
S.C.LONGINESCU;
- Dupa cel de al doilea razboi mondial, cercetarile de istoria dreptului
romanesc au fost reluate, aparand importante lucrari de:
- V.I.HANGA;
- E.CERNEA;
- D.FIROIU;
- P.GOGEANU.
In sfarsit dupa 1990 au aparut o serie de cursuri si manuale de istoria
dreptului cum ar fi:
3
- E.CERNEA, E.MOLCUT – Istoria Statului si Dreptului Romanesc
- D.FIROIU
- LIVIU MARCU
- VASILE POPA, ADRIAN BEJAN – Institutii politice si juridice
romanesti.
6
STATUL SI DREPTUL SCLAVAGIST
1
Emil Cernea, „Istoria statului si dreptului roman”, Tratat, Universitatea Bucuresti, 1976, pag.5
7
supuna pe sciti dar, a intampinat o rezistenta „indaratnica” din partea getilor,
pe care ii caracterizeaza ca fiind („cei mai drepti si mai viteji dintre traci”).
1. In primul rand, istoricul se refera la o „rezistenta indaratnica”, ceea ce
presupune ca la vremea respectiva geto-dacii dispuneau de o forta militara
capabila sa angajeze in lupta cea mai puternica ostire a antichitatii condusa
de unul dintre cei mai ilustri generali.
2. A doua semnificatie poarta asupra caracterizarii geto-dacilor care au
intrat in istorie ca fiind „cei mai drepti si mai viteji dintre traci”. Conceptul
etic de dreptate se refera probabil la normele sociale pe care istoricul le-a
cunoscut in perioada democratiei militare la geto-daci.
La fel de pretioase sunt si informatiile pe care ni le da referitor la asemanarile
geto-dacilor cu scitii, care „poarta aceleasi arme” si au „aceleasi obiceiuri”.
Istoricii Strabo si Arrian s-au referit la expeditia pe care a intreprins-o
la nordul Dunarii in anul 225 i.e.n. Alexandru cel Mare. Din relatarile acestora
reiese ca armata macedoneana a strabatut cu dificultate nesfarsite lanuri de
grau si a avut de infruntat o armata puternica formata din 4000 de calareti si
10000 de pedestrii. In cursul aceleasi expeditii a ocupat un oras intarit in care
se afla o populatie numeroasa care se ocupa cu mestesugaritul, produsele
acesteia fiind deosebit de apreciate de catre macedoneni.
Mai tarziu, istoricul Diodor din Sicilia si geograful Pausanis, ne dau
informatii despre luptele dintre Dromihete si Lysimach, ce au durat din anul
300 si pana in 292 i.e.n. cand armata macedoneana si insusi generalul ei au
fost infranti si facuti prizioneri. In pofida hotararii adunarii poporului,
conducatorul get s-a opus ca Lysimach si ceilalti prizioneri sa fie ucisi. Mai
mult decat atat, le-a fost redata libertatea, considerand ca numai in acest
mod macedonenii vor fi obligati sa-i respecte autoritatea. Argumentul
conducatorului militar a fost primit de catre getii constituiti in adunarea
poporului, care au renuntat la dreptul lor de a-l pedepsi pe Lysimach2.
Aceste informatii sunt de natura a caracteriza stadiul dezvoltarii
societatii geto-dace la inceputul sec.III i.e.n., in care, desi exista un
puternic conducator militar, el nu putea dispune masuri discretionare
fara consultarea si avizul adunarii poporului. Cu toate acestea, puterea si
prestigiul sau erau suficient de consolidate pentru a se putea opune hotararii
unei asemenea adunari.
Istoricul Justinius aduce informatii despre luptele getilor condusi de
regele Oroles impotriva Bastarnilor, iar Pompeius Torgus despre cresterea
puterii dacilor in timpul regelui Robobostes intr-o regiune in Transilvania.
Izvoarele arheologice de genul inscriptiilor descoperite la Histria fac
trimitere la numele a doi geti, Zalmodegicos si Rhemaxos, care aveau in
sec.III i.e.n. o deosebita influenta si autoritate asupra cetatilor grecesti din
Dobrogea.
Atat din textele evocate mai sus, cat si din izvoarele arheologice,
rezulta ca geto-dacii au fost o pupulatie sedentara care practica agricultura,
2
* Emil Cernea si Emil Molcut, „Istoria statului si dreptului romanesc”, Tratat, Universitatea Bucuresti, 1992, pag.8
8
inalta constructii, si la a carei supunere au ravnit de-a lungul timpului si alte
popoare din vecinatatea teritoriului carpato-danubiano-pontic. Victoriile geto-
dacilor in confruntarile cu acesti cotropitori, atesta stadiul dezvoltarii societatii
geto-dace, puterea lor economica si militara.
Societatea geto-daca, ajunsa la cea de a doua varsta a fierului, practica
mestesugurile fiind cunoscute schimburile economice pe care le stabilisera
geto-dacii cu popoarele vecine.
Evolutiei si stadiului dezvoltarii vietii economice ii corespund formele
de organizare si conducere a geto-dacilor in perioada secolelor V – I i.e.n.,
cu toate ca izvoarele mentioneaza inca din sec. VI i.e.n. existenta unor
puternice formatiuni militare si cetati.
Desi incepand inca din sec. IV i.e.n. sunt mentionate puternice
formatiuni militare si cetati aflate sub conducerea unor regi care
exercitau o autoritate vadita in cadrul societatii geto-dace, nu se cunoaste
inca organizarea statala, ci doar stadiul uniunilor tribale bazate pe
democratia militara. In cadrul acestui sistem, atributiile de conducere apartin
poporului, constituit in asa numita adunare a poporului, compusa din cei ce
erau in stare sa poarte arme si sa-si primejduiasca viata in lupta.
Adunarea poporului este semnalata de textele antice ca avnd atributii
ce decurgeau din indeletnicirile sale preponderent razboinice. Astfel, atunci
cand a fost facut prizioner Lysimach, geto-dacii „dand navala incepusera sa
strige si sa ceara ca regele prins in viata sa fie adus inainte si pedepsit cu
moartea, fiindca este drept ca poporul care si-a pus viata in primejdie in
lupta,sa hotarasca dupa bunul plac de dusmanii prinsi”3.
Pe langa seful militar ale carui puteri sunt din ce in ce mai mari si
adunarea poporului, a carei importanta decade, incep sa apara anumiti
demnitari in jurul regelui pentru a-l ajuta in exercitiul puterii.Pentru a-si
mentine pozitia dominanta, aceasta aristocratie va culmina prin a uzurpa
adunarii poporului dreptul de a hotari in cele mai importante probleme. Ori,
tocmai prin aceasta va sfarsi democratia militara: adunarea poporului
devine un simplu organ consultativ, in vreme ce sfatul batranilor (prin
excelenta aristocratic) exercita puterea deplina si alege din randurile sale
un sef numit rege.
9
economice, sociale si morale ale societatii erau aparate si respectate de buna
voie.
Aceste reguli de conduita cu caracter nejuridic, pe care le numim
obiceiuri, se vor bucura mai tarziu de ocrotirea statului, devenind, unele
dintre ele, norme cu caracter juridic. Desi nu aveau un caracter juridic,
multe obiceiuri la care s-au referit istoricii au prefigurat formarea unor institutii
juridice.
In acest sens, relevante sunt datele referitoare la aparitia conceptul
de proprietate, dar mai ales la constientizarea lui.
Herodot relateaza ca fii puteau cere parintilor delimitarea partii lor din
proprietatea comuna5. Toate izvoarele vremii mentioneaza ca furtul constituia
o fapta deoasebit de grava si ca era sanctionat ca atare. O asemenea
imprejurare, pe langa insemnatatea cu caracter istoric, are si una de natura
juridica: prin sanctionarea unor fapte socialmente periculoase, societatea
acorda o protectie deosebita unei valori sociale unanim recunoscute, si
anume stapanirii personale ce prefigureaza proprietatea personala.
Ocrotirea stapanirii personale si siguranta relatiilor interumane au
constituit adevarate imperative in materia invoielilor. Astfel, conventiile se
incheiau printr-un juramant insotit de o solemnitate aparte: dupa ce
amestecau intr-o cupa cu vin picaturi din sangele lor, partile inmuiau
sagetile, sabia sau alte arme, apoi consumau continutul cupei.
Desi putine, concludente sunt unele informatii referitoare la viata de
familie. Aceasta era organizata in epoca relatata de izvoarele vremii pe
baze patriarhale, in general, monogame, desi izvoare mai vechi afirma ca in
vremuri la fel de vechi unele triburi tracice cunoscusera poligamia.
Dimpotriva, autorii de epoca mai recenta mentioneaza ca in epoca
descompunerii societatii gentilice, cand familia patriarhala cunoaste un amplu
proces de consolidare, geto-dacii pazeau cu strictete monogamia.
In materia sistemului sanctiunilor, cunoscute, izvoarele sunt sarace.
Au fost facute referiri spre exemplu cu privire la sanctionarea furtului, despre
care Torgus Pompeius Iustinius afirma ca este cea mai grava crima („nullus
scelus apud eos furto qranius”). Alte sanctiuni erau indreptate impotriva
femeilor care si-ar fi incalcat indatoririle conjugale, altele in materie de
juramant fals, atunci cand erau incalcate indatoririle religioase, cand
sanctiunile se pretindea ca ar fi randuite de catre zei.
Procedura de judecata se desfasura in fata sefului de trib sau a
regelui. Duelul judiciar despre care aminteste Herodot consta in disputa
partilor ce se desfasura sub controlul regelui si sub auspiciile zeilor, care-l
desemnau pe invingator6. Un rol deosebit il juca in practica judiciara
5
In textul lui Herodot, amazoanele au spus unor tineri sciti ca: „daca voiti sa ne aveti sotii si sa aratati ca sunteti foarte
drepti, mergand la parintii vostrii, luati-va partea voastra de bunuri si apoi intorceti-va sa traim impreuna. Scitii cei tineri
se supusera si facusera aceasta: luand din bunuri partea ce li se cuvenea se intoarsera la amazoane”.
6
Din considerente de exactitate redam si relatarea lui Ovidiu, potrivit careia „lor (geto-dacilor), nici nu le pasa de legi,
caci puterii se pleaca dreptatea. Spada cea crunta la ei biruie orisice drept!”.
10
juramantul legat de cultul religios, pentru incalcarea caruia pedepsele erau
deosebit de aspre.
Toate normele de conduita la care ne-am referit, erau respectate
firesc fara a fi necesara interventia fortei de constrangere a statului. De
altfel, prin elogiile aduse de unii autori „cu legi bune”, a fost idealizata epoca
in care comunitatea gentilica asigura egalitatea sociala pe care statul o va
inlocui cu ierarhia sociala.
Cu privire la caracterul normelor de conduita din societatea scitica,
importanta este afirmatia lui Aristotel privitoare la tribul Agatarsilor din
Transilvania din acea perioada:”De ce se numeste lege cantata? Oare fiindca
inainte de cunoasterea scrisului legile se cantau, ca sa nu se uite cum
obisnuiau sa faca pana astazi agatarsii?” Nu intamplator, getii au fost
desemnati ca fiind cei mai drepti dintre traci, deoarece traiau intre ei in „buna
randuiala si legi”, vadind un deosebit respect pentru respectarea regulilor de
conduita.
11
DREPTUL GETO-DAC
12
c) Personalitatea lui Burebista i-a impresionat in primul rand pe
contenporanii sai, constituind totodata un factor determinant al transformarilor
generate de vointa sa politica. Dovada cea mai concludenta consta in faptul
ca statul dac s-a format si s-a consolidat in timpul indelungatei sale domnii.
Strabo mentiona ca Burebista i-a adus pe toti geto-dacii sub autoritatea
sa, i-a disciplinat si i-a deprins cu ascultarea poruncilor, intemeind o
mare stapanire, de a carei putere se temeau toti vecinii, inclusiv romanii
aflati in plina expansiune militara7.
Referiri la personalitatea regelui Burebista sunt cuprinse si in inscriptia
de piatra funerara a lui Acornion din Dionysopolis. Potrivit acestui izvor,
defunctul a adus importante servicii cetatii, pe langa marele rege Burebista,
considerat cel mai mare dintre regii traci, stapanitor al tuturor tinuturilor de
dincolo si de dincoace de Dunare 8. Nu intamplator puterea la care ajunsesera
dacii in vremea lui Burebista a facut ca stapanirea lor sa se intinda pe un
teritoriu cuprins intre Dunarea mijlocie la vest, Carpatii Padurosi la nord,
lantul Balcanilor la sud si Nistrul la rasarit.
Constituirea statului sclavagist dac a presupus structuri
economice si sociale caracteristice sistemului sclavagist de tip
patriarhal. Desi in regatul lui Burebista existau sclavi, in special pe
proprietatile aristocratiei si in mine, sclavajul in statul dac nu a cunoscut
stadiul clasic din metropolele sclaviei antice, Grecia sau Roma.
Munca sclavilor nu a constituit baza activitatii economice in statul dac,
dimpotriva, pe langa marile latifundii isi mentin rolul si importanta economica
obstiile teritoriale formate din tarani liberi. Acestia exercitau atat un drept de
proprietate colectiva asupra pamanturilor obstii, dar si o stapanire individuala
asupra loturilor cultivate de ei. Tocmai existenta obstii teritoriale a constituit
un factor de rezistenta impotriva tendintelor acaparatoare ale aristocratiei
sclavagiste, ceea ce a dat sclavajului din Dacia antica o nota de
particularitate.
Mambrii societatii se diferentiaza net in epoca lui Burebista: apar
oamenii bogati, o adevarata nobilime posesoare de mijloace de productie
si totodata dominanta din punct de vedere politic, in vreme ce la polul opus
societatii se situeaza paturile sarace.
Stratificarea sociala si adancirea ei tot mai vadita a fost sesizata de
autorii vremii, Dio Crisostomul, Dio Cassius si Iordanes.
Dio Crisostomul afirma in lucrarea sa „Getica” ca „cei mai alesi dintre
geti au fost numiti mai intai tarabostes (zarabos tereos)9, apoi pileati
(pileatos). Dintre acestia erau alesi regii si preotii!”.
Dio Cassius numeste si el in „Istoria romana” clasa dominanta tot
pileati, ca de altfel si Iordanes care afirma ca „Deceneu a ales dintre ei
(dintre daci-s.n.), pe barbatii cei mai nobili si mai intelepti pe carte i-a invatat
tainele zeilor, i-a povatuit sa venereze anumite zeitati si anumite sanctuare si
7
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., pag.12, apud Strabon, Geografia, VII,3,11
8
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit.,pag.12, apud Strabon, Geografia, VII,3,110
9
In aceasta acceptiune, etimologia cuvantului tarabostes ar fi”nobil de neam”.
13
le-a dat numele de pileati (nomen pileatorum), doarece aveau capetele
acoperite cu o tiara pe care cu un alt nume o numeau pileus”.
Pe o treapta mai jos in ierarhia sociala urma categoria comatilor numiti
de istorici „comati” sau „capilati”, adica cei ce nu aveau dreptul sa poarte
caciula avnd datoria sa mearga cu capul descoperit10.
Sclavii sunt pomeniti in izvoarele vremii inca din sec. al IV-lea
i.e.n.,structura sclavajului fiind asa cum am precizat mai sus de natura
patriarhala. Pana la cucerirea romana putine sunt si mentiunile referitoare la
acestia. Artemidor din Daldis relateaza ca ei erau tatuati de stapanii lor.
Tatuarea sclavilor putea avea o dubla semnificatie, fie reprezenta un ritual
magic, fie o insemnare pentru a fi revendicati in cazul in care ar fi fugit de la
stapanul lor. Mentiuni despre sclavi mai fac Dio Cassius si Plinius cel Tanar,
care ne vorbeste despre Callidromus, sclavul regelui dac Decebal.
Vicerege
Consiliu
Capetenii de obsti
11
Schema ierarhiei si organizarii politice a statului dac, dupa I.P.MARCU
14
a) desi regele este varful nobilimii sclavagiste si al ierarhiei
aparatului de stat, aceasta are in continuare importante prerogative militare,
ca o continuare a traditiilor din epoca democratiei militare. In stransa relatie
cu amenintarea tot mai certa pe care o reprezinta vecinatatea imediata a
romanilor, prerogativele militare ale regelui reprezinta in acelasi timp cea mai
fericita solutie pentru consolidarea functiei externe a statului.
b) a doua trasatura specifica monarhiei dace o constituie exercitarea
puterii laice si religioase fie de o singura persoana, fie de catre
persoane diferite. Daca in timpul lui Burebista mare preot sau puterea
religioasa era detinuta de Deceneu, iar in vremea lui Decebal de Vesinas.
Atat Deceneu cat si Comosycus au fost totodata regi si mari preoti.
c) tot sub titlu de particularitate a monarhiei sclavagiste dace, regele
detinea monopolul asupra minelor de aur.
Regele era inconjurat de o curte formata din sfetnici si executanti ai
vointei sale.
Dintre acestia, rolul cel mai important ii revenea marelui preot, care,
potrivit organizarii statale din timpul lui Burebista, exercita atributiunile unui
veritabil vicerege. Importanta si puterea autoritatii religioase a marelui preot
s-a explicat prin aceea ca in viziunea timpului legile erau de origine divina.
Cum insa interpretarea legilor era facuta de catre preoti in calitatea lor si de
judecatori, asemenea druizilor in Galia, acestia erau considerati ca reprezinta
legatura cu divinitatile si vointa lor, pe care doar ei erau abilitati sa o aduca la
cunostinta oamenilor. Si intrucat in statul dac puterea se sprijina pe lege, iar
legea impusa de cler, simbioza intre rege ca exponent al puterii si a
marelui preot ca varf a clerului, a constituit principalul factor prin
intermediul caruia a fost elaborat si s-a impus sistemul de drept geto-
dac.
In afara de marii preoti, desi nu sunt date exacte, in sistemul puterii
centrale si alti inalti demnitari cu diferite atributiuni, in virtutea carora titularii
lor se bucurau de stabilitate si continuitate. Dintre acestia, o figura
importanta a fost Acornion, care, potrivit inscriptiei de la Dionsiopolis s-a
bucurat la curtea lui Burebista fiind un prim sfetnic de „cea dintai si cea mai
mare cinste”.
Constituirea unei categorii distincte de dregatori investiti cu atributii de
comanda militara dintre cei mai devotati slujitori ai regelui, ne arata ca Dacia
dispunea de un vast sistem de aparare, in centrul carora se aflau cetatile,
construite pe intreg teritoriu statului. Grupate in jurul capitalei Sarmisegetusa
(Costesti, Piatra Rosie, Blidaru) dacii au construit un mare numar de cetati in
Transilvania (Banita, Capalna si Surduc) in Moldova (Batca Doamnei) si in
Oltenia (Denita si Polovragi).
Organizarea locala a statului dac a fost surprinsa in izvoare istorice,
dintre care de mare importanta sunt mentiunile facute de Suidas. Potrivit
evocarilor acestuia, inainte de ocupatia romana, in Dacia erau „unii pusi mai
mari peste treburile agricole si altii, din jurul regelui, erau impartiti la
paza cetatilor”. Din aceasta relatare rezulta ca existau cel putin doua
15
categorii de atributii ale dregatorilor locali si anume de ordin administrativ si
militar.
Intrucat sapaturile arheologice au scos la iveala un vast sistem de
aparare format din cetati si fortificatii, deducem ca numerosi si importanti
dregatori locali erau sefii militari ai acestora. Daca avem in vedere si relatarea
lui Strabon, potrivit careia in epoca ascensiunii lor politice geto-dace puteau
mobiliza 200.000 de oameni, se justifica firesc cum a reusit Burebista sa fie
temut si respectat de romani, carora le-au trebuit doua sute de ani pentru a-i
supune poporul
12
Vezi capitolul 1, punctul 1.3.
13
In acest sens exista si dovezi arhelologice, care atesta insa un obicei stravechi din primul sfert al mileniului III i.e.n., cu
certitudine pierdut. Este vorba de mormantul dublu descoperit la Ostrovul Corbului in comuna Hinova, judetul Mehedinti,
femeia fiind sacrificata cu o lovitura in craniu pe mormantul sotului.
17
DREPTUL IN DACIA PROVINCIE ROMANA
14
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., pag.17
15
Istoricul Dio Cassius, autorul celui mai pretios izvor narativ pastrat al confruntarii decisive dintre daci si romani, ni-l
zugraveste la 150 de ani de la evenimente pe Decebal:”Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta stiind sa
aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se
folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un
potrvnic de temut”.
16
Pentru amanunte referitoare la confruntarile daco-romane si cucerirea Daciei, vezi Constantin Daicoviciu „Istoria
Romaniei”, sau Dinu C.Giurgescu, „Istoria Romanilor” Bucuresti, 1970, ori Istoria Romaniei Compediu, Bucuresti, 1974.
18
3.1.2. Institutia juridica a provinciei
In cea mai veche si mai generala acceptie, cuvantul „provincia”
desemneaza mandatul incredintat de stat unei persoane (in vechime
numit consul), pentru a indeplini acte militare si politice in numele si
interesul acestuia, dar si intinderea in sfera careia se exercita acest
mandat. Cicero a folosit termenul referindu-se la Egipt si mai tarziu musiunii
date lui Paulus Lentulus de a-l reinstala acolo pe rege.
Ceea ce lipseste din definitie17, dar apare izolat in mentiunile lui
Cicero18 fara a implica strict notiunea mandatului este localizarea
geografica. Intr-adevar, sensul accesoriu de teritoriu este o creatie mai tarzie
a dreptului roman, (mai precis in perioada razboaielor punice), cand s-a
stabilit ca in fiecare an, consulii sa fie imputerniciti a-si exercita prerogativele
militare si politico-administrative in mod permanent19.
Perpetuarea prerogativelor conferite de investirea unui consul cu
„provincia” a fost determinata de necesitatea ca eforturile militare ale unui
comandant de osti sa fie continuate prin organizarea si a altor activitati
nemilitare, cu preponderenta politica, administrativa sau juridica.
Daca pentru inceput sensul notiunii „provincia” poate fi stabilit
etimologic (pro=pentru, vinco-ere=a invinge in limba latina), deci pentru a
invinge, incepand cu extinderea cuceririlor romane sensul pur al notiunii se
pierde, fiind inlocuit cu cel practic, ajuns la intelegerea noastra. In perioada
imperiala se vorbeste in special de o regiune sau un teritoriu aflat in afara
lui „ager romanus” in care un magistrat era trimis de Roma fie sa duca un
razboi (cum se obisnuia in vechime), fie (asa cum se obisnuia in epoca
clasica), pentru a administra si guverna o regiune ocupata intr-o maniera
regulata si permanenta.
Pe de alta parte, in teritoriile aflate sub ascultarea Romei se organiza
incetul cu incetul in urma cuceririi, astfel incat misiunea guvernantilor dadea
un sens cu totul nou notiunii mai vechi de „provincia”. Din cele expuse, se
pot prevala elementele definitorii ale notiunii de „provincia” insensul ei clasic,
si anume:
1. existenta unui teritoriu din afara lui „ager romanus” ;
2. situatia de supunere a populatiei din teritoriul respectiv fata de Roma ;
3. organizarea si exploatarea teritoriului ocupat de catre metropola ;
4. administrarea realizata de un functionar roman in limitele mandatului
sau, pe o durata de timp determinata.
Teritoriile incorporate de romani in primele secole dintre cele doua ere
au reprezentat si schimbarea insasi a statului roman din peninsula italica.
Odata cu sporirea ariei geografice de cuprindere a acestuia nu s-a extins
insa si „ager romanus” care a ramas inchis in limitele peninsulei20.
17
J.N.Madvig „L’ etat Romain, sa constitution et son administration@ / Paris, 1924, pag.13.
18
Cicero – In Pision V..21
19
In timpurile mai vechi, consulii nu erau investiti cu „provincia”, decat atunci cand era gata sa izbucneasca un razboi.
20
Fustel de Coulanges – Le cite antique, Paris, 1885, pag.440.
19
Cu fiecare cucerire insa, se marea doar sfera de cuprindere a doua
institutii si anume:
a) dominatia Romei (imperium romanum) si
b) teritoriul apartinad statului roman – „ager publicus”.
Atunci cand un popor era supus, el nu intra propriu-zis in statul roman,
„in civitatem”, ci doar sub dominatia „in orbis romanum”. Ceea ce purta
denumirea de „orbis romanum”, insemna de fapt o multime de cetati legate
de Roma prin tratate in textul carora era stabilit pentru fiecare un statut
aparte, diferit de al altor cetati.
In linii mari, in imperiu existau trei categorii de cetati peregrine,
respectiv:
1. cetati federate (federatae) ;
2. cetati libere (decumanae) ;
3. cetati supuse.
De regimul cel mai favorabil se bucurau cetatile federate ale caror pamant
nu apartinea statului roman, explicabil de altfel prin numarul lor foarte mic.
Din contra, pamantul cetatilor tributare era incorporat in „ager publicus”, fiind
supus supravegherii guvernatorilor de provincie.
In masura in care institutiile imperiale se dezvolta, deosebirile dintre
organizarea teritoriala a peninsulei, care pierde treptat pozitia ei privilegiata si
a provinciilor se estompeaza din ce in ce mai mult 21. Inca din timpul domniei
lui Augustus, provinciile romane s-au impartit in:
1. provincii imperiale (provinciae Caesaris)
2. provincii senatoriale (provinciae senatus populi).
Deosebirea dintre acestea, consta in faptul ca provinciile imperiale, aflandu-
se la marginile imperiului, aveau nevoie de o mai buna organizare si
aparare militara, fapt pentru care au fost puse sub supravegherea si
ordinele directe ale imparatului, care reglementa printr-un consiliu privat
toate problemele lor. Totodata, el numea si revoca pe guvernatori si judeca in
ultima instanta sau asista la judecarea plangerilor ce i se adresau.
Provinciile imperiale erau conduse de catre insarcinati ai imparatului de
rang numiti „leti augusti propraetori”, iar mai tarziu „praesides” sau
„corectores”.
Ei exercitau in provincii in numele imparatului autoritatea civila si
militara. Alaturi de acestia mai functiona un „procurator Caesaris”
insarcinat cu administrarea finantelor provinciilor imperiale, functionar
din ordinul cavalerilor (equites) sau chiar un libert al imparatului.
Spre deosebire de cele imperiale, provinciile senatoriale erau guvernate
de catre un proconsul numit de senat si un „quaestor” insarcinat cu
strangerea impozitelor aferente tezaurului public „aerarium”. Proconsulii
aveau in subordine trei loctiitori si mergeau precedati de sase lictori, fast
caracteristic vechii epoci republicane.
21
Vladimir Hanga – „Drept roman privat”, Bucuresti, 1978, pag.7
20
3.2. Organizarea de stat a Daciei, provincie romana
Provincia Dacia, organizata de imparatul Traian, care a stat pana in
primavara anului 106 in tinuturile cucerite, nu a inclus tot teritoriul locuit de
daci. Muntenia, partea sudica a Moldovei si teritoriul dintre Olt si Carpati au
fost anexate provinciei Moesia Inferior. Hotarul Daciei romane, asa cum a fost
„trasat” de Traian pornea de la confluenta Muresului cu Tisa, apoi continua pe
linia Muresului pana la Deva si urcand pana in Muntii Apuseni pana la Zalau,
urma o linie paralela cu Somesul pana la Oituz, de unde, urmarind versantul
vestic al Carpatilor Orinetali cobora spre sud pana in Carpatii Meridionali si
urmarind Valea Oltului ajungea in sfarsit la Dunare.
Aceasta prima organizare a Daciei dainuie pana in anul 117 cand la
moartea lui Traian, o puternica rascoala a dacilor, corelata cu atacurile dacilor
liberi si ale sarmantilor il determina pe Hadrian sa reorganizeze Dacia in doua
provincii: Dacia Superioara si Dacia Inferioara.
A doua organizare a Daciei ca provincie a Imperiului Roman are loc
tot in timpul lui Hadrian, care, in anul 123 a creat Dacia Porolissensis, prin
desprinderea ei din partea de nord a Daciei Superioare.
In fine a treia si ultima organizare este facuta de imparatul Marcus
Aurelius, incepand cu anul 168 in doua etape. Initial acesta a desfiintat Dacia
Inferioara pe care a alipit-o celei superioare, provincie pe care a numit-o
Dacia Apulensis. Un an mai tarziu, a desprins din Dacia Apulensis, Banatul
de vest si a format o noua unitate administrativa numita Dacia Malvensis,
Dacia Porolissensis mentinandu-se in vechile ei granite 22.
22
Pentru amanunte referitoare la reorganizarile Daciei vezi si D.Tudor, Orase, targuri si sate in Dacia Romana,
Bucuresti, 1968.
23
In Dacia a stationat de la inceput doar Legiunea a XIII-a Gemina, al carui com andament era guvernatorul Daciei
Superioare.
21
a) Guvernatorul provinciei, avea, dupa imparat, cea mai mare
competenta (imperium maius), fiindu-i acordate cele mai insemnate
prerogative de ordin politic, judecatoresc si administrativ. El se ingrijea in
primul rand de reprimarea tuturor tulburarilor pentru ca provincia sa fie
potolita si linistita (pacata atque quieta). Guvernatorul era investit cu „jus
dicendi”, constand in dreptul de a emite edicte provinciale, prin care erau
reglementate raporturile dintre cetatenii romani si peregrini.
In calitatea sa de cap al justitiei provinciale, guvernatorul judeca
personal procesele penale si dispunea executarea sentintelor, chiar si a celor
cu moartea, daca executarea privea un peregrin. In cazul infractiunilor
pedepsite cu moartea, autoritatea guvernatorului nu se rasfrangea si asupra
cetatenilor romani, care se bucurau de dreptul de a fi judecati la Roma, dupa
o prealabila cerere (provocatio ad populum). Daca constitutia lui Caracalla din
anul 212, cand toti locuitorii imperiului sunt considerati printr-o fictiune
cetateni romani, acest drept il vor pastra doar senatorii oraselor decurionii24.
b) Adunarea provinciala (concilium provinciae) sau adunarea
provinciala a celor trei Dacii (concilium provincia Daciarum trium), avea un rol
insemnat in organizarea centrala de stat a Daciei provincie romana. Aceasta
adunare era compusa din delegatii subimpartirilor aministrative care trimiteau
contributii banesti in tezaurul constituit pentru cultul imperial si era prezidata
de catre preotul provinciei numit preot al altarului imperial (sacerdot arae
Augusti) sau cel ce „poarta coroana celor trei Dacii” (coronatus Daciarum
trium). Principalele sale atributii aveau un caracter religios constand in
organizarea si supravegherea cultului imperial. Pe langa cele cu caracter
sacerdotal, adunarea avea si alte prerogative constand in ridicarea de
monumente sau statui in cinstea celor care facusera servicii insemnate
provinciei sau adresarea de multumiri ori reclamatii fata de activitatea
legatilor imperiali.
c) Administrarea finaciara a provinciei era coordonata de catre
procuratorul finaciar al Daciei Superioare, apoi al Daciei Apulensis cu sediul
la Sarmisegetusa, numit din randurile ordinului ecvestru si aflat in directa
subordine a legatului imperial.
Veniturile financiare ale provinciei erau constituite din impozite directe,
impozite indirecte si alte surse.
1. Impozitele directe numite si „tributa” se plateau pe proprietatea
funciara, cladiri sau pe persoane. Cu exceptia loturilor acordate veteranilor si
trupelor stationate, intregul teritoriu provincial era lovit de „cens”, care se
ridica la 1% din valoarea pamantului detinut. Tot un impozit direct era si
„tributum capitis”sau „capitati”, platit de orice persoana de la varsta de 25 de
ani in sus, atat de cetatenii cat si de peregrini. Negustorii la randul lor plateau
un impozit special numit „aurum negotiatorium”, introdus de imparatul
Alexandru Sever.
24
Ample referiri cu privire la prerogativele si exercitarea acestora in provincii de catre guvernator vezi in V.I.Hanga si
Jacota – Drept privat roman, Bucuresti, 1964, pag.38 si Cicero – Epistolae ad Atticum, Bucuresti.
22
2. Impozitele indirecte erau cele mai importante sub aspectul
veniturilor substantiale pe care le aduceau statului. Din aceasta categorie
faceau parte:
- impozitul pe mosteniri (vicessima hereditatis), reprezentand 5% din valoarea
succesiunii ;
- impozitul pe eliberarile de sclavi (vicessima libertatis), care insemna 5%
valoarea sclavului eliberat, pe care o platea el insusi ;
- impozitul de vanzare (centessima rerum venalium) ce reprezenta 1% din
costul produselor vandute.
3. Alte surse de venituri erau cele provenite din vami si monopoluri, in
fapt tot impozite indirecte. In interiorul Imperiului Roman, circulatia marfurilor
si a persoanelor nu era libera, taxele vamale percepandu-se insa nu la
hotare, ci la trecerea frontierelor circumscriptiilor vamale. Dacia facea parte
din circumscriptia vamala a Illiriei (portorium Illyrici), unde pentru marfuri taxa
vamala era de 2% si se percepea in trei statiuni de vama: Dierna (Orsova),
Pons Augusti (Marga) si Micia (Vetel). Tot in categoria acestor venituri intrau
si monopolurile. Dintre acestea mai importante erau monopolul aurului care
apartinea imparatului si era arendat unor procuratori speciali (procuratores
Augusti aurarium Daciarum), monopolul pasunilor si salinelor date in grija
unor particulari numiti „conductores pascui et salinarum” sau monopolul
minelor de fier concesionat unor „conductores ferarium”.
d) Organizarea militara. In toata existenta sa, si mai ales in epoca
imperiala, statul roman s-a bizuit pe o puternica armata cu ajutorul careia a
fost asigurata dominatia stapanilor de sclavi in interior, iar in afara, politica de
expansiune. In epoca imperiala, armata romana a capatat caracterul unei
ostiri de profesie, soldatii romani fiind tot mai mult cointeresati in razboaie
datorita beneficiilor ce le reveneau de pe urma lor25.
Pe toata durata stapanirii romane, in Dacia au stationat mai multe
legiuni dintre care doar doua fara intrerupere: Legiunea a XIII-a Gemina la
Apulum si Legiunea a V-a Macedonica, mutata in anul 167-168 de la
Troesmis si Potaissa, ambele cuprinzand sase miii de osteni. Dupa unii
autori 26, imparatul Traian a lasat in Dacia trei legiuni, aflate sub comanda unui
legat de rang consular.Una dintre ele, Legiunea a IV-a Flavia Felix a
participat la razboaiele dacice, apoi a fost cantonata in Banat. Pe langa
acestea au mai stationat in Dacia sau au activat temporar si detasamente din
alte regiuni, I-a Italica, a VII-a Claudia, a XI-a Claudia, a X-a Gemina si a
XXII-a Primigenis.
Comanda unei legiuni era incredintata unui „legatus” de rang senatorial
sau „praefectus legionis” numit dintre militarii de profesie. Acestia la randul lor
erau ajutati de ofiteri (tribuni militum), care aveau ca principala indatorire
mentinerea disciplinei militare si a capacitatii de lupta a legiunii, avand insa si
abilitarea de a-i pedepsi pe ostasii vinovati de diferite abateri.
25
storia Dreptului Romanesc, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.I. pag.92.
26
Emil Molcut si Emil Cernea, op.cit., pag.20.
23
Pe langa trupele de legionari, in Dacia s-au aflat si trupe auxiliare
regulate, formate din calareti (alae) si pedestrasi (cohortes), precum si
trupe auxiliare formate din barbari ce luptau dupa traditiile si cu armele lor
nationale (numeri), ori detasamente provizorii avand organizare romana
(vexillationes).
Armatele romane au jucat si un important rol in romanizarea Daciei. S-a
sustinut pe buna dreptate ca romanii au cucerit provinciile cu aceleasi legiuni
de doua ori: cu spada luptatorilor si cu aportul pe care acestia l-au adus ca
cetateni din noua patrie.
25
Pentru exercitiul prerogativei de „legis actio”, titularul putea folosi in
justitie anumite forme procedurale caracteristice dreptului civil roman.
Latinii ocupau o pozitie intermediara intre cetateni si peregrini. Ei
formau populatia urbana care avnd pozitia juridica a latinilor beneficiau mai
putin de ocrotirea normelor de drept roman. Latinii se bucurau de aceleasi
drepturi patrimoniale ca si romanii, doar prin exercitiul lui jus comercii. Ei insa
nu aveau exercitiul altor drepturi personale (jus conubii) si nici a celor de
natura politica (jus honorum).
Marea masa a populatiei libere era alcatuita din categoria peregrinilor.
Statutul lor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex
provinciae) si prin edictele guvernatorilor. In realitate existau doua categorii
de peregrini:
1. peregrinii obisnuiti
2. peregrinii deditici.
Din prima categorie faceau parte cei ale caror cetati nu au fost
desfiintate si in care ei isi puteau exercita drepturile, fiind supusi in ceea ce
priveste capacitatea juridica dreptului lor national.
Desi nu aveau prerogativele cetatenilor roamani, ei puteau sa intre in
raporturi juridice cu acestia, gratie dezvoltarii comertului si relatiilor
economice de schimb din imperiu. Exercitiul acestor raporturi era posibil
datorita unui sistem de drept comun, aplicabil atat romanilor cat si
peregrinilor: jus gentium. Intre ei, peregrinii incheiau acte juridice potrivit
normelor locale.
Peregrinii se deosebeau de romani care purtau un praenomen,
nomen si cognomen, prin aceea ca numele lor erau formate numai dintr-un
cognomen urmat de numele tatalui la genitiv: Mutus Alexandri, Belicus
Antoni.
Peregrinii deditici erau cei ale caror cetati au fost dupa cucerire
desfiintate politic si administrativ, deoarece au capitulat fara conditii. Ei nu
aveau drepturi politice si nu puteau uza de vechiul lor drept decat in limitele
fixate de romani. Totodata ei nu puteau obtine cetatenia romana si nici nu
aveau permisiunea de merge la Roma.
Jus gentium, ca izvor al dreptului in Dacia provincie romana, era o
diviziune a dreptului roman la care aveau acces si peregrinii in relatiile dintre
ei, precum si in raporturile la care aprticipau impreuna cu romanii ori cu latinii.
Dreptul gintilor avand un caracter consensualist, excludea formele solemne si
rigide caracteristice dreptului civil, astfel incat era cu mult mai accesibil si
totodata mai evoluat. Pe buna dreptate s-a afirmat ca dreptul gintilor a fost o
replica a dreptului civil, rigid si formalist.
27
Pentru amanunte cu privire la atributele dreptului de proprietate, vezi Constantin Statescu si Corneliu Barsan – Dreptul
Civil – Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1976 sau Mihai Safta Romano, Dreptul de proprietate publica si
privata in Romania, Editura Graphix, 1993.
27
Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina ce primise jus
conubii, casatoria incheiata era valabila, astfel incat copiii intrau in puterea
parinteasca a sefului familiei (pater familias).
Dimpotriva, daca femeia peregrina nu primea jus conubii, casatoria nu
era recunoscuta, asa incat copiii rezultati urmau soarta juridica a mamei.
In materia succesiunilor era recunoscuta transmiterea testamentara,
dar si cea naturala.
Peregrinii neavand capacitatea romana de a intocmi testament, nu-si
puteau transmite averile pe aceasta cale. Ei puteau fi insa gratificati pe
aceasta cale. Desi nu sunt izvoare in acest sens, trebuie presupus ca si
normele dreptului geto-dac instituiau reguli referitoare eventual la
testamentele orale. Obiceiul a existat si s-a pastrat pana la actualizare, fiind
frecvent intalnit testamentul „cu limba de moarte”.
In ceea ce priveste succesiunile cetatenilor romani, acestea erau
reglementate de legea romana.
Tripticele din Transilvania
In privinta obligatiilor si contractelor, problema aplicarii dreptului roman
in Dacia a fost ilustrata de mai multe documente, dintre care o importanta
deosebita in istoria dreptului o au asa numitele tablite cerate sau tripticele
din Transilvania.
Tripticele sunt de fapt trei tablite din lemn de brad legate impreuna si
avand fetele impregnate cu ceara. Pe suprafetele acoperite cu ceara s-au
gasit inscrise cu varful unui stilet diverse notari cu litere cursive.
Tripticele, in numar de 25, au fost descoperite in minele de aur de
Rosia Montana (Allburnus Maior) intre anii 1786 si 1855 si au fost initial
studiate si interpretate de ilustrul romanist care a fost savantul german
Theodor Mommsen.
Cele 14 tablite al caror text a putut fi descifrat, contin patru contracte
de vanzare, trei contracte de munca, un contract de societate, unul de
depozit, unul de imprumut, un proces-verbal, lista cheltuielilor necesare
unui banchet si obligatia unei persoane de a plati o datorie.
Din cercetarea tablitelor cerate, s-a desprins concluzia ca ele nu au
corespuns nici cerintelor dreptului roman si nici a celor ale dreptului gintilor.
Dimpotriva, prin elementele pe care le contin, ele prefigureaza un sistem
de drept cu o identitate proprie ale carei norme juridice constituie de
fapt asa numitul drept daco-roman.
Spre exemplu, una din tablitele cerate face vorbire despre un contract
de imprumut in care creditoarea era o femeie peregrina pe nume Anduenna
lui Bato. Potrivit legii romane insa, femeile nu aveau capacitatea de a incheia
acte juridice in nume propriu. Asadar, actul a fost incheiat in baza unei
cutume locale asimilata si de noul sistem de drept in curs de formare.
Interesante concluzii au fost deduse din analiza tablitelor care contin
contracte de vanzare.
28
Prin operatiunile inscrise si constatatoare ale vanzarii,tripticele
dovedesc o vadita intrepatrundere a normelor celor doua sisteme de drept
existente in Dacia romana.
Daca dreptul roman concepea vanzarea printr-o singura intelegere
referitoare la obiect si la pret, dreptul daco-roman impunea cate o clauza
speciala pentru consumarea fiecarui efect in parte. Totodata operatiunea
vanzarii se realiza prin doua acte juridice distincte: mancipatiunea, act de
drept civil si contractul consensual de vanzare caracteristic dreptului gintilor.
Utilizarea acestor forme este insa greu de explicat intrucat, potrivit
numelui lor, partile faceau parte din categoria peregrinilor.
Din analiza detaliata a tuturor tablitelor28, in stiinta dreptului s-a
concluzionat ca in procesul de formare a poporului roman, fenomenul
juridic a constituit o latura componenta importanta ce a determinat
confuziunea celor doua civilizatii ce au convietuit in spatiul carpato-
danubiano-pontic in primele trei secole ale mileniului intai29.
Verificarea celor doua sisteme de drept in cadrul unui proces general
de asimilare reciproca pledeaza si in acest plan pentru continuitatea vietii
materiale si spirituale a populatiei daco-romane ce a prefigurat formarea
poporului si a limbii romane.
28
Pentru amanunte, vezi Istoria dreptului romanesc, Editura Academiei, Bucuresti, 1980, vol.I, pag.107 si urmatoarele.
29
Emil Cernea si Emil Molcut, op.cit., apg.29.
29
STATUL SI DREPTUL MEDIEVAL
30
Gotii – 295 – 297, Hunii – 376, gepizii – 454, avarii – 567, Slavii – sec.VII, Bulgarii - 679
31
rudenia de sange dintre membrii sai, caci aceasta era o mare familie, in
obstea sateasca numita si teritoriala, acest liant l-a constituit stapanirea in
comun a unui anumit teritoriu.
In secolul III, caracterul teritorial al obstilor a determinat o schimbare
substantiala si la nivelul relatiilor dintre membrii lor, relatii ce aveau la baza
stapanirea la inceput in comun a unor teritorii. Legaturile de sange se
pastreaza, dar numai la nivelul familiilor, care au constituit numai nucleul nu
si liantul comunitatii rurale autohtone.
La nivelul obstii functiona democratia electiva, in sensul ca membrii
obstei isi alegeau singuri conducatorii. Astfel, „adunarea megiesilor” formata
din membrii stapani codevalmasi ai terenurilor aveau competenta generala in
rezolvarea celor mai importante probleme ale obstii. Din randul megiesilor
erau alesi „oamenii buni si batrani” care aveau atributiuni judiciare, precum
si „juzii”, sefii militari insarcinati cu paza, apararea si pastrarea ordinii interne
in cadrul obstii.
33
Si in zilele noastre mai circula zicala ca „meseria nu se invata, ea se
fura”, ceea ce demonstreaza pastrarea traditiei transmiterii ei in cadrul
aceleiasi de blanari, cojocari, fierari, lautari etc. Producand individual,
rezultatul muncii lor le revenea tot individual, astfel incat, datorita relatiilor de
schimb, mestesugarii vor face parte din prima categorie sociala de stratificare
in noul ev.
34
D. Responsabilitatea si procedura de judecata
35
DREPTUL IN FEUDALISMUL TIMPURIU, sec.IX-XIV. LEGEA TARII
36
perioada secolelor IX-XIV, izvoarele ii numeau pe locuitorii teritoriului tarii
noastre atat romani, cat si vlahi.
Astfel, bizantinii ii numeau „romani” pe autohtonii care au pastrat
numele Romei, atat pentru ca ei traiau in „Romania dunareana”, dar si pentru
a-i deosebi de barbari.
Denumirea de „vlah” a fost data mai intai locuitorilor imperiului roman
de origine celta (volcae). Aceasta denumire a fost preluata de la celti de
germani, de la care l-au imprumutat si slavii. Denumirea a fost intrebuintata si
de catre bizantini care i-au numit „valachi” si „valochi”.
Desigur ea a fost intrebuintata si de unguri la asezarea lor in Campia
Panonica, „blach” sau „olahok” fiind numele dat de ei romanilor.
Adoptarea unanima a denumirii de vlahi, desemneaza desavarsirea
etnogenezei, fiind recunoscuta identitatea dintre romani, colonii veniti din
peninsula italica si vlahi.
In relatiile cu alte popoare vecine, ei erau mentionati de izvoarele vremii
ca fiind vlahi.
Scrierile vremii ii numeau „vlahii din Transilvania” asa cum apar ei in
„Cronica notarului Anonimus” (sec X), „Cronica lui Nestor” (sec XI) sau
Gesta Hungarorum” din secolul al XIII-lea. Izvoarele vorbesc despre
Andronic Comnenul, luat prizonier de vlahii de la granita Haliciului, iar
„Niebelungenlied”(Cantecul Nibelungilor) vorbeste la 1200 despre
Vlachenlant, Tara Vlahilor de la sud de Carpati. Mai aflam totodata despre
romanii din sudul Carpatilor si cei de la Dunare, aliati ai bulgarilor in timpul lui
Petru si Asan.
38
individualizarea lor prin denumiri specifice, de genul celor mentionate mai
sus, la care s-au adaugat toponimele de rigoare.
Uniunile de obsti au descoperit in randul membrilor lor, varfurile sociale
chemate sa conduca destinele tarii, oastea, apararea sau justitia. In acest fel
apare contradictia dintre caracterul egalitar al obstilor si cel al tarilor, in care
deja exercitarea unor prerogative de autoritate ii deosebea pe cnezi de restul
populatiei.
Ceea ce insa a facut calea de la obsti la tari ireversibila, a fost aparitia
aparatului politic, aflat la indemana conducatorilor politici, indiferent cum s-
au numit ei: cnezi, juzi sau jupani. Adaugand la autoritatea lor si forta armata,
la care se face referire de exemplu „Diploma cavalerilor Ioaniti” (1247), avem
deja imaginea clara a exercitiului puterii politice specializate.
In plus, in evolutia sa, voievodul ajunge conducatorul, judecatorul si
comandatul de osti ai unei uniuni de cnezate. Spre deosebire de tarile
slave, in care el si-a pastrat doar prerogativele militare fiind totodata
subordonat cnezului in ierarhia medievala, figura voievodului roman este una
centrala, superioara cnezului.
33
C.Noica, Rostirea filozofica romaneasca, Ed.Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1970, pag.174
39
Este cert ca romanii au dat valoarea si sensul cuvenit legii, ca norma de
conduita respectata fie prin convingere, fie datorita impunerii ei de catre statul
feudal prin organele puterii. „Legea tarii” desi este o creatie a poporului
roman,pastreza totusi aceleasi caracteristici ale
unui sistem de drept consuetudinar propriu epocii de dinaintea formarii
feudale de sine statatoare.
Conservarea poporului roman a acestei institutii deriva din tezaurul de
institutii si cutume daco-romane, a caror pastrare a condus la gasirea in limba
poporului roman a unor cuvinte precum drept si dreptate, jude, judet,
judecator, dominis, domn si domnie. Reaparitia lor in tarile romane, cu cea
mai mare parte a trasaturilor si a acceptiunilor cele mai raspandite si
importante pe care le avusesera si in timpul ocupatiei romane, poate fi
explicata doar prin pastrarea lor continua, de-a lungul veacurilor, inlauntrul
comunitatilor respective.
Procesul de cristalizare institutionala, grefat pe elementele autohtone
geto-dacice si pe cele romane cuceritoare la care s-au adaugat unele
influente migratoare a dus la nasterea unui sistem normativ adaptat la nevoile
societatii romanesti in formare. Persistenta unor elemente juridice dacice si
mai ales romane, dovedesc continuitatea institutionala care, in raport cu
nevoile mereu schimbatoare ale societatii, a avut permanent alte finalitati. La
randul lor, influentele barbare, si in special cele slave nu au facut decat sa
confere unele trasaturi specifice sistemului normativ autohton care, prin
asimilare si adaptare, le-a transformat dupa spiritul si dupa necesitatile sale34.
Legea tarii constituie sistemul de drept propriu poporului roman in
perioada sa, de formare si apoi de organizare statala feudala, premisa
pentru trecerea spre dreptul feudal.
Consideram asadar ca romanii nu au receptionat conceptele de lege si
dreptate in perioada feudalismului timpuriu ci le-au pastrat permanenta din
vechimea geto-daca.
Spre deosebire de „Legea tarii” notiunea de lege se apropie de aceea
din zilele noastre abia cu incepere din secolul XVII, cand odata cu aparitia
primelor pravile de legi, legea nescrisa, adica obiceiul incepe sa se
deosebeasca de legea scrisa.
Un sens aparte il are cuvantul „lege” in scrierile religioase, Acestea,
aparute odata cu nomocanoanele bizantine, instituiau norme crestine definite
ca „Legile lui Dumnezeu”, care, in sensul larg, defineau credinta crestina
ortodoxa.
Concomitent cu ideea de lege, s-a pastrat si conceptul dreptatii, strans
ingemanate.
Romanii defineau dreptatea ca fiind „ars boni et aegui” traductibil prin
arta binelui si a dreptatii, in care prin bine intelegeau binele social si valorile
sale fundamentale unanim recunoaste, in acord cu principiile echitatii.
34
Pentru dezvoltari vezi V.Popa si A.Bejan, Institutii politice si juridice romanesti, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, pag.44.
40
Inca din vechime, formula „dupa lege si dreptate” a fost uzitata pentru
ilustrarea unei judecati drepte si chibzuite. O astfel de caracterizare o vor da
mai tarziu si domnitorii referindu-se la actele lor de judecata. Romanii au
pastrat institutia „oamenilor buni si batrani” tocmai ca efect al conceptului de
bine si dreptate, care nu poate fi mai bine apreciat decat ca persoanele ce
prin comportamentul lor erau cunoscuti ca fiind buni (bonus) si batrani, adica
intelepti, cu judecati echitabile.
42
- in cadrul noilor formatiuni politice, voievodatele, cnezul s-a supus
autoritatii voievodatului, devenind astfel un organ politic subordonat
autoritatii voievodale.
Voievodatul este noua institutie politica, o forma de organizare
prestatala superioara ierarhic cnezatului.
Norma fundamentala a fost aceea potrivit careia, voievodul era ales
din randul cnezilor de catre adunarea acestora. Ca si cnezii, voievozii au
sfarsit prin a-si transmite ereditar functia avuta in varful ierarhiei
voievodale.
Cnezatele si voievodatele au avut un rol deosebit de important in
procesul formarii statelor feudale romanesti. Centralizarea treptata a puterii
politice a constituit un mod de organizare specific intregii Europe in drumul
spre organizarea statala feudala.
1. Dreptul de proprietate
Obstea pastreaza in continuare un drept de proprietate superior,
caracterizat din rezervarea dreptului stravechi de preferinta asupra tuturor
terenurilor din hotarul sau, chiar si asupra celor amenajate prin munca
proprie.
Cu toate acestea, norme mai permisive, iau locul celor vechi, potrivit
carora membrilor obstii le era interzis sa vanda teren din interiorul obstii.
Vanzarea putea fi convenita cu conditia ca rudele si ceilalti membrii ai obstii
sa aiba prioritate la cumparare. Acest drept de preferinta, in virtutea caruia
anumite categorii de persoane aveau intaietate la cumpararea unui bun s-a
numit drept de protimis sau protimisis, el evoluand pana in zilele noastre
sub numele de drept de preemtiune sau de preferinta 35. In temeiul lui rudele
35
Cu privire la dreptul de preemtiune instituit de Legea nr.18/1991 a Fondului Funciar, vezi I.Apostu, Introducere in
teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed.Evrika, Braila, 1998, pag.45.
43
si ceilalti membri ai obstii aveau un drept de preemtiune la cumpararea sau
rascumpararea unor terenuri ce se vindeau in cadrul circuitului civil feudal.
Norma a fost instituita in scopul proteguirii proprietatii obstii, in ideea de a
evita trecerea terenurilor in stapanirea unor persoane straine de obste, si
a constituit principalul mijloc juridic de rezistenta al obstilor libere impotriva
aservirii lor de catre nobilimea feudala.
2. Statutul persoanelor
Relatiile feudale in economie au luat nastere ca urmare aparitiei
inegalitatilor sociale si transformarii taranilor liberi in tarani dependenti prin
uzurparea pamantului obstilor. Aceasta transformare nu s-a facut dintr-o data
ci treptat, iar aservirea nu a fost uniforma, ci a imbracat o multitudine si
variata categorie de forme.
Un loc important in Legea tarii il ocupa statutul juridic al persoanelor
instituit in raport cu stratificarea sociala aparuta in epoca feudalismului
timpuriu. Patura superioara a populatiei formata din voievozi, cnezi, jupani,
juzi etc, investita cu exercitiul puterii in tari constituie inceputul unei aristocratii
feudale.
Proprietatea feudalului asupra pamantului precum si dependenta
personala a taranului de proprietarul de pamant au determinat caracterul
stapanirii feudale, caracterizata mai ales sub forma rentei feudale.
Proprietatea asupra terenurilor si stratificarea sociala au condus la
aparitia aristocratiei feudale incipiente . Aceasta era formata din juzi, jupani,
cnezi si voievozi. Ei administrau justitia, exercitau sefia militara, beneficiau de
terenuri si venituri suplimentare. Primul efect al inegalitatii sociale in privinta
lor l-a constituit dreptul de a fi judecati la randul lor dupa o procedura aparte.
Taranimea libera inca mai constitua marea masa a populatiei, dar
incepe sa apara si se va mari numeric in decursul veacurilor, taranimea
aservita.
Robii, o alta categorie sociala, apar in secolul al XI-lea provenind din
tarani si tigani, legea nu le conferea drepturi si libertati.
Se dezvolta numeric populatia targurilor si oraselor, formata din
targoveti sau oraseni, in marea lor majoritate mestesugari si negustori.
Cu privire la toate aceste categorii sociale, apar noi norme de drept
diferite, in functie de statutul fiecareia dintre ele, sistematizate in ceea ce s-a
numit sistemul statutar, caracteristic starilor feudale.
44
In cadrul obstei satesti in targuri si centre orasenesti se mentin
prerogativele judiciare traditionale acordate „oamenilor buni si batrani”, cat
si regimul probator – juratorii, juramantul, marturii etc.
Se evidentiaza originaliatea organizarii politice romanesti in formarea
Tarilor Romane cat si faptul ca Legea tarii reprezinta opera creatiei
spiritualitatii romanesti civilizatoare din spatiul stramosesc dacic.
36
V.Popa si A.Bejan, op.cit.,pag.51
46
este o creatie romaneasca, anterioara intemeierii statului, voievodul
reprezentand initial nu numai comandantul ostilor, ci si conducatorul unei
uniuni de obsti avand atributii politice, administrative si judecatoresti. In tarile
romane, adoptarea sa este legata de intemeierea statelor feudale de sine
statatoare ca si o necesitate a organizarii de catre un conducator militar a
luptei pentru suveranitate si neatarnare.
Dupa lupta de la Posada din 1330, si-a luat titlul de „domn”, purtat si de
catre urmasii lui. Acest titlu nu semnifica numai pozitia sa in stat, dar si
situatia sa de independenta ce nu recunostea nici o suzeranitate.
Dupa ce-l inlatura pe Balc, Bogdan isi ia acelasi titlu, care alterneaza in
Moldova cu acela de „gospodar”, „gospodin” ori „samodirjet”, cuvinte de
origine slava, traductibile prin „singur stapan”.
Pe plan intern aparitia institutiei domniei a presupus unirea micilor
formatiuni in mod pasnic sub conducerea unui singur voievod. Dupa
intemeierea statului existand si alti voievozi locali, vasali conducatorului
statului, distinctia dintre acestia se realiza prin adoptarea de catre seful
statului a titlului de „Mare voievod”.
Pe plan extern, aparitia domniei a constituit un factor catalizator al
concentrarii luptei pentru desfiintarea tendintelor de suzeranitate straina, tot
mai amenintatoare din partea Portii si a Coroanei Maghiare.
Titlul de „domn” provine din latinescu „dominus” traductibil prin
substantivele proprietar dar si stapan sau conducator de osti. El poarta acest
titlu alaturi de altele mai rare, precum si cel de despot, intrebuintat de Mircea
cel Batran si Ieremia Movila sau „singur stapanitor” cu care se autointitula
Mircea cel Batran.
Infiintarea Mitropoliei Tarii Romanesti in 1359, mitropolie aflata sub
jurisdictia patriarhiei de Constantinopol, ii va da lui Nicolae Alexandru
legitimizarea Bizantului, el fiind recunoscut „Domn autocrat”, adica singur
stapan, independent, fapt ce se va petrece si in Moldova.Termenul de domn
a avut in acelasi timp si o semnificatie religioasa, Voievodul-Domn fiind
modelul pamantean al lui Dumnezeu.
In titulatura ca si in subscrierea monogramatica si autografa din Tara
Romaneasca si Moldova, apare vocabula „Io” ori formulele „Ion” sau „Ioan”,
care la origine au insemnat „cel daruit de Dumnezeu” sau „cel ales de
Dumnezeu”. Acesta este un atribut teocratic, doar biserica putand investi pe
domn la incoronare cu aceasta calitate, cu scopul de a conferi grandoare
domniei si a asigura formal continuitatea dinastica. La randul lor, si domnii se
prevalau in sustinerea autoritatii lor tot atat de argumentul teocratic: toate
documentele vremii certifica conceptia monarhiei de drept divin, expresiile de
genul „Io,….voievod, din mila lui Dumnezeu, domn…..” fiind frecvent utilizate.
49
Principiul electivo-ereditar a suferit primele deteriorari din secolul al XVI- lea cand a
inceput sa aiba acces la tron orice boier. Aceasta a dat nastere la numeroase confruntari
intre familiile boieresti, confruntari in care nu de putine ori au fost implicate si familiile
nobiliare din statele vecine si turcii.
Regula alegerii pe viata a domnului a fost si ea anulata de turci, care au
pretins ca domnii sa fie intariti de Poarta la trei ani, iar in secolul al XVII-lea in
fiecare an. Principiul alegerii domnului, desi deteritorat a continuat sa
functioneze pana in secolul al XVIII-lea, ultimul domn ales fiind Constantin
Mavrocordat in anul 1730.
50
Sfatul domnesc era format dintr-un numar de 10-15 in Tara
Romaneasca si 15-30 de persoane in Moldova, toate in randul marilor boieri
la care se mai adaugau varfurile clerului.
Membrii sfatului erau desemnati de domn, la inceputul fiecarei domnii,
prin alegere libera si reinnoiti in tot sau in parte, dintr-un cerc traditional de
mari boieri, numiti „neamuri bune”.
Fiind exponentul de varf al clasei feudale, pe care domnul o asocia la
conducerea statului, sfatul domnesc a avut atributiuni corespunzatoare celor
ale domnului, dupa cum urmeaza:
In politica interna, sfatul era dator sa informeze pe domn cu privire la
starea de spirit din tara, dar mai ales cea din randurile boierilor.
In politica externa, domnul se consulta cu boierii cu privire la cele mai
importante chestiuni. Sfatul isi spunea parerea ori de cate ori era incheiat
un tratat, sau atunci cand politica externa urma o noua orientare. Astfe,
in 1456, Petru Aron a consultat sfatul atunci cand a hoatarat sa le plateasca
turcilor haraciu, la fel procedand si Mihai Viteazul in 1594 cand a pornit razboi
impotriva turcilor. Totodata sfatul garanta respectarea de catre domn a
tratatelor incheiate cu statele straine.
Boierii din sfat erau consultati si in probleme de ordin financiar,
bisericesc sau cu privire la organizarea armatei.
In administrarea justitiei, sfatul era de asemenea un factor important
atat cat a participat la pronuntarea unor hotarari, dar ca si un sfetnic al
domnului in chestiunile juridice mai importante. Trebuie precizat de la bun
inceput ca sfatul domnesc nu functiona nici ca o instanta de judecata si nici
ca un organ jurisdictional. El era insa asociat la pronuntarea unor hotarari
penale sau civile, intarind prin autoritatea sa hotararile domnesti.
Aceasta deoarece domnul era interesat sa asocieze deciziilor sale
participarea boierilor din sfat, fie din necunoasterea normelor juridice sau a
cutumelor aplicablile37 fie pentru a solidariza clasa feudala hotararilor sale 38.
Atributiile bisericesti, constau in consultarea de catre domn in toate
probleme importante. Aceste chestiuni priveau infiintarea unor noi eparhii,
mutarea episcopiilor sau a mitrolopiilor de la o resedinta la alta.
In chestiunile militare, de asemenea domnul obisnuia sa se consulte
cu sfatul domnesc. Acesta cu atat mai mult cu cat in sfatul domnesc au
figurat si boieri cu calitati militare deosebite si chiar dregatori cu astfel de
atributiuni. Domni cu vestite calitati de condamnati militari precum Stefan cel
Mare sau Mihai Viteazul au deliberat impreuna sfatul asupra planurilor lor
strategice39.
Atributiunile financiare ale sfatului costau in consultarile pe care
domnul le avea cu acesta atunci cand voia sa infiinteze o dare noua sau
37
In acest sens, vezi V.Georgescu si P.Strihan, Judecata domneasca si Tara Romaneasca si Moldova 1611-1831,
Ed.Academiei R.S.R., vol.I, PAG.78.
38
Op.cit. Istoria dreptului romanesc, Ed.Academiei, vol.I, PAG.281
39
Idem, pag.284
51
sa evite neplata celor vechi. Desi nu avea dreptul de a controla cheltuielile
visteriei, unul dintre dregatori, vistirnicul, tinea catastifele de venituri si
cheltuieli.
6.3.3. Dregatorii
La inceput redus, dar odata cu trecerea vremurilor din ce in ce mai
numeros si mai specializat, aparatul dregatorilor s-a cristalizat in Tara
Romaneasca in vremea lui Mircea cel Batran si in Moldova in timpul lui
Alexandru cel Bun.
Dregatorii erau boieri care exercitau in cadrul curtii diferite slujbe, in
cele mai variate domenii ale treburilor statului sau chiar in interesul personal
al domnului. Ei erau numiti de catre domn in fata caruia depuneau juramant
de credinta.
Atributiile dregatorilor nu erau exact limitate, desi ele sunt vag
asemanatoare celor indeplinite de catre ministrii unui guvern modern. Pana la
reforma lui Constantin Mavrocordat (1730), ei nu erau platiti pentru slujbele
lor dar erau rasplatiti prin danii domnesti de sate sau ocine, scutiri de dari sau
daruri de la subalterni.
Aparatul dregatorilor era format din categorii distincte prin rang si
atributiuni. Potrivit caracterului si importantei dregatoriei, dregatorii puteau fi
dregatori civili de stat, dregatori militari si dregatori de curte.
53
Satrarul avea in atributiile sale grija corturilor domnesti si taberelor
in care era incartiruita armata.
54
si apartinea tuturor categoriilor sociale ale populatiei, cu exceptia unei
minoritati feudale privilegiate.
Incepand din a doua jumatate a secolului al XV-lea, datorita cresterii
productivitatii muncii si a dezvoltarii pietei interne, cuantumul birului a crescut,
el putand fi platit in doua, trei rate anuale. Darile de repartitie se vor majora si
se vor inmulti incepand cu secolul al XVII-lea.
6.3.4.2. Darile de cotitate
Darile de cotitate sunt cele mai vechi dari, cele mai importante fiind:
Oieritul, numit in Tara Romaneasca „vama oilor’ si in Moldova
„gostina”, era darea pe oi, stabilita in functie de numarul lor.
Gorstina sau „vama porcilor” era darea stabilita in functie de numarul
porcilor.
Dijmaritul era darea pentru stupii de albine zis si „albinarit’.
Vinariciul, numit in Moldova „deseatina din vin „sau”vadrari” era darea
din vin.
Pe masura ce nevoile statului feudal a crescut si numarul darilor40 dar si
cuantumul unor dintre ele. Totodata, a fost largita masa impozabila prin
impunerea la dari si a unor categorii de boieri, scutiti in vechime de astfel de
prestatii.
6.3.4.2. Muncile si slujbele
Supusii mai aveau fata de domnie obligatii in munca, numite
„slujbe”.Ele erau prestate pentru construirea sau intretinerea cetatilor ori a
drumurilor, podurilor, sau a morilor efectuau o serie de transporturi. Mai erau
si alte obligatii legate de oaste si serviciul militar, cum erau „straja”, „posada”
sau „lopatasul”.
In afara acestor obligatii, mai existau si obligatiile catre Poarta
constand in salahorie la fortificatiile turcesti ori de taiere a copacilor din
padure pentru cherestea sau unele transporturi.
6.3.4.4. Contribuabilii
Povara fiscalitatii era suportata de categoriile inferioare ale societatii,
varfurile ierarhiei feudale, marea boierime, clerul inalt si manastirile
40
Spre exemplu, mumai pe vii, vin si vanzarea lui, pe langa traditionalul vinarici au aparut pogonaritul, garduraritul,
camana, bourul, ceparia, paharnicia, branistea so ortul starostesc. (op.cit.Istoria dreptului……Ed.Academiei, pag.333)
55
bucurandu-se de privilegii constand in scutirea totala sau partiala de
dari. Practic obligatiile fiscale raportate la categoria sociala a contribuabililor
sunt invers proportionale: ele scadeau cu cat persoana se afla mai sus in
ierarhia sociala sau, dimpotriva cresteau cu cat contribuabilul se afla spre
baza acesteia.
Taranimea era practic supusa tuturor darilor.Impunerea se facea
prin sistemul cislei, stabilindu-se o suma globala pentru un grup de
contribuabili in functie de averea lor. Obligatia era solidara, astfel incat daca o
persoana fugea, ceilalti contribuabili erau nevoiti sa plateasca si partea celui
fugit. Daca intregul sat nu-si putea plati datoria, el era in intregime aservit.
Din secolul al XVII-lea fiscul a impartit populatia in doua categorii, respectiv
breslele fiscale si birnicii41. Deosebirea consta in faptul ca breslele fiscale
alcatuite din boieri, cler si slujitori domnesti erau datoare a plati intre 3 si 15
categorii de dari, in vreme ce birnicii, care formau majoritatea populatiei
sarace, erau nevoiti sa plateasca intre 35 si 40 de dari.
Avand in vedere rolul fiscalitatii in statul feudal, exista un sistem bine
organizat de impunere si percepere a darilor prin slujbasi si organe
specializate pentru eficientizarea acestui sistem, domnii recurgand de multe
ori la reforme fiscale prin care se inaspreau necontenit sarcinile fiscale ale
contribuabililor de rand.
__
* Condica visteriei lui Constantin Brancoveanu din anii 1693-1703 indica un numar de 36 de bresle fiscale.
56
6.3.6. Organizarea bisericii
Biserica ortodoxa a constituit dintotdeauna un sprijin fundamental al
statului feudal, atat pentru consolidarea structurilor sale interne, dar mai ales
pentru pastrarea idependentei si identitatii spirituale a neamului romanesc,
impotriva tendintelor expansioniste maghiare sau polone pe calea
catolicismului sau a celor turcesti pe cea a islamului.
Alaturi de domni, in intreaga perioada a feudalismului s-au aflat clerici
care i-au sfatuit si le-au intarit autoritatea.
Biiserica a fost organizata inca de pe vremea domniilor lui Mircea cel
Batran si Alexandru cel Bun in doua mitropolii, respectiv cea din Tara
Romaneasca si cea din Moldova.
Apar primele episcopii in Moldova, la Roman, Radauti si Husi, iar in
Tara Romaneasca la Severin, Ramnicu Valcea si Buzau.
Fiind o institutie feudala, si biserica a fost organizata tot pe baze
feudale: in varful ei se afla mitropolitul, secondat de episcopi, protopopi,
stareti, preoti si calugari. Asezamintele bisericesti s-au bucurat de obladuirea
domniei, care le-a inzestrat cu terenuri, vii, paduri, robi si tarani, si a construit
lacase de cult.
Intre mitropolit si domn erau relatii privilegiate: mitropolitii slujeau la
inscaunarea domnilor, care la randul lor confirmai numirea mitropolitilor,
episcopiilor si egumenilor.Biserica se afla sub tutele domnului, exercita
intreaga autoritate asupra patrimoniului.
59
incepand din secolul al XVIII-lea a inceput sa dispara distinctia dintre bunurile
personale ale domnului si cele ale coroanei si respectiv ale statului.
Ca si cei mai multi dintre boieri, precum si manastirile, domnia era
scutita de dari, astfel incat averile domnilor au crescut in mod considerabil.
Modul de constituire al proprietatii boieresti a fost urmarit mai sus,
astfel incat se cuvine a sublinia doar ca obiectul lui il puteau forma pamanturi,
munti, sate, branisti etc. si ca ele nu puteau fi instrainate decat cu
respectarea dreptului de protimis al rudelor. In caz de tradare (hiclenie),
proprietatile boieresti puteau fi confiscate de catre domn.
Proprietatea bisericeasca a fost costituita si ea tot prin modurile
descrise mai sus, referitoare la proprietatea nobiliara. Ea apartinea bisericii,
mitropoliilor, episcopiilor, eparhiilor, manastirilor, dar si a clerului format din
mitopoliti, episcopi, eparhi etc.
In plus, ea a fost constituita si prin danii particulare de bunuri mobile si
imobile. In Moldova si Tara Romanesca exista distinctie dupa model bizantin,
intre proprietatea mitropolitana si cea episcopala.
Proprietatea manastiresca a crescut considerabil, capatand intinderea
unor veritabile latifundii pe ale caror domenii lucrau robii iobagi, vecini sau
rumani manastiresti.
60
dreptul de proprietate al membrilor unor astfel de obstii defera calitativ de cel
al taranilor din obstile libere.
43
Apud E.Cernea si E.Molcut, op.cit., pag.103 si urm.
61
Branistea era o portiune din padure scoasa din stapanirea devalmasa.
Daca padurea era insuficienta, putea fi plantata padure tanara numita
dumbrava sau rediu. Titulariul branistei putea interzice intrarea strainilor in
padure pentru a vana, cosi ori pentru pasunarea animalelor.
Stapanirea asupra apelor implica vadul de apa, adica accesul la apa
si vadul de moara, adica instalarea agregatului de macinat. Legea tarii
ocrotea dreptul primului intemeietor al vadului, ocrotindu-l impotriva celor
ce veneau ulterior, pe care ii impiedica sa construiasca vaduri pentru mori
(reaua asezare a morilor).
6.4.2. Persoanele
62
drepturi si obligatii si capacitatea de exercitiu care inseamna aptitudinea
persoanei de a-si asuma obligatii incheind acte juridice.
Fara a face o analiza diferentiata a componentelor capacitatii juridice in
evul mediu, se cuvine a preciza ca toate persoanele aveau potrivit normelor
din Legea tarii capacitatea juridica, ceea ce inseamna ca in aceasta privinta
tuturor le era recunoscuta calitatea de subiect de drept, respectiv de a avea
drepturi si de a-si asuma obligatii.
Continutul capacitatii era insa diferentiat in functie de pozitia sociala,
de apartenenta persoanei la o anumita categorie sociala. Ea era diferita
pentru marii boieri si marea nobilime, clerul inalt, boierimea si nobilimea
mijlocie, clerul inferior, orasenimea, taranimea libera, jeleri si robi.
Boierimea si nobilii feudali, constituiau categoria sociala avand
deplinatatea drepturilor si obligatiilor publice si private, la inceput fara
deosebiri in randul acestei clase.
Incepand din secolul XV, diferentele erau reflectate si in cadrul aceleiasi
categorii in raport cu proprietatea. Astfel dupa natura proprietatii, diferea
boierimea si nobilimea laica de cea ecleziastica, iar dupa marimea si
valoarea ei difereau marea boierime si clerul inalt, de boierimea mijlocie si
mica.
Clerul era de asemeni o clasa privilegiata care se bucura de toate
drepturile publice atat datorita averilor dar mai ales influentei pe care o avea
in treburile si organizarea de stat. Membrii acestei clase erau reprezentanti in
organele centrale ale statului si aveau competente in materie judiciara, in
sensul ca puteau judeca unele pricini penale, civile si canonice.
O situatie aparte a avut-o clerul ortodox din Transilvania, odata cu
declararea ortodoxismului care religie tolerata.
Orasenii si targovetii au constituit o categorie sociala fata de care
domnia a avut o atitudine cand ingaduitoare cand agresiva.Un bun exemplu
de cooperare intre domnie si oraseni il constituie privilegiile acordate
de Stefan cel Mare in primul sau an de domnie negustorilor brasoveni
invitati sa vina cu marfuri in Moldova in octombrie 145745. Unui
privilegiu asemanator acordat pescarilor de catre Petru Rares (1527-
1538) se datoreaza prima atestare documentara a Galatiului.
Privilegii asemanatoare le-a acordat Mircea cel Batran orasului
Campulung si Vlad Vintila orasenilor din Pitesti, Arges si Ramnic. In plus
orasenii se bucurau de unele privilegii fiscale iar unele dintre orasele din
Transilvania aveau chiar dreptul de a bate moneda si de a-si ridica armata
proprie.
Taranimea libera, alaturi de oraseni a avut capacitatea juridica a
omului liber, supus doar domniei, dar de pe o pozitie inferioara celei boieresti,
cu drepturi mai putine si cu mai multe si mai grele obligatii. In categoria
45
Deoarece brasovenii au avut unele indoieli, Stefan reinnoieste invitatia la 13 martie 1458 cand intocmeste in forma
solemna, ca martori figurand boierii si mitropolitul Teoctist. Potrivit acestui document, brasovenii sunt „volnici si slobozi
sa umble prin toata tara, si prin cetati, si prin targuri ca sa-si vanda marfa lor: postavuri si panza si bobou si orice ar
avea. Panza si boboul se vor vinde cu cotul, postavul su bucata”.
63
taranimii libere intrau si unii sateni cu obligatii militare asa cum erau calarasii
si rosiorii. Randurile taranimii libere au fost ingrosate cateodata si de
boierasii saraciti de sarcinile fiscale. In Moldova si Tara Romaneasca ei se
numeau mosneni si razesi, unii dintre ei fiind ridicati de domnie chiar la
ranguri dregatoresti.
In Transilvania, taranimea libera a avut o situatie mai buna decat in
Moldova sau in Tara Romaneasca. Asfel taraniii liberi, desi nu puteau ocupa
functii inalte in aparatul de stat, puteau indeplini unele mici functii
administrative pe plan local. De asemenea, ei puteu avea in proprietate
bunuri mobile si imobile pe care le puteau transmite liber prin acte juridice de
vanzare, schimb etc.
Taranii aserviti numiti in Moldova si Tara Romaneasca rumani si
vecini, iar in Ardeal iobagi, aveau libertatea ingradita de dreptul pe care
stapanul il avea asupra persoanei lor, un drept de proprietate incomplet.
Aceasta se explica prin faptul ca proprietarul putea sa vanda, sa daruiasca
sau sa dea zestre odata cu pamantul si pe taranii care ii trudeau. Mai
mult, dreptul pe care acesta il avea asupra taranului dependent se intindea
si asupra urmasilor sau in linie barbateasca. Soarta de aservire a
barbatului, era urmata si de catre sotia sa.
Taranul aservit avea un drept de proprietate personala asupra
gospodariei sale, ridicata prin munca proprie, precum si asupra mijloacelor
demunca (inventarul agricol) sau a animalelor de munca.
Starea de dependenta putea lua sfarsit doar cu voia stapanului, care o
putea dispune in schimbul unei sume de bani eliberarea taranului dependent.
In Transilvania, iobagii aveau un statut juridic mai precar decat cei
din Moldova si Tara Romaneasca. Ei nu aveau nici un drept public, nu
puteau avea in proprietate imobile iar pentru sesiile lor trebuiau sa plateasca
o serie de obligatii in munca, produse si bani. Libertatea lor se a se muta de
pe un domeniu pe altul a fost suprimata urmare razboiului taranesc condus
de Gheorghe Doja din 1514, si legiferata prin Tripartitul lui Werboczi in
acelasi an. De altfel, starea de dependenta si asuprirea iobagimii din
Transilvania, a constituit motivul numeroaselor ridicari la lupta
impotriva oprimarii feudale si nationale din 1437, 1534 sau 1784.
Dependenta personala prin interdictia mutarii de pe un domeniu pe altul
a fost instituita si in Tara Romaneasca la 1595 de catre Mihai Viteazul (1593-
1601) precum si in Moldova in 1628 de catre Miron Voda Barnovschi (1626-
1629).
Aceste masuri de inasprire a dependentei taranimii aservite au avut
insa un efect de scurta durata, urmarile lor constand in fuga masiva a
taranilor aseviti de pe mosii.
Robii, tatarii si tiganii au fost atestati pentru prima oara in secolul al
XIV-lea. Robia este contemporana migratiei tatarilor, pecenegilor si
cumanilor.
Robii din Tara Romaneasca si Moldova erau impartiti in trei categorii,
respectiv robii domnesti, cei manastiresti si cei boieresti.
64
Stapanii de robi puteau dispune de ei ca de orice bun mobil sau imobil,
avand fata de ei obligatia de a-i imbraca si hrani, dar si dreptul de a-i
pedepsii, de a-i casatori sau chiar de a-i desparti.Starea de robie era
ereditara, copiii robilor devenind la randul lor robi.
Pentru uciderea robului unui alt stapan, putea cere despagubire in
vederea compensarii fortei de munca pierdute in acest fel.
Strainii erau tolerati in tarile romane, mai ales daca erau crestini. Lor le
era permis sa-si desfasoare negotul, sa intemeieze comunitati proprii si sa-si
ridice lacase de cult, asa cum s-au bucurat armenii si grecii. Ei puteau
„impamanteni”, fie prin numirea de catre domn intr-o dregatorie, fie prin
casatoria cu o pamanteana.
6.4.3. Rudenia
Rudenia este legatura dintre doua sau mai multe persoane. Aceasta
legatura poate rezulta din faptul nasterii a doua persoane dintr-un
ascendent comun si se numeste rudenie fireasca sau de sange, din alianta
care genereaza raporturi intre grupul de rude al unui sot cu grupul de rude al
celuilalt sot (incuscrire), din consumarea tainelor botezului si cununiei
subsecvent carora nasii devin rudele finilor, numita rudenie spirituala si din
acte juridice de adoptie, infratire etc., numita si „rudenie din calimara”
datorita caracterului ei consensual, prin care se creeaza relatii de rudenie
intre doua sau mai multe persoane si rudele lor.
Rudenia fireasca numita si rudenie naturala sau de sange,
recunoscuta si in dreptul roman se intemeiaza pe faptul nasterii.
Ea poate fi directa, atunci cand se stabileste intre tata si fiu sau
colaterala cand este vorba despre frati. La randul ei, rudenia in linie dreapta
poate fi ascendenta sau suitoare (de la fiu la tata si bunic) sau
descendenta, coboratoare de la bunic, tata, fiu nepot.
Rudenia naturala poate fi colaterala atunci cand doua persoane au
acelasi ascendent comun (intre frati, veri, unchi, matusi etc).
Gradele de rudenie se stabilesc in functie de numarul de nasteri intre
doua persoane sau pana la autorul comun. Spre exemplu rudenia dintre tata
si fiu este una directa descendenta de gradul I, caci o singura nastere, a fiului
ii desparte pe ei. Rudenia dintre frati este una colaterala de gradul II,
deoarece de la unul la celalalt, spre autorul comun exista doua nasteri.
Acest mod se stabilire a rudeniei de sange este valabil si in prezent.
Rudenia prin alianta se intemeiaza pe casatoria sotilor. In traditia
romaneasca, sotia trebuia sa-l urmeze pe sot, stabilindu-se la locuinta
parintilor acestuia. Rareori se intampla ca sotul sa se stabilesca la casa
socrilor, ceea ce constituia pentru el o situatie de inferioritate.
Fara sa aiba gospodaria impreuna cu socrii, acestia erau considerati ca
si parinti pentru ambii soti.
Rudenia spirituala „nasia” se intemeia pe relatia stabilita intre nasi si
fini prin taina a botezului si cea a cununiei religioase, fiind considerata de
normele canonice mai puternica chiar decat rudenia fireasca. Finii erau datori
65
sa le acorde ascultare si respect nasilor pe care ii numeau parintii lor
spirituali. La randul lor, nasii trebuiau sa le poarte de grija finilor, cei de botez
fiind obligati sa-si cunune finii ajunsi la varsta casatoriei. Fiind considerati ca
si rude, era interzisa casatoria dintre nasi si fini.
Alta forma de rudenie intemeiata pe taina botezului, era „fratia de
cristelnita” stabilita intre copiii botezati in apa din aceeasi cristelnita
considerati ca si frati buni. In unele zone ale tarii, copii alaptati de aceeasi
doica sau de acelasi san se socoteau „frati de lapte”.
Adoptia si infratirea erau alte forme ale rudeniei, intemeiate pe
consimtamantul celor ce se implicau in acest gen de acte juridice.
Adoptia, numita si infiere sau „luare de suflet”, a fost mai rar intalnita in
evul mediu romanesc, dar avea o semnificatie aparte si crea relatii de rudenie
intre infiat si infietori si rudele acestora. Infierea se facea cu consimtamantul
parintilor, infiatul dobandind prin infiere numele infietorilor, dar si toate
drepturile rezultate din noua filiatie.
Alte forme de rudenie create prin consens, au fost infratirea si
insuratirea. Prin infratire, doi barbati hotarau ca respectand un anumit ritual
(de regula „ruperea furcii”) sa se infrateasca si sa se stapaneasca aceeasi
mosie. Obiceiul era adaptat si in privinta a doua femei, care se „insurateau”.
In Moldova si Tara Romaneasca era mai cunoscuta si „fratia de cruce”.
6.4.4. Familia
Familia in evul mediu romanesc se constituia prin casatoria celor doi
soti. De altfel insasi casatoria constituia un element esential si obligatoriu in
ciclul vietii, subliniat de obiceiul ca si celor morti necasatoriti sa li se
organizeze o nunta simbolica, „nunta mortului”, existand si in zilele noastre ca
in caz de deces, tinerele fete sa fie inmormantate in rochie de mireasa.
Incheierea casatoriei era precedata de o logodna. Pana la perfectarea
casatoriei, logodnicii se vizitau reciproc (”vederea in fiinta”), purtau discutii
(„urmarea de vorba”) se prezenta zestrea, iar viitorul mire trebuia sa arate
care-i este averea si ce parte de pamant i se cuvenea de la parintii sau de la
fratii sai. Apoi. Petitorii negociau cu parintii fetei zestea apoi intelegerea era
urmata de un ospat. Pentru incheierea logodnei, ca si a casatoriei, era
necesar consimtamantul tinerilor in cauza, iar in caz de neintelegere, decisiva
era autoritatea paterna.
Casatoria se incheia prin consimtamantul liber exprimat al celor doi
soti. Ea constituia un act public celebrat cu acordul parintilor in fata si cu
benedictiunea autoritatii bisericesti. Ca o consecintaa incheierii casatoriei,
in Transilvania preotii parohi aveau obligatia de a tine registre de casatorie
in care erau obligati sa treaca numele sotilor, al martorilor, ziua si locul
celebrarii actului religios.
In privinta varstei, mirele trebuia sa fie mai mare decat mireasa, iar
casatoria se incheia de regula la varste fragede fata de perceptiile actuale.
Dreptul scris care a reluat unele obiceiuri instituia regula ca „baietii sa fie
66
puberi, iar fetele apte pentru barbat” adica primii sa fi trecut de 14 ani, iar cele
din urma de 12.
Numeroase si variate erau impedimentele la casatorie. Ele se
intemeiau in primul rand pe rudenia viitorilor soti, caci era oprita casatoria
intre consagvini si afini pana la gradul al VII-lea, precum si cea dintre nasi si
fini. Tutorele nu se putea casatori cu pupila atata vreme cat ii administra
averea, si nici preotii daca viitoarea sotie era de o alta confesiune. Lipsa
acordului parintilor putea constitui un impediment dar usor de trecut prin
„fuga mirilor” sau prin „rapirea miresei”, obicei sugerat si in zilele noastre in
cursul nuntii, cand se da de veste ca „mireasa a fost furata”.
De asemenea era oprita o persoana sa se recasatoreasca de mai mult
de trei ori.
Ceremonialul nuntii a fost redat cu fidelitate in traditiile populare si
este inca pastrat cu sfintenie in unele zone ale tarii.
In raporturile dintre soti, hotaratoare era supunerea sotiei fata de
barbatul ei, principiu regasit si in perceptele biblice.
Ea era obligata sa-l urmeze pe sotul ei si sa-i fie fidela. Sotul avea
asupra sotiei un drept de corectie, in sensul ca putea sa o certe, „s-o bata
putintel, cu masura, sa nu se prea treaca”, iar in caz de vina mare „s-o bata
cu vrasmasie oricat de mare” si chiar „sa o inchiza cum ar fi in temnita si sa o
puna in hiara”.
Divortul era admis insa el constitua o raritate. Cu ocazia divortului se
facea si impartirea bunurilor aduse sau dobandite in timpul casatoriei, iar in
privinta copiilor, baietii il urmau pe tata si fetele pe mama.
In caz de desfacere a casatoriei din motive neinputabile sotiei, zestrea ii
era restituita, dar in cazul culpei acesteia, zestrea era oprita de catre sot.
Puterea parinteasca era absoluta, parintii putandu-si in caz de nevoie,
chiar vinde copii. Drepturile si obligatiile dintre parinti si copii aveau un
caracter de relativa reciprocitate. Emanciparea copiilor avea loc atunci cand
parintele abuza de puterea parinteasca, cand se impartea averea de bastina
intre fii (emanciparea fata de baieti) si cand se casatoreau fetele
(emanciparea fata de fete). In familiile cu mai multe generatii (bunici-parinti-
copii), puterea parinteasca era exercitata de catre bunic, acestuia
supunandu-i-se atat tatal cat si nepotii.
6.4.5. Succesiunile
Succesiunea sau mostenirea constituie transmiterea averii unei
persoane decedate, catre succesorii acesteia, determinati prin vointa legii sau
a defunctului. Prin moartea unei persoane si deschiderea succesiunii
acesteia treceau asupra succesorilor sai, bunurile si datoriile sale.
Succesiunea se deschidea in momentul mortii firesti si in beneficiul unei
persoane existente la acea data si care nu este nedemna, in sensul ca putea
avea calitatea de mostenitor.
67
In feudalism, pana in secolul al XV-lea succesiunea se transmitea
potrivit legii, adica obiceiului, iar mai apoi potrivit vointei defunctului
exprimata prin testament „cu limba de moarte ”.
Succesiunea legala, ab intestat cunostea urmatoarele clase de
mostenitori :
ü mostenitorii legitimi, descendentii, ascendentii si colateralii;
ü copilul din afara casatoriei, in raport cu succesiunea mamei si a rudelor
ei;
ü infiatul fata de averea parintelui lui sufletesc si viceversa;
ü sotul supravietuitor si vaduva saraca;
ü autoritatile publice in cazul succesiunilor vacante.
Mostenitorii legali directi erau considerati descendentii defunctului.In
Tara Romaneasca opera privilegiul masculinatii, in sensul ca numai in lipsa
baietilor, la o succesiune puteau participa si fetele. Ele isi primeau partea lor
din averea parinteasca prin inzestrare, de obicei in bani sau in lucruri mobile.
Daca defunctul lasa copii din mai multe casnicii, succesiunea parintelui
comun se impartea intre acestia.
In privinta colateralilor, rudenia era luata in considerare pana la a opta
spita si putea fi dovedita cu martori. Sotia defunctului, daca avea copii din
casatoria respectiva, facea si ea parte din categoria mostenitorilor.
Monahii din manastiri mureau fara posteritate economica, in sensul
ca intreaga lor avere dobandita dupa intrarea monahala ramanea lacasului
unde au slujit ultima oara, regula mentinuta si in zilele noastre prin reguli de
drept speciale.
Averile celor ce mureau fara succesori erau culese de stat, adica de
domn sau organele fiscale.
In Transilvania, Tripartitul lui Werboczi instituia reguli speciale privind
succesiunile.
Bunurile care faceau obiectul succesiunii nobiliare se imparteau in
bunuri mostenite (care reveneau descendentilor si in lipsa acestora
ascendentilor si colateralilor), bunuri donative (reveneau indeosebi baietilor
si in mod exceptional fetelor), bunuri cumparate (se transmiteau si celuilalt
sot – daca figura in actul de proprietate), bunuri dobandite prin schimb
(mostenite numai de baieti) etc.
In ceea ce priveste succesiunea iobagilor, in lipsa succesorilor legali, ei
puteau lasa averea prin testament doar in privinta bunurilor mobile, deoarece
imobilele lor dobandite prin mostenire le mosteneau in totalitate stapanii
mosiilor. Bunurile imobile dobandite, treceau numai in cota de ½ in stapanirea
nobilului feudal.
Preocuparea pentru cinstirea mortului se materializa in „pomenirea” sa
la inmormantare si la parastase, facute cu masa si pomeni, pentru „usurarea”
sufletului mortului. Este si motivul pentru care o buna parte din averea sa,
„partea sufletului”, ce putea ajunge pana la 1/3, era pastrata pentru
indestularea grijilor sufletesti ce cuprindeau dupa datina pe langa cheltuielile
de inmormantare si costul pomenilor pana la sapte ani, al dezgroparii
68
osemintelor si chiar a zidirii unei fantani pentru sufletul mortului la care sa-si
potoleasca setea trecatorii.
70
Ierosilia, era definita ca fiind orice greseala a omului fata de biserica.
Ea putea consta in „impreunarea trupeasca in biserica sau cu o calugarita”,
sau furtul de lucruri sfintite dintr-un loc sfintit.
Omuciderea sau „moartea de om” era de asemenea o infractiune
foarte grava dominata de conceptia razbunarii (moarte pentru moarte!). Nu se
facea inca deosebire intre omorul premeditat sau nepremeditat.
Paricidul, consta in uciderea parintilor, copiilor sau fratilor sotiei.
Pedeapsa traditionala era arderea de viu, considerata moartea cea mai
cumplita.
Infractiunile impotriva proprietatii, furtul si talharia erau pedepsite cu
asprime.
Talharia constand in furtul comis prin violenta, era cunoscuta sub
numele de jac, jacuire, jaf sau talhasug. Aceasta infractiune era pedepsita
cu moartea prin spanzurare.
Furtul care consta in insusirea pe nedrept a lucrului altuia, numit si
„furtisag”, era cea mai frecventa infractiune. In functie de gravitatea lui, era
pedepsit cu ocna, mutilarea, surghiunul sau gloaba.
Infractiunile contra moralei, violul, rapirea de fete, adulterul si bigamia
erau aspri pedepsite. In plus, in caz de adulter, sotia adulterina pierdea
zestrea in favoarea sotului ultragiat.
Vinile mici erau infractiunile mai putin grave, a caror sanctionare era
de regula mai blanda. Dintre acestea enumeram mai jos:
Marturia mincinoasa,”limba stramta” sau „sperjurul” in cadrul unui
proces erau aspru sanctionate, ajungandu-se chiar la insemnarea cu fierul
rosu, daca se repeta de patru ori.
Denuntarea calomnioasa „sudalma mare” era pedepsita cu aceeasi
pedeapsa cu care ar fi fost sanctionat cel impotriva caruia s-a comis
infractiunea.
Loviturile (cu palma sau cu toiagul), ranile si vatamarile corporale,
numite „ucisaturi” erau sanctionate cu gloabe, insotite de obligarea
autorului la despagubirea incapacitatii fizice provocate partii vatamate.
Insulta sau „sfada” era savarsita cu prilejul certurilor de hatarnicie era
sanctionata cu gloaba.
Pentru toate infractiunile, obiceiul permitea o larga aplicare a principiului
compozitiunii prin care puteau fi rascumparate cele mai multe infractiuni.
Chiar si in cazul pedepsei cu maortea cei pedepsiti puteau sa-si rascumpere
„capul” sau „gatul”.
Pedepsele aveau un pronuntat caracter aplicativ, ele mergand de la
pedeapsa cu moartea, inchisoarea la ocna, temnita, puscaria, pana la cele
banesti.
Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spazurare,
decapitare, tragerea in teapa, arderea de viu, innecarea, ingroparea de viu
sau sugrumarea), mutilarea, infierarea si bataia (cu toiagul, pe ulita, la talpi
sau cu buzduganul).
71
Pedepsele privative de libertate imbracau una din urmatoarele forme:
inchiderea la ocna, temnita, grosul, varta ori surghiunul.
Pedepsele pecuniare constau in desegubina, gloaba sau confiscarea
averii.
Pedepsele accesorii sau complementare erau tortura, degradarea
civica si raderea barbii.
Legea tarii spre deosebire de normele penale din Ardeal unde nobilii
erau autorizati ca pe domeniile lor sa ridice spanzuratori, sa pedepseasca si
sa cazneasca, nu permitea torturarea celor vinovati si nici supunerea la
cazne.
Potrivit legii, pedeapsa capitala pentru boierii hicleni se executa prin
lovirea cu buzduganul de catre domn, dar si cu taierea capului sau
spanzurarea daca cel hiclean nu era boier. In afara de domn, puteau
pronunta pedeapsa cu moartea si marele vornic, banul ori manastirile
investite cu competenta de a judeca in satele lor orice vina.
75
Sistemul pedepselor era si el impartit in cele fizice (bataia, mutilarea si
pedeapsa cu moartea) si cele duhovnicesti, constand in matanii, rugaciuni,
plocoane si oprirea de la mancarurile cu sare (posturi).
In ceea de priveste procedura de judecata a fost sumar consacrata de
textele pravilelor. Se facea vorbire despre mijloacele de probatiune (marturia
si juramantul), dar si despre marturia falsa sau despre incriminarea
judecatorilor care se lasau mituiti.
76
dreptul nobililor de a-i urmari pe fugari si de a-i readuce pe pamanturile lor.
Pravilele stabileau chiar interdictia altor nobili de a-i primi pe fugari si de a-i
readuce pe pamanturile lor si totodata obligatia acestora de a-i preda
stapanului feudal.
Taranii vecini aveau obligatia de a-i plati stapanului cuvenita dijma, iar
in cazul recoltelor slabe, acestuia ii era consfintit dreptul de a pretinde toata
recolta.
Era totodata reglementata paza hotarelor, recoltelor, a vitelor, pomilor,
morilor si a inventarului agricol sub sanctiunea unor pedepse severe pentru
deteriorarea acestora. Aceleasi pedepse puteau fi aplicate si pentru furt sau
instigare, daca era comis „dela stapan”, „din biserica”, „la drumul mare” sau
„la foc”.
Partea a II a si cea mai ampla din continutul pravilelor, inspirata din
principiile dreptului bizantin, se referea la principalele institutii ale dreptului
civil, penal si procesual.
Proprietatea feudala s-a bucurat de o reglementare ampla. In sistemul
pravilelor aceasta putea fi mireana sau bisericeasca. Obiectul proprietatii
mirene il constitua pamanturile si bunurile mobiliare. Dreptul de proprietate
asupra bunurilor bisericesti considerate ca „sfintite” se bucura de o protectie
divina (jus divinum). Din acesta categorie de bunuri faceau parte locurile
bisericesti si cele calugaresti.
Persoanele numite „obraze”erau incadrate in categoria „slobozilor”si
in cea a dependentilor.
Din prima categorie (slobozilor) faceau parte domnul, boierii (la randul
lor cei mari de vita „aleasa”, „cei mijlocii” „de treaba” sau de „folos tarii” si de
oamenii domnesti) precum si clerul. Caderea boierilor „din cinste” urmare a
unor pedepse infamante ii puteau arunca in randul robilor.
Din categoria persoanelor dependente faceau parte taranii categorisiti
a fi „neintelegatori” sau „oameni de gios” si robii. Asupra celor din urma,
stapanul avea un drept discretionar de corectie. Ei isi puteau redobandi
libertatea fara voia stapanului ca rasplata pentru denuntarea acestuia in cazul
cand ar fi comis fapta de falsificare de moneda sau aceea de a-i fi indemnat
la desfrau.
O persoana devenea majora la implinirea varstei de 25 ani, dar
raspunderea penala putea fi angajata de la 18 ani. In dreptul penal se tinea
seama de (circumstante) profesiunea persoanei, de credinta religioasa sau
de renumele acesteia de a fi „credincioasa’, „cu nume bun” ori „vestit de rau”.
Ample reglementari au continut cele doua pravile in privinta casatoriei
si a relatiilor de familie.
Astfel, logodna crea relatii de alianta intre familiile viitorilor soti.
Logodnicul putea chema in judecata pe cel ce ar fi adus injurii logodnicii sale.
Impedimente la casatorie numite „sminteli”, erau considerate a fi fara
voie, atat pentru barbar cat si pentru femeie, incestul sau relatiile de tutele
dintre viitorii soti. Totodata era interzisa cea de a treia casatorie consecutiva,
77
in urmatorii termeni: „Cinstitutul bagoslav si marele grigorie zice ca nunta cea
dintai este lege, a doua este iertare, iar a treia calcare de lege”.
Efectele casatoriei se refereau in special la drepturile sotului care
dobandea puterea maritala asupra sotiei. In virtutea acestuia, el administra
zestrea sotiei asupra careia avea un drept de corectie constand in bataie.
Casatoria inceta prin decesul unuia dintre soti ori era desfacuta prin
divort. Divortul putea fi pronuntat prin cauze determinate in cuprinsul
pravilelor, asa cum ar fi: adulterul, erezia, neglijarea intretinerii sotiei,
nebunie, farmece, betie sau alungarea sotiei. Despartirea putea fi realizata fie
pe cale judecatoreasca fie prin repudiere (carte de despartire).
Materia obligatiilor si a contractelor avea la baza principiul
raspunderii individuale, progresist in raport cu vechile norme consuetudinare
care se intemeiau pe raspundere colectiva.
Izvoare ale obligatiilor erau considerate a fi conventia (tocmeala) si
„greseala” cu sau fara „nesocotinta”.
La incheierea contractelor, consimtamantul nu trebuia sa fie viciat
prin „frica”, nevoie sau „sila” si nici „prin amagire”. Partile puteau fi
reprezentate prin mandatari, numiti „ispravnici” si „pristavi”, sau prin tutori,
procuratori si executori testamentari.
Cele mai importante contracte erau vanzarea, inchirierea (namuirea),
imprumutul si donatia. Garantiile contractuale continuau sa fie chezasia si
zalogul.
Transmiterea succesiunilor se facea fie printr-un testament scris numit
„zapis”, fie oral „lasat cu limba de moarte”. Testamentul era valabil daca
cel ce l-a lasat „era cu mintea intreaga”, fie in scris, fie oral in prezenta a 5-
7 martori.
Erau considerati incapabili de a mosteni, asasinul si feciorii sai in
privinta succesiunii celui asasinat, precum si fii rezultati din incest sau siluire
cu privire la acerea mamei lor. Incapabili de a dispune (nevolnici), erau
considerati cei condamnati pentru comiterea unor infractiuni impotriva
moralei.
Clasele de mostenitori erau ascendentii, descendentii si colateralii pana
la al noualea grad inclusiv. Copiii naturali aveau dreptul numai la mostenirea
mamei lor.
Normele de drept penal s-au bucurat de cea mai ampla reglementare,
potrivit celor mai avansate principii din acea vreme.
Ca si in alte scrieri ale vremii, infractiunile erau impartite in „vini” sau
„greseli” mari, „de cap” si vini mici, cea mai periculoasa fiind considerata
infractiunea flagranta, „vina de fata si aratata”.
La calificarea unei infractiuni se tinea seama de intentie („gandul
faptasului”), de locul comiterii ei („la loc de cinste” sau „la curte”), precum si
de timpul in care acesta a fost savarsita. Pravilele privesc in mod deosebit
infractiunea savarsita dar nereusita de tentativa, autoratul de complicitate
precum si pluritatea infractionala sub forma concursului de infractiuni sau a
recidivei.
78
Cauzele care aparau de raspundere erau considerate a fi nebunia,
varsta sub 7 ani, provocarea, legitima aparare, ordinul superiorului si obiceiul
locului.
In categoria circumstantelor atenuante, pravilele consacrau varsta,
ignoranta, mania, betia, pasiunea, surzenia sau mutenia, „greseala fara
inselaciune”, somnambulismul sau „slabiciunea firii femeii”.
Constituiau circumstante de agravare, hiclenia comisa de boierii mari
si „lotria” daca cel ce indeamna la furt era ruda cu cel indemnat.
Pedepsele aveau si in aceste pravile un caracter aplicativ.
Pedeapsa cu moartea consta in taierea capului, spanzurare, tragerea
in teapa sau arderea in foc, care puteau fi precedate de mutilari in cazul
paricidului, sau urmate de arderea cadavrului falsificatorilor de moneda.
Pedepsele fizice constau in mutilari (taierea mainilor sau a nasului),
purtarea de cozile cailor, turnarea de plumb topit in gura ori bataia. Potrivit
regulilor de procedura, aceste pedepse nu puteau fi aplicate boierilor si
clerului ci numai oamenilor de jos. De asemenea, ele nu se aplicau de regula
mestesugarilor iscusiti (giuvaiergii, armurieri etc), pentru ca prin aplicarea lor
sa nu devina inapti sa-si practice mestesugul.
Pedepsele privative de libertate erau ocna, temnita si surghiunul la
manastire in cazul boierilor.
Dispozitiile procedurale dadeau puteri discretionare judecatorilor, a
caror apreciere era foarte larga in sensul ca puteau pronunta schimbarea sau
chiar iertarea de pedeapsa. Pravilele prevedeau ca judecatile puteau fi
mirenesti si bisericesti, cauzele penale si cele civile fiind judecate de aceiasi
judecatori.
In materie penala, actiunea publica era pusa in miscare de catre
victima sau de catre alte persoane indreptatite sa o faca precum parintele
pentru copil, stapanul pentru sluga, logodnicul pentru logodnica, sotul pentru
sotie, dascalul pentru prunc, vladica si egumenul pentru clerici si monahi.
Cat despre mijloacele de proba, acestea puteau fi depozitiile
martorilor martorilor, juramantul, inscrisurile, expertizele, prezumtiile si numai
in penal, tortura. Valoarea marturiilor era apreciata in functie de pozitia
sociala: cei cu vaza sau expertii (vracii, dascalii sau doctorii) trebuiau crezuti
mai mult decat oamenii de rand.
Pravilele recunosteau principiul autoritatii lucrului judecat, dar si
sanctiunea prescriptiei care in civil era de 40 de ani pentru reclamarea
zalogului si 30 de ani pentru datori ori succesiuni, iar in penal de 5 ani pentru
furt si 10 ani pentru ranire.
Hotararile pronuntate nu puteau fi apelate, insa ele puteau fi evocate in
fata unui judecator superior.
6.5.5. Dreptul scris in Transilvania
Aparitia si evolutia dreptului scris a fost si ea influentata de cele doua
tendinte din viata politico-sociala, respectiv, pe de o parte tendintele factorilor
locali de consolidare a autonomiei vioevodatului Transilvania, pe de alta
parte, tendintele de centralizare ale coroanei maghiare.
79
Subsecvent rascoalei de la Bobalna din 1437, nobilimea din
Transilvania a adoptat „Unio triun nationum”, declaratie politica si juridica
potrivit careia puterea politica in stat urma sa fie exercitata numai de catre
nobilimea maghiara, patriciatul sasesc si mica nobilime secuiasca.
Primele incercari de codificareale dreptului scris si nescris i-au apartinut
lui Matei Corvin prin al sau „Decretum maius” din 1486.
Vladislav al III-lea i-a cerut juristului Stefan Verboczi sa intocmeasca o
colectie de drept scris, valorificand izvoarele scrise si mai ales cele nescrise
existente. Colectia a aparut in anul 1517 sub influenta razboiului taranesc
condus de Gheorghe Doja din 1514 si desi nu a fost publicata oficial, a fost
utilizata in practica instantelor pana in anul 1848.
Lucrarea a fost sistematizata in trei parti, motiv pentru care a fost si
cunoscuta sub numele de „Decretum tripartitum” sau tripartitul lui Verboczi.
Ea a consacrat relatii si institutii de drept feudal, dintre care cea mai
cunoscuta a fost legarea de glie a iobagilor,„mera ad glebae adstricti”.
Codificarea a fost facuta de pe pozitia dominanta a elementului nobiliar
maghiar, lucrarea vadind deosebirile esentiale dintre dreptul Ungariei si cel al
Transilvaniei.
Toate dispozitiunile consacrate de actele familiei mai sus mentionate,
faceau trimitere la materiile contractelor, obligatiilor,familiei, succesiunilor si
dreptului procesual.
Toate aceste dispozitiuni au fost de larga aplicare, ca si in Moldova si
Tara Romaneasca, particularitati existand doar in materia succesiunilor.
Astfel, bunurile donative nu puteau fi transmise in Transilvania decat
baietilor. Pamanturile taranilor aserviti treceau initial in proprietatea regelui,
iar mai apoi in cea a nobililor.
Particularitati deosebite au marcat in dreptul transilvan „Statutele Tarii
Fagarasului”. Redactate in limba latina si elaborate la propunerea romanilor,
ele au codificat vechi obiceiuri juridice romanesti, pe care le-au redat intr-o
forma fidela dar concentrata. In cuprinsul lor nu exista o sistematizare, astfel
incat se intercalau dispozitiunile de drept civil cu cele penale sau de drept
procesual.
Dispozitiuni partculare deosebite ce cele din Moldova si Tara
Romaneasca priveau materia dreptul familiei si a succesiunilor. Casatoria
se incheia cu consimtamantul parintilor fara de care aceasta era considerata
„cu fuga”. Zestrea fetelor trebuia consimtita de catre parinti, iar in lipsa
acestora de catre frati. De asemenea, casatoria putea fi desfacuta si prin
repudiere iar bunurile retinute de catre sot.
In ceea ce priveste succesiunile, dipozitiuni din Statutele Tarii
Fagarasului prevedeau ca fetele inzestrate de parinti nu veneau la
succesiunea acestora.
Dipozitiunile de drept penal incriminau aceleasi fapte penale, precum
furtul, juramantul mincinos (fals), vatamarea corporala, comertul cladestin.
80
Statutele Tarii Fagarasului au vadit unitatea de continut a normelor
juridice roamnesti, dar si aplicarea de catre toti romanii a acelorasi norme de
drept cunoscute si respectate ca atare si in afara arcului carpatic.
81
servicii publice. Din anul 1802, era consultat de catre domn si in privinta
stabilirii si repartizarii impozitelor. Aceste atributii noi ale divanului precum si
limitarea prerogativelor domnului, mai ales in materie judiciara, constituie
formele incipiente si totodata primele tendinte de separare a atributiunilor
statului.
Dregatoriile desi au fost mentinute in formele lor traditionale, totusi au
aparut si altele noi. Dregatorii erau numiti la inscaunarea domnilor si erau
reconfirmati anual. In afara dredatorilor care indeplineau anumite functii, erau
si dregatori fara de functii.
Doua erau categoriile de dregatori in functie de care era stabilita si
ierarhia boierilor: in prima categorie erau socotiti marii dregatori, cu numele
de boieri veliti ai caror succesori erau numiti neamuri, iar in cea de a doua,
boierii de rand ai caror urmasi erau numiti mazili. Din categoria marilor boieri
faceau parte marele ban (in Tara Romanesca), marele vornic, marele logafat,
marele postelnic, marele virstienic etc. Toti acestia erau numiti de regula din
randul anturajului fanariot al domnului, desi potrivit hatiserifului din 1802,
aveau prioritate boierii pamanteni.
Deosebit de semnificativa este insa imprejurarea ca slujbele
dregatorilor erau platite.
Organizarea financiara a fost orientata spre spolierea veniturilor
paturilor mici si mijlocii ale populatiei, in scopul aducerii la indeplinire a
obligatiilor asumate de catre domni fata de Poarta, dar si pentru sporirea
averilor personale ale lor si camarile lor. Obligatiile fiscale au fost unificate
intr-o singura dare, stabilita prin ceea ce se numea „tidula de bir”.
Pasi importanti au fost facuti in directia modernizarii fiscalitatii, in sensul
ca repartizarea sarcinilor fiscale era conditionata de factori economici sau
geografici si au fost instituite unitati fiscale identice (grupuri de gospodarii).
Contribuabilii erau impartiti in doua categorii: breslele, care aveau un regim
fiscal avantajos fiind scutite de anumite dari si birnicii din categoria carora
faceau parte taranii liberi si clacasii, care plateau toate darile.
Armata a fost desfiintata odata cu instaurarea regimului turco-fanariot,
mentinandu-se doar cateva elemente, inlocuite cu timpul de catre formatiunile
rurale de jandarmi, graniceri, paznici si slujitori de scaun. Din anul 1775, in
Tara Romaneasca se infiinteaza o „oaste dinauntru” pentru asigurarea ordinii
interne si „oastea de afara” pentru paza hotarelor. Paza domnului era
asigurata de catre un grup de arnauti.
Biserica a fost pusa sub controlul statului prin intermediul unei epitropii.
Drepturile sale de jurisdictie au fost limitate, singurul fapt pozitiv mentinut in
epoca fiind scutirea manastirilor si a preotilor de dari.
Mitropoliile din Tara Romaneasca cu sediul la Bucuresti si din Moldova
cu sediul la Iasi se gaseau sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol. In
Tara Romaneasca existau trei episcopii, la Ramnic, Buzau si Arges, iar in
Moldova tot atatea, la Roman, Husi si Radauti. Domnul era cel care isi dadea
acordul cu privire la numirea mitrololitilor si tot el le dadea carja episcopala
episcopilor.
82
6.6.1.3. Organizarea instantelor judecatoresti
O adevarata reforma a organizarii instantelor judecatoresti a fost
realizata de domnitorul Alexandrul Ipsilante (1744-1782) a sa lucrare
„Pravilniceasca condica” aparuta in anul 1775. Potrivit acestei lucrari,
instantele erau organizate ierarhic, competentele lor fiind diferite atat
material, cat si teritorial.
Sistemul instantelor judecatoresti instituit prin „Pravilniceasca Condica”
era urmatorul:
„Judecatoriile dupa judet” aveau competenta in prima instanta, ele
judecand in complet format dintr-un judecator ajutat de un logofat. Ele aveau
competenta de a solutiona procesele civile dintre tarani precum si marunte
pricini penale.
„Departamenturile” erau instante de drept comun in materie civila si
penala. Procesele penale erau judecate de doua departamenturi egale in
grad (unul format din 7 si unul din 8 judecatori), iar procesele penale erau
judecate de „departamentul vinovatiilor”. Hotararile pronuntate de aceste
instante erau scrise in conditii speciale.
„Departamentul velitilor boieri” era format din boieri veliti si trei mazili. El
avea competenta de a judecat pricinile civile ivite intre boieri, precum si de a
exercita controlul judiciar asupra hotararilor pronuntate in prima instanta de
departamenturi.
„Divanul domnesc” functiona numai in Tara Romaneasca sub
presedintia domnului si era format din boieri veliti. El judeca precum o
instanta suprema pricini importante, atat in materie civila, cat si in materie
penala, fie in prima instanta fie in caile de atac.
Atat in Moldova, cat si in Tara Romaneasca, au fost infiintate
departamenturi speciale care judecau pricinile dintre romani si straini,
„strainile pricini”.
83
aratata pentru o veritabila democratizare, chiar si in forma firava, a vietii
sociale.
Sinteza masurilor luate pana in anul 1740 a fost formulata in cea de a
treia domnie a lui Constantin Mavrocordat in Tara Romaneasca, in
„Asezamantul” din 7 februarie 1740 ce a fost publicat in „Mercure de France”
in numarul din iulie 1742. „Asezamantul” contine 13 articole in care a fost
reglementata situatia clerului, a manastirilor, a boierilor si a organizarii
adminstrative si fiscale.
Reformele infaptuite pana in 1740 cu privire la statutul social al clerului
si al boierilor la organizarea administrativa si financiara au fost sistematizate
intr-o forma concentrata in acest asezamant.
Articolele 1-4 s-au referit la scutirea de dari a clerului, dar si la limitarea
prerogativelor sale jurisdictionale.
Potrivit articolului 5, boierii au capatat un statut nou, potrivit slujbelor lor
si nu al pamantului, noua ierarhie avand un caracter progresist46.
Prin articolele 7 si 8 au fost dispuse noi masuri in organizarea
administrativa, fiind introdusa dregatoria izpravnicului de judet, dar si de
sistemul de acordare a lefurilor tuturor categoriilor de dregatori.
Articolele 9,10,12,13 au fost consacrate organizarii financiare. Domnul
a suprimat unele dari si le-a totalizat pe celelalte intr-una singura, repartizata
prin sistemul cislei si platibila in sferturi.
Dispozitiile art.11 au inasprit situatia taranilor aserviti, carora le-a fost
interzisa stramutarea de pe o mosie pe alta, stabilindu-se totodata obligatia
de a lucra pentru boier fara a se preciza cat.
Dispozitiunile din primul hrisov au fost insa atenuate de hrisoavele din 1
martie 1746 si 5 august 1746 in Tara Romaneasca si 1 iulie 1749 in Moldova,
prin care, a fost desfiintata rumania si vecinia. Urmare acestor ultime
hrisoave, fostii tarani dependenti au fost asimilati oamenilor liberi, chiar daca
nu au fost desfiintate toate formele de dependenta personala.
84
Scrisa in limba neogreaca (Sintagma Nomicon), a circulat alaturi de
varianta in limba romana (Mica randuiala juridica), fiind in cele din urma
folosita si in textele oficiale.
Autorii nu se cunosc, dar acestia au facut dovada stapanirii
cunostintelor de drept romanesc, al practicii judecatoresti, a dreptului bizantin
si mai ales al limbii grecesti alaturi, fireste de limba romana. Intre cele doua
variante nu exista deosebiri de continut, atata doar ca varianta in limba
romana este cea mai clara in explicarea unor termeni juridici, in vreme ce
varianta greaca abunda in termeni romanesti redactati cu litere grecesti.
Izvoarele acestei lucrari au fost bazilicalele, obiceiurile juridice
romanesti si jurisprudenta dar si lucrarile lui Montesquieu si Beccaria.
In ceea ce priveste structurarea lucrarii, cele mai numeroase texte sunt
consacrate organizarii instantelor judecatoresti, procedurii de judecata,
dreptului civil si administratiei in care au fost introduse dregatoriile
izpravnicilor de tinut, a zapciilor si a vorniceilor.
„Pravilniceasca Condica” a fost aplicata pana la intrarea in vigoare a
Legiuirii Caragea la 1 septembrie 1818, si a fost abrogata implicit prin
art.1912 al Codului Civil in vigoare, adoptat in 1865.
„Hrisovul sobornicesc” dat in 1785 de domnitorul Alexandru
Mavrovordat a fost o legiuire cu caracter special care a reglementat doar
anumite aspecte ale vietii sociale.
Lucrarea contine de fapt doua hrisoave, unul din 14 august si unul din
12 septembrie 1785, ambele avand menirea de a linisti framantarile taranesti
pe fondul abuzurilor boierilor. Legiuirea hotaraste interzicerea „daniilor facute
de cei saraci si de jos celor bogati si puternici”. Daniile nu puteau fi primite
decat de la cei bogati la cei saraci, intre rude sau pentru manastiri si biserici.
De asemenea, hrisovul mai stabileste procedura executorie a dreptului de
protimisis atunci cand cumparatorul nu era ruda sau codevalmas al
vanzatorului.
„Codul Calimach” sau „CodIca tivila a Moldovei” este o legiuire care
a dainuit o jumatate de secol.
Inca de la inscaunarea lui pe tronul Moldovei, la 17 septembrie 1812,
Scarlat Calimach a dorit sa imbunatateasca organizarea de stat si sa dea tarii
o lege scrisa. O astfel de intentie este pusa in practica un an mai tarziu, cand
a dispus mai intai sa fie traduse in romaneste „Imparatestile pravile” ce se
aplicau in tara de catre Anania Cuzanos, profesor la Academia Domneasca
din Iasi si Christian Flechtenmacher – doctor in drept si filozofie la Viena, sas
din Brasov, adus in acest scop in Moldova. In afara de aceasta traducere, in
anul 1815, domnitorul a format o comisie de boieri din care au facut parte
Andronache Donici si Costache Conache, insarcinati cu adunarea vechilor
obiceiuri si legi ale tarii. Lucrarea a fost supusa Adunarii Obstesti compusa
din mitropolit , episcopi si velitii boieri, unde a primit forma definitiva, apoi a
fost publicata in trei parti, intre 1816-1817 dupa citire, domnul Scarlat
Calimach l-a intarit si l-a promulgat printr-un hrisov la 1 iulie 1817.
85
Aparuta mai intai in limba greaca, va fi tradusa in romaneste abia in
anul 1833. La prima varianta, in limba graca, au lucrat Christian
Flechtenmacher, Alexandru Donici, Costache Conache si Iordachi Ghica, iar
traducerea din 1833 a fost supravegheata de Christian Flechtenmacher,
Petre Asachi si Damaschin Bojinca.
Izvoarele acestei legiuriri au fost Codul austriac de la 1811, bazicalele
si Hexabiblul lui Armenopol, hrisoavele domnesti si obiceiul pamantului.
Sub denumirea impusa de domnul Scarlat Calimach, „Adunare
cuprinzatoare in scurt de pravilele cartilor imparatesti spre inlesnire celor ce
sa indeletnicesc intru invatatura lor”, manualul a aparut in versiunea lui scurta
la 21 iunie 1815. El a avut caracterul unui manual de drept si a constituit o
sinteza a sistemelor de drept aplicate in Moldova din acea vreme.
Lucrarea este structurata in trei parti, dreptul persoanelor, dreptul
lucrurilor si dreptul persoanelor „dimpreuna si al lucrurilor”, totul fiind tratat pe
parcursul a nu mai putin de 2032 articole. Lucrarea mai contine anexe
referitoare la concursul creditorilor si a licitatiei. Noi sunt si dispozitiunile de
drept comercial privitoare la firmele de comert si la contractele comerciale de
vanzare cumparare.
Foarte interesant este de remarcat faptul ca in cuprinsul lucrarii se face
mentiunea ca acolo „unde legea nu dispune, legea va fi obiceiul
pamantului”, dand astfel o noua recunostere deosebita influentei dreptului
autohton asupra noii legiuiri.
Codul Calimach a fost abrogat expres prin dispozitiile art.1912 din
actualul Cod Civil, dar, in tot ce nu este conform „regurilor prescrise in
prezentul codice”.
„Legiuirea Caragea” a fost intocmita de catre logofatul Nestor si
Afanase Hristopol in 1816, si tiparita in 1819 din porunca domnului Ioan
Gheorghe Caragea. Aceasta lucrare a fost considerata a fi cel mai insemnat
si mai complet cod din tarile romane, apropiat codurilor moderne.
Legiuirea era structurata in 6 carti, respectiv: 1)persoane; 2)lucruri;
3)contracte (tocmeli); 4)succesiuni si donatii; 5)drept penal; 6)drept
procesual.
Lucrarea clasifica persoanele dupa sex, nastere si capacitate,
precizand insa ca femeia este inferioara barbatului. In materia contractelor,
se refera sumar la polita si donatie, dar si la dreptul familiei si succesiunii. In
cartea a 5-a, autorii s-au referit la infractiuni, pomenindu-le pe cele mai
frecvente, furtul, falsul si omorul. In sistemul pedepselor erau evidentiate
rascumpararea, amenda, bataia, inchisoarea, ocna si pedeapsa cu moartea.
In ultima parte sunt instituite norme de drept procesual referitoare la actiunea
in justitie, competenta instantelor, mijloacele de proba, caile de atac si
prescriptie47.
47
In masura in care dispozitiunile Codului Calimach nu ar fi desuete sau contrarii dispozitiunilor din actualul Cod Civil, s-
ar putea pune, fireste doar teoretic, chestiunea aplicabilitatii unor norme din aceasta lucrare, care nu ar fi reglementate in
actualul cod si nu ar fi contrare dispozitiunilor acestora.
Pentru dezvoltari, I.Peretz, Curs de Istoria dreptului roman, vol.I, bBucuresti, 1926, pag.327.
86
Cu mai multe modificari, aceasta legiuire s-a aplicat pana in 1865 cand
a fost abrogata expres de dispozitiunile art.1912 din actualul Cod Civil.
Pe langa aceste scrieri cu caracter oficial, la inceputul secolului al XIX-
lea au mai circulat si alte scrieri juridice apreciate si chiar pomenite in practica
instantelor judecatoresti. Printre acestea se cuvine a mentiona „Pandectele
lui Toma Carra” aparute in 1806, care s-au referit la cele trei parti la
persoane, lucruri si actiuni.
In anul 1814, apare „Manualul juridic” al lui Alexandru Donici,
considerat a fi primul cod civil complet. Acest manual a fost folosit doar in
manuscris, deoarece autorul lui fiind un adept al „carvunarilor” nu a fost
agreat de domnie si nici de ceilalti pravilisti ai vremii. Lucrarea a fost inspirata
din dreptul bizantin si s-a dovedit a fi o aplicare a acestuia conditiilor specifice
locale. Manualul este prefatat de o dedicatie facuta mitropolitului Moldovei,
Veniamin Costache in care autorul prezinta o descriere a dezvoltarii dreptului
roman si bizantin, precum si conceptiile sale asupra dreptului. In cele 22 de
capitole subimpartite in paragrafe, sunt consacrate reguli privitoare la
persoane, dreptul familiei, contracte, actiuni in justitie si probe.
87
DREPTUL ROMANESC IN EPOCA MODERNA
88
Siberia si mai cu seama in Grecia), ci dimpotriva a avut o conducere politica
independenta si un program de reforme democratice propriu.
In prima faza a revolutiei, Tudor Vladimirescu a actionat in stransa
cooperare cu Eteria, care avea sediul in Rusia, deoarece primise garantii ca
aceasta miscare de eliberare a Greciei se bucura de sprijin ferm al regimului
tarist.
In aceste conditii, el aprecia ca in alianta cu Eteria si cu sprijinul trupelor
tariste va putea sa obtina eliberarea Tarii Romanesti de sub dominatia
otomana. Cand la jumatatea lunii martie, in timp ce se indrepta spre
Bucuresti, Alexandru Ipsilante a fost dezarmat de tar, Tudor Vladimirescu si-a
schimbat atitudinea, adaptandu-se noii situatii. Ipsilante incerca sa determine
o interventie a Turciei in Tarile Romane, ceea ce ar fi insemnat transformarea
lor intr-un teatru de razboi. Astfel, Tudor Vladimirescu a refuzat sa se
angajeze intr-o actiune aventurista si a incercat o apropiere de Turcia,
urmarind sa realizeze macar o parte a dezideratului eliberarii; el a conditionat
aceasta apropiere de inlaturarea domniilor fanariote si revenirea la sistemul
traditional al domniilor pamantene.
Timp de peste trei luni (28 ianuarie–27 mai 1821), ca urmare a victoriei
revolutiei puterea politica in Tara Romaneasca a fost detinuta de Tudor
Vladimirescu secondat de armata sa, statul fiind condus de Adunarea
poporului. Dupa ce armata sa a fost incartiruita in Bucuresti, provizoriu,
Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul ca organ administrativ central
menit sa-i indeplineasca programul regimului sau constitutional.
Principiile regimului constitutional erau cuprinse in acte fundamentale
ca: Proclamatia de la Tismana (Pades-Mehedinti), unde Tudor Vladimirescu
sosise cu armata de arnauti in 18/19 ianuarie 1821, in Proclamatia de la
Bolintin din 16 martie 1821 si in Proclamatia de la Bucuresti din 20 si 23,
martie 1821, dar, in mod deosebit in programul intitulat „Cererile norodului
romanesc”(9 aprilie 1821), un adevarat proiect de constitutie.
Potrivit acestor programe, Tara Romaneasca urma sa fie o monarhie
constitutionala, iar dregatoriile de stat si bisericesti sa fie ocupate de romani
pamanteni dupa merit. Programul constitutional prevedea organizarea
armatei nationale sub conducerea lui Tudor Vladimirescu si urmarea
apararea suzeranitatii si independentei tarii impotriva agresiunii straine si
inlaturarea dominatiei otomane.
Biserica urma sa se supuna legilor tarii, iar Mitropolitul sa fie ales de
catre popoare48. Se prevedea deasemeni organizarea comertului interior si
desfiintarea privilegiilor negustorilor straini. Indreptat contra oranduirii feudale,
programul Revolutiei prevedea abolirea starii de dependenta a taranilor fata
de boieri, si confiscarea pamanturilor celor care se impotriveau reformelor
democrate.
48
E.Cernea si E.Molcut, op.cit, pag. 233
89
Revolutia romana de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu a avut o
semnificatie politico-juridica deosebita. Cu toate limitele ei, a avut meritul de a
fi inlaturat regimul turco-fanariot ce a existat in Tara Romaneasca si Moldova
timp de peste un secol, si de a fi creat camp liber dezvoltarii acestora pe
calea afirmarii oranduirii capitaliste in societatea romaneasca49.
Desi Revolutia de la 1821 a avut loc numai in Tara Romaneasca,
programul sau democrat, progresist, a avut ecou in toate cele trei state
romane, indeosebi in Tara Romaneasca si Moldova50. In plus, in perioada
1821-1822 au fost adresate Portii peste 70 de proiecte de reforme si memorii
ale boierilor, orasenilor si taranilor, prin care se cerea:
a) revenirea la sistemul domniilor pamantene in Tara Romaneasca si
Moldova;
b) desfiintarea raialelor turcesti de pe teritoriul tarilor romanesti si
infiintarea armatei nationale;
c) stabilirea granitelor si talvegul Dunarii;
d) libertatea comertului si industriei autohtone;
e) reorganizarea administrativ-teritoriala a celor doua tari romane etc.
Se preconiza o reorganizare a sistemului judiciar, in sensul
reducerii taxelor, inlesnirea accesului tuturor locuitorilor la instantele de
judecata si desfiintarea privilegiilor la care se bucurau strainii.
Cu privire la organizarea financiara se prevedea revenirea la sistemul
platii impozitelor in patru sferturi.
Tinand seama de reformele preconizate, dar mai ales de presiunile
Rusiei, Inalta Poarta a consimtit in 1822 sa se revina la regimul domniilor
pamantene, numind pe Ionita Sandu Sturdza domn al Moldovei si pe Grigore
Ghica, domn al Tarii Romanesti.
Conventia de la Akkerman din 1826 consacra puterea politica a marii
boierimi, in pofida incercarilor reformatoare a celor doi domni.
Cucerirea a fost insa de scurta durata. In urma razboiului turco-rus,
incepand cu anul 1828 regimul domniilor pamantene a fost suspendat, iar
tarile romane au fost ocupate de trupele tariste. Timp de 6 ani, cat a durat
ocupatia Rusiei, Tara Romaneasca si Moldova au avut regimul unor
„protectorate”, fiind conduse de un guvernator rus numit de tar, care
indeplinea si functia de presedinte al celor doua divanuri. Potrivit Conventiei
de la Akkerman si Tratatului de la Adrianopol, in tarile romane urmau sa fie
adoptate regulamente organice in scopul modernizarii vietii sociale si de stat.
Cele doua Regulamente organice au fost elaborate de catre doua
comisii (cate una pentru fiecare dintre cele doua tari), care au lucrat sub
indrumarea viceguvernatorului rus Minciaki.
Reglementarile au fost adoptate de catre Adunarile obstesti
extraordinare ale celor doua tari romane in anul 1830 si intarite de Poarta,
au intrat in vigoare in 1831 in Tara Romaneasca si in 1832 in Moldova.
49
Idem
50
In acest sens, Documentele privind istoria Romaniei, vol.III, Solidaritatea romanilor din Transilvania cu
miscarea lui Tudor Vladimirescu, Ed.Academiei RSR,Bucuresti 1967
90
Desi se prevedea ca domnii urmau sa fie alesi, in realitate au fost
numiti. Dupa incetarea protectoratului rus, in Tara Romaneasca a fost numit
domn Alexandru Ghica, iar in Moldova Mihail Sturdza. In 1842, Alexandru
Ghica a fost demis, iar locul sau a fost ocupat de Gheorghe Bibescu.
7.2. Organizarea de stat intre 1821-1848
Organizarea politica a societatii romanesti din cele doua state romane
a fost influentata atat de programele constitutionale aparute in cadrul
Revolutiei de la 1821, cat si de Regulamentele organice adoptate de
Adunarile obstesti extraordinare si intarite de Inalta Poarta.
Domnul - Ca o consecinta a Conventiei de la Akkermam incheiata intre
Rusia si Turcia, s-a ajuns la recunoasterea autonomiei Tarilor Romane, in
care conducerea de stat urma sa fie exercitata de catre domn si divan.
Intre anii 1822 si 1830, in Tarile Romane puterea suprema de stat a fost
exercitata de catre domnii pamanteni, regim inlaturat de Regulamentele
organice adoptate in vremea „protectoratului” exercitat de Rusia.
Potrivit Regulamentelor organice, institutia domniei era electiva,
nobiliara si viagera.
Regulamentele organice intrate in vigoare in 1831 in Tara Romaneasca
si in 1832 in Moldova, prevedeau ca domnii vor fi alesi de catre Adunarea
obsteasca extraordinara, si apoi, vor fi investiti in functie de Turcia si
comunicati Rusiei ca putere „protectoare a Tarilor Romane”. In fapt, numai
Gheorghe Bibescu a fost ales ca domn potrivit acestor norme.
Domnul avea prerogative legislative, executive si judecatoresti. El avea
initiativa legislativa, legile votate putand fi aprobate sau respinse si ii numea
pe dregatori in dregatoriile mai importante. In aceasta epoca dispar
prerogativele financiare ale domnului, deoarece fixarea impozitelor si
cheltuielilor tarii erau date prin lege in competenta obisnuintei obstesti
adunari.
Comanda armatei nationale 51, apartinea de asemenea domnului. El nu
mai avea dreptul de a judeca, ci numai de a intari hotararile judecatoresti
definitive, in mod exceptional, in Moldova conducand insusi dezbaterile
Divanului domnesc, judecand ca instanta suprema.
Divanul domnesc continua sa fie organ al puterii de stat si in epoca
Regulamentelor organice, dar prerogativele sale au fost substantial
modificate.
Atributiile sale administrative au fost preluate de catre Sfatul
administrativ, iar cele legislative de Obisnuita adunare obsteasca. Divanul
pastreaza in perioada regulamentara doar atributii judecatoresti de instanta
suprema, numai in Moldova.
Adunarea obsteasca extraordinara era formata din reprezentantii
boierilor, negustorilor si mestesugarilor. Aceasta se intrunea pentru alegerea
domnului tarii, dupa care solicita Portii Otomane investitura, si Curtii Tariste a
51
I.Atanasiu, Oastea romana de-a lungul vremurilor, Bucuresti, 1993, pag.101-105
91
Rusiei confirmarea lui in functie. Doar Gheorghe Bibescu a fost ales domn
potrivit acestei proceduri, in anul 1842.
Adunarea obsteasca ordinara sau Obisnuita obsteasca adunare era
un organ asemanator parlamentului tarii, formata din din 42 de membri in
Tara Romaneasca si 35 in Moldova, alesi pe o perioada de 5 ani din randul
boierimii si a clerului. Adunarea avea prerogative legislative, intocmea
bugetul si controla executia lui, verifica cheltuielile statului prin domn si ii
propunea acestuia masurile pe care le socotea necesare in domenii ca
agricultura, industria, comertul, ordinea publica etc.
Divergentele dintre adunare si domnul tarii erau rezolvate de catre
Poarta Otomana si Curtea Tarista a Rusiei, fapt ce demonstreaza amestecul
acestora in treburile interne ale tarilor romane.
Dregatoriile. Si in perioada regulamentara, dregatoriile si-au pastrat
vechile trasaturi, cu unele schimbari care le-au subliniat specificul.
Regulamentele organice prevedeau regimul specializarii dregatoriilor pe
domenii de activitate si interziceau cumulul atributiilor administrative si
judecatoresti. In aceasta vreme apare in sistemul organelor de administratie a
statului – marele vornic al treburilor dinauntru (ministrul de interne), marele
logofat al dreptatii ca si ministru de justitie, marele spatar ca sef al militiei
pamantene si apararii nationale, marele vistiernic ca ministru de finante,
marele postelnic ca ministru de externe.
Acesti inalti demnitari erau numiti de catre domn, iar periodic se adunau
sub presedintia sa si hotarau asupra treburilor statului, propunand proiectele
de legi pe care domnul urma sa le supuna votului Obisnuintei adunari
obstesti52.
Regulamentele prevedeau ca titlurile nobiliare sa fie acordate numai
acelora care au fost numiti si dregatorii si celor ce au adus servicii deosebite
statului, in baza hotararii adoptate de Obisnuita adunare obsteasca.
Problemele curente erau dezvoltate de un Sfat administrativ, organ de
decizie, format din vornic, vistiernic si postelnic.
Armata a inceput sa fie constituita din tarani, recrutati cu arcanul, pe
termen de 6 ani, in tendinta de a se renunta la trupele de mercenari. Ea era
formata din regimente de infanterie, a caror comanda o exercita domnul cu
ajutorul marelui spatar in Tara Romaneasca si respectiv a hatmanului in
Moldova.
Administrarea justitiei se facea separat de activitatea altor autoritati
de stat, potrivit Regulamentelor organice, sistemul organelor cu activitate
jurisdictionala fiind format din:
a) Tribunalele satesti, formate din preot si trei reprezentanti ai taranilor, ce
aveau competenta de a solutiona neintelegerile dintre sateni;
52
D.Firoiu si altii, Istoria dreptului romanesc, vol.2, Bucuresti, 1982, pag.180.
92
b) Ispravnicii judetelor si zapcii tinuturilor, desi erau functionari
administrativi pastrau totusi atributiuni judecand pricinile politienesti si
fiscale, precum si plangerile boierilor impotriva clacasilor;
c) Tribunalele politiei indreptatoare judecau marunte pricini penale;
d) Tribunalele judetene in Tara Romaneasca si de tinut in Moldova erau
compuse dintr-un presedinte, doi judecatori si un procuror, investite cu
judecarea proceselor civile pana la o anumita valoare, comerciale,
corectionale, precum si plangerile clacasilor impotriva boierilor;
e) Divanurile judecatoresti, in numar de trei (la Bucuresti, Craiova si la
Iasi) aveau fiecare cate o sectie civila si una comerciala. Ele judecau
atat in prima instanta cat si in apel pricinile civile si comerciale;
f) Tribunalele apelative de comert, tot in numar de trei si tot la Craiova,
Bucuresti si Iasi, judecau procesele civile in legatura cu faptele de
comert, vanzare, comision, transport, cambie etc. In compunerea lor
intrau si trei asesori, alesi dintre negustori;
g) Inaltul divan in Moldova si Inalta Curte de Revizie in Tara Romaneasca
erau instante judecatoresti formate din boieri „cu stiinta si cunoscatori
de lege”, alesi pe termen de trei ani, interval de timp in care erau
inamovibili. Ele aveau competenta de a solutiona in ultima instanta
apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de divanurile
judecatoresti;
h) Divanul domnesc functiona numai in Moldova si era prezidat de domn.
In competenta sa intra judecarea cauzelor de gresita aplicare a legii,
precum si a celor in care hotararile erau contrare jurisprudentei
instantelor judecatoresti.
Organizarea administrativ-teritoriala este configurata in cadrul
judetelor, tinuturilor, plasilor, ocoalelor, oraselor si satelor. Prin
Regulamentele organice, orasele din afara domeniilor feudale au obtinut
personalitate juridica si au primit dreptul de se administra prin Sfatul
orasenesc, ales de locuitorii orasului si confirmat de catre domnul tarii 53.
Celelalte orase erau conduse de catre efasii, alese de asemenea de
catre locuitori si aflate sub controlul statului.
Sfaturile oraselor aveau atributii cu privire la adminstrarea veniturilor si
cheltuielilor, organizarea activitatilor comerciale si a tuturor problemelor ce
tineau de domeniul edilitar. Odata cu dezvoltarea oraselor s-a elaborat o
bogata legislatie de drept urban, aplicabila incepand cu anul 1829 si Brailei,
Giurgiului si Turnului, care au reintrat sub administratia Tarii Romanesti.
Satele aflate sub administrarea directa a parcalabilor si vornicilor isi
pastreaza „Sfatul oamenilor buni si batrani” ales de membrii obstei, impreuna
cu preotul si proprietarul mosiei, in cazul satelor aflate pe domenii feudale.
Marile subdiviziuni teritoriale din Moldova, Tara de Sus si Tara de Jos,
au fost desfiintate odata cu organizarea administrativa data de
Regulamentele organice. In anul 1831 a fost desfiintata si caimacania
53
P.Negulescu, Istoricul judetelor in Romania, Bucuresti, 1942, pag.87-90.
93
Craiovei, masura inscrisa in directia centralizarii puterii de stat. Numarul
judetelor si tinuturilor s-a redus odata cu aparitia unor elemente noi aparute in
legatura cu denumirea si atributiile conducatorilor acestora. In Tara
Romaneasca ei se numeau ocarmuitori de judete, iar in Moldova ispravnici
administrativi. Acestia erau numiti pe termen de trei ani de catre domn, la
propunerea Sfatului admninistrativ si depindeau de vornicul dinauntru.
Unele modificari au fost introduse prin Regulamentele organice si in
privinta organizarii plaiurilor, plasilor si ocoalelor54.
In Tara Romaneasca, plaiurile si plasile erau conduse de catre
subcarmuitor
iar ocoalele in Moldova de catre privighetorii de ocoale. Principalele lor
atributiuni constau in pastrarea ordinei, stavilirea abuzurilor, asigurarea
comunicatiilor si a sanatatii publice.
54
In acest sens si Istoria Dreptului, Ed.Academiei, po.cit., vol.II, pag.152
55
V.Sotopu, Proiectele de constitutie, programele de reforma si petitiile de drepturi in Tarile Romane in sec.
al XVII-lea si prima jumatate a sec. al XIX-lea, Bucuresti, 1976.
94
romane au fost adoptate simultan legi cu un continut similar si pe tendinta
catre unirea politica, in conformitate cu ideologia nationala.
56
In acest sens, E.Cernat si E.Molcut, op.cit., pag.172
57
In acest scop s-a elaborat in anul 1833 versiunea in limba romana a Codului Calimach
95
Dispozitiile regulamentare insa, au reconsiderat si consolidat o serie de
institutii cum ar fi:
a) dreptul de proprietate asupra mosiilor si intreprinderilor. Acest drept
real a fost consacrat de Regulamentele organice ca fiind „dreptul sfant al
proprietatii”.
b) sporirea importantei actelor scrise in viata juridica, prin introducerea
sistemului de inregistrare a contractelor de ipoteca si de dota, si a actelor de
stare civila58.
c) se accentueaza caracterul personal al raspunderii civile prin
desfiintarea formelor de raspundere colectiva caracteristica obiceiului
pamantului.
Dezvoltarea relatiilor capitaliste a constituit cadrul aparitiei conditiilor
favorabile pentru libera circulatie a marfurilor, a dus la desfiintarea dreptului
de precumparare si rascumparare, acesta urmand a se aplica numai la
proprietatile devalmase ale taranilor.
7.3.1.3. Dreptul comercial
Dezvoltarea relatiilor de schimb, dar mai ales a comertului si a
productiei de marfuri, au dovedit ca institutiile de drept civil cu corespundeau
pe deplin noilor operatiuni juridice. Insuficiente s-au dovedit a fi chiar si Codul
Calimach sau Legiuirea Caragea, precum si Regulamentele organice cu
dispozitiile privind acest domeniu.
Din aceste considerente, in 1833, Iacovache Veisa si in 1841 Emanoil
Draghici au tradus in Moldova, Codul Comercial Francez din 1808, „Condica
de comerciu a Francei”.
In 1840 in Tara Romaneasca, pornind tot de la codul comercial francez,
Simion Marcovici a intocmit „Condica de comerciu”, cu anexele sale, tiparita
si aplicata in practica instantelor din Tara Romaneasca si Moldova.
Condica de comerciu cuprinde trei parti, numite de autor „carti” si un
supliment, al caror cuprins a fost, in mare, urmatorul:
Cartea I, continea dispozitii generale referitoare la negustori, registre de
comert (catastife), societati comerciale (tovarasii), burse de comert,
comisionari, samsari, carausi, vanzari-cumparari, polite, cambii etc;
Cartea a II a trata chestiunile pendinte falimentului;
Cartea a III a se referea la navigatie, vase maritime si negotul maritim;
Anexa – cuprindea norme referitoare la organizarea instantelor
comerciale si procedura de judecata.
Pe langa aceste norme cu caracter special, s-au aplicat si dispozitiile
din Codul Calimach si Codul Caragea, cu privire la concursul creditorilor, si
cele regulamentare referitoare la organizarea profesionala a comertului.
58
Potrivit Regulamentelor organice, actele de stare civila erau intocmite si pastrate de catre parohiiile
urbane si feudale.
96
7.3.1.4. Dreptul penal
Desi asemanator in Tara Romaneasca si Moldova, dispozitiunile
dreptului penal au fost consacrate prin reglementari diferite:
In Moldova in 1820 a aparut prima carte a „Condicii Criminalicesti”
(Pravilnicestile oranduieli intru cercetarea faptelor criminalicesti) care este un
cod de procedura penala, ce a fost elaborat de Iordache Cantacuzino,
Grigoras Sturdza si Iordache Ruset.
Intrucat nu a putut fi aplicat si nici redactata continuarea sa, in 1826
apare intr-o noua redactare din initiativa lui Ionita Sandu Sturdza, alcatuit de
o comisie care s-a inspirat din Bazilicale, obiceiul pamantului, Codul penal
austriac din 1803 si Codul Caragea cartea a V-a.
Potrivit conceptiei consacrate in Criminaliceasca condica, toate
infractiunile erau considerate criminale, faptele criminale fiind impartite in
doua categorii:
1. Fapte pricinuitoare de tulburarea linistii si sigurantei obstesti, asa cum
era considerata razvratirea si impotrivirea fata de dregatori si
judecatori.
2. Fapte pricinuitoare de vatamare particularilor, constand in tulburarea
stapanirii mosiei si casei, punerea de foc, furtisagul, tainuirea,
pradaciunea, uciderea, pruncuciderea, ranirea, violul, plastografia etc.
Pentru unele infractiuni au fost introduse reguli referitoare la prescriptia
raspunderii penale (30 ani pentru furtisag, 3 luni pentru adulter).
Sistemul pedepselor are un pronuntat caracter feudal, prin pastrarea
unor pedepse de genul inchiderii la ocna sau al bataii si prin caracterul
discriminatoriu al pedepselor, in functie de situatia sociala a infractorului. Ca
si in Legea tarii de exemplu, boierii nu erau pedepsiti cu inchisoarea la ocna,
ci erau surghiuniti la manastire.
In Tara Romaneasca pana in anul 1851, principalele izvoare de drept
penal au fost aceleasi ca in Moldova (Bazilicalele si legiuirea Caragea –
cartea a V-a), si de la aceasta data Condica Criminaliceasca, aceeasi
denumire, acelasi continut in linii mari, dar alta lucrare.
Condica Criminaliceasca din Tara Romaneasca a fost inspirata de
Codul Penal si Codul de instructie criminala din Franta si a cuprins dispozitii
mai putin numeroase decat modelele sale franceze.
Tot in Tara Romaneasca apare in 1832 „Asezamantul ostasesc”,
urmare a constituirii primelor unitati militare nationale. Acesta cuprindea
normele care reglementau indatoririle, abaterile si sanctiunile militarilor.
Printre sanctiunile comise de militari erau mentionate: nesupunerea,
departarea de slujba, nesilinta, nepazirea munitiilor si lucrarilor de razboi etc.
Abaterile militarilor erau clasificate si ele in doua categorii: abateri
disciplinare (simple si grave) si infractiuni grave.
Judecarea acestor fapte era in functie de gravitatea lor, fie de
competenta unui consiliu militar, fie de competenta unor instante specializate.
Pedepsele constau in destituire, bataie sau munca silnica.
97
7.3.1.5. Dreptul procesual
In perioada regulamentara asistam la un proces complex de
imbunatatire a organizarii judecatoresti si procedurii de judecata, constand in
principal in:
a) separarea instantelor judecatoresti de cele admnistrative;
b) specializarea instantelor in materie penala, civila, comerciala;
c) organizarea procedurii scrise si a avocaturii;
d) introducerea procedurii cailor de atac, apelul si revizuirea hotararii;
e) delimitarea de competenta intre instantele civile si cele ecleziastice.
In cele doua ramuri ale procedurii, penala si civila, se contureaza
urmatoarele progrese aduse de Regulamentele Organice:
In materie penala, actiunea penala nu mai trebuia sustinuta prin
juramant si era supravegheata de procuror, totodata, inviolabilitatea
persoanei era garantata prin introducerea mandatului de arestare si
cercetarea celui arestat in termen de 24 de ore de la arestare 59.
In materie civila, este consacrata o reglementare moderna a
probatiunii prin inscrisuri ca mijloace de proba scrise, acte de zestre,
contracte comerciale, acte de stare civila etc. Tot in materia producerii civile,
Regulamentele organice introduc prima data principiul autoritatii lucrului
judecat in cazul triplei identitati de persoane, obiect si cauza.
In ambele materii, ce intereseaza dreptul procesual, deosebit de
importante sunt principiile referitoare in inamovibilitatea judecatorilor si
egalitatea in fata legii.
Aceste principii desi nu au fost pe deplin respectate, constituie totusi un
fapt pozitiv chiar si numai enuntarea lor intr-o legiuire cu caracter oficial.
7.3.1.6. Aparitia sistemului penitenciar roman
Regimul executarii pedepselor privative de libertate care avea loc in
ocnele de sare, pentru cei condamnati la munca silnica, in temnite pentru cei
cu pedepse usoare, sau la manastiri, cand cei condamnati erau boieri,
cunoaste modificari importante.
In 1872, C.Moroiu, profesor de legi la Scoala Sf.Sava, publica studiul
„Disertatie pentru indreptarea puscariei din Bucuresti”, prima din domeniul
dreptului executional penal si penalogie din Romania60.
Regulamentul organic al Tarii Romanesti, la elaborarea caruia s-a
implicat si profesorul C.Miroiu, cuprinde prevederi necesare reformarii
regimului penitenciar. In august 1827 stabilea necesitatile intocmirii unui
regulament al temnitelor, care a fost redactat si pus in aplicare in 1831.
Acest regulament a fost sistematizat in doua parti:
Partea I facea referire la personalul administrativ si atributiile sale.
Partea a II-a avea ca obiect de reglementare organizarea ocnelor si
temnitelor ca locuri de detinere si executare. Ocnele erau la Telega in
59
D.V.Firoiu, Istoria Dreptului romanesc, vol.2, Bucuresti, 1982, pag.180.
60
C.Bulai, Drept penal – partea generala, Bucuresti,1987, pag.18
98
Muntenia si la Ocnele Mari in Oltenia. Temnite functionau la Bucuresti,
Craiova, Giurgiu si Braila, iar inchisori in judete.
In octombrie 1830 si in Moldova se declanseaza inceputurile
modernizarii regimului penitenciar, cand se pune in aplicare Asezamantul
despre temnita capitalei care cuprindea norme referitoare la hrana detinutilor,
luminarea temnitelor si unele masuri sanitare.
Ferdinand Dodur, inspector al inchisorilor, elaboreaza in 1855 un
Asezamant pentru administrarea inchisorii din Iasi61. Aceasta a constituit
un model si pentru celelalte inchisori din principate.
61
D.V.Firoiu, op.cit. pag.184
99
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a avut o îndoita semnificatie.
Mai întâi, a fost manifestarea a ceea ce Nicolae Iorga a numit “sistemul
faptului împlinit” iar apoi a pus temeliile statului român modern.
Întreaga activitate a domnitorului a urmarit si ea tot doua mari obiective,
respectiv unificarea legislatiei si a institutiilor în vederea înfaptuirii deplinei
uniri politico-administrative si realizarea reformelor fundamentale care sa
aseze statul român pe principii moderne.
De altfel, prima din marile probleme care l-au preocupat pe Alexandru
Ioan Cuza a fost aceea a unificarii politico-administrative.
În 1859, în Moldova si Tara Româneasca functionau aceleasi institutii
reglementate prin legi diferite.
În Muntenia în dreptul civil se aplica legiuirea Caragea, iar în Moldova
Codul Calimach.
Referitor la dreptul penal în Tara Româneasca sub domnia lui Barbu
Stirbei, în anul 1850 fusese promulgat un cod penal si de procedura penala,
adoptate dupa legile corespunzatoare franceze, iar în Moldova ramasese în
vigoare “Condica criminala” din 1820-1826, inspirata din legiuirea penala
austriaca de la 1803.
În Tara Româneasca, pe lânga instantele judecatoresti, functionau
procurori, procedura care în Moldova nu fusese introdusa.
În momentul alegerii, Alexandru Ioan Cuza s-a confruntat cu marile
probleme ale epocii, fapt pentru care s-a preocupat sa înzestreze România
cu o legislatie moderna, cu institutii politice si juridice moderne, si cu o
administratie corespunzatoare cerintelor evolutiei catre un stat modern.
Cuza era animat de patriotism, tinând seama de conditiile în care se
gasea tara, dar privind si spre alte popoare. El a fost atras îndeosebi de
Franta, mare parte din legislatia adoptata fiind de inspiratie franceza.
Activitatea legislativa a fost vasta, neexistând compartiment al vietii
economice, sociale, politice în care sa nu fi fost initiate masuri care sa
propulseze societatea româneasca.
101
parte din Imperiul otoman, iar tarile crestine nu se judeca dupa Coran si au
legi similare altor state europene.
Statul a interzis activitatea judiciara a consulatelor straine si a trecut la
punerea în executare a sentintelor instantelor judecatoresti.
În apararea suveranitatii de stat, Principatele Unite nu au mai
recunoscut valabilitatea pasapoartelor eliberate de Turcia românilor din
principate si nici valabilitatea pasapoartelor emise de alte state precum
Turcia, în principate.
Ca o consecinta a recunosterii internationale a autonomiei, Principatele
Unite au început sa elibereze pasapoarte proprii.
Tot în planul relatiilor externe, statul român a încheiat conventii
nemijlocit cu alte state, fara a mai recurge la serviciile Ministerului de Externe
al Turciei (comunicari postale, de telefon, extradarea infractorilor).
O alta problema care afecta suveranitatea statului nostru si care afecta
numeroase interese, a fost aceea privitoare la averile manastiresti. Aceasta
problema a fost cercetata de o conferinta a marilor puteri care urma a stabili
regimul juridic al acestor bunuri si modul de lichidare a pretentiilor Patriarhiei
de la Constantinopol.
Adunarea Electiva, fara a astepta hotarârea conferintei, în 1863 a
procedat la exproprierea acestor averi, readucând în patrimoniul statului un
sfert din suprafata arabila a tarii.
Astfel, s-a pus capat amestecului în treburile interne ale statului prin
intermediul Patriarhiei de la Constantinopole, sub pretextul protejarii Bisericii
ortodoxe. Initial exproprierea trebuia însotita de despagubire, ce urma a fi
platita calugarilor straini. Datorita sustinerii externe a eforturilor diplomatice
românesti care au demonstrat ca pretentiile erau prea exagerate statul român
nu a mai dat curs cererii de despagubiri.
103
În aceasta perioada pe plan central, puterea executiva apartinea
domnitorului, care o exercita prin guvernul sau si prin ministrii numiti si
revocati de el.
Art.2 al Constitutiei de la Paris acorda României dreptul de a avea o
armata nationala, în masura sa asigure apararea tarii, fapt în urma caruia
Alexandru Ioan Cuza a devenit si comandantul suprem.
107
1. infractiuni îndreptate împotriva statului, cum erau rasturnarea ordinii
de stat sau tradarea;
2. crime si delicte împotriva constitutiei, adica fapte savârsite
împotriva sistemului parlamentar sau electoral;
3. crime si delicte împotriva intereselor publice, legate de exercitarea
functiei administrative cum era abuzul de putere sau delapidarea;
4. crime si delicte, îndreptate împotriva intereselor particulare
îndreptate contra vietii, integritatii corporale, onoarei, patrimoniului etc.;
În clasificarea faptelor penale erau avute în vedere o serie de aspecte,
precum modul de îndeplinire a rezolutiei infractionale, numarul de participanti,
delimitarea tentativei de infractiunea consumata, sau a coautoratului de
complicitate si instigare etc.
ORGANIZAREA DE STAT
SI EVOLUTIA DREPTULUI IN PERIOADA MONARHIEI
CONSTITUTIONALE
62
Ghe.Platon, Istoria Moderna a Romaniei, Bucuresti,1985, pag.267-293
109
Cu toate limitele sale, dezvoltarea industriei a avut consecinte profunde
si durabile asupra societatii romanesti, a determinat treptat, schimbarea
raportului de forte in favoarea burgheziei, marcand o crestere a nivelului de
civilizatie al tarii.
Are loc un proces de crestere a pietii interne, o participare marcanta a
Romaniei pe piata internationala.
Subsecvent a sporit numarul populatiei orasenesti, al comerciantilor si
al societatilor comerciale.
Partenerii comerciali mai importanti pentru Romania au fost: Austro-
Ungaria, Anglia, Franta si Germania.
La export, primul loc il ocupau cerealele (la finele sec.XIX-lea se
exporta 60% din productia de grau si 40% din cea de porumb), urmate de
vite, lemn, petrol si pielarie.
Comertul romanesc a manifestat slabiciuni, datorita politicii comerciale
gresite, asa cum a fost Conventia comerciala cu Austro-Ungaria, care a
condus la o balanta de plati deficitara. In 1877 se inlatura un important
obstacol in calea dezvoltarii capitaliste a tarii, prin razboiul de cucerire a
independentei de stat si eliminarea dependentei de Imperiul Otoman. S-au
dezvoltat in mod deosebit sectoarele alimentar, forestier si extractiv (in mod
special industria petrolului). Descoperirea de noi zacaminte a creat un
important obiectiv de disputa pentru marile corporatii internationale cu capital
german, englez si dupa 1900 si a celui american.
In 1913, Romania producea 3,2% din productia mondiala de petrol, in
1914 reusindu-se extractia a 1,8 milioane tone petrol.
Pentru dezvoltarea industriei era necesara adaptarea si organizarea
unui nou sistem de credit.
In 1880 se constituie Banca Nationala a Romaniei, pana la sfarsitul
secolului au fost infiintate alte 24 banci noi, iar intre 1900-1914 un numar de
170 societati bancare.
Are loc extinderea mijloacelor de transport, existand preocupari pentru
infiintarea unei flote maritime si fluviale. Ia fiinta un serviciu de transporturi pe
Dunare si au fost modernizate principalele porturi dunarene: Giurgiu, Turnu
Severin, Braila si Galati.
In aprilie 1885 s-a inceput modernizarea portului Constanta care va
juca un rol important in comertul exterior al Romaniei.
Constructorii de marca si oamenii de stiinta in domeniul aeronauticii,
Traian Vuia si Henri Coanda au realizat cele dintai avioane in anii
premergatori primul razboi mondial.
110
Astfel, la inceputul sec.XIX, 1% din proprietari (latifundari) detineau
50% din suprafata agricola, in timp ce 95% din ei (tarani) detineau abia 40%
din suprafata agricola.
Intrucat aproximativ 80% din taranime nu dispunea de pamant suficient
era nevoita sa munceasca pe mosiile latifundarilor intr-un sistem concretizat
in invoielile agricole. Adesea taranii erau nevoiti sa incheie invoieli in
conditiile deosebit de oneroase impuse si cu obligatii greu de indeplinit.
Aparitia arendasilor, interpusi intre mosieri si tarani, a determinat in
acelasi timp inasprirea situatiei taranilor.
Reforma agrara infaptuita de A.I.Cuza prin „Legea pentru
reglementarea proprietatii rurale”, din 15 august 1864 prevedea
improprietarirea prin recunoasterea dreptului de proprietate asupra lotului
primit si emanciparea producatorilor directi, prin rascumpararea obligatiilor
fata de vechiul stapan.
Improprietarirea s-a realizat prin scindarea proprietatii financiare in
doua parti;
a) o treime proprietate absoluta a fostului proprietar;
b) doua treimi proprietatea deplina a fostilor clacasi, carora li s-a recunoscut
dreptul de coproprietar, fara plata vreunei despagubiri, proportional cu
potentialul economic (numarul de vite si al bratelor de munca).
Arendasii care urmareau obtinerea de avantaje din arenda prin
constrangerea taranilor, s-au constituit in veritabile trusturi.
Legiuitorul a intervenit prin actul normativ din 25 martie 1908, dupa
rascoala taranilor din 1907, printr-o lege a invoielilor agricole.
112
Legea fundamentala si celelalte legi ulterioare au reglementat
responsabilitatea ministrilor, raspunderea penala, civila, cea politica si dreptul
de control al parlamentului asupra guvernului.
Ministerele exercitau conducerea admnistrativa intr-un anumit domeniu
de activitate.
Organul administrativ central cu rol important pentru asigurarea functiei
de ordine publica a statului a fost Ministerul de Interne, care coordona
apararea, era insarcinat cu mentinerea ordinii publice, avea drept de control
asupra functionarilor insarcinati cu aplicarea legii, asupra prefectilor,
primarilor si a celorlalti agenti ai puterii centrale.
113
Plasile erau administrate de pretori, aveau atributii de supraveghere si
control asupra activitatii organelor comunale rurale si de aplicarea deciziilor
organelor judetene, fiind numiti de prefect sau de ministrul de interne.
Judetele au fost administrate de catre un consiliu judetean si de catre
prefect. Prefectul era reprezentantul guvernului in judet, urmarind infaptuirea
politicii partidului de guvernamant. El era numit prin Decret al domnitorului
(regelui) la propunerea Ministerului de Interne. Prefectul cumula si functia de
sef al politiei, calitate in virtutea careia coordona interventia organelor de
politie pentru restabilirea ordinii si linistii publice.
114
Creditul public constituia creditul pe care particularii il acordau statului
pentru acoperirea unor nevoi generale, iar totalitatea obligatiilor pecuniare
contractate de catre stat, reprezenta datoria publica.
Impozitele percepute de stat prin constituirea venitului public erau
obtinute pe:
- impozitul pe veniturile proprietatilor agricole;
- impozitul pe venitul proprietatii cladite;
- impozitul pe venitul capitalurilor mobiliare;
- impozitul pe veniturile societatilor comerciale si industriale;
- impozitul pe veniturile din profesii si ocupatii neimpuse.
Regimul vamal a fost organizat cu o Directie generala la Bucuresti si
una secundara la Iasi, printr-un proiect elaborat la 28 decembrie 1859.
Curtea de Conturi infiintata prin legea din 5 februarie 1864, asigura
controlul asupra finantelor publice.
115
Teritoriul era impartit in patru regiuni de corpuri de armata, fiecare cu
cate doua divizii.
Marina militara a fost infiintata in anul 1880, Arsenalul Marinei din
Galati, asigurand paza Dunarii cu trei salupe fluviale.
Alexandru Ioan Cuza a organizat primul escadrom de jandarmi calari si
o companie de jandarmi pedestri.
A fost infiintata politia rurala denumita „guarzi comunali” si crearea
„geandarmieriei” din cadrul armatei, corespondenta politiei militare.
In anul 1873 a fost adoptat Codul Justitiei Militare care cuprindea pe
timp de pace ca si instante judiciare consiliile de disciplina, consiliile de razboi
si consiliile de revizuire.
In timp de razboi, competentele jurisdictionale aveau pretorii militari,
curtile martiale si curtile superioare de justitie militara.
120
FORMAREA STATULUI UNITAR ROMAN
SI EVOLUTIA DREPTULUI LA INCEPUTUL SECOLULUI XX SI IN
PERIOADA INTERBELICA
63
In acest sens, E.Cernea si E.Molcut, op.cit.pag.243
121
Adunarile legislative si guvernele provizorii formate de catre
reprezentantii poporului, care au exercitat atributiuni de conducere politico-
administrativa in perioada de tranzitie catre formarea unui aparat unic, s-au
bucurat de concursul intregii populatii.
Hotararile de unire a celor trei stravechi provincii romanesti au fost
promulgate apoi prin decrete regale din 27 noiembrie pentru Basarabia, 18
decembrie pentru Bucovina si 24 decembrie pentru Transilvania.
In intervalul 1918-1920, statul roman a avut ca principala preocupare,
pe plan extern, recunosterea prin tratate internationale a fauririi statului
national unitar.
Pentru acest motiv, Romania a participat la Conferinta de Pace de la
Paris, unde a fost recunoscut aportul sau a dus la infrangerea Germaniei.
Incercarea reprezentatilor SUA, Angliei si Frantei de a impinge pe plan
secundar opinia si interesele statelor mici, printre care si Romania, s-a lovit
de atitudinea ferma manifestata de delegatia romana condusa de
I.C.Bratianu. Tratatul cu Austria, semnat de Romania la 10 decembrie 1919 a
consfintit dezagregarea monarhiei austro-ungare si a recunoscut unirea
Bucovinei cu Romania.
In urma guvernarii lui Alexandru Vaida, la 3 martie 1920 a inceput la
Trianon discutiile pentru semnarea tratatului cu Ungaria. Acesta a constituit
actul juridic care consacra actul istoric de faurire a statului unitar roman, prin
marea adunare populara de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia64.
Nicolae Titulescu, membru al delegatiei romane, aprecia ca ”Tratatul de
la Trianon apartine tuturor romanilor si indeosebi celor din Ardeal, o
consfintire a ordinii de drept”.
64
In acest sens, E.Cernea si E.Molcut, po.cit.pag.253
122
Organele administratiei centrale au fost ministerele, conduse de
ministrii, reprezentanti ai partidelor politice.
La nivel local Constitutia din 1923 a impartit teritoriul in judete, iar
acestea erau constituite in comune. Judetele erau conduse de consiliile
judetene si comunale, iar conducerea consiliilor era asigurata de membrii
alesi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea
minoritatilor.
Principalele izvoare care au reglementat organizarea si functionarea
administratiei in baza Constitutiei din 1923 au fost Legea pentru unificarea
administrativa din 14 iunie 1925, Legea pentru administratia locala din 5
august 1929 (care a suferit 14 modificari in sapte ani cat a fost in vigoare),
Legea administratiei din 27 martie 1936, care a fost inlocuita cu Legea
administratiei din 14 august 1938, datorita instaurarii regimului fascist.
Regele ca organ al administratiei centrale, potrivit art. 88 avea atributii
in administratie, constand in:
ü numirea sau confirmarea in functii publice potrivit legilor;
ü intocmirea si regulamentele pentru executarea legilor;
ü era comandantul suprem al armatei;
ü acorda gradele militare potrivit legilor;
ü conferea decoratii si medalii;
ü avea dreptul sa bata moneda in baza unei legi speciale;
ü incheia conventii pentru comert, navigatie si alte asemenea acte cu
statele straine.
Regele emitea acte administrative, denumite „decrete regale” care erau
contrasemnate de ministrul de resort.
Consiliul de ministri ca organ al administratiei centrale avea ca
atributii adoptarea de hotarari, numite „jurnale de ministri”, care atunci cand
erau considerate ilegale, puteau fi atacate in justitie.
Prin prevederile Constitutiei, Consiliul de Ministri nu avea o competenta
generala intr-o anumita materie de administratie publica, ci numai in cazurile
speciale date de competenta fie prin Constitutie, fie printr-o lege organica.
Astfel, in art.7 alin 3 din Constitutie se prevedea de exemplu ca
„naturalizarea se acorda in mod individual de Consiliul de Ministri”.
Legea pentru organizarea administratiei publice locale din 1929 in
art.9 a dispus ca schimbarea numelui unui stat sau oras se poate face numai
in baza unui jurnal al Consiliului de ministri.
Legea persoanelor juridice prin art.7 dadea competenta Consiliului de
ministri de a autoriza functionarea in Romania a unei persoane juridice
straine.
Ministerele erau grupari de servicii administrative puse sub
conducerea si autoritatea unui ministru si desfasurau activitati de interes
general pe intregul teritoriu al tarii.
Organizarea si functionarea lor a fost reglementata prin Legea pentru
organizarea ministerelor din 2 august 1929.
123
Specific perioadei interbelice, apare faptul ca puteau fi numiti si ministri
fara portofoliu, care nefiind titularii unui departament sau minister, erau
numiti pentru a indeplini o parte din atributiile unui ministru.
In urma Marii Uniri, in plan administrativ are loc o dezvoltare a
aparatului administrativ, in anul 1920 infiintandu-se alte trei ministere, si
anume Ministerul Muncii si Ocrotirii Sociale, Ministerul Cultelor si Artelor si
Ministerul Comunicatiilor. Un an mai tarziu, in anul 1921 a fost creat
Ministerul Agriculturii.
Pana la adoptarea Legii de Organizare si Functionare a Ministerelor din
1929 si a Legii pentru Administratia Locala din acelasi an, fiecare minister a
avut circumscriptiile sale teritorile, numite inspectorate. La adoptarea
acestor legi se modifica teritoriul, fiind impartit in sapte directorate
ministeriale, cu sediile in: Cernauti, Chisinau, Cluj, Iasi si Timisoara.
Aceasta forma de organizare administrativa a fost desfiintata prin Legea
din 15 iulie 1931, revenindu-se la organizarea initiala.
124
Consiliul judetean constituia organul colegial deliberativ, compus din
membrii alesi prin sufragiu universal de toti alegatorii judetului si din membrii
de drept, reprezentanti ai unor profesiuni sau functiuni sociale administrative.
El se intrunea in sesiuni ordinare si extraordinare, intocmea
regulamente care cuprindeau masuri si sanctiuni referitoare la administrarea
intereselor judetene. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret regal si inlocuit cu
o comisie interimara.
Delegatia Consiliului judetean avea ca presedinte pe prefect si alcatuita
din membrii consiliului ales, care putea decide in locul consiliului, cand acesta
nu era intrunit.
Judetul, circumscriptie teritoriala, in care functionau sercivii
administrative exterioare ale unor ministere, condus de prefect, reprezentant
al puterii centrale.
125
Asemenea masuri au fost luate in Basarabia, prin Hotararea Sfatului
Tarii din 27 martie 1918 si in Romania, prin Decretul – Lege nr. 3475 din 18
decembrie 1918.
Prima metoda prezenta avantajul ca asigura unificarea legislativa
intr-un ritm rapid si dezavantajul ca unele dintre dispozitiile extinse nu
corepundeau intotdeauna conditiilor din noile provincii.
Unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi acte normative
era superior sub aspectul tehnicii legislative, al continutului dar
dezavantajos deoarece se intindea pe o perioada de lunga durata.
Prin infaptuirea unificarii a fost creata o comisie ministeriala formata, in
1920, din magistrati si juristi, care a optat pentru revizuirea codurilor, conform
art.137 din Constitutie 65.
126
exercitata de catre rege si Reprezentanta Nationala, cea executata de catre rege si
guvern, iar cea judiciara de catre instantele judecatoresti.
Reprezentanta nationala era formata de acelasi doua adunari Senatul si
Adunarea Deputatilor.
Initiativa legislativa apartinea fie regelui, fie uneia din cele doua adunari.
Adunarea deputatilor era formata din deputati alesi de cetatenii romani,
organizati pe circumscriptii electorale.
Senatul era compus din senatori de drept si senatori alesi. Senatorii
puteau fi alesi de cetateni romani de la varsta de 40 ani, cu drept de vot din
circumcriptiile electorale fixate de lege, de membrii consiliilor judetene si
comunale, al camerelor de comert, de industrie, de munca, agricultura, de
profesorii fiecarei universitati din tara.
Senatorii de drept faceau parte din reprezentantii clerului (mitropolitii,
episcopii), fostii sefi de guverne, fosti ministri, fosti presedinti ai corpurilor
legiuitoare, fosti senatori si deputati.
Regele avea atributii de a sanctiona legile, dreptul de a convoca
parlamentul, de a dizolva una din cele doua camere, de a numi un nou
guvern.
In exercitarea atributiilor sale, regele intocmea regulamentele pentru
aplicarea legilor, numea sau confirma in functii publice, putea crea noi functii
de stat, exercita comanda armatei, confirma gradele militare, conferea
decoratiile romane si avea dreptul de a bate moneda.
Constitutia a prevazut crearea unui Consiliul legislativ care formula
proiectele de lege, ce urmau a fi dezbatute in Reprezentanta Nationala.
Conform prevederilor de la Capitolul III, puterea executiva era
exercitata de guvern, in numele regelui. Ministrii erau numiti si revocati de
rege. Persoana regelui era inviolabila, iar ministrii sunt raspunzatori pentru
activitatea lor.
Consiliul de ministri era prezidat de un presedinte, desemnat de rege si
cu formarea guvernului.
O alta inovatie a Constitutiei din 1923 a fost introducerea controlului
constitutionalitatii legilor, care urma sa fie exercitat de Inalta Curte de
Casatie si Justitie.
O conceptie novatoarea reprezentat-o principiul controlului legalitatii
actelor administrative. Astfel, instantele judecatoresti puteau cenzura actele
emanate de la administratia de stat. Potrivit acestui principiu, instantele
puteau cenzura actele emanate de la administratia de stat si obliga statul la
plata unor despagubiri.
O dispozitie cu urmari importante a fost cea din art.128, potrivit careia
„in caz de pericol de stat se putea introduce starea de asediu general
sau partial”.
Sistemul electoral s-a critalizat in perioada 1917-1926, s-a introdus
votul universal, organizandu-se in noiembrie 1919, primele alegeri
parlamentare.
127
A fost adoptata o noua lege electorala din martie 1926 care consacra
dreptul de alege si de a fi ales, desfasurarea alegerilor, structura Adunarea
Deputatilor si a Senatului.
Noua lege electorala asigura interesele marilor partide politice,
consacrand o majoritate confortabila in parlament si inlatura de pe scena
vietii politice gruparile politice mai mici.
S-a inlocuit prin acesta lege principiul reprezentarii proportionale cu cel
al primei majoritare. Acest sistem de aplica in alegerile pentru Adunarea
Deputatilor si se baza pe urmatoarele reguli:
- totalizarea voturilor pentru fiecare partid la scara intregii tari;
- partidul care obtinea 40% din totalul voturilor pe tara, beneficia de
prima majora (prima 50% din mandate);
- restul de 50% din mandate se repartizau proportional cu numarul
voturilor obtinute dintre toate partidele care au obtinut minim 20% din totalul
voturilor;
- gruparea nu obtinea 20% din voturi nu primea nici un mandat,cu
exceptia cazului cand obtinea majoritatea absoluta intr-un judet;
- daca nici unul dintre partide nu obtinea 40% din voturi, mandatele
erau repartizate proportional cu numarul de voturi obtinute.
La alegerile pentru Senat, toate mandatele din fiecare crircumscriptie
reveneau partidului care obtinuse cele mai multe voturi (principiul majoritatii
relative).
In perioada 1927-1930 au functionat prevederile constitutionale
referitoare la institutia regentie, care a fost determinata de renuntarea la
coroana a lui Carol al II-lea, fiul cel mare a regelui Ferdinand. In ianuarie
1926, corpurile legiuitoare au ratificat actul renuntarii, proclamandu-l
motenitor pe Mihai, fiul lui Carol al II-lea.
S-a constituit regenta din trei persoane, care urma sa-si exercite
prerogativele, in eventualitatea in care Mihai ar fi ajuns rege inaintea
majoratului.
Regele a inceput sa-si exercite atributiile din iunie 1929, ca urmare a
mortii regelui Ferdinand, pana in 1930, cand Carol s-a intors in tara si s-a
proclamat rege.
135
In domeniul economic, pentru reprimarea infractiunilor au fost
adoptate:Legea pentru circulatia produselor agricole, Legea pentru
organizarea controlului economic, Legea pentru combaterea infractiunilor
vamale.
In anul 1948 a fost republicat Codul Penal din 1936, iar prin Decretul
nr.187 din 30 aprilie 1949 este modificat art.1 al Codului Penal care
prevedea:”Legea penala are drept scop apararea Republicii Populare
Romane si a ordinii sale de drept impotriva faptelor periculoase pentru
societate, pentru aplicarea masurilor de aparare sociala fata de persoanele
care savarsesc asemenea fapte.
In anul 1968 au fost adoptate Codul Penal si Codul de Procedura
Penala, care, cu modificarile intervenite succesiv, sunt in vigoare si astazi.
Dreptul civil, ca ramura esentiala a dreptului national, s-a dezvoltat pe
dispozitiile cuprinse in Codul Civil elaborat de Alexandru Ioan Cuza la 1865.
Aceste dispozitii au fost completate prin norme juridice specifice privitoare la
dreptul de proprietate, dreptul familiei, dreptul cooperatist etc, cele mai
reprezentative fiind:
- Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice;
- Decretul nr.32/1954 de punere in aplicare a Codului Familei;
- Decretul nr.321/1956 privind drepturile de autor;
- Decretul nr.167/1958 privind prescriptia extinctiva;
- Decretul nr.278/1960 privind actele de stare civila;
- Decretul nr.975/1968 cu privire la nume;
- Decretul nr.471/1971 cu privire la asigurarile de stat;
- Decretul nr.212/1974 de ratificare a pactelor internationale privind
drepturile omului.
Adoptarea, in anul 1974 a Legilor nr.58 si 59, a insemnat scoaterea din
circuitul civil a terenurilor. Potrivit acestor legi aberante, terenurile nu puteau fi
dobandite decat prin mostenire legala, orice conventie cu privire la
transmiterea dreptului de proprietate fiind declarata nula.
Legea nr.5/1973 cu privire la spatiul locativ, limita dreptul persoanelor
de a avea mai mult de o locuinta si dispunea normarea suprafetelor locative.
In aceasta perioada au fost aplicate dispozitiile Codului de Procedura
Civila elaborat in 1865, modificat in repetate randuri si republicat in anul
1948. Cele mai importante modificari au fost:
- Decretul nr.470/1958 prin care inceta dreptul Tribunalului Suprem de a
mai introduce recursul in supraveghere, acest drept revenind
procurorului general;
- Decretul nr.38/1959 de modificare a art.195 din Codul de Procedura
Civila, prin care se reglementeaza modul de audiere ca martor a
minorului care nu a implinit 14 ani;
- Legea nr.58/1968 privind organizarea judecatoreasca care modifica
procedura de organizare si desfasurare a judecatii in fata instantei.
Perioada care face obiectul analizei (1948-1989), fiind insa atat de
aproape de noi nu poate fi condensata in cateva pagini. Statul si dreptul nu
136
sunt notiuni abstracte, ele nu se nasc si nu evolueaza decat pe coordonatele
factorilor care le configureaza:cadru natural, cadru social-politic si factorul
uman.
Ca ansamblu de norme care reglementeaza raporturile sociale, ordinea
juridica presupune o societate organizata politic.
Romania a avut in aceasta perioada o organizare politica impusa de
ocupatia sovietica in urma incheierii celui de-al doilea razboil mondial. Pana
in anul 1958 in Romania au stationat trupe apartinand armatei sovietice
(peste 25.000 de militari), situatie care a garantat implementarea modelului
sovietic de organizare politica. Potrivit doctrinei si ideologiei marxist-leniniste
„statul socialist este organizatia politica cu cele mai largi posibilitati de
organizare sociala fiind condus de partidul clasei muncitoare”.
Statul socialist era definit ca „organizatia politica a puterii celor ce
muncesc, in frunte cu clasa muncitoare”, care indeplinind sub conducerea
partidului marxist-leninist rolul de instrument principal de construire a
socialismului si comunismului – se manifesta, in perioada construirii
socialismului ca organizare a dominatiei asupra claselor exploatatoare, iar in
perioada de construire a comunismului ca organizatie ce exprima vointa si
realizarii intereselor poporului, care in totalitatea sa este alcatuit din oameni ai
muncii”66.
Acelasi autor defineste dreptul socialist ca „Ansamblul regulilor de
conduita instituite sau sanctionate de statul socialist in interesul construirii
socialismului si comunismului, care exprima vointa clasei muncitoare aliata cu
toti oamenii muncii, iar dupa construirea socialismului, vointa intregului popor,
sub conducerea clasei muncitoare, vointa determinata in ultima instanta de
conditiile vietii materiale a societatii, reguli a caror respectare si aplicare
obligatorie se asigura prin constiinta juridica socialista a cetatenilor, iar la
nevoie cu ajutorul fortei coercitive a statului”.
In literatura juridica erau consacrate urmatoarele principii fundamentale
ale dreptului socialist:
- consfintirea puterii politice a oamenilor muncii in frunte cu clasa
muncitoare;
- proprietatea socialista ca baza a dreptului socialist;
- internationalismul proletar;
- democratismul real;
- retributia dupa munca;
- imbinarea intereselor individuale cu cele obstesti;
- apararea pacii si coexistentei pasnice;
- legalilatea socialista;
- umanismul socialist.
Dreptul socialist isi gaseste originea in prima dictatura a proletariatului
– Comuna din Paris (1871), care a reusit, pentru o foarte scurta perioada de
timp sa consacre o serie de principii socialiste: organizarea socialista a puterii
66
Certerchi – Teoria generala a statului si dreptului - 1967
137
de stat (Comuna), sistem electoral specific, nationalizarea atelierelor parasite
de patroni, organizarea controlului muncitoresc asupra productiei din marile
intreprinderi, separarea scolii de biserica, incriminarea penala a tradarii
cauzei poporului, a agitatiei contrarevolutionare si sabotajului.
Dreptul socialist si-a gasit consacrarea in dreptul sovietic, fundamentat
pe Rezolutiile si Decretele elaborate de puterea sovietelor din Rusia in
Octombrie 1917, respectiv de nationalizare a intreprinderilor, bancilor,
transportului, comertului, cele privitoare la noua organizare a statului, de
infiintare a tribunalelor revolutionare etc. Ulterior au fost definitivate: Codul
penal sovietic si de procedura penala, Codul civil sovietic si de procedura
civila, statutul de organizare a Tribunalului Suprem si instantelor
judecatoresti.
Intreaga opera de constructie si dezvoltare a dreptului socialist s-a
intemeiat pe tezele formulate de socialismul stiintific, care a fost considerat
stiinta tranformarii revolutionare a oranduirii capitaliste, a constructiei si
victoriei oranduirii comuniste.
In baza socialismului stiintific au stat operele teoretice ale lui V.I.Lenin
care considera faptul ca dictatura proletariatului este o forma superioara a
democratiei. Dictatura unei clase inseamna, in cenceptia lui Lenin, puterea
nelimitata si bazata pe forta, pe constrangerea de stat a acestei clase asupra
dusmanilor sai de clasa. Statul reprezenta puterea organizata a unei clase cu
ajutorul careia aceasta exercita conducerea societatii.
Modelul de organizare a statului si dreptului socialist, realizat in
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a fost impus de puterea de
la Moscova in toate statele europene devenite satelite ale acesteia, dupa
sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,
Ungaria, Polonia, Romania, Republica Democrata Germana).
Acest model, adaptat in tarile amintite la unele particcularitati ale
acestora si potrivit unei idei ce au apartinut unor lideri comunisti, s-aspulberat
incepand cu anul 1989, cand s-a produs dezintegrarea sistemului socialist si
destramarea URSS.
Din decembrie 1989 statul si dreptul romanesc intra intr-o epoca a
evolutiei sale, cea a tranzitiei spre democratie, statul de drept si economia de
piata.
Tinand seama ca intreaga istorie a umanitatii s-a consumat intr-o
permanenta tranzitie si transformare, faptul ca societatea romaneasca se afla
in prezent intr-un indelungat proces de devenire constituie normalitatea
ultimilor ani.
138
TESTE
139
CHESTIONARUL NR. 1
1.Normele de conduita ale geto-dacilor în epoca democratiei militare aveau
un caracter: a) juridic b) nejuridic c) estetic.
2.Regele dac este caracterizat a fi fost: a) capul statului si monarhul sclavagist
absolut b) vârful aristocratiei si al ierarhiei aparat ului de stat c) preot si judecator
suprem.
3.Dreptul “imperium”, era o prerogativa exercitata în Dacia romana de catre: a)
Consiliul consultativ b) Guvernator c) un “pontifex maximum”.
4.Normele privind statutul persoanelor în cadrul obstii satesti erau guvernate
de principiile: a) egalitatea membrilor obstii si egalitatea în regurile de familie b)
egalitatea membrilor obstii si munca în comun c) stapânirea devalmasa a terenurilor
si munca individuala.
5.Conceptul de dreptate în “Legea tarii” poate fi exprimat prin adagiul:
a)”prescriptio longi temporis” b)”ars boni et aequi” c)”Dominium eminens”.
6.Sistemul electivo-ereditar are la baza urmatoarele principii: a) transmiterea
ereditara a domniei în linie dreapta si alegerea domnului c) alegerea domnului din
rândul succesorilor unui domnitor c) alegerea domnului cu avizul prealabil al Portii.
7.Sfatul domnesc era compus din: a) dregatorii personali ai domnului b) 12 –
25 de boieri c) din boierii alesi de adunarea starilor.
8.Printre dregatori, vornicul: a) executa sentintele penale si purta sigiliul
domnesc b) era conducatorul slujitorilor curtii si judecator al cauzelor penale c) era
talmaciul domnului si coordonatorul relatiilor externe.
9.În Transilvania, în zonele de granita, satele românesti libere au rezi stat
datorita: a) religiei lor ortodoxe b) atributiunilor militare ale locuitorilor c) taxele
vamale pe care le încasau.
10.În epoca principatului, în Transilvania, erau recunoscute oficial urmatoarele
biserici: a) catolica, ortodoxa, calvina si luterana b) catolica, calvina, luterana si
reformata c) catolica, calvina, ortodoxa si reformata.
11.Normele cutumiare medievale referitoare la proprietate, situau apele
curgatoare mari si baltile întinse în: a) Dominium utile b)”Ager publicus” c)”Dominium
eminens”.
12.În anul 1785 a aparut lucrarea “Hrisovul sobornicesc” din initiativa
domnitorului: a) Scarlat Calimah b) Alexandru Ipsilanti c) Constatin Mavrocordat.
13.Ultimul domn pamântean de dinaintea instaurarii regimului turco-fanariot în
Moldova, a fost: a) Nicolae Mavrocordat b) Dimitrie Cantemir c) Constantin
Brâncoveanu.
14.În perioada regulamentara pâna în 1851 dreptul penal a avut comun în
Tara Româneasca si Moldova: a) o reglementare ce purta acelasi nume b) acelasi
sistem penitenciar c) acelasi izvor principal, Regulamentul Organic.
15.Codul Civil în vigoare, abroga doua alte opere legislative importante
adoptate la începutul sec al XIX-lea, dupa cum urmeaza: a) Codul Caragea
si“Manualul juridic”al lui Andronache Donici b) Codurile Calimach si Caragea
c)”Condica Tivila”si Codul Calimach.
1 – c; 2 – a; 3 – c; 4 – c; 5 – a; 6 – a; 7 – c; 8 – b; 9 – a; 10 – a; 11 – b; 12 – a;
13 – b; 14 – b; 15 – c;
140
CHESTIONARUL NR. 2
1 – b; 2 – a; 3 – c; 4 – c; 5 – a; 6 – c; 7 – a; 8 – b; 9 – c; 10 – a; 11 – c; 12 – b; 13 –
b; 14 – a; 15 – c;
141
CHESTIONARUL NR. 3
1 – b; 2 – a; 3 – c; 4 – a; 5 – a; 6 – a; 7 – c; 8 – b; 9 – c; 10 – b; 11 – b; 12 – c; 13 –
c; 14 – c; 15 – b;
142
CUPRINS
NOTIUNI INTRODUCTIVE
DREPTUL SCLAVAGIST
DREPTUL MEDIEVAL
146