TEMPERAMENTUL

1. CARACTERIZARE GENERALA Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a P. Dinamica deoarece ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului. Energetica deoarece ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta. GOLU:,,Daca insusirile dinamico-energetice sunt innascute, determinate genetic, integrarea lor in plan psihocomportamental, adica in dinamica proceselor psihice si a actelor motorii, se realizeaza in ontogeneza. Intrucat, insa, aceste insusiri bioenergetice se imprima ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza stadial in cursul vietii individului, structura temperamentala si, respectiv, tipul temperamental este innascut reprezentand astfel, alaturi de predispozitii, ,,elementul ereditar in organizarea interna a P. N. SILLAMY in al sau ,,Dictionar de psihologie (1995), defineste T ca ,,un ansamblu de elemente biologice, care, impreuna cu factorii psihologici, constituie P. Poate, cel mai corect este sa consideram ca T reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se psihizeaza (adica, se implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice P, G, M, Afectivitatea) si se reflecta in comportament. Astfel inteles, T dobandeste un caracter si o conotatie psihologica, devenind un obiect de studiu al psihologiei. Cand vorbim de T in plan psihologic, noi nu ne gandim direct la constitutia fizica sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc in organism, ci la modul cum reactioneaza si se manifesta sb., sub aspect dinamico-energetic, in diverse situatii: rapiditatea perceptiei; a raspunsurilor verbale la intrebari a reactiilor motorii; intensitatea trairilor emotionale si durata lor intensitatea sau forta actiunilor voluntare echilibrul sau impulsivitatea derularii raspunsurilor la succesiunea stimularii externe directia orientarii dominante- extraversie sau introversie locul controlului (dependenta de stimularea externa sau dependenta de activismul intern propriu) disponibilitatea la comunicarea interpersonala ascendenta sau obedienta relationala, etc. T, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens real numai in plan psihocomportamental. T se manifesta in orice situatie, fiind prima determinatie a P care se impune nemijlocit observatiei. Asa se explica de ce, primele descrieri si clasificari ale lui dateaza inca din antichitate (Hippocrate, Gallenus). Depinzand direct de structura biologica, T este propriu nu numai omului, ci si animalelor. Se stie ca I.P. Pavlov si-a elaborat teoria sa despre temperamente prin cercetari efectuate pe animale. T tine de latura formala, de suprafata, a P, si nu de cea interna, de continut. El nu are o semnificatie axiologica.

 D.p.d.v. biomedical se poate afirma doar ca o formula temperamentala este mai avantajoasa decat alta in ceea ce priveste rezistenta la stresuri si gradul de predispunere la anumite tulburari de ordin psihiatric nevrotic sau psihotic. D.p.d.v. educational nu sepoate evidentia un T ca fiind absolut favorabil iar altul nefavorabil. In principiu, tipurile temperamentale sunt echipotentiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, in ontogeneza, se pot edifica profiluri de P asemanatoare d.p.d.v. aptitudinal si caracterial, dupa cum pe fondul aceleiasi formule temperamentale se elaboreaza profiluri de P diferite. T nu este o variabila neutra d.p.d.v. adaptativ. Structura comportamentala este o interfata intre persoana si lume si indeplineste rol de mediator intre: intensitatea durata semnificatia influentelor externe efectele in sfera psihocomportamentala.
O importanta speciala dobandesc trasaturile temperamentale in cadrul relatiilor interpersonale, atractiile si respingerile dintre membrii fiind conditionate de ele.

2. Probleme generale ale temperamentului 2.1. Care este natura psihica a T ? Este afectivo-reactiva. Nu exista aproape nici o clasificare a T care sa nu ia drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amandoua. Aceste criterii apar inca de la Hippocrate si Gallenus. Colericul este violent, impulsiv, trasaturile lui comportamentale fiind deci de ordin afectiv si reactiv. Aceste criterii se intalnesc si in tipologiile constitutionaliste. Kretschmer apreciaza T dupa: a) 2 caracteristici ale afectivitatii: - gradul de sensibilitate, numit de el psihestezie - tonalitatea afectiva predominanta, asa numitele proportii diatezice b) 2 caracteristici ale activitatii: - ritmul, viteza actiunilor - si tensiunilor psihice Cel mai bine este pusa in evidenta natura afectivo-reactiva a T de tipologiile psihologice: Wundt clasifica T dupa: - afecte (puternice/slabe) - miscari (repezi/incete) Ribot dupa simtire si actiune. Allport: T este ,,fundamentul emotional al P. 2.2. Ce exprima T din P ? Forma ei de manifestare si nu continutul vietii psihice. Dovada: unul si acelasi continut psihic se exprima extrem de diferit; continuturi diferite, ba chiar opuse, se pot exprima identic. Prin el insusi T nu genereaza nici continuturi psihice, nici performante.
2

El reprezinta modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand mai ales de stilul comportamental al omului. T nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale omului. 2.3. T este innascut sau dobandit ? Cvaziunanimitatea psihologilor au considerat T ca fiind innascut. Allport, in 1961 arata ca T este ,,materia prima din care se constituie P, T se bazeaza foarte mult pe determinarea genetica arata el. Buss si Plomin (1975): ,,ceea ce mostenim nu este un grad specific sau o cantitate de T, ci, mai degraba un raspuns potential, aflat la un nivel inalt, mediu sau scazut a scaderii raspunsurilor.Cel care reactualizeaza aceste raspunsuri este mediul. Prin T omul influenteaza mediul social care la randul lui afecteaza T. Dar, chiar daca mediul influenteaza unele manifestari temperamentale, in esenta, el este innascut. Psihologii americani au sustinut ca unele trebuinte sunt innascute, dar nu au afirmat niciodata ca tendintele personale ar fi mostenite. T ca structura psihica, desi larg determinata genetic este, in expresia lui finala si mai ales functionala, modelat de conditiile socio-culturale existentiale ale individului. Influenta ereditarului asupra psihocomportamentului nu este directa, ci mediata, filtrata de sociocultural. 2.4. Ce relatie exista intre tipul de activitate nervoasa superioara si T ? La inceput s-a crezut ca intre tipul de a.n.s. si T exista o identitate, de aceea a fost definit unul prin altul. Cu timpul s-a remarcat ca cele 2 notiuni sunt distincte: 1. tipul de a.n.s. are o sfera mai larga (se manifesta in planul vietii psihice si in cel al vietii fiziologice) dar un continut mai restrans; este o notiune fiziologica, se manifesta mediat in planul vietii psihice 2. T are o sfera mai restransa dar un continut mai bogat; este o notiune psihologica P.P. Neveanu arata ca ,,tipul de a.n.s. nu se trasfera mecanic si univoc intr-o anumita caracteristica temperamentala. Unele particularitati ale tipului de a.n.s. (echilibrul, mobilitatea) se exprima mai mult, altele (intensitatea) ceva mai putin si adeseori mascat. Una si aceeasi trasatura de tip se manifesta diferit in plan psihocomportamental, datorita filtrarii ei prin reteaua de reflexe conditionate, prin experienta sb., prin sistemul de relatii cu lumea. Ion Radu: ,,intre gena si comportament se interpune mediul si istoria individuala. In manifestarile sale individuale T depinde in mare masura de conditiile ontogenezei. II. CLASIFICAREA TEMPERAMENTELOR EUL CA NUCLEU AL PERSONALITATII De-a lungul timpului, asupra personalitatii au fost elaborate o multitudine de teorii. Fie ca se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existentialiste, umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie ca interpreteaza omul ca fiinta re-activa sau proactiva, fie ca se concentreaza asupra descoperirii si inventarierii elementelor compoente ale personalitatii sau ca au o deschidere mai mare spre social, spre ceilalti oameni, toate incearca sa surprinda esenta personalitatii, originalitatea si unicitatea sa. In personalitatea integrala a omului, perceputa ca personalitate concreta si ca ideal al realizarii, semnificatie
3

au nu atit insusirile, ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora. O mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce gindeste despre altii, ce considera ca gindesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a acestora. In personalitatea totala a omului exista mai multe fatete: 1. personalitatea reala PR 2. personalitatea autoevaluta PA 3. personalitatea ideala PI 4. personalitatea perceputa PP 5. personalitatea proiectata Ppro 6. personalitatea manifestata PM 1. Personalitatea reala PR ansamblul proceselor, functiilor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricind in disponibilitate totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre ele fiinta biopsihosociala 2 dimensiuni: o dim. Intrapersonala, psihoindividuala totalitatea insusirilor, predispozitiilor, atitudinilor, gindurilor si montajelor psihice proprii o dim. Interpersonala, psihosociala ansamblu de insusiri rezultate prin interiorizare, din confruntarea individului cu alte personalitati, cu alte stiluri cmportamentale 2. Personalitatea autoevaluata PA totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate imaginea de sine imaginea de sine se origineaza nu doar in personalitatea sa reala, ci si in alte fatete ale ei personalitatea ideala, manifestata sau proiectata imaginea de sine este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului exista situatii de suprapareciere si de subapreciere a propriilor insusiri si trasaturi, de dilatare sau de ingustare a lor 3. Personalitatea ideala PI cea pe care individul doreste sa o obtina se refera la ceea ce ar dori individul sa fie, cum ar dori sa fie reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale il impulsioneaza pe individ spre cautare are valoare de scop si mai ales de ghid orientativ in raport cu conduita individului discrepanta marcata intre real si dorit, intre existent si dezirabil, ara putea duce, in timp, la instalarea unor dereglari si perturbari psihocomportamentale 4. Personalitatea perceputa PP ansambul reprezentarilor, ideilor cu privire la altii imaginea despre altii imaginea despre altul si mai ales corectitudinea sau incorectitudinea acesteia sint in functie de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza si de capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in informatiile care I se ofera

 imaginea despre altii este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, deci ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile, de felul de selectionare si structurare a indicilor perceptivi, de cliseele si stereotipiile perceptive ce deformeaza judecata personala 5. Personalitatea proiectata PPro ansamblul gindurilor, sentimentleor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au ceilalti asupra sa ce cred eu ca gindesc altii despre mine implica ghicirea alegerilor sau respingerilor facuta de o alta persoana sau de intregul grup referitoare la sine, pp. un gen de empatie, de transpunere in starile psihice ale altcuiva este imaginea cea mai nesigura, mai neverificabila ca valoare de cunoastere 6. Personalitatea manifestata PM ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala cuprinde aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele manifestarea personalitatii este dictata atiti de interioritatea psihica a individului cit de de particularitatile si cerintele situationale in care acesta actioneaza este punctul de intersectie intre individual si social, intre interioritatea psihica a individului si normativitatea societatii; se pot produce confluente, armonizari, dar si disocieri, dezacorduri In urma procesului de cristalizare si solidificare a fatetelor personalitatii apar urmatoarele tipuri de personalitate : Tipul unitar si armonios dezvoltat tipul instabil tipul dedublat tipul accentuat 1. Tipul unitar si armonios dezvoltat se caracterizeaza prin coerenta si concordanta de sens a tuturor fatetelor personalitatii omul a carui personalitate autoevaluata este in concordanta cu cea reala, isi elaboreaza imagini corecte, foarte apropiate de adevar, despre ceilalti 2. Tipul instabil se caracterizeaza prin actiunea independenta, necorelata si nesistematica a fatetelor personalitatii instabilitate generalizata intre fatetele personalitatii si in interiorul fiecareia dintre ele uneori personalitatea ideala este intr-un mare decalaj fata de cea reala, alteori se apropie de aceasta imaignea despre altii se schimba destul de frecvent, fara motive intemeiate uneori imaginea de sine este mult si nejustificat dilatata, alteori este nepermis de ingustata, tendintele de supraapreciere si cele de subapreicere inlocuindu-se cu rapiditate unele pe altele isi traieste dramatic propria sa existenta, fiind, in acelasi timp, greu acceptat si tolerat de ceilalti, creindu-si siesi si celorlalti grave probleme de adaptare si integrare sociala
5

1. 2. 3. 4.

3. Tipul dedublat marcante discrepante intre interior si exterior, latent si manifest, real si imaginar, esenta si aparenta dedublarea se poate realiza atit in interiorul fiecarei fatete a personalitatii, cit si intre acestea: o una poate sa fie imaginea de sine a individului pe care acesta si-o atribuie in mod efectiv, cu care se identifica, in care crede, cu care este de acord si cu totul alta imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, o afiseaza o una poate sa fie imaginea intima despre cineva si cu totul alta cea facuta cunoscuta acestuia o sint oamenii care una gindesc si alta spun, una gindesc, spun si alta fac 4. Tipul accentuat- se caracterizeaza prin accentuarea uneia sau alteia dintre fatetele personalitatii, care uneori le subordoneaza pe toate celelalte, alteori le anuleaza o sint persoane la care conteaza ce sint in realitate, nu ce cred altii despre aceasta o la alte persoane, imaginea de sine mult hipertrofiata absoarbe si subordoneaza toate celelalte aspecte ale personalitatii o exista persoane care isi atribuie insusiri pe care nu le au si nici altii nu I le recunosc o sint si persoane care neglijindu-se pe sine, se comporta asa cum cred ele ca asteapta altii sa se comporte o se ajunge la o saracire, simplificare si unilateralizare a personalitatii, la inchistarea ei intr-o serie de scheme comportamentale rigide, stereotipe care accentueaza si uneori chiar falsifica personalitatea. Una dintre probleme cu care se confrunta psihologia este descoperirea elementului central, fundamental al personalitatii, care determina unitatea, instabilitatea, dedublarea si accentuarea personalitatii. S-a ajuns la concluzia ca nucleul personalitatii il reprezinta Eu-l, cu toate laturile lui: Mine, Sine, Sinea. In abordarea istorica a Eului, conceptiile despre Eu au parcurs 4 etape: 1. etapa psihofilozifica (pina la 1900) 2. etapa psihanalitica si interactionista (1900-1940) 3. etapa autonomista si umanista (1940-1980) 4. etapa psihosociala (din 1980 pina in prezent) 1. Etapa psihofilozofica Bergson o Exista 2 forme de multiplicitate a starilor de constiinta numerica si calitativa o Exista 2 aprecieri distincte ale duratei omogena si heterogena o Exista un Eu profund, fundamental nu este in nici un raport cu cantitatea, starile de constiinta din care este compus fiind calitati pure o Eul secund , eul social raportat la exigentele vietii sociale, umbra Eului fundamental o Dat fiind faptul ca mare parte din timp noi traim exterior noua insine, mai mult in spatiu decit in timp, mai mult pentru lumea exterioara decit pentru cea interioara, perceprea propriului nostru Eu fundamental devine extrem de dificila, acesta fiind perceput ca Eu social James o Eul ca obiect al cunoasterii o Eul ca subiect al cunoasterii
6

o Eul este analizat dupa urm. schema: o Elementele sale integrante: Eul material, Eul social, Eul spiritual o Sentimentele si emotiile provocate de Eu sau constiinta valorii sale multumire, nemultumire, orgoliu, suficienta, vanitate, amor propriu, modestie, umilinta o Actele prin care Eul tinde sa se afirme si sa se apere instinctele de conservare, de expansiune, de aparare 2. Etapa psihanalitica si interactionista Freud o Eul apare prin diferentierea SINELUI in contact cu realitatea exterioara, este o excrescenta a Sinelui o Eul este o veriga intermediara intre Sine si realitate pe de o parte, Eul tine sub control tendintele instinctive, brutale ale sielui, iar pe de alta observa lumea exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a tendintelor inconstiente Mead o Originea sociala a Eului eul nu exista de la nastere, ci se constituie progresiv in experienta si activitatile sociale o Comunicarea este cel mai important mecanism psihologic prin care se construieste Eul o Proprietatile Eului: o Obiect pentru el insusi, fapt care il diferentiaza de alte obiecte si corpuri o Relational nu exista decit in relatie cu ceilalti membri ai grupului cu care interactioneaza o Ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalti o Unicitate Operarea distinctiei dintre Mine, Eu, Sine Minele este fiinta biologica a omului, ansamblul de atitudini bine organizat si strucutrat in individ ca urmare a contactelor sale interpersonale personaj conventional care exista intotdeauna si permite individului sa intre in experienta altora Eul este reactia organismului (a Minelui) la atitudinile altora o forma de adaptare a Minelui la solicitarile sociale Reactia Eului poate fi comuna, conformista dar si noua, deosebita, novatoare in raport cu cele de pina atunic Eul poate dispune de Mine, dar nu la intimplare Minele si Eul sint aspecte distincte, dar corelative: Minele este structura ca se exprima prin EU, iar Eul este expreisa structurii Minele si Eul constituie impreuna Sinele, adica personalitatea individului Conceptul de Eu total, unificator, complet este compus dintr-o serie de parti sau Euri complementare Structura Eului reflecta structura societatii De regula, se exprima acea fateta care este necesara, corespondenta tipului de relatii sociale in care este implicat individul Cind unitatea Eului complet se distruge, cind Eul se disociaza sau se dedubleaza in Euri complementare, asistam la degradarea personalitatii
7

3. Etapa autonomista si umanista Eul dispune de autonomie in raport cu celelalte fatete ale personalitatii si cu mediul inconjurator Eul este autonom atit prin originea, dar si prin functionarea sa Eul este innascut, ca si Sinele, dar se va diferentia treptat de el Accent pus pe adaptare Maslow Redimensionarea locului si rolului Eului in structura personalitatii Se ia in considerare Eul omului normal, care este membru intr-o anumita societate, este implicat si tb. Sa faca fata unei multitudini de relatii sociale, politice, economice etc. Se ajunge la forme superioare de Euri Eul autoactualizat, care ajunge la realizarea de sine Rogers Eul autentic, netrucat, nemascat 4. Etapa psihosociala Expansiune extraordinara a problematicii Eului in perimetrul preocuparilor stiintifice Redescoperirea Eului a fost impulsionata de: o Necesitatea interpretarii situationale si interrelationale a ului o Nevoia plasarii centrului de greutate spre implicatiile practice ce vizeaza direct existenta concreta a oamenilor o Necesitatea iesirii din propria matca si raportarea la alte domenii de cercetare. In definirea Eului, domeniul cel mai controversat il constituie natura psihica a Eului, eul fiind considerat in acelasi timp simtire sau gindire, emotie sau reflextie. Opinii comune mai multor curente: Eul este considerat ca un fapt de constiinta, o constiinta reflexiva, insotita deci de gindire Desi se vorbeste de constiinta imediata sau de cea superioara, in cazul Eului este vorba de constiinta de sine Esential pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor Momentul alegerii, al deciziei implica ratiunea Tendinta generala este aceea de a conserva constiinta si gindirea instructura psihica a Eului. Gindirea, reflexivitatea, intentionalitatea sint procese prin care omul se cunoaste pe sine si apar ca elemente primordiale ale omului. In momentul de fata, Eul este conceput ca ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei dispunind insa de o puternica baza afectiva-emotionala. Eul este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectiv-motivational. Prin intermediul unui asemenea construct, individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul. Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei; constiinta duce la aparitia Eului, reprezentind una dintre premisele sale fundamentale, Eul este creator de o noua constiinta, in sensul ca o data aparut ridica constiinta la un nivel superior de vivacitate, optimalitate si adaptabilitate.

Eul isi trage seva din constiinta, gesteaza in cadrul ei, isi sudeaza treptat propriile-I componente, dar o si controleaza, introduce ordinea, ii integreaza starile, experientele, ii da un sens, o directioneaza, iar in cele din urma o depaseste.
GOLU

"Termenul de Eu are un sens diferit de cel in care este utilizat in psihanaliza; daca in psihanaliza el semnifica o instanta particulara a personalitatii, in contextul de fata el desemneaza chintesenta intregului proces de devenire si integrare a personalitatii. Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere, personalitatii in raport cu mediul." Trasaturile Eului sint: Reflexivitatea Eu sint Eu, nu tu, el sau ei Adresabilitatea eu ma raportez la cei dion jur, la lume, ca Eu Transpozabilitatea Eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor Teleonomia orientarea spre scopuri Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare dinamica si complexa a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine, in tot cursul ontogenezei. Ca nivel functional-specific, Eul incepe sa se manifeste in jurul virstei de 3 ani, cind in plan psihologic intern se produce o restructurare calitativa care face posibila autoraportarea (reflexivitatea). Pina la virsta de 3 ani, copilul se raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste despre sinte la persoana a treia. Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect; se accentueaza propria identitate. Dpdv structural, Eul include 3 compoenente intercorelate si reciproc integrate: Eul corporal imaginea valorizanta a mediului intern al organismului si a constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea Eul psihologic imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile afective legate de aceasta, motivatia nevoia de autorealizare, de autoperfectionare Eul social imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, vointa de integrare sociala Golu in functie de gradul de elaborare a acestor trei componente, rezulta 4 profile de baza ale Eului: 1. somatic dominanta in cadrul Eului a componentei bioconstitutionale, narcisismul fiind o forma particulara a acestei relatii; 2. spiritual dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii pe cunoastere, creatie; 3. social dominanta in cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, prestigiu sau pe motivatia supraordonata binelui general; 4. mixt relativ echilibrata integrare a 1, 2, 3.

Clasificarea tipurilor de personalitate

Oamenii au fost contieni din cele mai vechi timpuri de varietatea i de pluralitatea comportamentelor umane. n anul 450 .Cr., Hipocrate distingea patru temperamente diferite o ipotez pe care mai trziu au preluat-o i ali specialiti. ns abia C. G. Jung a adus argumente mai consistente n sprijinul acestei teorii, n cartea sa Tipuri psihologice. Savantul elveian susinea c oamenii au anumite trsturi specifice care pot fi identificate cu uurin. Cartea lui Jung, dei acoper o mic parte din preocuprile sale, a reprezentat o baz solid pentru diversele studii de mai trziu. Printre cei care au recunoscut valoarea ei s-a numrat i Katherine Myers din Statele Unite, care a gsit acolo confirmarea propriilor ei teorii. Katherine Myers era de mult vreme fascinat de diferenele psihologice dintre indivizi, iar teoriile lui Jung au ncurajat-o i stimulat-o s-i continue cercetrile. Dei nu erau psihologi, Katherine i fiica ei Isabel au studiat teoriile lei Jung timp de patruzeci de ani, cu atenie i rbdare, n ciuda dificultilor i lipsei de recunoatere. La sfritul acestei perioade, n 1962, au formulat un chestionar care permitea clasificarea i identificarea a aisprezece tipuri de personalitate. Chestionarul a fost numit Indicatorul de Tipuri Myers-Briggs (Myers-Briggs Type Indicator MBTI). La nceput, ideea tipurilor nu a fost primit cu prea mare entuziasm, dar n 1972 s-a nfiinat n Florida un centru oficial de cercetare n domeniu, numit Center for the Application of Psychological Type (CAPT). Aceast instituie, care i propune s strng informaii i date despre tipuri de personalitate, s-a constituit cu vremea ntr-un centru mondial. Din 1975 Indicatorul de Tipuri MyersBriggs este publicat n Statele Unite de ctre Consulting Psychologists Press. Treptat, el a fost unanim recunoscut, iar interesul n privina informaiilor pe care le conine a crescut considerabil, mai ales n perioada anilor 60. Tipologia respectiv se poate aplica oricrui individ, indiferent de zona cultural din care provine. n ultimii ani, profesorul american David Keirsey a adus cea mai substanial contribuie la studiul tipurilor. Urmnd, timp de aproape patruzeci de ani o metod proprie de investigaie, el a conceput o teorie despre temperament care simplific mult Indicatorul Myers-Briggs. Keirsey susine c cele aisprezece tipuri iniiale altminteri greu de reinut pot fi grupate n patru temperamente de baz i d indicaii precise pentru identificarea acestora. Nota distinctiv a oricrei personaliti este dat de caracteristicile ei dominante. Dintre toate caracteristicile pe care le deine un individ, el prefer s le foloseasc n mod constant pe cele mai bine conturate, numite predispoziii. Celelalte caracteristici, mai puin dezvoltate, sunt oarecum neglijate n comparaie cu acestea. Predispoziiile definesc variatele aspecte (sau funcii) pe care le mbrac interacia individului cu lumea. Urmtoarele patru perechi de caracteristici (sau predispoziii) vor forma tipul de personalitate pe care l reprezint persoana respectiv. Caracteristicile de baz ale personalitii: Extravertirea (e) i introvertirea (i) legate de preferina noastr pentru lumea exterioar, respectiv interioar. Funcia senzorial (S) i cea intuitiv (I) legate de modul n care asimilm informaii despre lumea nconjurtoare. Funcia reflexiv (R) i cea afectiv (A) legate de procesul prin care lum decizii. Funcia juducativ (J) i cea perceptiv (P) legate de preferina noastr pentru un stil de via mai organizat, respectiv mai flexibil.

10

Extravertitul -- Prefer s lucreze mpreun cu ali oameni i se simte nefericit cnd e singur. Dorete compania oamenilor i n momentele de destindere.

Introvertitul -- i place, din cnd n cnd, compania oamenilor, dar are nevoie i de momente de singurtate n care s citeasc, s mediteze sau pur i simplu s aib linite. -- Se simte bine ntr-un grup i este n ge-- Prefer grupurile mici i contactele neral vorbre i prietenos. Perioadele prea cu cte un singur om. O companie prea lungi de singurtate pot s-l deprime. numeroas l obosete i-l vlguiete. -- Cere nouti despre toat lumea; este -- Ateapt s primeasc nouti de la interesat de tot ce nseamn lume extericeilali. E mai interesat de lumea interioar. oar a refleciei dect de lumea exterioar. -- Este de obicei deschis i se mprietene- -- Este rezervat i are uneori dificulti te uor; cunoate mult lume. de comunicare. i face mai greu prieteni, dar se simte foarte legat de ei. -- Acumuleaz energie din contactele cu -- Se realimenteaz din surse interioamenii, dar i epuizeaz repede rezervele. oare de energie; are tendina s-i economiseasc energia n s-o cheltuiasc. -- De obicei, discut deschis cu cei din jur, -- Cnd se afl ntr-un grup, are nevoie i exprim sentimentele i vorbete cu de timp de gndire nainte de a-i spuplcere la telefon. ne opinia. n general nu intervine n conversaia celorlali. Este posibil s nu-i plac s vorbeasc la telefon. -- Este impulsiv; nti acioneaz, apoi -- Prefer s gndeasc nainte de a gndete. aciona; uneori nu acioneaz la momentul oportun. -- Vorbete cu uurin despre el nsui i -- Este mai greu de cunoscut, cci i i exprim prerile fr reineri. Compania ascunde calitile. Compania extroverintrovertiilor i produce o senzaie de distiilor i trezete un sentiment dureros. confort, ntruct i displace tcerea. Senzorialul -- Realist, cu sim practic, rezonabil. Intuitivul Are imaginaie, e nchlinat spre reflecie. -- Se conformeaz instruciunilor; atent la -- Uneori nu se conformeaz instrucidetalii. unilor; acioneaz pe neateptate; nu e atent la detalii. -- Ia lucrurile aa cum sunt; face uz de -- Inventiv; i plac schimbrile i variemetode deja verificate. tatea. -- D mare importan trecutului, crede c --D mare importan viitorului i crede orice decizie trebuie s se bazeze pe expec deciziile trebuie luate n funcie de riena trecut. posibilitile ulterioare. -- Se implic n tot ce se ntmpl acum i --Poate prea absent. Cci nu e intersat este cu picioarele pe pmnt; tie s se de ce se ntmpl acum, ci de ceea ce bucure de clipa prezent. s-ar putea ntmpla; are capul n nori. -- Crede c datele concrete sunt impor-- Interesat mai ales de idei i posibilittante i trebuie exploatate; n general, do- i; se ntmpl s neglijeze date concrete meniul posibilului nu-l intereseaz. importante.
11

-- Are tot timpul ceva de fcut i asta l relaxeaz. -- Esenial pentru el este s se simt util. -- Observ detaliile, dar uneori nu are perspectiva ntregului. -- Adesea, i consider pe intuitivi cam inconsecveni, lipsii de sim practic i nerealiti.

--Are tot timpul n minte idei i proiecte. Esenial pentru el este s creeze. -- Vede mai curnd ntregul dect detaliile i poate s nu aib sim de observaie. -- Adesea, i consider pe senzoriali cam plicticoi i incapabili s priceap o idee.

Reflexivul -- Ia decizii sub influena raiunii; este impersonal i obiectiv cnd alege.

Afectivul -- Ia decizii sub influena sentimentelor; ine cont de valorile subiective i personale cnd alege. -- Privete lucrurile din unghi logic i raio- --Privete lucrurile din unghiul nevoilor nal. umane; crede c acestea trebuie s prize ntodeauna. -- Bun analist, are principii ferme. Simpatia i armonia dintre oameni sunt pentru el eseniale. -- Reacioneaz emoional la fel ca un afec- -- si exteriorizeaz sentimentele. tiv, dar pentru c nu se exteriorizeaz muli l cred insensibil. -- E devotat firmei sau companiei n cadrul -- Este devotat efului i colegilor de creia lucreaz; este capabil s fac fa serviciu; se simte implicat n majoritaoricrei situaii fr s se implice emoiotea situaiilor i ncerc s menin arnal. monia n relaiile umane. -- n majoritatea cazurilor, rmne ferm pe -- n majoritatea cazurilor, se las poziie. convins de doleanele oamenilor. -- Crede de obicei c afectivii sunt cofuzi i -- Crede de obicei c reflexivii sunt ilogici. Calculai i fr inim.

Judicativul -- Prefer s duc lucrurile la bun sfrit. -- i fixeaz termene-limit i le respect; se conformeaz programului stabilit. -- Are un sentiment de uurare dup ce s-a luat o decizie, cci poate trece la treab -- Lucreaz mult i face lucrurile temeinic; se pregtete serios pentru orice nsrcinare i las lucrurile n ordine cnd a terminat; de obicei nu se poate relaxa ct

Perceptivul Prefer s lase lucrurile s decurg firesc, o dat cu fluxul vieii. -- Termenele-limit nu-i folosesc dect ca s-i aminteasc ce-ar trebui fcut; aduce frecvent schimbri programului iniial. -- Amn deseori luarea unei decizii pentru a strnge ct mai multe informaii; are un sentiment de disconfort cnd s-a luat o hotrre definitiv. -- Nu se ferete de munc, dar prefer s lucreze cnd are dispoziia necesar; nu-i place s se pregteasc din timp i nici s lase lucrurile n ordine. E gata s
12

vreme are ceva de fcut.

se relaxeze sau s se distreze chiar dac mai are treburi de fcut. --i planific i i structureaz viaa, --E mai flexibil i refuz programele fixe ateptndu-se ca i cei din jur s procede- se adapteaz cu uurin la orice ze astfel; schimbrile l deruteaz. schimbare. -- Adesea se simte presat de timp i vrea -- Consider c are timp berechet; pres ncheie ce a nceput. fer sa stea i s vad ce se mai ntmpl. -- i consider pe cei perceptivi nehot-- i consider pe judicativi mrginii, ri, verstili i lipsii de el. Rigizi i ncpnai.

Aceste caracteristici alctiuesc cele aisprezece tipuri de personalitate: eSRJ, iIAP, eIAJ, iIAJ, eIAP, etc. O persoan de tip eSRJ, de pild, este sociabil, acord importan faptelor reale, face uz de logic i este bine organizat. Un iIAP este reinut, creativ, d mult atenie problemelor oamenilor i este flexibil. Bibliografie: Personalitate i temperament Patricia Hedges Criteriile care au stat la baza schemelor de clasificare pot fi impartite in 3 categorii: 1. criterii morfologice sau bioconstitutionale 2. criterii fiziologice 3. criterii psihologice 1. TIPOLOGIILE MORFOLOGICE Criteriile de ordin morfologic, bioconstitutional au fost identificate si utilizate pentru prima data de Hippocrate. El a folosit notiunea de tip corporal, determinat de: - aspectul constitutional exterior - raportul dintre tesutul musculos si cel osos - dintre cutia toracica si abdomen A delimitat: 1. tipul corporal ftizic caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tacut, reflexiv; medical predispus la tuberculoza 2. tipul apoplectic aspect musculos-obez, statura mijlocie sau mica, temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil, emotional, necontrolat; medical, predispus la tulburari circulatorii si digestive. Criteriile de ordin morfo-constitutional au revenit puternic la sfarsitul sec. 19, inceputul sec. 20 (primele 3 decenii) datorita dezvoltarii antropologiei fizice si a cercetarilor asupra raselor. S-a pus in evidenta faptul ca, in interiorul unui tip rasial, exista o variabilitate notabila a indivizilor, de unde s-a dedus posibilitatea de a determina morfotipurile. De sistematizarea si inventarierea lor se ocupa morfotipologia. Autorii din perioada contemporana nu s-au oprit la simpla identificare si clasificare a tipurilor morfologice, ci au procedat la stabilirea unei legi corelative si chiar cauzale intre aceste morfotipuri si trasaturile (temperamentale) ale P, realizandu-se astfel clasificarea temperamentelor dupa criterii bioconstitutionale.
13

Punctul de plecare al acestor tipologii a fost observatia sistematica efectuata asupra sb. adulti sanatosi, iar uneori si asupra celor care prezentau difetite tulburari patologice. In acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza ca maladia realiza o exagerare a tipologiei normale si oferea posibilitati de observatie privilegiate. Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german) Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen (1913-1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre: - simptomatologia psihocomportamentala - aspectul bioconstitutional extern. Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul (1921) Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.K. va ajunge in final sa cuprinda 3 tipuri principale ai un tip accesoriu, mai putin individualizat. 3 tipuri principale: 1. picnic-ciclotim 2. leptosom (astenic)-schizotim 3. atletic-vascos ca accesoriu este mentionat tipul displastic reuneste numeroase varietati dismorfice 1. Tipul picnic-ciclotim D.p.d.v. morfologic se caracterizeaza prin: constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil. 2. Tipul leptosom (sau astenic)-schizotim - constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei. 3. Tipul atletic-vascos - constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust. D.p.d.v. medical, tipurile delimitate se asociaza cu predispozitii psihopatologice diferite: 1. predispune la tulburari maniaco-depresive 2. tulburari de natura schizoida (schizofrenie) 3+4 epilepsie Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, el a obtinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice si 3 schizotimice. T ciclotimice 1. Hipomaniac (dispozitie euforica, mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerata) 2. Sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului, toleranta) 3. Greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari) T schizotimice 1. Hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicatete, circumspectie) 2. Schizotimic (intermediar, rece, calm, energic) 3. Anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor, indolent) E.K. a incercat sa arate ca tipologia sa care se definea initial prin structura morfologica si predispozitia catre anumite psihoze corespundea, de asemenea, diferentelor fiziologice
14

(in metabolism si functionarea endocrina) si diferentelor psihologice in diverse alte sfere decat cea emotionala. Toate verificarile experimentale au confirmat diferentele intre picnic si leptosomi, dar au clasat atleticii intr-o pozitie intermediara. Multe alte clasificari ale temperamentelor facute inainte sau dupa E.K. pornesc de la aceleasi criterii morfologice. VIOLA si PENDE le clasifica dupa raportul dintre torace si membre, la care ultimul adauga functionalitatea endocrina. SIGAUD, dupa anumite sisteme ale corpului (bronho-pulmonare, gastro-intestinale, musculo-articulare, cerebro-spinale), de unde temperamente: - respiratoare - digestive - musculare - cerebrale SHELDON, dupa gradul de dezvoltare a celor 3 foite embrionare: endoderm constitutia endomorfa T. visceroton mezoderm constitutia mezomorfa T. somatoton ectoderm constitutia ectomorfa T. cerebroton 2. TIPOLOGIILE FIZIOLOGICE SI PSIHOFIZIOLOGICE Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de I.P. Pavlov. In clasificarea sa porneste de la: 1. principiul nevrismului cf. caruia rolul principal in reglarea raporturilor organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, il joaca creierul; 2. teza de baza a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice psihicul este functie a creierului. Pavlov studiind tipul de activitate nervoasa superiara dupa 3 propietati (forta, echilibrul, mobilitatea) apartinand proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia) a stabilit existenta a 4 tipuri de activitate nervoasa superioara: 1. tipul puternic-echilibrat-mobil (caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor 3 insusiri) 2. tipul puternic-echilibrat-inert (valori ridicate ale fortei si echilibrului si prin valori scazute ale mobilitatii) 3. tipul puternic-neechilibrat-excitabil (valori ridicate ale fortei, valori scazute ale echilibrului, cu predominarea excitatiei asupra inhibitiei) 4. tipul slab (valori scazute ale fortei si insuficienta individualizare a mobilitatii si echilibrului: sensibilitate emotionala crescuta, emotivitate, tensiune prelungita, rezistenta scazuta la stres si frustratie) Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite in antichitate. Astfel: 1. are corespondent T sangvinic (vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat) 2.T flegmatic (calm, tacut, nesociabil, lent, adaptabil la situatii noi, rezistent la stres si frustratii) 2 3. T coleric (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, tendinta de dominare in relatile interpersonale, saturatie si plictiseala rapida la monotonie, imprudent)
1
15

4. T melancolic (interiorizat, retras, sensibil, delicat) Pavlov a demonstrat ca cele 4 tipuri considerate ,,pure de combina intre ele, dand 16 tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, tipul ,,pur fiind doar o entitate mai mult teoretica. V.D. NEBILITIN a introdus o a 4-a dimensiune a proceselor nervoase si anume dinamismul lor, care se refera la viteza cu care celule nervoase genereaza procese excitative si inhibitive. P.P.-NEVEANU a demonstrat ca excitatia si inhibitia pot fi neechilibrate nu numai prin repartitia fortei, ci si prin discordanta mobilitatilor: inhibitia este mai inertioasa, intervine cu intarziere, de unde efectele de explozivitate dupa care se instaureaza calmul, daca individul este echilibrat dupa forta. Ghe. ZAPAN a utilizat 6 indici temperamentali (cei 3 ai lui Pavlov, la care a adaugat: persistenta, tonusul afectiv, directia) in cadrul a 4 subsisteme: motor-general afectiv perceptiv-imaginativ mental

Din combinarea acestor indici si sisteme apar urmatoarele tipuri: 1. activ (predomina sistemul motor-general) 2. afectiv (sist. afectiv) 3. artistic (sist. perceptiv-imaginativ) 4. ganditor (sist. mental) Clasificarea potrivit grupelor sanguine Medicul francez Bernard Montain (1992) a elaborat o noua tipologie fiziologica a T, bazata pe grupele sanguine. Clasificarea pune in corespondenta fiecare grupa sanguina cu un tip temperamental distinct. Astfel: 1. gr. sang. A ii corespunde T armonic (cautarea permanenta a armoniei cu anturajul lor, neputandu-se dezvolta si realiza decat in aceste conditii) 2. gr. sang. O T melancolic (se afla intotdeauna in ,,consonanta cu mediul extern, adaptativi) 3. gr. sang. B T ritmic (slab sensibili la mediu, traind in ritmul propriu, independenti de variatiile ambiantei) 4. gr. sang. AB T complex (dificultati in gasirea unui echilibru satisfacator, reuneste trasaturile celorlalte 3 T) Clasificarea bazata pe asimetria functionala a emisferelor cerebrale Ned Herman (1976) pornind de la pornind de la cercetarile lui Mac Lean si W. Sperry a pus la punct o clasificare a T luand drept criteriu gradul de folosire in rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor 2 emisfere. Au fost identificate 4 tipuri cerebrale functionale, carora le corespund tablouri temperamentale distincte: 1. tipul cortical stang (C.S.): organizat, logic, determinat, stabil, conservator 2. tipul cortical drept (C.D.): ingenios, intuitiv, emotional, creativ, instabil, deschis 3. tipul limbic stang (L.S.): sigur pe sine, rezistent la frustratii, activ 4. tipul limbic drept (L.D.): serviabil, amabil, comunicativ, afectuos

16

Aceste clasificari se bucura de o larga recunoastere in randul specialistilor si se incearca introducerea ei in practica psihodiagnosticului. 3. TIPOLOGIILE PSIHOLOGICE Cu toate ca tipologiile fiziologice deschid posibilitati mai largi pentru analiza psihologica a T decat tipologiile morfologice, nici ele nu satisfac toate exigentele. Sub motivul ca un fenomen trebuie identificat si analizat pe baza unor dimensiuni de aceeasi natura calitativa, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice. Tipologia olandeza - HEYMANS & WIERSMA Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, autorii pornind in eleborarea ei de la o ipoteza neurofiziologica, formulata de psihiatrul Otto Gross. Pentru Gross orice fenomen psihic (o emotie) declanseaza o activitate a celulelor nervoase care persista si dupa terminarea lui, influentand inconstient activitatile ulterioare ale spiritului. Ele apar ca si cum ar fi opuse functiei cerebrale primare si functiei cerebrale secundare. Opunea astfel sb. cu activitate mentala superficiala, sb. cu functionare mentala profunda. Cei doi autori si-au propus sa descrie P, sub raport temperamental, pe baza a 3 dimensiuni: 1. emotivitatea sau instabilitatea emotionala 2. activitatea sau forta pulsionala generala 3. primaritate-secundaritate, determinata dupa predominarea uneia dintre functiile identificate de Gross. Au stabilit 8 tipuri psihologice, corespunzand combinatiilor posibile: Emotivitate Activitate Primaritate-secundaritate Amorf P Apatic S Nervos + P Sentimental + S Sangvin + P Flegmatic + S Coleric + + P Pasional + + S + = sb. se situeaza deasupra mediei pentru dimensiunea considerata - = sub medie P = predominarea functiei primare S = fc. secundara Tipologia franceza: R. LE SENNE, G. BERGER Le Senne a facut cunoscute lucrarile lui Heymans si Wiersma si scoala creata de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeza. In formularea sa definitiva, clasificarea se bazeaza pe analiza si evaluarea unui set de 9 trasaturi, incluzand, pe langa cele 3 dimensiuni ale lui H&W Largimea campului constiintei Polaritatea Aviditatea Interesele senzoriale Tandretea Pasiunea intelectuala
17

Studiile ulterioare au aratat ca aceste 9 dimensiuni pot fi reduse, prin analiza factoriala, la 2 factori independenti: 1. emotivitatea 2. primaritate-secundaritate Tipologiile psihanalitice Freuda elaborat o tipologie pornind de la stadiile evolutiei sexualitatii. A stabilit urmatoarele tipuri de baza: oral, anal, uretral, falic si genital. Tipul oral este caracterizat prin ,,nevoia de a depinde excesiv de altii pentru a-si putea mentine respectul de sine. Tipul anal se distinge prin 3 trasaturi principale: parcimonie, iritabilitate, pedanterie. Tipul uretral: ambitia si dorinta de competitie. Tipul falic: temeritate, determinare, siguranta, ceea ce reprezinta in mare masura realizarii dorintei in raport cu angoasa de castrare. Tipul genital corespunde ,,normalitatii ideale a P. El este intruchipat de sb. care parcurg fara probleme toate stadiile evolutiei libidinale. Karen Horney ia ca premise directiile principale pe care copilul le poate lua in relatiile sale cu anturajul: - de a se apropia de oameni - de a se opune - de a se indeparta De aici sunt deduse 3 tipuri de T coplezent agresiv detasat Pentru Erich Fromm interactiunea cu parintii determina tipul de orientare speciala, de unde deriva 5 tipuri de orientari principale: 1.orientare receptiva (sb. asteapta tot ceea ce doreste de la o sursa externa) 2.orientarea de exploatare (sb. incearca sa ia totul de la altii prin forta) 3.orientarea acumulativa (isi fondeaza securitatea sa prin economisirea si conservarea a ceea ce poseda) 4.orientarea comerciala (sb. isi considera propria persoana ca pe o care poate fi cumparata sau vanduta) 5.orientarea productiva (isi foloseste aptitudinile sale si isi realizeaza potentialitatile latente) Daca tipologiile analitice culturaliste iau ca baza de pornire relatiile cu celelalte persoane, altele apeleaza la orientarea in lume. Astfel au procedat Jung si H. Rorschach (sub influenta celui dintai). Tipologia lui Jung se refera direct la cea a lui Gross. Aspectul ei principal priveste tendinta pe care o poseda libidoul, respectiv energiile instinctuale ale sb. (care pentru Jung nu sunt de natura exclusiv sexuala), de a se orienta preponderent spre lumea externa, spre obiecte (extraversiune), fie spre lumea interioara, spre sine (introversiune). Tipologia lui Rorschach serveste ca baza pentru cel mai utilizat test proiectiv de P. Ea se intemeiaza pe opozitia intre extratensiv si introtensiv. La cele 2 tipuri, a adaugat un al 3lea: coartat, care corespunde slabiciunii energiilor instinctuale, in absenta unei orientari, fie spre obiecte, fie spre viata interna.

18

O alta directie de analiza tipologica a P in plan temperamental este cea care ia ca punct de pornire specificul perceptiei. Tipologia perceptiva a fost elaborata de E.R. Jaensch si W. Jaensch. Tipologia are la baza 3 trasaturi: 1. integrarea variabila fundamentala care oscileaza intre integrarea absoluta si dezintegrarea 2. diferentierea 3. polaritatea sentiment-gandire.

Combinatia intre cele 3 trasaturi au permis stabilirea a 7 tipuri de personalitate: 4 tipuri integrate B (exagerat integrat) J (normal integrat) J (partial si ocazional integrat, orientat spre lumea exterioara) J (normal integrat, dar orientat spre lumea interioara) un tip S/vital, ocupa o pozitie intermediara intre integrare si neintegrare. 2 tipuri dezintegrate si considerate ca ,,degenerate S dezintegrat pur S, la care exista o compensatie, inteligenta hipetrofiata ocupand locul primordial in raport cu afectivitatea. Aceasta tipologie se bazeaza pe o serie de experiente asupra ,,memoriei eidetice a perceptiilor vizuale. Unii sb. sunt capabili de a evoca dupa voie R vizuale si de a le face sa dispara la comanda. Tipologii psihosociologice Au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul social-cultural existential, la sistemul valorilor. Dilthey, Spranger, Allport, Vernon pornind de la premisa ca valorile determina anumite tipuri umane deoarece omul are o anumita atitudine fata de ele, au distins 6 tipuri umane diferentiate intre ele prin atitudinea dominanta fata de valori: 1. teoretic (orientat spre cunoasterea obiectiva a realitatii, traind doar pentru o idee) 2. economic (dominat de dorinta de a obtine maximul de randament, cu minimul de efort, lupta pentru a dobandi avutii ) 3. estetic (manifesta interes pentru viata sentimentala, subiectiva) 4. social (se dedica binelui altuia) 5. politic (aspira spre conducere, la el totul devine mijloc pentru atingerea scopului) 6. religios (orientat spre spiritualitate elevata) Valorile implicate in aceste atitudini sunt: adevar, utilitate, armonie, altruism, putere, unitate. Allport, Vernon si Lindsey (1960) au propus chiar o scala de testare a acestor valori folosind twhnica alegerii fortate. 4. TIPOLOGIILE CLINICE

19

Sistemul cel mai cunoscut este cel elaborat de KURT SCHNEIDER si are avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor. Sunt delimitate 10 tipuri: 1. tipul hipertimic sau hipomaniac caracterizat printr-o stare permanent deviata spre euforie si hiperactivitate maniaca. Desi esre vorba de o stare permanenta, cu hipomanie la limita inferioara, aceasta nu este o psihoza. 2. Tipul depresiv (umoare permanent deviata spre depresie si durere morala; este vorba de o stare permanenta, prezentand la minimul trasaturile melancoliei) 3. Tipul nelinistit cuprinde 2 subtipuri: a) subtipul senzitiv (sensibilitate crescuta si incapabil de descarcare) b) tipul anancastic (obsesional sau compulsiv) 4. tipul fanatic (paranoic) caracterizat prin rigiditate, hipertrofia Eului (orgoliu) si paralogism (rationament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea spiritului, in limbaj comun) 5. tipul insteroid, histrionic sau mitomaniac (egocentrism, superficialitatea sentimentelor contrastand cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendinta spre fabulatie si mitomanie) 6. tipul instabil (oscilatie emotionala). In forma sa patologica tipul instabil corespunde dezechilibrului mintal descris de psihiatria franceza. 7. Tipul explosiv (reactii emotionale violente, agresive) 8. Tipul apatic (insensibilitate si raceala afectiva). In expresia sa patologica corespunde unor varietati ale ,,nebuniei morale si ,,perversiunii constitutionale. 9. Tipul abulic (def. Prin trasatura influentabilitatii si prin ,,maleabilitatea vointei) 10. Tipul astenic (fragibilitate neuropsihica la inf. situatiilor tensionate, fatigabilitate) Tipologiile temperamentale prezentate mai sus ne permit stabilirea unor concluzii: cele bazate pe un singur criteriu (morfologic, psihologic) sunt mai simple, relativ mai saracacioase decat cele la care criteriile de clasificare se dubleaza (psihofiziologice, psihosociologice, clinice), acestea din urma reusind sa ofere tablouri mai variate si totodata mai realiste. Ele se diferentiaza unele de altele nu doar prin natura si numarul criteriilor folosite, ci si prin numarul tipurilor stabilite; recent in psihologia personalitatii s-a ajuns la concluzia ca cea mai buna descriere a P s-ar putea face prin integrarea factoriala a criteriilor. In ciuda diversitatii lor, chiar a denumirilor diferite folosite, unele tipologii se aseamana intre ele; astfel, viscerotonul din clasificarea lui Sheldon nu este altcineva decat picnicul lui Kretschmer; cerebrotonul primului este leptosomul celuilalt, fapt care demonstreaza validitatea cercetarilor. Pe masura ridicarii de la biologic spre psihologic si apoi spre psihosocial , tipologiile isi pierd oarecum din specificitatea lor temperamentala apropiindu-se mai mult de tipologiile caracteriale sau chiar cele ale P luata in ansamblul ei. Desi tipologiile au o mare valoare operationala usurand cunoasterea omului, unele dintre ele dispun si de o serie de limite: afirma mai mult decat pot dovedi, sunt mai degraba constructii teoretice; desi au pretentia unor modele atotcuprinzatoare, ele prezinta aspecte partiale ale personalitatii. APTITUDINEA - CA LATUR INSTRUMENTAL A PERSONALITII
20

I. Definirea aptitudinilor Golu: Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret. Zlate: Orict ar prea de ciudat, definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate vis--vis de conceptul de aptitudine, s-a manifestat atitudini extrem de diverse. In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite: - o serie de alte "realiti" psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispoziiile sau capacitile. Americanii din perspectiva pragmatismului lor nici nu definesc aptitudinile. In unele dictionare de psihologie vom ntlni informatii referitoare la "masurarea aptitudinilor", dar nu i cu privire la conceptul general de aptitudine (n parantez fie spus aceasta este valabil nu numai pentru aptitudini, ci i pentru alte concepte, cum ar fi cele de inteligena sau creativitate). 0 cercetare amanunita a unor lucrri despre aptitudini relev cteva maniere distincte de definire a acestora: 1) Definirea aptitudinilor prin opoziie cu capacitatile: ''Aptitudinea este substratul congenital al unei capaciti, preexistand acesteia din urm, care va depinde de dezvoltarea natural a aptitudinilor, de formaia educativ, eventual, i de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate (PIERON). Aptitudinea este interpretata ca o condiie congenitala a unei anumite modalitai de eficiena. Aceasta definiie este nsa inacceptabil dup opinia altor autori. REUCHLIN: Chiar daca am reui s eliminm influena oricrei formatii educative sistematice, nu vom putea cunoate niciodat substratul congenital dect n starea n care l-au adus conditiile de via pe care subiectul le-a cunoscut nainte de a fi examinat, condiii ce sunt n funcie de factori socio-economici. Din cele dou definiii reiese c aptitudinea este anterioar capacitii, ea este o condiie a ei. Fl. S. GOANGA: "Capacitatea este aptitudinea plus ctigul ei n calitate i cantitate, venit prin exercitiu. - 0 asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugereaz existena unei relaii ca de la parte la ntreg, aptitudinea putnd fi considerat doar ca un segment al capacitii, care alturi de aptitudini cuprinde i alte segmente. Evident c intre aptitudini i capaciti nu exist doar diferene de sfer. 2) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor. Cei mai muli psihologi, atunci cnd definesc aptitudinile, se refer la rezultatul obinut n urma intrrii lor n funciune. Finalitatea aptitudinilor reprezint obtinerea unui randament superior mediei, ntr-un anume domeniu de activitate. CLAPAREDE: Aptitudinea este orice nsuire psihic sau fizica considerat sub unghiul randamentului . T.G. ANDREWS credea c aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobndi sau ameliora un anumit randament, dac este plasat n condiii i dac este antrenat. Noiunea de randament se refer: - att la cantitatea, ct i la calitatea activitilor subiectului; - la rapiditatea cu care se desfoar activitatea. Mai recent notiunea de randament a fost nlocuit cu cea de comportament eficient.
21

MITROFAN: ,,Aptitudinea este o formaiune psihologic complex la nivelul personalitii carefaciliteaz un comportament eficient al individului n cadrul activitii. Cu toate ca accentul pus pe randament sau pe comportamentul eficient, ca note definitorii ale aptitudinii este binevenit, se pierde din vedere natura i specificitatea psihologic. 3) Definirea aptitudinilor prin sesizarea coninutului lor specific n structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informaii, deprinderi, interese, capaciti). n felul acesta, apare ns un nou pericol: acela de a lrgi nepermis de mult sfera noiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vieii psihice. Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atenia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu soluioneaz complet problema. Zlate considera ca ieirea din impas s-ar putea obine printr-o definiie general i sintetic a aptitudinilor, nsoit ns de o serie de explicitri suplimentare. Aptitudinile reprezint un complex de procese i nsuiri psihice individuale, structurate ntr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activiti. Ea ne raspunde la intrebarea: ,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ n cadrul activitii pe care o desfoar? i se leag ntotdeauna de performana i eficiena, n dublul su neles: cantitativ i calitativ. n evaluarea laturii cantitative a performanei, apelm la indicatori precum: - volumul total al sarcinilor rezolvate, i, corespunztor, volumul ,,produselor finite obinute; - timpul necesar rezolvrii unei sarcini individuale; - timpul necesar obinerii unui ,,produs finit; - intensitatea efortului depus. Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de indicatori precum: - gradul de dificultate i complexitate a sarcinii rezolvate; - noutatea si originalitatea ,,produsului final; - valoarea in sine a ,,produsului final in domeniul dat; - procedeul folosit n rezolvarea sarcinii; - diversitatea modal a sarcinilor accesibile rezolvrii. Cu ct cele dou laturi ale performanei iau valori mai ridicate, cu atat aptitudinea este mai bine structurat, i invers. De aici rezult c orice aptitudine pune n eviden un aspect absolut i unul relativ. Primul rezid n ceea ce un subiect luat separat reuete s fac ntr-o sarcina sau situaie dat (la un test de matematic): - dac rezultatul este nul, se conchide absena aptitudinii pentru categoria respectiv de sarcini; - dac rezultatul este pozitiv, se conchide prezena aptitudinii considerate. Aspectul relativ ne indica faptul cat de mult i ct de bine realizeaz un subiect ntr-o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa el intr-o clasificare valorica. In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata mai mult sau mai putin bine situatiilorsi solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate. Din acest punct de vedere, se poate afirma ca aptitudinea este o componenta inalienabila a oricarei structuri normale de personalitate.
22

In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza un asemenea potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune. Ca nivel integrativ de rang superior, aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta: perceptie, memorie, gandire, imaginatie. Argumentul il constituie cazul subiectului cu memorie fenomenala, descris de A.R. Luria (1953), care, in pofida extraordinarei performante in memorarea si reproducerea oricarui gen de material, n-a reusit sa-si apropie si sa-si integreze structura nici uneia din profesiile la care a aspirat limbi straine, muzica, matematica, medicina fiind nevoit, pana la urma, sa ramana un simplu actor de circ. Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor si scopurilor care compun o activitate integrala. De aceea, ea reprezinta o matrice interna care se ,,muleaza pe o forma de activitate si care, la randul ei, genereaza o activitate (cum este cazul aptitudinilor de creatie). Golu leaga termenul de aptitudine de o structura complexa, multidimensionala, in care se articuleaza si se integreaza diverse entitati psihice, motorii si fizico-constitutionale, dupa o schema si formula comuna mai multor indivizi si, in acelasi timp, diferita de la un individ la altul. Schema structurala a unei aptitudini cuprinde, in principal, urmatoarele verigi: 1. veriga informationala inteleasa ca un ansamblu organizat de reprezentari, cunostinte, idei, intelegeri si interpretari despre domeniul obiectiv al activitatii; 2. veriga procesual-operatorie ca sistem inchegat de operatori si conditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului intern (mental) al al produsului ce se propune a fi obtinut; 3. veriga executiva , care include actiuni si procedee mentale si motorii de punere in aplicare si de finalizare a ,,proiectului (modelului); 4. veriga dinamogena si de autointarire reprezentata de motivatie si afectivitate; 5. veriga de reglare in care delimitam doua secvente: - una de selectare si orientare valorica in cadrul careia rolul principal revine sistemului atitudinal; - si alta de coordonare, optimizare si perfectionare, reprezentata de functia evaluativcritica a constiintei si de vointa care da masura capacitatii de mobilizare si perpetuare a efortului pentru surmontarea obstacolelor, dificultatilor si esecurilor (90% transpiratie, 10% inspiratie ). Zlate: Nu orice nsuire psihic este o aptitudine, ci numai cea care i difereniaz pe oameni n privina posibilitii de a atinge performane superioare n diverse activiti. Este aptitudine doar nsuirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitilor. Numai nsuirea care asigur ndeplinirea activitii la un nivel calitativ superior poate fi considerat aptitudine Unele nsuiri sau componente psihice ale persoanei (cunotine, priceperi, deprinderi) asigur i ele ndeplinirea activitii ns la un nivel mediu, obinuit, uneori chiar automatizat i stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile. Sunt aptitudini nsuirile dispuse ntr-o anumit configuraie n virtutea creia dispun i de un mare grad de operaionalitate.
23

Nu nsusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leag unele de altele, se mbin i se sintetizeaz ntr-un tot unitar. Aadar, pentru ca o nsuire psihic s fie aptitudine trebuie sa satisfac o serie de cerine: - s fie individual, difereniatoare in planul randamentului activitii; - s asigure efectiv finalitatea activitii; - s contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitii; - s dispun de un mare grad de operaionalitate i eficienta. Forma calitativ superioar de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebete de aptitudine prin gradul nalt de dezvoltare a aptitudinilor i mai ales prin mbinarea lor corespunztoare, ceea ce face posibil creaia de valori noi i originale. Forma cea mai nalt de dezvoltare a aptitudinilor o reprezint geniul. Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata cooordonata timpului. Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii: 1. de structurare si maturizare 2. de optimum functional; 3. de regresie Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in general, o aparitie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii. Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a unor tendinte, se acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior. Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple:1. biologice, geografice, sociale. Pe durata maturitatii, aptitudinea amane la un nivel relativ constant, daca nu intervin anumite conditii patologice care pot sa duca la o deviatie brusca si la o modificare profunda a personalitatii, asa cum se intampla in dementa precoce. 2.Incepand, insa, cu o anumita varsta (dupa 70 de ani), isi face aparitia diminuarea acuitatii senzoriale, slabirea memoriei, cu reducerea capacitatii de achizitie, slabirea capacitatii de concentrare, etc. 3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor varstei, ea fiin influentata si de mediu. II. Criterii de evaluare a aptitudinilor Evaluarea prezenei sau absenei aptitudinilor la un individ se face, adeseori, dup rezultatul obinut, eventual dup o serie de caracteristici ale acestuia (noutate, originalitate, eficien). Aceast constatare ridic urmtoarea problem: pot fi oare evaluate aptitudinile numai dup produs, dup ceea ce se obine? Aprecierea prezenei sau absenei aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dup produs, dup caracteristicile lui, ci i dupa: - latura procesual, dup fazele parcurse pentru a se ajunge la un anumit produs, - dup particularittile laturii procesuale (durata, viteza, noutatea procedeului utilizat). Dup ce criterii evalum diferentele dintre dou sau mai multe persoane atunci cnd si produsele si procesele sunt asemntoare? Rspunsul este relativ simplu: - dupa latura structural-funclonal a aptitudinii - dup componentele ei
24

- dup modul de relaionare a acestora. Fiecare dintre noi dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele, formele sau culorile, de spirit de observatie, de reprezentri vizuale sau auditive, de operaiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem muzicieni, pictori, matematicieni. Pentru a vorbi de existena aptitudinilor specifice acestor domenii, este necesar ca nsuirile enumerate s dispun: - de un mare grad de organizare intern, adica de structurarea propriilor lor elemente componente, - apoi de o mare funcionalitate, adic de capacitatea de a se lega unele de altele, de a se mbina ntr-o astfel de sintez original nct s asigure realizarea uoar, rapid - de nalt nivel a unei activiti. Nu att prezena spiritului de observaie, de pild, este necesar unui scriitor, ci un spirit de observaie ascuit, rapid, cuprinztor, legat i mbinat cu nsuirile imaginaiei, ale gndirii, ale activitii creatoare. Numai o astfel de organizare i funcionalitate superioar permite realizarea deosebit a creaiei literare. Pornind de la latura structural-funcional a aptitudinilor, putem diferenia ntre ele aptitudinile ce apartin unor domenii diferite, dar i aceluiai domeniu de activitate. In primul caz, criteriul evaluativ l constituie natura i specificul componentelor implicate. In cel de-al doilea caz, al aceleiai aptitudini, componentele fiind identice, semnificativa devine ierarhizarea lor. Criteriul structural-funcional de evaluare a aptitudinilor ne ajut s nelegem mai bine i alte fenomene care pot interveni. De exemplu, vom nelege c succesul unei activiti nu se datoreaz doar unei componente izolate a aptitudinii, orict de dezvoltat ar fi ea. Nu trebuie s credem ca lipsa unei componente dintr-o aptitudine oarecare ar constitui o piedic n realizrii activitii n care ea este implicat. Aptitudinile sunt adevarate sisteme operaionale ce presupun relaionarea si interactiunea reciproca a componentelor lor in urma carora apar fenomene ca cel al compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima. Diferenele aptitudinale dintre oameni pot fi evaluate si dupa urmatoarele criterii: - locul i rolul aptitudinilor n structura personaliti; - dup felul cum se raporteaz i se leaga de alte elemente ale vieii psihice. Aptitudinile intr n relaii cu toate celelalte componente ale vieii psihice (cunostinte, priceperi, deprinderi, stri afectiv-motivaionale, trsturi caracteriale, etc). Aptitudinile nu numai c se realizeaz prin intermediul proceselor psihice, dar sunt sintetizri i generalizri ale diferitelor particulariti dominante ale proceselor psihice. Un rol aparte, n configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, l au i deprinderile. Cele dou componente psihice par a fi total opuse: Deprinderile sunt : - componente automatizate ale activitii, - asigur realizarea activitii la acelai nivel, - pe msur ce se elaboreaz, i reduc numrul proceselor implicate n ele, Aptitudinile: - componente plastice, maleabile; - conduc la perfecionarea activitii - abia pe msur ce se formeaz i amplific i isi complic structura intern.
25

Deprinderile sunt ncadrate in aptitudini, ele devin elemente operaionale ale aptitudinilor, mrind n felul acesta productivitatea. Nu orice deprindere este favorabil aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat format. 0 deprindere insuficient consolidat sau greit elaborat poate perturba sau inhiba aptitudinile. Raportarea aptitudinilor la fenomenele afectiv-motivaionale, la mecanismele energizant-stimulatoare explic i mai bine diferenele aptitudinale existente ntre oameni. Se tie i din experiena cotidian c fr motivaie (trebuine, interese, aspiraii, idealuri), multe potenialiti aptitudinale rmn latente. Motivaia are un dublu rol: - in formarea, n elaborarea aptitudinilor, - n valorizarea lor maximal; Relaia dintre aptitudini i motivaie este mai complex. Nu esta vorba despre motivaie n general, ci despre o motivaie particular, cu o anumit intensitate, durat etc. Motivaia puternic duce, de obicei, la anxietate, deci la scaderea randamentului. Prezena celei negative mpiedic valorificarea aptitudinilor. Performana obinut, datorit prezenei aptitudinii, crete motivaia. III. Probleme controversate a aptitudinilor 1) O problema controversata o reprezint caracterul lor nnscut sau dobandit. Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic controversata. In psihologia clasica, abordarea ei s-a facur de pe pozitii unilateral-absolutizante, delimitandu-se 2 orientari diametral opuse: ineista si genetista. Ambele isi au originea in filosofie: prima in filosofia idealist-rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor (Platon, Descartes, Kant, Hegel), iar cea de a doua, in filosofia empirist-pozitivista (senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiul ,,tabula rasa). 1. Orientarea ineista, in plan stiintific, se sprijina pe teoria ereditatii elaborata, in secolul XIX , de Morgan si Mendell. Ineismul absolutizeaza rolul ereditatii, mediului fiindu-i recunoscut cel mult doar rolul de factor activator-declansator. Aceasta idee este afirmata si sustinuta de Fr. Galton in lucrarea ,,Hereditary Genius (1914). El afirma ca individul se naste cu un potential aptitudinal mai mult sau mai putin bogat, care ramane in structura si esenta sa neschimbat, mediul neadaugand, nimic semnificativ in el. Galton se sprijina pe datele oferite de analiza comparativa a arborilor genealogici din care au provenit unele mari personalitati creatoare din domeniul matematicii, tehnicii, literaturii, muzicii. Desi, in sine, veridice, faptele invocate au totusi un caracter fragmentar, ele referinduse doar la cazurile reusite, cele nereusite nefiind luate in calcul. De aceea, cel putin sub aspect statistic, ele sunt insuficiente pentru a infera o legitate atat de generala. Ineismul si-a gasit numerosi partizani, in cadrul asa numitei psihologii a facultatilor, iar in prezent, in cadrul psihobiologiei, unde se incearca sa se demonstreze determinarea directa a aptitudinilor de catre gene specifice. 2. Genetismul se sprijina pe teoria evolutionista a lui Darwin. Fidel principiului ,,tabula rasa, genitismul procedeaza la absolutizarea rolului mediului extern, reducand la zero valoarea fondului ereditar.

26

Se admite ideea ca de la natura toti oamenii sunt egali sau la fel, diferentierile intre ei in structura vietii psihice fiind introduse de catre factorii mediului extern, indeosebi de cei ai mediului socio-cultural si economic. Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului, care determina si controleaza integral procesul invatarii si dezvoltarii. Printr-un program educational adecvat, pe baza unui exercitiu sistematic si indelungat, la orice individ se poate forma orice aptitudine. Genitismul a fost imbratisat pe scara larga in psihologia secolului XX, mai cu seama in asociationismul de factura behaviorista si in psihologia de sorginte materialist-didactica. Privite prin prisma metodologiei contemporane, ambele orientari sunt la fel de eronate, nici una dintre ele neputand oferi o explicatie satisfacatoare a aptitudinilor. 2) 0 nou problem se contureaz: care este natura relaiei dintre predispoziii i aptitudini, este ea o relaie de determinare sau doar de condiionare? 1. Unii autori au fost tentai s cread c predispoziiile determin, sunt cauza aptitudinilor, socialul nefcnd altceva dect s dezgroape ereditarul, fr a aduga nimic nou. Psihologul american E. Thorndike era de prere c aptitudinile ar fi nscrise n gene ca purttoare ale ereditii. Dac ntre predispoziii i aptitudini ar exista o relaie de determinare ar nsemna ca o predispoziie s conduc ntotdeauna la formarea aceleiai aptitudini. In realitate, o predispoziie poate sta la baza formrii mai multor aptitudini. Ele au un caracter polivalent, constituie doar o premis, o condiie pentru aptitudini, sunt simple potenialitai latente care faciliteaz sau impiedic formarea aptitudinilor. Muli autori, influenai de concepia behaviorist, dar i de cea marxist, au artat c ntre predispoziii si aptitudinini se interpun factorii de mediu, factorii sociali care determina aptitudinile. S-a descoperit ca dotatia ereditara nu este la fel de importanta pentru orice aptitudine, de unde s-a tras concluzia c mai valoroas dect ea este activitatea prin coninutul i mijloacele sale, modeleaza predispoziiile. Activitatea apare ntr-o dubl ipostaz n raport cu aptitudinile: - ca surs inepuizabil pentru formarea lor; - ca mijloc de obiectivizare a aptitutinilor. Golu: Aptitudinea ca nivel integrativ de rang superior, nu pote fi nicidecum innascuta, dar nici ,,introdusa ca atare din afara de catre mediu. Ea se constituie in ontogeneza pe baza interactiunii complexe, contradictorii dintre ,,fondul ereditar si mediu (acesta considerat in cele 2 forme generice: intrauterin si extrauterin). ,,Fondul ereditar este constituit dintr-un ansamblu eterogen diferit de la un individ la altul de predispozitii, tentinte evolutive, insusi si stari de natura bioconstitutionala, fiziologica, senzoriala si cerebrala. Nivelul de exprimare si de articulare a acestora determina un anumit ,,profil intern de stare, care-si va pune amprenta pe modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor mediului extern. Prin natura lor substantial-calitativa si prin semnificatia pe care o dobandesc, influentele mediului introduc, la randul lor, modificari si transformari in valorile si in raporturile dintre elementele ,,profilului intern de stare si creeaza noi ,,entitati (trairi emotional, conexiuni instrumentale intre stimuli si raspunsuri, etc). Ca urmare ,,profilul initial de stare se transforma succesiv, ducand la diferentierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale.
27

Raportul ereditate/mediu prezinta un tablou dinamic complex, in care, in diferite momente de timp, se medifica ponderile si greutatea specifica a efectelor celor 2 factori. Zlate: Concluzie: In procesul formrii aptitudinilor conteaz nu att ereditatea sau mediul, cat calitatea lor. O ereditate precar, asociat cu condiii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini. O ereditate superioar va fi neputincioas dac condiiile de mediu sunt nesatisfctoare. Cnd calitatea celor dou categorii de factori (ereditari i de mediu) este mult prea diferit, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. In anumite limite ns, diferenele de calitate a celor dou categorii de factori pot duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrrii n funciune a fenomenului compensrii. Ideal ar fi ca factorii ereditari i cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitii lor, atunci performanele fiind maxime. Clasificarea aptitudinilor Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, integrare si subordonare intre ele. De aici, apare necesara o diferentiere si o clasificare in interiorul subsistemului aptitudinal. Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii. Pe baza lui, au fost delimitate: 1) aptitudini generale 2) aptitudini speciale 1) Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditii variabile ale mediului. Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale. Aptitudinile senzorio-motorii se leaga de toate situatiile concrete care reclama discriminarea si identificarea obiectelor si efectuarea unor actiuni directe cu ele sau asupra lor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente. In schema lor de organizare si functionare se include caracteristicile rezolutivintegrative ale analizatorilor (pragurile sensibilitatii, dinamica generala a sensibilitatii, acuitatea senzoriala, capacitatea de admisie, capacitatea de procesare informationala, capacitatea de fixare-pastrare etc) si caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii (viteza/rapiditate, forta, finetea si melodicitatea miscarilor, tempo, ritm, precizie, complexitatea actiunilor). Sub eticheta de aptitudini generale intelectuale se reunesc mai multe functiuni psihice care, pe de o parte sunt implicate in toate formele de activitate, iar pe de alta parte sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt memoria, imaginatia si inteligenta propriu-zisa. In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ei subsumandu-ise atat memoria cat si imaginatia fapt ce si-a gasit concretizarea practica in elaborarea si validarea scarilor de inteligenta (Binet Simon, Terman, Wechsler-Bellvue, Alexander).
28

Aptitudini speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala. Ele se structureaza si se dezvolta selectiv in interactiunea sistemica a subiectului cu continuturile obiective si conditiile diferitelor forme ale activitatii profesionale. Ele sunt sustinute din interior de predispozitii ereditare pregnant diferentiate si de mare intensitate, care dicteaza directia de evolutie a personalitatii, sensibilizarea in raport cu multitudinea influentelor mediului extern, preferentialitatea in procesarea si integrarea lor pentru ,,uzul ulterior. Potrivit modelului multifactorial, ele se bazeaza pe actiunea factorilor specifici: - subsistemul auditiv, vizual si cognitiv. Clasificarea lor se face dupa genul activitatii in cadrul careia se manifesta, delimitanduse, printre altele: - aptitudini artistice, stiintifice, tehnice, sportive, manageriale. In interiorul fiecarei clase, se evidentiaza aptitudini cu un grad de individualizare si de specializare si mai ridicat. Desi aptitudinea speciala se leaga de realizarea unor performante superioare mediei, ea prezinta tabloul unui continuu valoric destul de intens, facand ca persoanele care o poseda sa se diferentieze semnificativ intre ele. O atare distributie se poate constata in toate profesiile in care sunt implicate aptitudinile speciale. Aspectul diferential trebuie considerat intr-un dublu sens: 1) ceea ce deosebeste si distanteaza pe curba performantei un subiect care poseda o aptitudine speciala, de altul care nu poseda o asemenea aptitudine subiectul comun, si 2) nivelul de dezvoltare al aptitudinii speciale date care face ca subiectii cu acelasi tip de aptitudine sa se deosebeasca si sa se distanteze intre ei. Nivelul cel mai inalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor speciale si a celor generale este cel al talentului si geniului. Forma calitativ superioar de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebete de aptitudine prin gradul nalt de dezvoltare a aptitudinilor i mai ales prin mbinarea lor corespunztoare, ceea ce face posibil creaia de valori noi i originale. Forma cea mai nalt de dezvoltare a aptitudinilor o reprezint geniul.
2)

CARACTERUL ca latura relational-valorica si de autoreglaj a personalitatii 1. Acceptiunile notiunii de caracter Ca latura relationala a P, ,,responsabila de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele extreme si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns. Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate. Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual. In 1952 H. Pieron semnala in ,,Vocabular de psihologie 4 definitii ale caracterului:
29

maniera obisnuita si constanta de relatie, proprie fiecarui individ (Wallon) individualitate psihologica (Dumas) ansamblul, uneori sinteza dispozitiilor stabile ale unui individ (Burloud) ansamblul tendintelor afective care dirijeaza reactiile unui individ la conditiile mediului in care el traieste (Heyer) Dispuse intr-o alta ordine cele 4 definitii arata: 1. continutul psihic al caracterului (def. 4) 2. caracteristicile acestui continut (def. 1 si 3) 3. efectul general produs de stabilirea continutului (def. 2) Marea majoritate a definitiilor date caracterului oscileaza intre aceste 3 elemente. Unii autori incercand sa identifice continutul propriu-zis al caracterului s-au oprit pe rand asupra celor 3 mari componente ale vietii psihice: intelectuale, afective, volitive. Fr. Paulhan caracterul este ,,forma particulara a activitatii mentale. Le Senne caracterul este ,,scheletul mental, ,,armatura mentala a omului. Alti autori si-au fundat caracterologiile lor pe vointa. Constantin Radulescu-Motru:considera caracterul ca fiind format din ,,dispozitiile specifice ale vointei. Levitov: vointa reprezinta coloana vertebrala a caracterului. Sunt si autori care definesc caracterul cu ajutorul structurilor afective care apar in calitate de constituienti psihici esentiali ai caracterului. Al. Rosca: caracterul- ,,ansamblul sentimentelor. Aceste definitii se indeparteaza de esenta notiunii de caracter. Alti autori au incercat sa reuneasca elementele cognitive, afective si volitive in structura caracterului. St. Zisulescu: caracterul = ,,insusirea P luminata de intelect, sustinuta de sentiment si directionata de vointa spre a lua o atitudine fata de realitate. Dificultatea definirii caracterului provine din natura lui complexa si mai ales din multitudinea sensurilor sub care apare termenul respectiv in literatura de specialitate. Zisulescu arata ca s-au conturat cel putin 3 sensuri ale notiunii de caracter: 1. caracter in sens de caracteristic, aceasta acc. provenind chiar din etimologia cuvantului grec ,,haractir, care Teofrast, se refera la ,,monograma individului, la anumite particularitati ale comportamentului lui; 2. caracter in sens etic, ca o insusire de P investita cu valoare morala. ,,Cand vorbim despre caracter mai mult ca sigur implicam un standard moral si emitem o judecata de valoare (Allport). 3. Caracter in sens psihologic, ca semn caracteristic distinctiv al unei P care ii determna modul de manifestare, stilul reactiei fata de evenimentele traite. In psihologie, se intalnesc 2 curente: 1. unul care include in sfera notiunii de caracter atat insusirile genotipice determinate biologic, cat si pe cele fenotipice, dobandite sub influenta mediului natural si social; cand importanta acestuia din urma este recunoscuta se sterge orice deosebire calitativa dintre caracter si temperament (reprezentantii orintarilor biologizante si fiziologizante);
30

1. 2. 3. 4.

Astfel:

2. altul care raporteaza notiunea de caracter numai la P umana, in care se include insusirile fenotipice de esenta socio-culturala, etica-axiologica, subliniind astfel existenta unei deosebiri calitative ntre caracter si temperament (reprezentantii orientarii socio-antropo-culturologice). In acc. extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psihosocial al P, considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice. In acest caz el include: a) conceptia generala despre lume si viata a sb.; b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale; c) continutul si scopurile activitatilor; d) continutul aspiratiilor si idealurilor. Toate aceste ,,elemente sunt corelate si integrate intr-o structura functionala unitara, prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare. In sens restrans notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi. Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza numai in interactiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu. Orice individ isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan cognitiv, afectiv, motivational, un anumit mod de raportare si reactie la reactiile sociale, adica un anumit profil caracterial. Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a celor 2 multimi de solicitari. El poate pune individul in urmatoarele 3 ipostaze: 1. de concordanta deplina cu societatea 2. de respingere reciproca totala 3. concordanta partiala-discordanta partiala Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele sociale. El se manifesta numai in asemenea imprejurari. Nu este suficient sa punem sb. intr-o situatie oarecare, ca in cazul temperamentului, ci neaparat intr-o situatie sociala semnificativa. Semnificativul se poate imparti in individual si general. - cand caracterul se structureaza pe dominanta semnificativului individual, va fi etichetat ca marunt, mercantil; - cand se structureaza pe dominanta semnificativului general (supraordonat), va fi etichetat ca mare, nobil. In primul caz, individul isi va demonstra intrega forta a caracterului sau in actiunile indreptate spre atingerea scopurilor personale. In cazul al 2-lea, forta caracterului se va dezvalui numai in actiunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare sociala mare. Rezulta ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale semnificative pentru individ. 2. Structura psihologica a caracterului Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor psihice particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si adaptarii sale la mediul socio-cultural in care traieste.

31

In diferitele perioade ale evolutiei ontogenetice integrarile respective angajeaza in masura diferita afectivitatea, motivatia, cognitia si vointa. La varstele mici, integrarea caracteriala se realizeaza preponderent pe dimensiunile afectiva si motivationala (formarea Supraeului in conceptia freudista se intemeiaza pe acceptarea de catre copil a consemnelor morale ale autoritatii paternale, pentru a evita sanctiunile si a obtine satisfacerea trebuintelor sale). La varstele mai mari incepand mai ales cu adolescenta, integrarea caracteriala se realizeaza cu precadere pe dimensiunile cognitiva (analiza si evaluarea critica a normelor si modelelor socio-culturale) si volitiva (autodeterminarea, angajarea pe o directie sau alta a orientarii si modului de conduita). In structura caracterului se regasesc ,,elemente de ordin afectiv, motivational, cognitiv si volitiv, care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile lui cu ceilalti semeni si cu societatea. Ponderea celor 4 tipuri de comportamente in structura caracterului este diferita la diferiti indivizi, ea putand constitui criteriu de clasificare tipologica. Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelasi la toti oamenii. K. Levin a demonstrat gradualitatea structurilor P de la niveluri initial difuze, cu componente si articulatii nediferentiate, se trece prin niveluri intermediare si se ajunge la niveluri mature. Aceasta ,,schema se aplica si structurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul dintre cele 3 niveluri de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior (inalta diferentiere si integrarea tuturor componentelor). Prin definitie structura pp. o anumita stabilitate, existenta anumitor invarianti. Ca structura, caracterul trebuie sa satisfaca si el aceasta conditie. Dar structura caracteriala trebuie sa posede si un anumit coeficient de flexibilitate, care sa-i permita ,,perfectionarea, ,,corectia,,,reorganizarea. Caracterul este modelabil pe toata durata vietii sb., dintr-un initial negativ, putand deveni unul pozitiv (daca situatiile si experientele sunt suficient de semnificative). In plan social, se apreciaza stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea, maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice, care se aplica unei situatii sau alteia, unui context relational sau altuia. Spre deosebire de temperament, caracterul reflecta si ne trimite intotdeauna la latura de continut, de esenta a P ca sb. social si ne impune valorizarea etica a comportamentului. D.p.d.v. functional, structura caracteriala include 2 ,,blocuri: a) blocul de comanda sau directional, in care intra scopurile mari ale activitatii, drumul de viata ales, valorile alese si recunoscute de individ. b) Blocul de executie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregatire, conectare si reglare a conduitei in situatia concret data. In cadrul blocului de comanda, trebuie sa administram existenta urmatoarelor elemente esentiale: 1. o structura cognitiva de receptare, filtrare, identificare si evaluare a situatiilor sociale; 2. o structura motivationala de testare, prin care se stabileste concordanta sau discordanta dintre valentele situatiei si starea de necesitate actuala sau de perspectiva a subiectului; 3. o structura afectiva, care genereaza trairea pozitiva sau negativa a modelului ,,cognitiv si motivational al situatiei si, potrivit acesteia ,,starea de set fata de situatie.
32

Toate aceste elemente, sistemic articulate, formeaza natura interna, invizibila a caracterului. Ea este absolut necesara, dar insuficienta pentru realizarea caracterului in act, pentru atingerea unui efect adaptativ concret in diferite situatii sociale. In mod obiectiv, activitatea blocului de comanda se impune a fi corelata cu activitatea blocului de executie. Din punct de vedere psihologic acest bloc include: a) operatorii de conectare, care primesc si proiecteaza ,,starea de set pe ,,repertoriul comportamental; b) operatorii de activare, care realizeaza stabilirea atitudinii fata de situatie; c) operatorii de declansare, care actualizeaza si pun in functiune aparatele de raspuns (verbala si motorie); d) operatorii conexiunii inverse, care extrag si retansmit blocului de comanda informatia despre efectele comportamentului sau actiunii.

3. Atitudinile si trasaturile caracteriale 1. Atitudinile Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita manifesta o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective, volitive. Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este pusa. Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in care va raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta. Atitudinea este invariantul de baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand. Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata, valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata pe convingerile lui puternice traduce o atitudine. Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o ,,variabila ascunsa, de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului. Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea. Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara este acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua. Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale. De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii: 1. directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima persoanei tentinta de a se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de indepartare;

33

2. gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii

pozitiv si negativ - , trecand prin punctul neutru 0; Dinamica atitudinii este conditionata de caracteristicile obiectului de referinta, care dupa T.M. Newcomb sunt: a) dimensionalitatea, constand in numarul si varietatea elementelor care-l compun, mergand de la stimulii unidimensionali pana la cei mai complexi, cum sunt cei socioumani; b) suprafata sau intinderea comprehensibila a obiectului, canstand in numarul de insusiri accesibile observatiei si intelegerii, fata de care sb. a reusit sa-si formeze o atitudine definita si generalizata; c) centralitatea psihologica a obiectului pentru sb. d) socialitatea care rezida in aceea ca ,,obiectele sociale (celelalte persoane) reprezinta principala sursa de formare a atitudinilor. In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat relatiile, iar relatiile interiorizate apar ca atitudini. Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale: 1. cel incitativ-orintativ, implicit selectiv-evaluativ; 2. segmentul efector, executiv, preponderent operational; Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului. Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul orientativ si cel executiv, volitiv. Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau din interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini. Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de : -coordonare, cooperare sau cele de contradictie -incompatibilitate, chiar de excludere reciproca relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate (compensate) prin cele mai proeminente dezvoltate. Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o fizionomie specifica profilului caracterial ale unei persoane. Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de valoarea lor morala. Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori. Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini valori specifice fiecarui individ, care odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient. Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si o functie evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ. Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea. Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand din judecati de valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii, evenimente si sisteme de valori. Opinia este o modalitate constatativ pasiva de raportare la lume care nu introduce nici o schimbare in situatie. Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E. Fromm.

34

Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de indepartare. Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat in cadrul opiniei si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane decat opinia: faptele atarna mai greu in aprecierea P unui om decat vorbele. Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta perfecta si neconditionata. Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza un mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si periodica intre planul intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si actiunilor. Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului. In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel compromis convenabil intre individ si societate. Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea unei interactiunii optime intre individ si cei din jur. Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v. social, dar defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului poate fi favorabila individului, dar repudiata social. Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii: 1. atitudinile fata de sine 2. atitudinile fata de societate Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza: 1. autoperceptiei si autoevaluarii 2. a perceptiei si evaluarii celor din jur Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri: a) segmentar b) global. In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social. In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: - autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise psihologice de relationare; - autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de cei din jur ca negative aroganta, dispret, complex de superioritate si creeaza serioase probleme de adaptare la grup; - autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru sb. modestie exagerata, neincredere in sine, complex de inferioritate. Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii ,,obiectelor si ,,situatiilor generate de realitate. Astfel putem delimita: -atitudinea fata de munca -atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale; -atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata) -atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;
35

-atitudinea fata de ceilalti semeni. Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale. 4.Trasaturile caracteriale Descrierea si evaluarea structurii caracterului se bazeaza pe procedeul trasaturilor, alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai putin operante, datorita complexitatii deosebite a campului de interactiune a variabilelor psihologice implicate. Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale. Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P. M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el. Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala. Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte: 1. sunt esentiale, definitorii pentru om; 2. sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului; 3. sunt coerente cu toate celelalte; 4. sunt asociate cu o valoare morala; 5. sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului. Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula perechi antagonice (egoist-altruist). La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi. Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul unei balante cu 2 talere: -cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; -cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul negativ, avem un caracter pozitiv; -cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente negativ. Interpretata ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa. El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan comportamental: 1. functia relationala pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor sociale 2. functia orientativ-adaptativa permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit scopului sau; 3. functia de mediere si filtrare ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i simtire si gandire tot ceea ce intreprinde; 4. functia reglatoare creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita
36

In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a P, mai mult ,,nucleul P. El este cel care da valoare P: - prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P; - prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora. 5. Modelele caracterului Desi caracterul reprezinta ,,nucleul personalitatii, el este insuficient abordat in psihologia contemporana. Predomina in analiza lui un oarecare descriptivism, o insiruire de informatii insuficient sudate intre ele. Acest fapt se face mai acut in domeniul caracterologiei care isi propune sa inventarieze atitudinile si trasaturile, sa le imbine intre ele, sa clasifice caracterele. Determinat de unele limite ale analizei caracterului, Zlate i-a acordat o atentie deosebita, fapt care l-a condus la elaborarea unor modele explicativ-interpretative ale acestuia, pe care le prezentam in continuare. Modelul balantei caracteriale Acest model i-a fost sugerat de parerea potrivit careia ,,atitudinile exista 2 cate 2, una opusa alteianiciodata nu se poate face cu seriozitate afirmatia ca o persoana oarecare ar dispune numai de una dintre trasaturile perechi, cea pozitiva sau cea negativanu exista si nu poate exista reductii absolute la termeni singulari (P.P.Neveanu). Aceste trasaturi opuse (bun-rau) se gasesc la una si aceeasi persoana in proportii si amestecuri diferite. S-ar putea afirma ca la nastere trasaturile caracteriale se afla in pozitia 0 (zero), evolutia lor fiind teoretic egal probabila. In realitate insa, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social. Ne putem imagina o balanta cu 2 axe sau talere inclinandu-se cand intr-o parte, cand in alta si in cele din urma stabilindu-se la unul sau altul dinre poli, in functie de: -natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil; -intarirea sau sanctionarea lor exterior-educativa; -gratificarea sau condamnarea lor -asimilarea sau respingerea lor prin invatare. Procesul este insa mai complex, fiind determinat atat de numarul situatiilor pozitive sau negative cu care se intalneste de intarirea sistematica a unora dintre ele. Cand numarul situatiilor si intaririlor este egal copilul se afla intr-o dispozitie tensional-conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva, comportamentul sau fiind fie de de expectativa, fie de cautare activa pentru a depasi sau cel putin pentru a reduce disonanta pe care o traieste. In aceasta situatie, balanta este in echilibru sau tinde sa se dezechilibreze. Daca numarul situatiilor si intaririlor pozitive il intrece pe al celor negative, atunci evolutia spre rolul pozitiv este evidenta, balanta dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale bune. In ambele cazuri o trasatura iese invingatoare si devine precumpanitoare in conduita individului numai in urma luptei, a ciocnirii cu cea opusa ei.
37

Trasatura invinsa nu dispare insa, ci se pastreaza sub forma unor reziduri, putand fi reactualizata in diferite alte situatii. Trasatura caracteriala este insa prima, care dispune de stabilitate, cea ce-a doua avand o manifestare intamplatoare in comportament. In provocarea luptei dintre trasaturi o mare semnificatie o au atat influentele educative exterioare, cat si propriile forte ale celui in cauza care poate evita sau contracara influentele negative ale mediului si cauta, asimila pe cele pozitive; el se poate opune sau sustrage primelor, le poate provoca sau chiar crea pe celelalte. In acest proces caracterul se schimba din ,,mod de reactie, in mod de relatie (Measiscev) Modelul balantei caracteriale are o tripla semnificatie: arata si explica mecanismul psihologic al formarii caracterului, forta motrice a dezvoltarii acestuia care consta, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea si lupta lor sugereaza interpretarea caracterului nu doar ca formandu-se (din afara), nu doar ca rezultat automat si exclusiv al determinarilor sociale, ci si ca autoformandu-se (din interior), cu participarea activa a individului. conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale. Cand pe unul dintre talerele balantei se aduna mai multe trasaturi pozitive, putem vorbi de un ,,om de caracter, iar cand dominante sunt trasaturile negative, vorbim de un ,,om fara caracter(om cu un ,,caracter negativ). Cand balanta se afla in echilibru, avand acelasi numar de trasaturi si pe un taler si pe altul, avem de-a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu. Modelul cercurilor concentrice caracteriale Isi are originea in conceptia lui Allport cu privire la insusirile (trasaturile) de P clasificate in trasaturi comune (care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii) si trasaturi individuale, denumite dispozitii personale (ele diferentiindu-i pe oameni unii de altii). Trasaturile individuale sunt de 3 tipuri: 1. cardinale (dominante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, constituind ,,radacinile vietii) 2. centrale (evidente, generalizate, constante, controland un mare numar de situatii obisnuite, comune) 3. secundare (periferice, mai putin active, exprima aspecte neesentiale de manifestare a individului; au o existenta minora si latenta) Dispozitiile sunt clasificate in functie de numarul si rolul lor. dispozitiile cardinale, sunt putine la numar, una, doua, dar cu rol esential in comportament, controlandu-le pe celelalte in situatii deosebite; dispozitiile centrale sunt mai numeroase, dar intervin in situatii obisnuite de viata; dispozitiile secundare sunt si mai numeroase, dar au o existenta latenta si controleaza mai putin comportamentul individului. Clasificarea lui Allport a sugerat dispunerea dispozitiilor personale in 3 cercuri concentrice: -in cercul de la mijloc sunt amplasate trasaturile cardinale -in urmatorul cerc trasaturile centrale -in cel de la periferie, in cercul cel mai mare, trasaturile secundare. Trasaturile caracteriale autentice sunt doar primele 2 care dispun de constanta.
38

Trasaturile secundare ar putea reprezenta fie ,,reziduri caracteriale, adica trasaturi care au iesit invinse din ciocnirile, conflictele si contradictiile ce au avut loc, fara a dispare insa cu totul, fie ,,potentialitati caracteriale, adica trasaturi aflate in germene, dar care la un moment dat ar putea deveni active. Trasaturile aflate in cele 3 cercuri concentrice au un caracter mobil, flexibil, putand trece, in functie de cerinte, situatii dintr-un cerc in altul. Nu este vorba doar de faptul ca situatii diferite declanseaza intrarea in functiune a unor trasaturi diferite, ci chiar de transformarea, convertirea trasaturilor caracteriale negative in pozitive sau invers. In acest proces rolul esential revine educatiei care poate planui o serie de masuri menite a contribui la ,,deplasarea unor trasaturi dintr-un cerc in altul. Prin educatie omul isi da seama de valoarea trasaturilor caracteriale, care sunt bune si care rele, care trebuie formate si promovate in conduita si care estompate sau chiar inlaturate. La realizarea unor astfel de ,,transformari individul este ,,fortat de insasi situatiile, imprejurarile, normele, valorile cu care intra in contact. Ceea ce era acceptabil si dezirabil la un anumit moment dat devine intolerabil sau indezirabil la un alt moment dat. -In acest model ierarhizarea este sugerata de suprapunerea unora peste altele a celor 3 cercuri sau straturi caracteriale, nu exista relatii, legaturi nici intre trasaturile ce apartin unor cercuri diferite, nici intre cele aflate in interiorul fiecarui cerc, acestea din urma fiind dispuse la intamplare, unele langa altele, in neoranduiala. Relevanta teoretico-aplicativa a modelului cercurilor concentrice caracteriale se concretizeaza in urmatoarele: 1. modelul permite intelegerea exacta a comportamentului concret al omului datorat in esenta de coexistenta diferitelor trasaturi caracteriale (cu semnificatii, ponderi si roluri diferite), si de manifestarea lor diferentiata in functie de particularitatile situatiilor intalnite; 2. ofera posibilitatea explicarii atat a dinamicii structurii generale a caracterului, cat si a fiecarei trasaturi caracteriale in parte, dinamica ce se poate manifesta in ambele sensuri (fie trecerea de la trasaturile cardinale la cele centrale si in final la cele secundare, fie invers); uneori caracterul parcurge etape de pozitivare a trasaturilor sale, in timp ce alteori el parcurge etape de negativare a trasaturilor; 3. modelul poate juca rolul unui instrument de valorizare a unor insusiri de P, mai ales atunci cand nu cunoastem sau cand nu suntem siguri de semnificatia detinuta de acestea. Modelul piramidei caracteriale Acest model are la baza parerile acelor autori care considera ca esential pentru caracter este nu atat numarul attitudinilor si trasaturilor, ci modul lor de organizare, relationare si structurare. H. Eysenck era de parere ca ,,relatiile dintre atitudini si trasaturi sunt cu mult mai mportante decat insasi atitudinile si trasaturile luate fiecare in parte. Atitudinile se leaga, se inlantuie si sunt conditionate unele de altele formand un adevarat sistem. Ideea ierarhizarii trasaturilor caracteriale se impune de la sine . Zlate considera ca aceasta ierarhizare ia forma unei piramide, care cuprinde: in varf trasaturile esentiale, dominante, cu cel mai mare grad de relevanta, pregnanta si generalitate; spre baza, trasaturi din ce in ce mai particulare.
39

Asa cum exista o ,,piramida a conceptelor (Vigatski), o ,,piramida a trebuintelor (Maslow), tot asa ar putea exista si o piramida a caracterului. Asa cum notiunile de specie se subordoneaza notiunilor de gen, tot asa vom intalni o subordonare si integrare treptata a trasaturilor caracteriale. Asa cum in piramida conceptelor fiecare concept reprezinta un nod de care se leaga toate celelalte, tot asa in piramida caracterului fiecare trasatura de caracter va constitui un nod aflat in relatie cu toate celelalte. La nivelul trasaturilor caracteriale relatiile sunt extrem de variabile de la un individ la altul. Una poate fi trasatura dominanta la individul X si alta la individul Y. Ceea ce la unul este subordonat, la altul poate fi supraordonat. De aici deriva specificul caracterial al fiecarui individ, arhitectonica diferita de la unul la altul. In acest model avem in vedere: -legaturile dintre toate trasaturile caracteriale, dispunerea lor intr-o anumita ordine duce la valorizarea lor -toate tipurile de relatii dintre trasaturi (relatiile de integrare succesiva a unora in altele, de coordonare valorica, de competitivitate si excludere reciproca, de compensare); -caracterul relatiilor (directe, indirecte, multiplu mijlocite de altele); -gradul lor de coerenta Relevanta modelului piramidei caracteriale consta in: ofera posibilitatea intelegerii caracterului ca un sistem organizat si bine structurat conduce spre ideea diferentierii mijloacelor actiunii educative. Cele 3 modele explicativ-interpretative ale caracterului se depasesc unul pe altul. Daca in rimul este vorba doar despre o singura trasatura caracteriala, cu aspectele ei contradictorii, in cel de-al doilea apar mai multe trasaturi, insa dispuse intr-o oarecare dezordine, mai ales in interiorul fiecarui cerc, pentru ca in cel de-al 3 cerc acestea sa se lege unele de altele, sa genereze structuri si sisteme caracteriale, specifice fiecarui individ in parte. Modelele propuse pretind interventia educationala de evocare si intarire cu perseverenta a acestor factori, conditii si motive care conduc la formarea unui caracter unitar, echilibrat, dezirabil social, si de a lua masuri impotriva factorilor, conditiilor si motivelor care ar putea inclina balanta spre polul negativ. INTELIGENA - CA LATUR REZOLUTIV-PRODUCTIV A PERSONALITIl 1. Inteligena: delimitri conceptuale Termenul de inteligen provine de la latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaii ntre relaii. Chiar terminologia sugereaz ca inteligenta depete gndirea care se limiteaz la stabilirea relatiilor dintre nsuirile eseniale ale obiectelor i fenomenelor i nu a relaiilor intre relatii. Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de la acceptarea i sublinierea ei in cunoatere, pn la diminuarea semnificaiei ei sau chiar pana la eliminarea ei din existena uman.

40

Dac pentru gandirea occidentala inteligena aprea a fi atributul esenial, fundamental care face din om ceea ce el este, pentru gndirea oriental era redus la minimum. In aceeai epoc cu Socrate i Platon care considerau c inteligena i permite omului s neleag ordinea lumii i de a se conduce pe sine nsui, Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenta pentru a ajunge la cea mai nalt forma de fericire. Controversate au fost i functiile inteligenei. Hegel : inteligenta este un fel de gardian al intregii vieti psihice Montaigne inteligenta forma imagini eronate despre Dumnezeu, lume i oameni, de aceea ea trebuie s se centreze pe sine nsi. Imprite sunt i opiniile cu privire la relatiile dintre inteligen i alte funcii psihice. Kant o vede n uniune cu sensibilitatea, numai din aceast ntreptrundere total i absolut izvornd cunoaterea Sensualistul Condillac, pentru care toate cunotinele vin prin simuri, nu uita s adauge ns c inteligena apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simuri. Pascal, dimpotriv, considera c inteligena este inhibat de afectivitatea debordant. Shopenhauer vedea inteligena ca fiind subordonat voinei, singurul element primar i fundamental. Dominarea inteligenei de ctre voin este incontestabil, inteligena fiind absolut secundar, condiionat. Toate aceste poziii contradictorii s-au repercutat asupra definirii inteligenei i asupra stabilirii componentelor i funciilor ei. Se pare ca definiia cea mai apropiat de nelegerea modern a inteligenei a fost dat de Descartes. Filosoful francez definea inteligena ca fiind mijlocul de a achiziiona o tiin perfect privitoare la o infinitate de lucruri. Gsim n aceasta definiie intuirea celor doua poziii actuale ale noiunii de inteligen: ca sistem complex de operaii; ca aptitudine general. Cnd vorbim despre inteligen ca sistem complex de operaii care condiioneaz modul general de abordare i soluionare a celor mai diverse sarcini i situaii problematice, avem n vedere operaii i abiliti, cum ar fi: adaptare la situaii noi, generalizarea i deducia, corelarea i integrarea ntr-un tot unitar a prilor relativ disparate, anticiparea deznodamntului consecinelor, compararea rapid a variantelor acionale i reinera celei optime, rezolvarea uoar i corect a unor probleme cu grad crescnde de dificultate. Toate aceste operaii i abilitai relev cel puin trei caracteristici fundamentale ale inteligenei: 1. capacitatea ei de a soluiona situaiile noi. cele vechi, familiare, fiind soluionate cu ajutorul deprinderilor, obinuinelor; 2. rapiditatea, supleea, mobilitea, flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvat i eficiena la imprejurari Inteligena apare deci ca o calitate a ntregii activiti mentale, ca expresia organizrii superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivaionale i voliionale.Numai pe msura ce se formeaz i se dezvolt mecanismele i operaiile tuturor ceorlalte funcii psihice vom ntlni o inteligena supt i flexibil.Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligen ca expresie a efortului evolutiv al contiinei. In psihologie, aceast caracteristica a fost descris magistral de Piaget n epistemotogia sa genetica.

41

Cand vorbim de inteligen. ca o aptitudine general, avem n vedere implicarea ei cu succes in foarte multe activiti. Vizam nu att coninutul i structura ei psihologic ci finalitatea ei. O asemenea accepiune este ns limitat deoarece tim ca exist nu numai o inteligen general, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o multitudine de activiti, ci i forme specializate de inteligen (teoretic, practic, social, tehnic, tiintifica) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati. In acest caz, se pare c definirea ei ca sistem de operaii este mai convenabil. Oricum, cele dou accepiuni sunt strns legate intre ele, neputnd fi considerate independent una de alta. De aceea se recurge la o definiie compozit. 'lnteligenta este capacitatea global de cunoatere a lumii, gndire raional, capacitatea de a nvinge provocrile vieii. Comentatorii acestei definitii arata c importana ei const n faptul c vede n inteligen capacitatea de a acumula cunotine, de a funciona raional i efectiv, si mai putin un simplu rezervor de cunotine. Unii autori au avut curiozitatea de a compara noiunea popular de inteligenta cu cea academic. Oamenii simpli intervievai n librrii, n staii de metrou au considerat c inteligena dispune de trei componente: 1. abiliti de rezolvare a problemelor; 2. abilitati verbale 3. competen social. Psihologii experi au fost de acord cu aceste caracteristici, adugnd ns dou corective: 1. cred c motivatia este un ingredient important al inteligentei academice 2. inlocuiesc competena social cu atribute specifice inteligentei practice La ora actual, persist n psihologie ntrebarea dac inteligenta este capacitatea general de achiziie a cunotinelor, de raiune, de rezolvare de probleme sau ea implica diferite tipuri de abiliti.Cei mai multi inclina pentru prima ipotez. Alii, mai puini la numr, celui de al doilea punct de vedere. De exemplu, Howard Gardner (1983) introduce conceptul de inteligen multipl. El stabilete apte tipuri de inteligen: lingvistic, logico-matematic, spaial, muzical, kinestezic, interpersonal, intrapersonala. Aceste forme de inteligen variaz nu doar de la individ la individ, ci i de la cultur la cultur Ele sunt localizate n diferite arii corticale. Gardner aduce dou categorii de dovezi n sprijinul concepiei sale. El observ c n diferite situaii traumatizante (tumori, traume cerebrale) formele de inteligen nu sunt afectate n mod egal. Lucrnd cu copii supradotai, el a constatat ca cei care sunt precoci ntr-o arie (deci ntr-un tip de inteligen) nu sunt nzestrai n altele. Uneori chiar "savani idioi" au, ocazional, abiliti extraordinare ntr-o anumit arie cortical (mai ales pentru calculul matematic). El propune, de aceea, nlocuirea O.I. (coeficientul de inteligen) cu un profil intelectual. l se reproeaz, ns, lui Gardner c nu se refer la inteligen, ci la talent, la creativitate sau la ceea ce, n mod normal, oamenii numesc "virtui". Noile cercetri fcute din perspectiva psihologiei cognitive i a neuropsihologiei, care leag comportamentul inteligent de eficiena neurologic, ar putea aduce precizri pretenioase n acest sens. 2. Modele explicativ-interpretative ale inteligenei De-a lungul timpului, inteligena a suscitat diferite moduri de abordare, att sub raport teoretic, ct i practic (diagnostic). S-a conturat, astfel, viziuni i perspective specifice de concepere a ei care s-au nchegat n adevarate modele explicativinterpretative.
42

a) Modelul psihometric. Acest model i are originea in cercetrile psihologului francez Alfred Binet facute asupra intelectului copiilor. Binet s-a confruntat cu o problem practica: elaborarea unui instrument pe baza cruia s poat fi depistai copii cu intelect normal pentru a fi ncadrai n nvmntul de masa. Ca urmare, mpreun cu medicul Th. Simon, imagineaz o suit de probe care aproximeaza compoziia operatorie a intelectului (spirit de observaie, memorie, raionament, vocabular, cunotine ete.). Acestea sunt dispuse ntr-un instrument de msur care poart denumirea de Scara metric Binet Simon (1905). Mai trziu, n 1911, Binet i ordoneaz probele in funcie de vrst. Cu toate acestea, el nu ajunge la noiunea de ,,varst mental i nici la cea de 'nivel intelectual. De la el au ramas dou definiii ale inteligenei: 'inteligena este ceea ce msoar testele mele de inteligen", "inteligena constituie modul de funcionare al ansamblului compozit de capaciti psihice. Ceea ce era prezent implicit in opera lui Binet, va fi conceptualizat mai trziu de psihologul american Lewis Terman care revizuiete scara lui Binet i o introduce in America sub numele de Stanford-Binet Scale (1916). Terman arat ca varsta mental este distana parcurs ntre vrsta noului nscut i inteligena adult, iar Q.l.-ul este viteza, adic raportul dintre distana parcursa i timpul necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte, raportul vrsta mental i vrsta cronologic. Prin anii '30, psihologul David Wechsler l continu pe Terman, imaginnd o scar a inteligentei pentru aduli. Descendenii lui i vor revizui mai trziu scala(WAIS) i vor produce o versiune pentru copii(WAIS-R). Din perspectiva modelului psihometric, inteligena apare ca o colecie de abilitati, cercettorii fiind interesai mai mult de construirea instrumentului de diagnoz dect de definirea i conceptualizarea obiectului. Introducerea noiunii de coeficient de inteligen (ca raport de vrsta mental i vrsta cronologic multiplicat cu 100) ramane o achiziie important a modelului psihometric al inteligentei. b) Modelul factorial Reprezint o continuare i adncire a modelului psihometric. Psihologii au nceput s fie interesai nu att de instrumentul de msurare a inteligentei, ct de modul de prelucrare a rezultatelor obinute n urma aplicrii testelor de inteligen. Una dintre modalitatile concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al crei parinte este Spearman (1904). Cu prilejul corelrii rezultatelor obinute la testele de inteligen au fost descoperii o serie de factori, diferii ca (grad de generalitate, ca numr i ca mod de structurare, fapt care a condus la elaborarea modelului factorial al inteligenei. In interiorul acestuia desprindem cteva tendine semnificative: fiinta unitara promovat de Spearman (1904; 1927). Dupa opinia lui, activitile intelectuale, orict de diverse ar fi, conin un factor comun, expresie a unei capaciti intelectuale omogene. In functie, insa, de varietatea activitilor n care inteligena opereaz intervine si un factor special, diferit de la o sarcin la alta. Primul a fost numit factorul g, cellalt, factorul s. Inteligena ar fi, dup Spearman, o combinatie lineara a acestor doi factori. tendinta pluralista recurge la multiplicarea numrului de factori. Psihologul american Thurstone (1938; 1947), dezvoltnd diferite procedee de analiz factorial, a gsit ali opt factori comuni n spatele factorului g (inteligena general) descoperit de Spearman. Aceti factori au fost numii de el abiliti mentale primare. Cel care exceleaz, ns, prin proliferarea, multiplicarea i diversificarea factorilor este J.P.Guilford (1956.-1971) care a propus un model morfologic al inteligenei. Din 43

perspectiva acestei tendinte ceea ce conteaz este nu unitatea, nu ierarhia sau organizarea factorilor ci, pur i simplu, de exemplu, stabilirea unei nomenclaturi exhaustive a factorilor. Guiford, de exemplu, combinnd coninuturile, operaiile i produsele intelectului a obtinut 120 factori. tendina ierarhic preocupata att de nmulirea cantitativ a factorilor, dar i de nlntuirea i ierarhizarea lor. Burt (1949), Vernon (1950) pe lng factorii g si s ai lui Spearman au mai adugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat ntre ceilali. Aadar, factorii nu sunt dispui linear, ci sunt ordonati i dispui piramidal. Spre deosebire de tendina pluralista care juxtapune factorii fr a fi interesat de pozitia lor relativ n universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe primul loc. Modelele factoriale ale inteligenei, pe lng rigurozitatea prelucrrilor matematice, aduc o nou viziune asupra inteligentei i anume interpretarea ei dintr-o perspectiv structurala. c) Modelul genetic. Depete viziunile psihometrice i factoriale, fiind preocupat de problema genezei inteligentei. Cel care ilustreaz prin cercetrile sale cel mai bine acest model este Jean Piaget. In lucrarea sa Psihologia inteligentei (1947), Piaget pornee de la premisa ca inteligenta este o relaie adaptativ, printre altele ntre organism i lucruri. Adaptarea reprezint, dup el, echilibrarea ntre asimilare (ncadrarea noilor informaii n cele vechi, preexistente) i acomodare (restructurarea impus de noile informatii care nu se potrivesc cu vechile scheme). Echilibrarea este identificat de Piaget cu inteligena. Conduita inteligent care se elaboreaz treptat, n stadii, se produce precumpnitor prin acomodare, adic prin restructurare i reorganizare mintal. Cnd asimilarea este superficial. acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci i echilibrarea inteligent va fi insuficient. Inteligenta este un punct de sosire, un termen generic desemnnd formele superioare de organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive. d) Modelul psihocognitivist. Este complementar modelelor psihometrice i factoriale. Dac acestea ajungeau la stabilirea diferitelor tipuri de inteligen, ca i a gradului lor de dezvoltare, modelul psihocognitivist i propune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele, el ncercnd s raspund totodat i la intrebarea "de ce?" funcioneaz inteligena ntr-un fel sau altul? Se incearca a se face o sintez ntre cerinele procesului intelectual i multiplicarea operatiilor ce sunt puse n disponibilitate n timpul actelor intelectuale. Inteligena are funcii de culegere de jnformaii, de prelucrare a lor i de decizie, de aceea, ea poate fi tratat n termenii procesrii informatiilor. Din perspectiva acestei teorii n loc de a descrie mintea n termenii unor moduri diferite de inteligen, este mai sficace descrierea ei n termenii procesrii informatiilor, unde fiecare pas al procesului reprezint o component diferentiata a intelectului. SPECIFICUL noului model al inteligenei const n a descrie paii sau procesele mentale care dau natere oricrei instane a comportamentului inteligent. lat de ce, unii psihologi (Pelegrino i Glaser, 1979) au ncercat s determine componentele cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performanele de la testele de inteligenta, in timp ce altii (Stemberg, 1977; 1986), pornind de la ideea c inteligenta depinde de operaiile cognitive simple, dar nu se identific cu ele sau orientat spre descoperirea componentelor cognitive complexe ale inteligenei. Stemberg a gsit trei mari categorii componentiale ale inteligentei:
44

1. metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin n planificarea, conducerea i luarea deciziei); 2. componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de solutionare); 3. componentele achiziiei informatiilor (cele care intervin n colectarea, ncadrarea selectiv, combinarea si compararea selectiva a informaiilor). Diferentele individuale din activitatea intelectual a oamenilor se datoreaza capacitatilor, vitezei i manierei de functionare a proceselor i componentelor cognitive. e) Modelul neuropsihologic. Este foarte apropiat de modelele psihometrice i psihocognitive pe care ncearc s le fundamenteze sub raport neurologic. Descrie inteligenta n termenii ariilor fizice ale creierului. In sprijinul lui sunt invocate rezultatele cercetrilor asupra ,,creierului divizat sau asupra specializrii funcionale a emisferelor cerebrale. Luria (1966; 1970), Brenda Milner (1974), studiind abilitatile cognitive ale pacienilor care aveau operatii ale creierului ca tratament pentru epilepsie, au descoperit c afectarea emisfereidrepte se asociaza cu deficiente de recunoatere, de reamintire etc., n timp ce afectarea emisferei stngi, cu deficiente de gndire, ntelegere si limbaj. Si alte cercetari (Sperry, Gazzaniga, 1967) au subliniat rolul specializarii functionale a celor dou emisfere cerebrale in activitatile intelectuale. Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuropsihologic ca fiind "armalgamul a dou stiluri diferite de percepie, reamintire i gndire, fiecare cu avantajele lor separate"(Gray). In aceeai categorie intr i cercetrile lui Howard Gardner (1985) care a ajuns la concluzia existenei unei "inteligene multiple" la care ne-am referit mai inainte. f) Modelul ecologic. Presupune studiul inteligenei n contextul ei ambiental, firesc de operare. Cum gndesc i cum i rezolv problemele oamenii obinuii n contexte naturale i nu atunci cnd sunt pui s rspund la teste? - aceasta este ntrebarea la care ncearc s rspund noul model. Sunt utilizate dou strategii de lucru: 1. observarea modului cum gndesc diferite categorii socio-profesionale (muncitori, marinari, chelneri etc.) n contextele fireti de via; 2. studiul transcultural, pentru a se determina n ce masur variaz comportamentul inteligent n funcie de cultur. g) Modelul triarhic. Reprezint o ncercare de unificare prin sintez a modelelor anterioare. A fost elaborat de R.J. Stemberg (1986) n lucrarea Beyond I.Q: A Triarhic Theory of Human Intellingence. Autorul arat c teoria inteligenei cuprinde trei subteorii: 1. subteoria contextual, care examineaz relaiile inteligenei cu mediul exterior (aici i gsesc expresia cercetrile din psihologia transculturala la care se referea modelul ecologic); 2. subteoria componenial, ce detaliaz relaia dintre inteligen i diferite alte componente interne ale personalitii i trimit spre modelul psihometric i factorial pe care le depete ns prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive; 3. subteoria celor dou faete, centrat pe radiografierea relaiilor inteligenei att cu contextul exterior, ct i cu componentele ei inteme, accentul cznd pe achiziiile din psihologia nvarii, deoarece nvarea este veriga de legatur dintre mediul extern i cel intern.

45

Prima subteorie atenioneaz asupra relevanei limitate a testelor de inteligen (doar pentru culturile n care au fost elaborate),ca si asupra necesitii considerrii cunotinelor i valorilor n definirea inteligenei, deoarece acestea sunt simultan rezultate ale contextul dar i generatoare de noi contexte. Cea de a doua subteorie atrage atenia asupra necesitii sesizrii proceselor care formeaz nsasi comportamentul inteligent. In sfrit, a treia subteorie ofer prilejul unei definiii a inteligenei: inteligena este capacitatea de a nvta si gndi n concepte noi, mai exact spus, n sistemul conceptelor noi. Totodat, ea insist asupra ierarhizrii intelectului: exist nivelul automatismelor si schemelor locale, rutiniere, i nivelul strategiilor ce in de metacomponente, specific inteligenei fiind acesta din urm. Modelul triarhic, dei interesant prin perspectiva sintetic pe care o ofer, ramane totui eclectic, integrarea i articularea celor trei subteorii fiind insuficien elaborate. 3. Relaia dintre inteligen i personalitate Dei inteligena este o parte, o latur a personalitii ea intr n interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte pri sau laturi ale personalitii, ci i cu ntregul, care este nsi personalitatea. Inteligenta este motorul evoluiei, generale i individuale, care apare n situatiile vitale ce presupun subordonarea ei unei duble necesiti: 1. de a evita ce este vtmtor, 2. de a reine ceea ce este bun, util. Alegerea ntre util i vtamtor, ntre bine i ru, specifica inteligenei, devine pe scara evolutiv din ce in ce mai perfectionat, pentru ca la om s fie total deliberat. Prescripiile sunt impuse din exterior, rezultatul este ns un rspuns venit din interior. Acest rspuns venit din interior care nu este altul decat raspunsul inteligenei, este accelerat sau obstrucionat de o multituditudine de factori de personalitate (dorine, temeri, satisfacii, nemulumiri, entuziasm, descurajare etc.). Aceste idei aparin psihologului francez Alain Sarton Relaiile mai semnificative desprinse de Sarton: 1. Precizia ndeplinirii unei activiti depinde de inteligen, n timp ce calitatea rezultatului, de personalitate: tendinele caracteriale sunt cele care l fac pe om s prefere spontan fie securitatea verificarii, fie riscul progresului; aceasta explic de ce unii oameni inteligenti fac erori, pe cnd alii, cu nivel de inteligen mediu, nu comit erori; 2. Rapiditatea depinde de inteligen, efortul depinde de personalitate: inteligenta este cea care determin formularea corect a unei sarcini (probleme), n schimb, voina, perseverena, capacitatea de atasare de sarcin, de a-i consacra cea mai mare parte a timpului vor asigura finalizarea ei corespunztoare; astfel se explica de ce unii oameni care au fcut mari descoperiri n-au fost in mod necesar inteligeni, n timp ce alii extrem de inteligenti, nu i-au dus pn la capat descoperirile, lsndu-le doar schitate. Asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligen, supleea sau rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate, de stilul su. La unii oameni exist un flux de operaii mintale nereglate de ordinea sau de necesitile faptelor obiective, pe cnd la alii ntlnim un lan ordonat de operaii fr de care operaia particular rmne steril; Nivelul de dezvoltare al inteligenei (nalt, mediu, sczut) este o trstur intrinsec inteligenei, modul de utilizare al lui este influenat de personalitate;

46

Sunt persoane cu nivel nalt de inteligena pe care l folosesc, nsa, n sarcini minore; altii, cu nivel mai sczut de inteligen, contieni ns de aceste limite, se orienteaz spre activitile pe care le pot ndeplini i de aceea sunt mult mai productivi dect primii; tulburrile personalitii au ecouri asupra inteligenentei. Se consider chiar, dintr-o perspectiv psihanalitic, c aberaiile functionrii intelectuale sunt simptome sau travestiuri ale unor aberaii foarte profunde personalitii; dezechilibrrile dintre intellgen si personalitate duc la regresiunea ambelor, tirania personalitii duce la caderea n sclavie a inteligenei, personalitatea nchizndu-se deliberat ntr-o subiectivitate unde toate erorile i toate excesele sunt posibile; tirania inteligenei se repercuteaz att asupra ei nii (deprivat de orientarea ce vine de la personalitate, ea este debusolat), ct i asupra personalitii care nu mai are dreptul s-i exprime trebuinele, ci doar de a i le camufla; inteligena fr personalitate devine un fel de rege marionet, iar personalitatea fr inteligena, un despot. CREATIVITATEA CA LATURA TRANSFORMATIV - CONSTRUCTIVA A PERSONALITATII 1. Conceptul de creativitate Creativitatea constituie una dintre problemele majore ale contemporaneitatii, devenind un ,,concept central in psihologie. Creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depasind cu mult sfera psihologiei si patrunzand in cele mai diverse specialitatii stiintifice. Acest fapt are o dubla ipostaza: a) el a creat premisele abordarii multilaterale a creativitatii, a surprinderii cat mai multor aspecte ale ei, deci a intelegerii adecvate si profunde; b) a atras imprecizia termenilor utilizati, pulverizarea creativitatii intr-o multitudine de aspecte, adeseori contradictorii. Unii psihologi formuleaza definitii reductioniste, prin asimilarea creativitatii cu alte fenomene psihice (capacitati, aptitudini, rezolvare de probleme, inteligenta, etc.). Pentru Guilford creativitatea si rezolvarea de probleme nu se deosebesc prin nimic intre ele. Manualele recente de psihologie considera creativitatea ,,un caz particular al rezolvarii problemelor (Wittig) sau ,,un tip de rezolvare a problemelor (Papalia). Conceptul de creativitate isi are originea in cuvantul latin creare care inseamna zamislire, faurire, nastere. Intr-o acceptiune foarte larga creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai inalta a activitatii omenesti. Din perspectiva ceva mai ingusta si mai specific psihologica, creativitatea apare in 4 acceptiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potentialitate general umana, ca o capacitate si abilitate creativa; ca dimensiune complexa de personalitate. a) Creativitatea ca produs Cei mai multi psihologi care au definit creativitatea s-au referit la caracteristicile produsului creator, ca note distinctive ale ei. Caracteristicile esentiale ale unui produs al activitatii umane care sa permita incadrarea acestuia in categoria produselor creatoare au fost considerate: Noutatea si originalitatea lui Acest atribut al produsului creator a fost interpretat - in sens foarte larg, luand in considerare noutatea pentru sb. a produsului creator (Newell, Shaw, Simon) - in sens restrans luand in considerare numai noutatea produsului pentru societate (Al. Rosca) Distinctia atrage atentia asupra existentei unor planuri diferite ale creativitatii:
47

unul primar, care conduce la noi adevaruri ce transforma universul semnificatiilor acceptate de cultura; altul secundar, care largeste doar adevarurile in cadrul acestui univers de semnificatii. Irving Taylor a descris cel mai bine ,,trecerea produsului creator din planul subiectiv in planul obiectiv. El a desprins 5 planuri ale creativitatii (expresiv, productiv, inventiv, inovator, emergent), diferentiate intre ele prin modul de raportare la atributul noutatii. - pe primele 3 planuri noul este legat de experienta de viata; - planurile 4 si 5 fac raportarea la universul de semnificatii al unei culturi; - ,,noul a fost interpretat si dintr-o alta acc. impusa de necesitatea evaluarii raspunsurilor la testele de creativitate, si anume nou in sens de rar intalnit d.p.d.v. statistic. Unicitatea rasp. devine deci esentiala pentru considerarea lui ca fiind nou si original, chiar daca luat in sine raspunsul este banal. Noutatea produsului trebuie considerata insa numai corelativ cu utilitatea lui ,,Intrucat un produs poate sa fie original, dar fara valoare, cei doi termeni ai definitiei nu pot fi separati"(Rosca).
-

b) Creativitatea ca proces Aceasta acceptiune vizeaza caracterul fazic, procesual al creativitatii, faptul ca ea necesita parcurgerea unor etape disticte intre ele, numarul acestora variind de la autor la autor. G. Wallas, E.D. Hutchinson, R. Thomson stabilesc 4 etape ale procesul creator: - pregatirea, incubatia, iluminarea, verificarea A. Osborn desprinde 7 etape: - orientarea, preparatia, analiza, ideatia, incubatia, sinteza, evaluarea Atitudinea psihologica fata de aceste etape a fost extrem de variata: - incubatia a fost contestata, Guilford o considera ca fiind mai degraba o conditie decat o forma ale activitatii cum sunt celelalte etape. - iluminarea controversata (pot avea loc iluminari false) - susccesiunea etapelor a ramas neconfirmata (uneori etapele se suprapun, se inverseaza asa incat procesul creator este nu stadial, ci continuu cu intrepatrunderea etapelor). Singurele 2 etape care au intrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prepararea si verificarea. Dar si in cazul acestora au fost evidentiate diferente importante intre ele in functie de tipul de creatie. Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea individuala si mai putin pentru cea de grup. Important ramane caracterul dinamic, efervescent, evolutiv al creativitatii. D.p.d.v. procesual creativitatea devine creatie, capata o expresie desfasurata, trece din virtualitate in realitate. c) Creativitatea ca potentialitate general umana Aceasta acceptiune ofera raspunsul la una dintre problemele mult dezbatute in psihologie: exista oameni noncreatori? De-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni.

48

Astfel creativitatea a fost considerata ca fiind un dar sau har divin rezervat unor privilegiati ai soartei, unei minoritatii. Unii autori o credeau ca fiind o capacitate innascuta, transmisa pe cale ereditara. Galton, in lucrarea sa Hereditary genius afirma ca exista atatea talente cate s-au manifestat, afirmat. Asemenea conceptii au franat nu numai studiul stiintific al creativitatii, ci si dezvoltarea creativitatii multor oameni. Creativitatea este o capacitate general umana. Sub o forma latenta, virtuala, evident in grade si proportii diferite, se gaseste la fiecare individ. d) Creativitatea ca dimensiune complexa a personalitatii Creativitatea integreaza in sine intreaga personalitate si activitate psihica a individului iar la randul ei, se subsumeaza si integreaza organic in structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalitatii.Creativitatea este o dimensiune de sine statatoare a P, integrata organic in ea. Dupa Guilford personalitatea creatoare se distinge prin: - fluiditate - flexibilitate - originalitate - elaborare - sensibilitate fata de probleme - capacitate de redefinire. Lowenfeld stabilea unele caracteristici relativ asemanatoare: - sensibilitatea pentru probleme - receptivitatea pentru orice - identificarea cu problemele altor oameni si culturi - variabilitatea ideilor - capacitatea rapida de adaptare la orice situatie - originalitatea Taylor : anumite trasaturi ale P cum ar fi : - lipsa de ingamfare - toleranta fata de situatiile ambigui - incredere in propria activitate creatoare - sunt definitorii pentru personalitatile creatoare Pentru caracterizarea persoanelor inalt creative, in afara metodei descrierii si autodescrierii, s-a utilizat si metoda studierii familiilor cu persoane creative. S-a descoperit ca oamenii creativi nu-si petrec de obicei copilaria intr-un climat de dragoste si caldura paterna, dimpotriva relatiile dintre ei si parintii lor sunt reci si distante, bazate pe incurajarea gandirii si actiunii independente. Studiul a 100 de persoane exceptionale intre 17-35 ani (matematicieni, olimpici) a demonstrat ca acestea au fost de timpuriu absorbite de lumea stiintei, sportului, multe cazuri parintii practicand profesiunile respective. Prin creativitate, P umana se inscrie intr-un orizont axiologic, omul valorindu-se pe sine insusi. Factorii creativitatii Fiind o dimensiune a personalitatii atat de complexa, creativitatea este nu numai plurifazica, ci si multidimensionala.
49

Factori extrem de diversi ca natura, structura si valoare actioneaza asupra individului pentru a genera contextul propice functionarii ei. Factorii interiori-structurali sunt de natura psihologica. Se subdivid in 3 categorii: intelectuali (se refera la inteligenta si la gandirea creatoare, cu forma ei sentiala gandirea divergenta, orientata spre solutii) afectiv-motivationali (dezlantuie, sustin si orienteaza creativitatea; curiozitatea, pasiunea, cresterea tensiunii motivationale, tendinta de autorealizare, tendinta de a comunica sau nevoia de nou si de claritate impulsioneaza creatia) de personalitate (atitudinali, aptitudinali, temperamentali cresc sau franeaza potentele creatoare ale individului; initiativa, tenacitatea, atitudinea activa fata de dificultati, asumarea riscului, indrazneala in gandire faciliteaza creatia, pe cand indecizia, audescurajarea, timiditatea excesiva, frica de critica sau de esec o inhiba) Factorii exterior-conjuncturali sau socioculturali sunt legati de particularitatile sociale, istorice, de oranduirea, clasa sociala, de grupul caruia apartine individul, de conditiile materiale favorabile sau precare, ca si de ceea ce am putea numi ,,spiritul timpului. Factorii psihosociali se refera la ambianta relationala, la climatul psihosocial in care traieste individul. Climatele destinse, cooperatoare bazate pe incurajarea schimbului de idei favorizeaza creatia, in timp ce cele tensionale, conflictuale, rigide, conformiste o franeaza. Factorii socio-educationali sunt legati de nivelul educational, de prezenta sau absenta influentelor educative ale familiei, procesului de invatamant, colectivelor de munca, etc. Analiza globala a acestor factori ne duce la cateva concluzii: 1. Creativitatea nu poate fi redusa la factorii psihologici. Acestia desi indispensabili prin ei insisi nu conduc automat la creatie. 2. Nici in interiorul factorilor psihologici nu pot fi facute reductii unilaterale la factorii intelectuali, cei mai desi invocati in legatura cu creativitatea, ci este necesara considerarea multitudinilor. 3. Ceea ce conteaza in actul creator este nu atat prezenta in sine a tuturor factorilor, ci configuratia lor. Se pare ca raporturile dintre factori sunt mult mai importante decat valoarea absoluta a fiecaruia in parte. 4. Cele 4 categorii de factori ar putea fi regrupate si dupa alte criterii: dupa gradul lor de generalitate in factori generali si speciali; dupa rolul lor factori stimulativi si inhibitivi Analiza factorilor creativitatii indeamna spre distingerea neta a potentialului creator de creatia ca atare. Relatia dintre creativitate si inteligenta La prima vedere s-ar putea crede ca intre creativitate si inteligenta exista o corelatie crescuta. Cercetarile nu au confirmat insa o asemenea presupunere. Pana in anii 60 relatia creativitate-inteligenta a fost studiata accidental. Adevarata controversa cu privire la raportul dintre cele 2 dimensiuni ale P incepe o data cu aparitia lucrarii lui GETZELS si JACKSON, Creativity and Intelligence (1962). Cei 2 autori au selectionat dintr-un esantion mai mare, investigat prin teste de inteligenta si creativitate, 2 grupuri de subiecti:
50

primul grup continea 26 de sb. care se situasera printre primii 20% la testele de creativitate, fara a fi printre primii 20% si la testele de inteligenta; - cel de-al doilea grup cuprindea 28 de sb. situati printre primii 20% la testele de inteligenta, fara a fi printre primii 20% si la cele de creativitate. Comparand rezultatele acestor grupuri artificial construite s-a ajuns la ideea independentei absolute si chiar a antagonismului intre coeficientul de inteligenta si cel de creativitate. R.L. Thorndike in 63 reexaminand datele lui Getzels si Jackson pe un esantion reprezentativ a descoperit existenta unor corelatii ridicate intre testele de inteligenta si cele de creativitate, ca si cele dintre diferite teste de creativitate. Constatarile lui Thorndike au ramas singulare, multi autori au infirmat existenta unui asemenea tip de corelatie. Astfel, Torrance in 62 refacand cercetarile lui Getzels si Jackson, tinde sa exagereze contrastrul dintre inteligenta si creativitate. Anastasi, Barron si Harrington comparand scorurile la testele de inteligenta cu cele de la testele de creativitate, au gasit corelatii modeste variind intre +10 si +30. Dupa opinia multor psihologi aceste rezultate nu sunt surprinzatoare, ele se datoreaza : erorilor de esantionare unor caracteristici ale instrumentelor de diagnoza folosite cauza esentiala o constituie faptul ca prin testele de inteligenta se masoara gandirea convergenta, iar prin cele de creativitate gandirea divergenta, total opuse intre ele. Se pare ca atributele psihice care faciliteaza inteligenta nu sunt aceleasi cu cele implicate in creativitate. Alti autori au descoperit ca nu inteligenta in general conteaza in procesul creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat ca pentru a se obtine performante creative este necesar un nivel minimal de inteligenta, care variaza de la un moment la altul de activitate. Pentru activitatea stiintifica nivelul minim al coeficientului de inteligenta ar fi de 110, iar pentru activitatea artistica de 95-100. Peste acest nivel minim, un coeficient de inteligenta mai ridicat nu garanteaza o crestere automata a creativitatii. Cercetarile au descoperit ca scorurile peste medie sau fost foarte joase la testele de inteligenta au o asociatie scazuta cu creativitatea. Daca o inteligenta crescuta nu garanteaza activitatea, o inteligenta scazuta lucreaza impotriva ei. O frana in calea creativitatii o poate reprezenta si un nivel foarte inalt al inteligentei. A aparut astfel problema coeficientului de inteligenta optimal pentru activitate. Studiile lui Simonton arata ca nivelul optimal al lui Q.I. pentru creativitate este de 19 puncte deasupra mediei subiectilor dintr-un camp de investigatie. Cand persoanele dispun de nivelul optimal al integentei, performantele lor creative sau noncreative se datoreaza factorilor nonintelectuali (motivationali si de personalitate). Decurge de aici ideea ca nu atat nivelul de inteligenta in sine conteaza, cat modul lor de utilizare. Se poate vorbi de o utilizare creativa a inteligentei sau de una noncreativa, sterila. Sterilitatea inteligentei nu este o consecinta directa a insuficientei dezvoltari a inteligentei, ci a absentei sau insuficientei dezvoltari a altor atribute specifice creativitatii (redusa fantezie creatoare, slaba independenta a gandirii, slaba originalitate). Al. Rosca se intreaba daca exista o inteligenta medie sau peste medie sterila sau este vorba de o deficienta a motivatiei, a caracterului, a altor factori nonintelectuali ce tin de personalitate. 51

El inclina pentru acest punct de vedere si aduce ca argument mobilizarea pentru creativitate a unor persoane pana atunci noncreatoare, prin stimularea motivatiei, perseverentei atitudinilor. Importanta este si abordarea operationala a relatiei dintre creativitate si inteligenta, mult mai nuantata, care se sa ia in considerare diferitele niveluri semantice si continuturi specifice ale inteligentei corelat cu caracteristicile creativitatii. Creativitatea pp. o structurare specifica a planurilor semantice in functie de domeniul in care se manifesta capacitatea de creatie (D. Cristea) Principala dificultate in stabilirea unei corelatii corecte intre cele 2 dimensiuni ale P provine din extrapolarea nejustificata a corelatiilor rezultatelor testelor de inteligenta si creativitate asupra inteligentei si creativitatii considerate ca forme de activitate umana. Cele 2 dimensiuni ale P se interinfluenteaza reciproc, daca le interpretam din aceasta ultima perspectiva. Bejat afirma ca inteligenta intervine de-a lungul intregului proces creator, cu ponderi diferite in cele 4 faze ale acestuia, mai mult in preparare si verificare si mai putin in celelalte. Numai dinamica interactiunilor sustinute dintre inteligenta si creativitate poate explica dinamica personalitatii. Structura si devenirea personalitatii 1. PERSONALITATEA un complex structurat Componentele personalitatii interactioneaza unele cu altele, se organizeaza, se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza, dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitehtonica specifica. In existenta concreta a individului ceea ce conteaza nu este atat gradul lor de dezvoltare, cat modul propriu in care ele se structureaza. Tocmai de aceea psihologia trebuie sa se centreze pe evidentierea structurii personalitatii, a relatiilor reciproce existente intre laturile si componentele ei care conduc in plan psihocomportamental, la efecte diverse. Relatia dintre temperament si caracter (T - C) In legatura cu aceste laturi ale personalitatii s-au manifestat 3 pozitii distincte: 1) Unii autori neputandu-le diferentia au recurs la amestecul lor: Astfel, NUTTIN definea caracterul: ,,componenta afectivo-dinamica a personalitatii i temperamentul: ,,componenta fiziologica, in mare parte stabila si ereditara. 2) Alti autori au ajuns la concluzia separarii lor, pornind de la marea constanta a temperamentului de-a lungul vietii individului: De ex., se considera ca temperamentul influenteaza viata psihica in general si nicidecum personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate. Argumentul invocat il reprezenta existenta unor manifestari temperamentale care apar independent de atitudinile caracteriale si uneori chiar in ciuda acestora. Caracterul era interpretat doar ca un simplu strat ce se suprapune peste temperament, el fiind un fel de dublura a temperamentului. Se incerca descifrarea caracterului dupa parametrii tipologici, invocandu-se faptul ca atitudinile persoanei si semnificatia lor conduc la schimbarea aspectului dinamico-energetic al conduitei. Potrivit acestei pozitii se ajungea la concluzii eronate d.p.d.v.: teoretic (autonomia temperamentului) practic(ignorarea temp. in formarea personalitatii)
52

3) Sunt autori care sustin ideea interactiunii dintre T si C de tip antagonist: Intre T si C ar exista o lupta, o contradictie permanenta, dezvoltarea C. avand loc ca urmare: - a unei continui destramari a complexului tipologic, - concomitent cu reorganizarea lui in forme corespunzatoare C Consecinta acestei viziuni: in lupta dintre T si C s-ar ajunge in cele din urma la lichidarea T sau, in cel mai bun caz, la golirea lui de consistenta, ceea ce este o absurditate. Nici una dintre cele 3 solutii nu este convingatoare si realista. Diversi autori au crezut ca vor rezolva problema prin invocarea relatiilor dialectice dintre T si C, numai ca, aplicand nediferential si nespecific dialectica, au ajuns la concluzii eronate. P.P.-NEVEANU: ,,cei doi termeni ai contradictiei se intrepatrund, trec unul in altul, coincid vorbeste despre ,,integrarea organica a T in C ,,T nu poate fi conceput in afara C omului, ci ca o parte integranta, organica a structurii acestuia. Si tipul de activitate nervoasa este implicat in C ,,ca o latura a acestuia. Si intr-un caz si in altul se ajunge la ,,amestecul celor 2 laturi ale personalitatii, la pierderea specificului fiecareia dintre ele. Dupa ZLATE adevarata solutie a relatiei dintre T si C o constituie relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte benefice, constructive erodante ale personalitatii Daca avem in vedere influenta T asupra C, atunci constatam urmatoarele situatii tipice: 1. T coloreaza modul de exprimare, de manifestare in comportament a trasaturilor caracteriale 2. T predispune la anumite manifestari caracteriale 3. T avantajeaza sau provoaca dificultati in formarea unor trasaturi caracteriale EX. intr-un fel isi exteriorizeaza generozitatea un coleric, altfel un melancolic Asa cum colericul este predispus spre perceptii rapide dar cu multe erori, tot asa T coleric va predispune si spre o anumita instabilitate caracteriala Influenta C asupra T, consta in principal, controlarea, reglarea acestuia din urma si se concretizeaza in urmatoarele situatii: 1. C retine, inhiba an. insusiri temperamentale (mai ales pe acelea care se asociaza in plan comportamental cu aparitia unor efecte negative) 2. C mascheaza si compenseaza temporar insusirile temperamentale care odata manifestate in comportament ar produce efecte dezadaptative 3. C valorifica la maxim trasaturile temperamentale care se asociaza in plan comportamental cu efecte pozitive fiecare dintre cele 2 componente ale personalitatii detine o anumita ,,putere asupra celeilalte, chiar daca aceasta nu este la fel de mare si la fel de semnificativa. Numai prin efort voluntar constient, prin organizarea superioara a C omul isi poate lua in stapanire propriul T. Rolul reglator al C nu trebuie sa fie insa excesiv, nu trebuie sa mearga pana la anihilarea T. RELATIA DINTRE APTITUDINI SI CARACTER

53

Faptul ca intre A-C exista o stransa legatura a fost remarcat de multa vreme. El se releva chiar in descrierea a oamenilor dupa cele componente ale P. De ex, despre un om se poate spune ca este inteligent dar si bun, cinstit si harnic, in timp ce despre un altul ca este inteligent, dar rau, incorect, lenes. Din corelarea variabilelor de mai sus apar 4 situatii tipice: 1. oameni cu aptitudini si cu trasaturi pozitive de caracter (cu ,,caracter) 2. fara A dar si fara C (cu trasaturi negative de caracter) 3. cu A dar ,,fara C 4. fara A dar cu C 1+2 = sunt situatii de congruenta (acord) 3+4 = sunt situatii de noncongruenta Ele conduc in plan psihologic la efecte diferite: - de consonanta - disonanta, fiind traite ca o stare neplacuta, de discomfort psihic, se cer a fi eliminate sau macar reduse. Personalitatea va fi afectata cu atat mai mult cu cat dezacordul dintre A si C este mai profund; de asemenea, cu cat posibilitatile de compensare reciproca sunt exprem de reduse. Importante sunt relatiile de interinfluentare reciproca. C, prin sistemul sau atitudinal, favorizeaza sau defavorizeaza punerea in valoare a capacitatilor. C valorizeaza aptitudinile. La randul lor A modifica atitudinile caracteriale. Acest fapt are loc atunci cand ele sunt integrate in C, cand mijloacele actiunii sunt convertite in scopuri de viata, cand ele intra in sfera preocuparilor si eforturilor permanente ale sb. Relatiile dintre A si C (atitudini) pot fi evaluate dupa urmatoarele criterii: - nivelul la care se situeaza cele 2 variabile (in chip absolut: superior, mediu, inferior; in chip relativ: prevazand posibilitatea echilibrarii sau dezechilibrarii, a surclasarii aptitudinilor prin atitudini si invers) - sensul in care se manifesta interactiunile (pozitiv si reciproc stimulativ; negativ-univoc sau biunivoc; cvazineutral) - caracterul raporturilor dintre A si atitudini (direct sau indirect) RELATIA DINTRE TEMPERAMENT SI APTITUDINI (T-A) T ca latura dinamico-energetica a P constituie doar o premisa extrem de generala in raport cu A. El nu predetermina A. T joaca, raportat la A, rol de predispozitie. T poate avantaja sau provoca dificultati in formarea A, aceste dificultati fiind depasite prin antrenament/compensare. Modificarea manifestarilor temperamentale este in masura sa conduca la modificarea A. Concluzie generala Se considera ca intre laturile P exista relatii de: - ierarhizare, cu dominanta neta a C asupra celorlalte 2 si cu capacitatea acestuia de a regla si valorifica maximal; - interinfluentare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca;
54

compensare, a.i. unitatea globala a P sa nu fie afectata; feed-back, efectele produse de o latura in alta repercutandu-se chiar asupra laturii care le-a generat. Structura P este data de: 1. configuratia componentelor ei psihice 2. a relatiilor dintre ele 3. modul de asimilare in sine a influentelor altor componente si substructuri. Julius SEEMAN (1982) introduce conceptul de ,,integrare organismica ce tinteste spre considerarea rolului si a altor subsisteme (biochimic, fiziologic, interpersonal) in structura P. Alti autori dau deschidere si mai mare P prin insertia sa in Lume. Nuttin: ,,P este o structura bipolara Eu-Lume. Este necesar sa deschidem P catre Lume; numai in felul acesta vom putea intelege atat specificul P, cat si specificul Lumii in care traim.
-

2. DEVENIREA PERSONALITATII Omul nu se naste P, ci devine P. La nastere el este un canditat pentru dobandirea acestui atribut, dobandire care se realizeaza in timp sub influenta nenumaratilor factori. Procesul constituirii P incepe din primele zile ale copilariei si continua toata viata omului. El nu are loc intotdeauna uniform si continuu, ci si cu zig-zaguri, sacadat, discontinuu, cu salturi spectaculoase dar si cu plafonari. Desi procesul structurarii si reimprospatarii P se produce de-a lungul vietii individului, exista, totusi, unele perioade, unele varste cand el cunoaste o mai mare accentuare. Specialistii considera ca in jurul varstei de 3 ani (prescolaritate) sunt puse marea majoritate a premiselor P, pentru ca in adolescenta P sa fie in linii mari constituita deoarece dispune de toate laturile si chiar de maturizarea relatiilor dintre ele. Procesul transformativ al P este indelungat, complex, multifazic si plurifactorial, el dispune de: 1. niveluri calitativ distincte deosebite intre ele prin: - diferentierea - specializarea interioara a componentelor P 2. relatii de interactiune si interdependenta realizate intre: - structura interna - factorii externi, de mediu. KURT LEWIN (1936) distinge 3 nivele de structurare a P: 1. n. structurilor primare insuficient diferentiate, fara conexiuni interne intre elementele componente; 2. n. structurilor semi-dezvoltate - caracterizate prin diferentierea interioara a elementelor componente si specifice fiecarui subsistem, prin relatii corelative intre acestea, prin sporirea gradului lor de functionalitate; 3. n. structurilor dezvoltate pp. individualizarea subsistemelor psihologice ale P (cognitive, afectiv-motivationale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator intre ele, integrarea lor succesiva intr-o structura functional-echilibrata. In 1988, ZLATE fiind solicitat sa elaboreze un material referitor la adolescenta a propus un set de 10 criterii ca fiind relevante pentru definirea P. Omul devine P atunci cand: 1. devine constient de lume, de altii, de sine

55

Esentiala este ultima forma de constiinta, ea fiind o formatiune psihica extrem de complexa ce permite individului sa-si dea seama cine este si ce este, ce reprezinta pentru sine si pentru altii, ce scopuri si idealuri are, ce-si propune sa devina. Asa-numita ,,prima nastere a P este legata de cei mai multi autori de momentul cristalizarii Cs de sine care, concomitent cu tendinta de independenta si autodelimitare ,,pp. si raportarea critica la propriile acte de conduita, la propriile dorinte si placeri prin compararea cu altii: aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si ingradiri (respectiv permisiuni pe care individul le aplica altora)(M. GOLU) 2. isi elaboreaza un sistem propriu, personal de reprezentari, conceptii, motive, scopuri, atitudini, convingeri in raport cu lumea si cu sine Ceea ce conteaza este legarea si sudarea lor intr-un sistem. Conteaza conceptiile, ideile si convingerile personale izvorate din traiectoria propriei vieti si experiente. 3. desfasoara activitati socialmente utile si recunoscute Numai asemenea activitati permit insertia optima a individului in societate, practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social, asumarea responsabilitatii sociale. Activitatile sociale il socializeaza pe individ, il transforma intr-o fiinta umana. 4. emite, sustine si argumenteaza judecati de valoare intemeiate Pune sub semnul intrebarii aspectele care intra in contradictie cu modul sau de a fi, gandi, actiona, cu sistemul de idei si conceptii formate pana la un moment dat. Nevoia argumentarii afirmatiilor facute il conduc pe sb. la elaborarea unor seturi sau sisteme de criterii apreciative, valorizatoare, fapt care ii permite intrarea treptata in lumea valorilor. Nevoia de indoiala il imping la reevaluari si descoperiri de fapte si relatii noi. 5. creeaza valori sociale, se transforma din consumator de valori in producator de valori, desfasurand o activitate in conformitate cu esenta sa creatoare; O asemenea particularitate isi are radacinile in nevoia omului de valorificare sociala, de a-si depasi conditia de fiinta biologica, pentru a ajunge la statutul de fiinta creatoare. 6. are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care ii permite sa se dedice unor idei, idealuri, militand pentru traducerea lor in fapt; profilul psihomoral il leaga cognitiv, afectiv si volitiv pe individ de idei si conceptii, il incita pe sb. spre actiuni prin intermediul carora sa si le realizeze. 7. si-a format capacitatea de control si autocontrol in concordanta cu semnificatia situatiilor, cu cerintele lor permisive si restrictive, traind afectiv, la inalta tensiune, ceea ce crede si face, asumandu-si constient responsabilitatile si consecintele actelor sale. 8. se integreaza armonios si util in societate Omul este prin excelenta o fiinta sociala si nu solidara; grupul ii ofera sb. modele de actiune sociala, pregatindu-l si ajutandu-l in felul acesta pentru integrarea cat mai facila in reteaua relatiilor sociale. 9. stie sa se puna in valoare, sa se faca recunoscut de altii Aceasta particularitate este legata de ,,reusita in viata; nu este suficient ca o persoana sa dispuna de multe cunostine, deprinderi, capacitati pentru a reprezenta o P; daca ea nu stie sa-si valorifice aceste disponibilitati va ramane anonima. Un autor american, James T. Mangan considera ca exista 2 sisteme de reusita in viata: 1. sistemul de merit bazat pe cunostinte si capacitati, pe invatare si munca asidua 2. sistemul ,,de a te pune in valoare bazat pe capacitatea de a te valoriza, de a deveni cineva. 10. poate fi luat drept model pentru formarea altor personalitati P are valoare de model educational, ea formandu-se intr-un context social in care altii sau ilustrat si tocmai de aceea sunt luati ca reper in formarea altor P.
56

Daca cele 10 criterii ar fi interpretate ca variabile si caracterizate dupa: - sensul lor de evolutie - nivelul de dezvoltare - gradul de corelaresi interdependenta - configuratia lor la un anumit moment dat vom intelege mai bine structura si devenirea P. Pot apare: - structuri echilibrate, armonioase/dezechilibrate, dizarmonice - structuri consonante (congruente)/disonante (incongruente) - structuri flexibile/rigide In dezvoltarea P este posibil sa se ajunga pana la un anumit nivel, nu intotdeauna cel optim, pot apare ,,scurt circuitari, momente de deruta si deriva evolutiva, accidente, stagnari. Cand toate acestea se instaleaza accidental, pentru perioade relativ scurte de timp, pot fi socotite ca fenomene de dezadaptare trecatoare, usor de influentat si de corectat, cand sunt insa constante si persistente in timp, ele reprezinta semnele clare ale unui proces de alterare a P, cu efecte negative asupra posibilitatilor de adaptare. In aceste conditii, o mare importanta o are nu P in general a sb., ci tipul de P caruia el ii este subordonat TEMPERAMENTUL -Latura dinamico-energetica a personalitatiiAsa cum se observa in cartile de specialitate, in dreptul temperamentului apare urmatoare caracterizare: latura dinamico-energetica a personalitatii. In acest caz este firesc sa dezvoltam putin subiectul. Se spune "dinamica" deoarece aceasta latura a noastra ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului; "energetica" vine de la faptul ca ne arata care este cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul in care este consumata aceasta. Unele persoane dispun de un surplus energetic, altele se descarca exploziv, violent; unele isi consuma energia, se descarca fac chiar economie, altele isi risipesc energia. Toate aceste diferente psiho-comportamentale existente intre oameni sunt, de fapt diferente temperamentale. Temperamentul este una dintre laturile personalitatii care se exprima cel mai pregnant in conduita si comportament (msicari, reactii afective, vorbire, etc.). De aceea sau indentificat o serie de indicatori psiho-comportamentali care ne pot ajuta sa identificam cu usurinta temperamentele. Va oferim aici cativa din acesti indicatori: - ritmul si viteza desfasurarii trairilor si starilor psihice; - vivacitatea sau intesitatea vietii psihice; - durabilitatea manifestarilor psiho-comportamentale; - intrarea, persistenta si "iesirea" din actiune; - impresionabilitatea si impulsivitatea; - tempoul (frecventa pe unitatea de timp a trairilor psihice); - egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice; - capacitatea de adaptare la situatii noi; - modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.

57

Acesti indicatori nu apartin doar unui singur proces psihic, unei anumite conduite, ci intregii personalitati. De asemenea, ei nu se manifesta sporadic, accidental, ci sunt stabili, avand manifestari continui. Pornesc in clasificarea temperamentelor de la constitutia corporala, morfologia a individului, considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscuta tipologie temperamentala a fost elaborata de psihiatrul german Erns Kretschmer (1922) care a ajuns la stabilirea a patru tipuri constitutionale: Picnic caracterizat prin expansiunea cavitatilor viscerale, prin tendinta de a acumula grasime, statura mijlocie, fata moale si larga, gat mre, torace bombat si lasat in jos, extremitati moi, rotunde, scurte,etc. 2. Leptosom sau astenic dezcoltat mai mult in lungime in toate segmentele corpului: fata, gat, trunchi, extremitati; notiunea de leptosom vine de la leptos care inseamna stramt, ingust; 3. Atletic cu mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, epidermei; partea de sus a corpului dezvoltata in largime, gat lung, degajat, umerii si trunchiul in forma de trapez; 4. Displastic cu malformatii congenitale.
1.

Cercetarile efectuale l-au condus pe Kretschmer spre concluzia ca oamenii se deosebesc intre ei prin dispoziliile psihice, unii corespunzand starii afective diastesice, altii starii psihestezice. Primii apartin tipului ciclotim, ceilalti tipului schizotim. Ciclotimul se caracterizeaza prin treceri rapide de la o stare psihica la alta (veselietristete, calm-iritare). Schizoidul se distinge prin neoncordanta dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce se vede si ceea ce este ascuns. In interiorul fiecarei grupe exista o alta diviziune bipolara: ciclotimul poate fi vesel sau trist, schizoidul, cald sau rece. Constitutia determina nu numai temperamentul, ci si predispozitia spre anmite boli psihice. Picnicul-ciclotim este predispus spre bolile maniaco-depresive; astenicul-schizotim spre schizofrenie. Totusi nu trebuie sa generalizam. Este adevarat ca la unii omameni se observa o corelatie directa intre tipul constitutional si tipul temperamental, dar totul trebuie corelat cu fiecare individ in parte. Continuand clasificarea tipologiilor temepramentale, ne orpim acum asupra celor psihologice care, utilizeaza in calitate de criteriu faptele, fenomenele de natura psihica. Ele isi au inceputul in incercarile de tipologizare a scriitorilor si filosofilor. Schiller desprindea tipul naiv (orientat spre afara) si tipul sentimental (orientat spre viata sufleteasca); Nietzsche vorbea de dionisiac (captivat de esterior) si de apolinic (captat de interior); Oswald distingea romanticul (preocupat de sine) si savantul, ganditorul (centrat pe realitate, pe obiecte pe stiintele de observatie) etc. Psihologul care va fundamenta din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor in perechi de trasaturi polare va fi Carl Gustav Jung. El arata ca asa cum in viata, in natura, in societate intalnim fenomene polare (viata-moarte, sanatateboala, zi-noate) tot asa si personalitatea umana este diferit orientata; fie spre afara, spre exterior, fie spre propria sa interioritate subiectiva, primii fiind numiti extravertiti, iar ceilalti introvertiti. Persoanele la care aceste orientari nu sunt evidente, echilibrul lor fiind nota lor distinctiva, poarta denumirea de ambivert. Extravertitii sunt inclinati catre dinamismul vietii practice, catre circumstantele externe, fiind de aceea mai sociabili, comunicativi si usor adaptabili, vioi si expresivi.
58

Intovertitii se indeparteaza de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinta de izolare, de inchidere in sine. Mai sunt dezbatute si alte clasificari, dar ramane ca punct de referinta aceasta a lui C.G.Jung. De-a lungul timpului s-a incercat si chair s-au stabilit mai multe tipuri temperamentale, s-au facut clasificari si s-a incercat incadrarea oamenilor intr-o anumita tipologie, relativ dominanta. De aceea ne propunem si noi sa facem o incursiune in randul acestor tipologii pe care speram sa le gasiti daca nu folositoare, macar interesante. Tipologii Temperamentale Acete tipologii pornesc de la luarea in considerare a unor substante existente in corpul omenesc. Dar fiind faptul ca aceste substante pot fi lichide sau solide, au fost elaborate tipologii corespunzatoare. Hipocrate si Galenus au pus bazele clasificarii temperamentelor diferitele umori prezente in corpul omenesc (sange,limfa, bila galbena, bila neagra). Ei credeau ca amestecul potrivit, temperat (de unde si termenul de temperament) al acestor substante duce la o stare perfecta de sanatate, implicit la temperament perfect, in timp ce excesul unei umori produce temperamete imperfecte. Daca la o persoana predomina singele, deci irigatia bogata, vasele dilatate, pulsul amplu si plin, aceasta va avea fata destinsa, surazatoare, fericita, va fi destinsa, satisfacuta, optimista. Cand predomina limfa cu functii incetinite si amortite, fata va avea trasaturi rotunjite, va fi letargica, apatica, iar psihocomportamental persoana respectiva va fi lenta, rabadatoare, inerta. Predominanta bilei galbene, produsa de ficat, revarsata in sange, se asociaza cu fata rigida, cu proeminenta oaselor fruntii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante, impulsive. La pesroanele la care organismul este impregnat de bila neagra care genereaza intensitatea si profunzimea reactiilor nervoase, fata va fi svelta, delicata, ochii plecati, gura amara, iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliza, concentrare. Cele de mai sus sunt temperamentele descrise de Hipocrate si Galenus: SANGUIN, FLEGMATIC, COLERIC, MELANCOLIC. Denumira lor s-a pastrat pana azi, nu insa si criteriul dupa care au fost stabilite. Tipologiile "solide" iau in considerare in clasificarea temperamentelor, elemente ca: porozitatea tesuturilor, constitutia sangelui, largirea vaselor, marimea creierului, puterea nervilor, densitatea lor. Se considera, de exemplu, ca la sanguin si coleric constitutia sangelui este subtire, in timp ce la flegmatic si melancolic densa, sangele este gros-negru. Primele doua categorii temperamentale au creierul mare, nervii puternici, densi, sensibilitate mare, pe cand celelalte doua categorii, creierul mic, nervii subtiri, simturi greoaie. Aceste doua clasificari sunt foarte importante mai ales din doua motive: in primul rand ca sunt primele din punct de vedere istoric si in al doilea rand ele contin unele intuitii de geniu ale lui Hipocrate si Galenus: inturirea naturii afective si biochimice a temperamentelor; intuirea cauzelor unor tulburari psihocomportamentale (umorile sunt "radacina" unor boli: prea multa bila galbena produce febra; prea multa bila neagra duce la depresie si slabiciune, etc.) Deci, temperamentul este dimensiunea dinamico-energetica a personalitatii care se exprima cel mai pregnant in conduita.
59

Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane. Tipologia lui Hippocrate Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram medicilor Antichitatii, Hippocrate si Galenus. Ei au socotit ca predominanta in organism a uneia dintre cele patru umori (sange, limfa, bila neagra si bila galbena) determina temperamentul. Pe aceasta baza ei stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric. Colericul este energic, nelinistit, impetuos, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este inegal in manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Are tendintat de dominare in grup si se daruieste cu pasiune unei idei sau cauze. Sangvinicul este vioi, vesel, optimist si se adapteaza cu usurinta la orice situatii. Fire activa, schimba activitatile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane. Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in ttot ceea ce face, pare a dispune de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita si este foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa, putin comunicativa, prefera activitatile individuale. Melancolicul este putin rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ, inchis in sine, melancolicul are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia redusa. Tipologia lui Pavlov Explicare diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central: Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin rezisetnta mai mare sau maica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puernic si sistem nervos slab; Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers, in functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sisetmul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert; Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia si inhibitia). Daca ele au forte aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibtrat. Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia. Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos: 1. tipul puternic neechilibrat excitabil (corelat cu tetmperamentul coleric) 2. tipul puternic echilibrat mobil (corelat cu temperamentul sangvinic) 3. tipul puternic echilibrat inert (corelat cu temperamentul flegmatic) 4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic) Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamentatl: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul mintal (al gandirii). Fiecare nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta, echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv (stenic si astenic) si directie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capaciatii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.
60

Tipologia lui Jung si Eysenck Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente clinice, ca, in afara unor diferente individuale, intre oameni exista si deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominantspre lumea externa si intra in categoria extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin categoriei introvertitilor. Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se inteleg sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei. Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre reverie si greu adaptabili. Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificand cazuistica probatorie, dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima stabilittatea sau instabilitateta emotionala a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinand tipurile extravertit stabil, extravertit instabil, introvertit stabil si introvertit instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice. Tipologia scolii franco olandeze Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mul mai nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii francezi Rene Le Senne si Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea si rasunetul. Din combinarea lor rezulta opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata diferitelor evenimente. Emotivii au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva, non-emotivii sunt aceia care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea violente. Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au o continua dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza parca impotriva vointei lor, cu efort si plangandu-se continuu. Rasunetul se refera la ecoul pe care il auasupra noastra diferite evenimente, impresii. Acele persoane la care evenimentele, chiar neinsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane secundare. Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic este numite persoane primare. Exista opt tipuri de temperament: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi,primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Aptitudinea - Latura instrumentala a personalitatiiIn cele mai multe carti de specialitatea, daca vrem sa aflam ce este o aptitudine, descoperim ca nu exista o definitie general valabila care sa cuprinda tot spectrul informatiilor cuprinse in acest concept. De aceea se recurge la definirea aptitudinilor prin raportarea la alte concepte. Tot in acest mod vom aborda si noi acest subiect. Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile "Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, preexistentand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa, eventual si de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate."(Pieron,H.) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor.

61

Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randament superior mediei, intr-un anume domeniu de activitate. "Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului."(Claparede, E.D) Cu alte cuvinte aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament, daca este plasat in conditii favorabile si daca este antrenat. Notiunea de randament se refera atat la cantitatea, cat si la calitatea activitatilor subiectului. Mai mult de atat, se refera si la usurinta si rapiditatea cu care se desfasoara activitatea. Se pare ca mai recent notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de "comportament eficient". Definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific Aptitudinea este o insusire complexa de personalitate, produs complex al intregii personalitati, al intregii experiente. al vitalitatii fizice, al echipamentului informational ori al desprinderii, al metodelor de muca, al integrarii sau conflictului intereselor, al capacitatilor intelectuale. Se poate observa ca sunt introduse o multime de componente psihice (informatii, deprinderi, capacitati, interese), dar in acest fel apare pericolul de a largi nepermis de mult sfera notiunii de de aptitudini, ceea ce poate duce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietiii psihice. In acest context, psihologul roman Zlate, M., a dat o definitie generala si sintetica a aptitudinilor insotita de o serie de explicitari suplimentare. "Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati." a) Deci, nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a tinge performante superioare in diverse activitati; b) Este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitatilor; c) Numai insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior poate fi considerata aptitudine; d) Sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate. Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie de cerinte: - sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii; - sa asigure efectiv finalitatea activitatii; - sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii; - sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta. Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale. Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, stiintei, tehnicii, culturii, conducand la o puternica originalitate o reprezinta geniul.

62