Goliadkin cel "gol" In nuvela sa "Dublul" (Dostoievski, F., M. / vol.

I; 1966), Dostoievski reuseste sa redea admirabil imaginea unei puternice regresii narcisice a eului oferind un tablou clinic al afectiunilor borderline. Descrierea starilor prin care trece eroul se prezinta ca un veritabil "studiu de caz" ce ne permite o mai buna intelegere a unui eu ce nu-si poate contine propriile sale virste arhaice. Goliadkin se confrunta cu dublul sau pe fondul golirii ("golii" inseamna gol) eului de sensul simbolic. Goliadkin-Goliadka (sarman, prapadit) este o forma veche, saracita a eului care s-a prapadit, in locul caruia trebuie sa lase, prin dezvoltare, dreptul la un eu nou, imbogatit. Desprinderea de vechea forma presupune un travaliu de doliu cu neacceptari, sperante si iluzii desarte, cu durere si spaime de moarte. Tranzitia eului de la adultete catre perioada postadulta goleste de sens existenta, tinzind sa arunce eul in bidimensionalitatea narcisica. Este o virsta de fundatura, care nu ofera perspectiva unei reparatii pentru eul ranit narcisic. Confruntarea cu pierderea definitiva si operata in real, da castrarii o amplitudine ce tinde sa se extinda la intreaga existenta. Eul se confrunta cu starea de imbucatatire in care implora sustinerea condensatoare a mamei arhaice. Simbolicul devine nesigur iar realul se clatina, fapt care precipita regresia pina la forcluzii ale obiectelor-sine pierdute. Dezamagirea realitatii Cursul regresiei oscileaza intre dezinvestire si reparatie narcisica. De aceea, aspectul sau este sinuos, treptat si incepe imperceptibil printr-o inofensiva stare de nesiguranta a treziei, a distantei dintre veghe si somn, dintre realitate si plasmuire: "se trezi dintr-un somn adinc [...] ca omul care nu e sigur daca e treaz sau mai doarme inca, daca e inconjurat de o lume reala sau rataceste in sfera plasmuirilor incilcite ale unor vise" (idem; p.155). Nesiguranta isi gaseste explicatia in dezamagirea pe care o constituie pentru eu realitatea. Este o realitate dezinvestita de un eu ranit, ale carui tensiuni se lovesc de mohorirea cotidiana, de aplatizarea "normalitatii": "Treptat, simturile domnului Goliadkin se dezmortira si incepura sa recepteze mai precis si mai limpede impresiile obisnuite ale existentei sale cotidiene [...] O zi cenusie de toamna, mohorita si trista [...] nu mai avu indoieli ca nu se afla intr-o imparatie din basme de peste noua mari si noua tari, ci se regasi cu toata certitudinea in orasul Petersburg [...] la etajul trei al unei case mari, solide, in propria sa locuinta [...] inchise iar ochii, stringind convulsiv pleoapele, regretind" (idem; p.155). Eul dispune inca de o precisa localizare in spatiu si timp dar defectul de simbolizare apare prin izolarea intr-o realitate a semnificantului-dorinta, a trairii directe, fara mijlocire, in lumea basmului. Contra simbolicului se asaza imaginea narcisica, ea avind putinta de inchidere a eului in spatiul arhaic al basmului: "alerga la oglinjoara rotunda de pe scrin [...] ramase totusi foarte multumit de imaginea din oglinda" (idem; p.156). Imaginea narcisica, cautata in oglinda este imaginea eului rotund, anterior al oricarei castrari. Cautarea acestei imagini il directioneaza pe Goliadkin in regresia sa. Oglinda in fata careia s-a simtit "totusi foarte multumit" i-a oferit o reflectare a unei forme corporale actuale care, pe linga plasarea anterioara in spatiu, i-a permis si o pozitionare in timp, intr-o virsta a pierderii. Importanta privirii Celuilalt Pierderea de sine nu mai face necesara oglinda inerta ca reflectare obiectiva, eul profund lezat narcisic are nevoie sa fie reinvestit si de aceea cauta sa se oglindeasca in spatiul subiectiv al unei fete umane: "incepea sa scruteze cu grija, in dreapta si in stinga, chipurile trecatorilor, si de

indata ce surprindea vreo privire indreptata spre dinsul, arbora un aer grav si ceremonios" (idem; p.159). Un aer al triumfului prin privire asupra celor care-i puteau intoarce imaginea dorita in conditiile unui anonimat desavirsit care sa nu-l poata readuce in spatii prezente, legate de virsta actuala a eului. De aceea privirea unor cunoscuti descurajeaza regresia si limiteaza eul, este o privire care-l sperie si pe care o neaga negindu-se: "se trase speriat in coltul cel mai intunecos al trasurii. Zarise [...] doi tineri colegi de birou [...] Andrei Filippovici l-a recunoscut" (idem; p.159). Privirea ce recunoaste limiteaza eul si de aceea este refuzata (refuz ce arunca eul in negare de sine): "sa ma prefac ca nu sunt eu, ci altcineva - unul care, sa zicem, seamana cu mine [...] Adica, nu sunt eu, si pace [...] de fapt, eu nu sunt eu" (idem; p.160). Eul negat isi arata incapacitatea detasarii de noneu, fapt care forteaza o desprindere interioara a eului care se cliveaza el insusi intr-o parte acceptata si una negata. Exprimarea in transfer Aceasta clivare a eului apare pe fondul interventiei unui ideal de eu cenzurator care impune schimbarea, rol pe care il joaca in transfer Krestian Ivanovici Rutenspitz, doctor in medicina si chirurgie. Goliadkin, regresat la stadii de adinca dependenta cere sa fie acceptat pentru a se putea el insusi accepta, cere sa fie investit narcisic pentru a se simti intreg, este insa o cerinta care se exprima prin denegare: "prin acea privire sfidatoare [...] exprima si deplina independenta [...] se grabi sa arate ca, dupa cum i se pare, el duce o viata normala, la fel ca si ceilalti" (idem; p.162). O cerinta de schimbare adresata unui eu prea regresat apare ca neacceptare si este interpretata ca cerinta de substituire pina la pierdere de sine intr-un eu mai bun, mai satisfacator pentru ca Celalalt complementar sa nu refuze de tot necesara oglindire. Reactia contratransferentiala insa, ii permite lui Goliadkin sa-si obtina imaginea narcisica: "Oarecum surprins, Krestian Ivanovici ramase si el pironit locului in fotoliul sau, uitindu-se buimac la domnul Goliadkin, care, la rindu-i il privea tot atit de buimac [...] stateau fata in fata, amindoi nemiscati, holbindu-se unul la altul" (idem; p.166). Este, in sfirsit, un moment de continere terapeutica ce-i permite pacientului sa-si exprime durerea starii de regresie: "Buzele-i tremurara, barbia i se salta si eroul nostru izbucni neasteptat in hohote de plins. Plingind in sughituri, care-i faceau sa-i tresara capul ca la un copil" (idem; p.166). Desprinderea de la sfirsitul sedintei si revenirea la starea de adult se face prin indepartarea de privirea Celuilalt: "intoarse capul si privi spre ferestrele lui Krestian Ivanovici. Nu se inselase! Krestian Ivanovici se uita prin geam [...] Doctorul asta e un prost [...] e prost de da in gropi" (idem; p.171). E un prim pas al eului catre separatie, prin aceea ca poate accepta ca nu este inteles, Celalalt dispune de o capacitate de neintelegere, de un rost al prostiei care-i este, deocamdata, strain. Aceasta tentativa de separatie este o pseudodezidealizare caci, de fapt, reprezinta o regresie de la nivelul idealului de eu catre eul ideal - singurul care mai poate mentine si afirma constanta identitara a eului. Dezinvestirea idealului de eu, prin retragerea libidoului, angajeaza o reinvestire narcisica prin intermediul eului ideal. Cererea nesatioasa Goliadkin se reinvesteste pe sine prin achizitii apropriate prin simpla cerere nesatioasa: "Tirgui un serviciu complet de masa si unul de ceai [...] un porttigaret [...] o trusa completa de barbierit [...] se tocmi apoi pentru alte citeva obiecte placute si utile [...] se opri la o pravalie pentru costume de dama. [...] isi alese mobilier pentru sase camere, admira o masuta de toaleta de dama [...] din toate tirguielile pe care le facuse in dimineata aceea se afla in posesia unei perechi de manusi si a unui flaconas de parfum" (idem; pp.171-172). Felul in care are loc "tirguirea" localizeaza eul intr-o zona a nediferentierii de sex (Goliadkin alege si retine deopotriva obiecte

destinate barbatilor si femeilor) si intr-un spatiu in care semnificantul isi contine semnificatul (obiectele dorite sunt achizitionate prin simpla manifestare a cererii). Alegerea unui eu arhaic, care dispune de toate obiectele dorintei din imaginar, aduce sensul complet al vietuirii dar retrage eului capacitatea de relatie si chiar si o minima recunoastere sociala. Acest eu care nu prinde forma simbolica, este unul al sugarului neintarcat ce nu poate fi primit intr-o lume a semnificantilor: "Cum sa nu va cunosc, sa traiti! Am ordin sa nu va primesc [...] - Cum vine asta? Sunt invitat la masa" (idem; pp.176-177). O invitatie la masa fara medierea semnificantului care indeparteaza eul de sensul canibalic al acesteia nu este posibila, de altfel, ea se loveste de interdictia ce vegheaza la asumarea intarcarii. E o interdictie care permite asumarea unei forme a distantei: asteptarea "totul vine la timp pentru cel ce stie sa astepte [...] stind aproape de trei ceasuri imobilizat intr-un vestibul, in intuneric si frig" (idem; p.183). Imaginea androginului Asteptarea permite eului indoiala in fata alegerii drumului inapoi, catre linistea cunoscuta sau inainte, catre zbuciumul necunoscutului: "Ce-ar fi sa plec acasa? Las naibii toate astea! [...] Se smuci brusc din loc, ca si cum l-ar fi impins un resort invizibil si se repezi inainte [...] Nu o vedea decit pe Klara Olsufievna; linga ea statea Andrei Filippovici [...] incepu prin a aduce cuvenitele felicitari [...] dar cind ajunse la urari, se poticni [...] se fistici [...] se facu rosu la fata si-si pierdu cumpatul [...] incremeni... Toata lumea astepta in tacere [...] altii, [...] izbucnira in risete. Domnul Goliadkin se uita cu ochi umili, pierduti, la Andrei Filippovici. Acesta il strafulgera pe domnul Goliadkin cu o privire, care, daca eroul nostru nu ar fi fost cu totul distrus, l-ar fi nimicit, desigur" (idem; pp.185-186). Andrei Filippovici, asezat in locul idealului de eu, directioneaza catre sine dorinta si contamineaza cu postura de obiect al dorintei, prin alaturare, pe Klara Olsufievna. De altfel, prin alaturarea femininului cu masculinul, Goliadkin obtine obiectul total, imaginea ideala carei permite o completa raportare, dar in raport cu care, el nu mai ramine sa fie nimic. Totul apartine Celuilalt si nimicul se intinde asupra eului doritor. Idealizarii i se cuvine felicitarea dar urarea nu-si gaseste rostul, urarea ar presupune un viitor, o insertie simbolica ce s-ar opune imaginii narcisice distrugind-o. Risul stirnit ar avea rolul ancorarii in rusinea spatializata simbolic, o rusine care nu poate fi inca asumata de un eu prea arhaic, retinut in locul de unde este privit si nimicit prin privire. Asociatia libera continua si conduce catre un ideal de eu regasit in spatiul mamei partiale: "Domnul acesta poarta peruca [...] daca-i scoti peruca, ramine cu capul chel [...] se gindi ca daca emirii arabi [...] ar ramine si ei cu capetele ca niste bile. Apoi, printr-o asociatie deosebita de idei, probabil, in legatura cu reprezentarile lui despre turci, gindul ii aluneca si la papucii turcesti, amintindu-i totodata ca Andrei Filippovici poarta incaltari care seamana mai mult cu niste papuci [...] Daca ar cadea acum candelabrul acesta [...] eu m-as repezi indata s-o salvez pe Klara Olsufievna" (idem; p.188). Spatiul mamei, in care eul se reconstituie din obiecte partiale, de la cap pina la picioare, nu este un loc care sa permita identificarea sexuala. Andrei Fillipovici condenseaza imaginile separate, dind viata unui obiect relativ intreg care tinde catre androgenitatea pe care i-o ofera mixarea cu Olsufievna. Dar androginul aflat intr-o stare de totalitate nu-i mai poate oferi eului, care s-a dezintegrat pe sine pentru a-l completa pe Celalalt-Altul, nici un suport prin participare. Daca ar muri Olsufievna atunci unitatea androgina nu ar mai fi posibila iar Andrei Filippovici i-ar apartine. Dar, apartinerea in spatiul primar genereaza identificarea, de unde si nevoia de a-l

inlocui pe Filippovici salvind-o pe Olsufievna. Goliadkin oscileaza intre identificarea cu partea masculina si cea feminina tocmai pentru ca prin nici una nu poate obtine starea de totalitate la care aspira. Nevoia de a fi continut Indoiala este singura care leaga de realitate dar si care aduce nesiguranta confuziei: "sa nu te indoiesti [...] n-are cine sa intrebe de mine, iar eu sunt aici la mine, adica la locul meu, Gherasimici [...] te-ai inselat, te-ai inselat amarnic, crunt, de neiertat [...] cumplitul Gherasimici se poticni, incercind sa spuna "ma indoiesc" (idem; pp.189-190). Indoiala la indoiala creeaza un cerc al izolarii narcisice in care eul regreseaza prin vertijul dorintei-thanatos, o forta care si rupe cercul aruncind eul in spatiul Celuilalt: "Domnul Goliadkin era palid si tulburat la culme; parea si el la capatul puterilor [...] tinea mina dreapta intinsa rugator. Klara Olsufievna [...] nu apuca sa-si traga mina [...] Domnul Goliadkin se clatina [...] vroise si el sa danseze cu Klara Olsufievna. Klara Olsufievna scoase un tipat; toata lumea se repezi sa-i elibereze degetele din mina domnului Goliadkin [...] In jurul lui, de asemenea, se formase un cerc [...] Eroul nostru se invirtea in cercul sau si, cu un zimbet intepenit pe buze, mormaia in nestire ceva [...] simti cum o mina ii prinse bratul, alta i se propti usor in spate si ca este purtat astfel cu deosebita grija [...] nu mai dorea nimic [...] Simti apoi ca cineva ii pune mantaua, ca-i indeasa pe cap palaria [...] Simti un val de aer rece si se opri locului [...] isi aminti ce se intimplase; avu senzatia ca puterile-i amortite ii revin brusc, cu maxima intensitate. Se smulse din locul in care statuse infipt pina atunci si porni in goana undeva spre aer, spre libertate, incotro vedea cu ochii..." (idem; pp.190-191). Regresat la stadiul copilului mic ce trece din bratele tatei catre cele ale mamei, nestiind sa faca distinctia intre acestia, Goliadkin se agata implorind o sustinere de tot necesara. Cerinta sa prea arhaica trezeste propria-i spaima care se si reflecta ca tipat ce respinge, ce aduce izolarea in cercul narcisic al eului ametit ce se roteste centripet. Mama partiala, ca mina izolata sustinatoare, extrage din spatiul pierderii in abis, propteste, poarta cu grija, imbraca si scoate afara din narcisism. E o amintire veche care, odata recuperata, scoate eul din amortirea infrigurata facindu-l capabil sa-si traiasca regretul, sa-si formuleze doliu care-i va permite smulgerea din etape ale nemiscarii pentru trecerea catre zone nestiute, dar care dispun de cuprinderea inca narcisica a privirii. E zona rostului-thanatos care aduce cu sine distrugerea vietuirii intru fiintare "Toate orologiile [...] batusera de miezul noptii, cind domnul Goliadkin o lua in nestire [...] cautind sa scape de dusmani, de persecutii [...] de ofurile si ahurile femeilor si de privirile nimicitoare ale lui Andrei Filippovici. Domnul Goliadkin era distrus - distrus cu desavirsire, in adevaratul sens al cuvintului" (idem; p.191). Este un loc din care incepe timpul simbolic, protector in fata angoaselor psihotice. Spatiul desprinderii din limbajul arhaic al oftatului matern poate fi supus nimicirii prin privirea Celuilalt, devenind cenusa din care sa se nasca cuvintul. Obiectul forclus Prin ratacire eul isi cauta capacitatea de a fi singur: "singur domnul Goliadkin, singur cu deznadejdea sa, ratacea cu pasi marunti si zoriti [...] facea impresia unui om care vrea [...] sa fuga de el insusi [...] ar fi vrut sa dispara cu totul [...] nu auzea, nu pricepea nimic [...] Un galos, desprinzindu-se din cizma dreapta, a ramas infundat in noroiul si zapada trotuarului [...] nici n-a bagat de seama ca l-a pierdut [...] se oprise brusc, incremenit, in mijlocul trotuarului, cu senzatia limpede ca moare [...] apoi se smucea din loc ca un nebun, si pornea iar, in fuga" (idem; pp.192193). Deznadejdea eului singur, contine tentatia regresiei la stadii narcisice si de aici zorita fuga.

Fuga de singuratate il face sa regreseze pina la limita simplelor senzatii ancorate in eul arhaic. Aici nu se poate localiza simbolic lipsa, galosul pierdut nu e bagat de seama iar pierderea nesemnificata incremeneste si mortifica, conturind starea psihotica. Aspectul psihotic apare inca reprezentat prin obiectul forclus. Alunecarea imaginii Dublului catre manifestarea sa in real este treptata: "Ce timp pacatos, [...] pe o vreme ca asta e pericol de inundatie [...] Nu apuca domnul Goliadkin sa spuna ori numai sa gindeasca aceasta, cind zari silueta unui om venind din directia opusa [...] poate ca tocmai el este tartorul [...] era imbracat ca si el [...] zari iar silueta unui omulet [...] ii vazu fata si scoase un strigat [...] necunoscutul i se paru foarte cunoscut [...] si totusi n-ar fi voit, pentru nimic in lume, [...] sa-i spuna pe nume, sa consimta a recunoaste [...] era in situatia omului care s-a pomenit calcind pe marginea unei prapastii fara fund si care simte ca malul abrupt incepe sa i se miste [...] tragindu-l spre abis, iar nenorocitul nu are nici forta [...] sa-si ia ochii de la haul cascat; bezna il atrage si omul sare [...] Parul i se facu maciuca in cap; aproape lesinat de groaza, domnul Goliadkin se prabusi pe scaun [...] Prietenul sau nocturn nu era altul decit el insusi [...] ceea ce s-ar chema dublul sau sub toate aspectele" (idem; pp.194-198). Pacatul timpului este de a fi prea aproape de locul infiintarii si de a aduce cu sine nesiguranta simbolicului abia intemeiat - de aici pericolul incapacitatii de continere pina la revarsarea eului in zonele sale arhaice. Eul se confunda cu partea sa forclusa, devenind eul-Dublu, tartorul care transforma necunoscutul in cunoscut permitindu-i eului, prin participare, accesul la atotputernicie si atotstiinta. Tentatii arhaice, care permit eului replierea narcisica, fac obiectul unei dorinte a carei implinire ar aduce pieirea in haul abisului fuziunii totale. Intilnirea cu Dublul Pe fondul trezirii din somn totul pare un vis care adinceste si mai tare con-fuzia (ca fuziune): "A doua zi, la ora opt fix, domnul Goliadkin se desteapta in patul sau [...] cele intimplate pareau atit de ciudate [...] ar fi fost gata el insusi sa le considere o nalucire [...] gindul ca va trebui sa plece indata la birou i se paru insuportabil [...] nici nu ma simt bine, ce mai - sunt bolnav, bolnav de-a binelea [...] s-ar putea sa cad la pat lovit de-o boala foarte grava, sa mor chiar [...] In aceeasi clipa, insa, [...] alerga la slujba" (idem; pp.198-200). Timpul e necesar ca reper al unui simbolic aproape pierdut dar, singurul capabil sa-i asigure desteptarea. Plecarea la birou (ca si confruntare cu socialul simbolic) presupune, de asemenea, o agatare contraregresiva pentru evitarea starii de boala grava ce apropie de moarte. Incercarea disperata de salvare in fata regresiei insa, esueaza prin intilnirea cu Dublu forclus "Omul care se asezase in fata domnului Goliadkin era spaima domnului Goliadkin, era rusinea domnului Goliadkin - era cosmarul de aseara al domnului Goliadkin, intr-un cuvint era insusi domnul Goliadkin, dar nu acel [...] ce parea a spune: "nu va atingeti de mine, ca nici eu nu va voi atinge" [...]nimeni n-ar fi avut curajul sa hotarasca care anume dintre ei este adevaratul Goliadkin si care este Goliadkin cel fals, care este cel vechi si care este cel nou, care este originalul si care copia" (idem; pp.202-203). Dublul incarneaza spaima, rusinea si cosmarul dorintei implinite la limita tactilului eului-piele, pune in imagine ceea ce nu poate fi inca pus in cuvint. Este greutatea momentului renuntarii la vechi pentru evolutia catre nou, caci aceasta este traita ca moarte proprie pentru infiintarea intrun alt eu, ca o substituire a eului vechi cu unul nou in conditiile in care nu se stie cine pe cine substituie, cine este in drept si cine nu. Este o optiune oarba care se accelereaza in momentul intilnirii unde apare nevoia hotaririi intre angoasa arhaica grea dar cunoscuta si tentatia evolutiei

catre necunoscutul plin de spaime. Incercari de hotarire contrafuzionala Eul nu poate hotari, el tinde sa se lase hotarit ca intr-o delimitare tactila operata de mama senzoriala gasita in imaginea sustinatoare a sefului: "Anton Antonovici, stiu ca bintuie tot felul de epidemii [...] Stiti, se intimpla uneori ca doi frati gemeni sa semene ca doua picaturi de apa [...] E ceva cu totul firesc, deci; nimic anormal" (idem; pp.204-198). In raport cu un Celalalt capabil de a stabili hotare, Goliadkin trece de la starea de a se simti bintuit de imaginea narcisica la aceea de simpla infratire de unde totul, prin indepartare apare firesc. Celalalt, inca exterior, nu poate oferi sustinere dincolo de prezenta sa fizica fata de care eul ramine fuzional: "Nu, nu era o nalucire! ... Alaturi de el topaia cu pasi marunti noua sa cunostinta [...] Nu-i venea sa-si creada ochilor [...] "Ce-o sa zica Petruska cind o sa ne vada impreuna?" [...] Spre surprinderea lui insa, vazu ca servitorul sau nu numai ca nu manifesta nici un fel de mirare, ci, dimpotriva, parea ca se asteptase la asa ceva [...] "I-o fi vrajit cineva pe toti astazi? [...] Le-o fi dat tircoale vreun diavol" (idem; pp.209-211). Nalucirea se incarneaza in spatiul real oferind ochilor spre privire o imagine extrasa din imaginar. O salvare din angoasa halucinatiei o reprezinta agatarea de "piatra de hotar" a realitatii, carenici ea nu mai e sigura si pare dominata de imaginarul care mentine eul intr-o vrajire magica. O posibila departajare contrafuzionala de Dublu configureaza imaginea unei continuitati istorice a eului care, desi este in pragul de a-si pierde forma bidimensionala, o va pastra ca etapa trecuta a existentei sale: "apoi se asezara fata in fata si oaspele incepu sa-si povesteasca viata [...] Domnul Goliadkin era miscat [...] simtind o bucurie liberatoare [...] musafirul se declara [...] ca, de fapt, el intelege lucrurile exact ca si gazda lui, gindeste la fel [...] Domnul Goliadkin era in cea mai buna dispozitie [...] ii povesti musafirului o multime de intimplari din viata capitalei [...] el insusi aparea in rolul unei persoane care acorda ocrotire si deci facea un bine [...] Musafirul devenea tot mai simpatic [...] ii intinse gazdei sale hirtia. Era un catren sentimental [...] "Chiar daca tu ma vei uita, / Eu nu te voi uita pe tine..." [...] "Stii ceva, Iasa, continua Domnul Goliadkin [...] ramii la mine, draga prietene, pentru un timp, sau chiar pentru totdeauna" [...] domnul Goliadkin avu sentimentul a doua stari de o data: pe de o parte - aceea a unui om care este foarte fericit, iar pe de alta parte - a unui om care nu se mai poate tine pe picioare" (idem; pp.213-217). Cunoasterea istoriei Celuilalt ca prezent propriu induioseaza caci ofera eului siguranta constantei sale, pozitie din care poate renunta la virste vechi fara pericolul dezintegrarii. Este o siguranta care tamaduieste si elibereaza eul de povara de a nu-si putea accepta pierderea. Euldublu, ca forma mai evoluata a vechiului eu ce se cere a fi dizlocuit, pare a recrea unitatea in care vechiul poate trai. Eul isi completeaza istoria, aratind ca-si accepta locul din trecut, iar pentru aceasta se vede rasplatit prin asigurarea ca nu va fi niciodata in starea de trecut uitat, supus unei refulari mortificatoare. Este o asigurare ce trezeste spaima, odata acceptata pozitia de trecut, posibilitatea revenirii este vaga si nesigura iar fericirea evolutiei apare ca o forma de moarte prin estompare. Din neputinta asumarii pierderii, eul incearca unirea celor doua virste, acceptind bizareria unei fiintari cu doua capete. Aici se creeaza ruptura dintre cele doua forte ale eului acestea dobindind sensuri contradictorii, unul nou catre evolutie care isi vrea trecutul spatializat istoric intr-o zona de unde nu mai poate fi readus decit prin semnificant si un altul, patologic, vechi care se vrea inca prezent chiar daca existenta sa in real ar aduce eul in stare de forcluzie. "Piatra" ca realitate se clatina

O noua desteptare arata tenacitatea eului vechi de a nu ramine in spatiul trecutului adormit: "A doua zi, domnul Goliadkin se destepta; ca de obicei, la ora opt [...] isi aduse aminte si se strimba scirbit [...] Mare-i fu insa mirarea cind nu-l mai vazu in camera nu numai pe musafir, dar nici asternutul in care se culcase [...] "Dar unde-i, unde-i?" [...] Petruska anunta cu glas ragusit si aspru ca "domnul nu este acasa" [...] Petruska raporta ca celalalt [...] a plecat" (idem; p.219). Nesiguranta starii de veghe apare ca tentatie a aruncarii in imaginar a noului pentru ca vechiul sa poata domina realul. Un tert lamuritor opereaza insa o separatie. Cercul incadrarii eului arhaic intr-o etapa supusa refularii incepe sa se stringa tot mai mult: "Totul parea impotriva domnului Goliadkin [...] "Ramin deoparte, ca si cum n-as fi eu [...] nu sunt eu si pace" [...] simtea o placere profunda, aproape voluptuasa de a se chinui [...] "Daca ar fi sa apara acum, gindea el, un magician [...] sacrifica-ti Goliadkin, un deget de la mina dreapta, si [...] nu va mai exista un alt Goliadkin si vei fi fericit, doar ca iti va lipsi un deget - m-as fi lipsit, zau, de deget" (idem; pp.231-232). Disperarea neputintei de a suporta pierderea, aduce eul in starea denegarii de sine, modalitate prin care extinde lipsa la intreaga sa existenta (in loc sa si-o asume). Impietrirea existentei in nefiinta apare din cauza neputintei de a concepe evolutia ca etape de pierderi succesive. Durerea insa reactiveaza eul, da masura existentei intrun viu inca nepietrificat, un viu care mai poate fantasma pierderea. Este o pierdere din sine care dispune semnificarea ca sacrificiu care poate fi acceptat, dar este o pseudoacceptare prin plasarea sa in zona magica a simbolicului primar aflat la intretaierea cu imaginarul. Spatiul magic al simbolicului primar permite eului tentatia de a opera forcluzia la adresa noului infiintat tot astfel cum nesatietatea proprie, cu insertie arhaica, poate fi proiectata in spatiul celui vinovat care nedreptateste: "isi aduse aminte ca nu prinzise [...] intra in restaurant ca sa imbuce ceva la repezeala [...] isi minca pateul [...] "poftim banii pentru pateul consumat" [...] "Ati servit unsprezece" [...] simti impunsatura unei priviri; ridica ochii si afla pe loc dezlegarea misterului si a vrajitoriei [...] in usa pe care eroul nostru o luase pina atunci drept oglinda, statea un omulet, statea chiar el [...] "l-o fi vazut cineva? Pare-se ca nu-l observa nimeni" (idem; pp.235237). Este o forma de aparare arhaica ce nu dispune de formulare simbolica si de aceea, la acest nivel, nu poate obtine sustinerea narcisica intaritoare, nu poate dispune de sesizarea celorlalti. Confuzia sporeste atunci cind se incearca o departajare clara de eul din spatiul Celuilalt care aduce replierea narcisica. Eul vechi nu se vrea inlocuit si pace si-si exprima hotarirea in rinduri scrise pentru a-si sustine separatia pe un fond real care insa se dovedeste insuficient: "cu mina tremuratoare din cauza emotiei coplesitoare scrise urmatoarea misiva [...] reciti inca o data scrisoarea [...] dupa care il striga pe Petrusca [...] "intrebi de adresa, ca sa afli unde, adica, locuieste functionarul cel nou Goliadkin [...] si duci scrisoarea [...] De ce rizi, neghiobule?" [...] "Pentru alde noi, nimic nu e de ris..." [...] "N-am dat nimanui nici o scrisoare: nici n-am avut in mina vreo scrisoare" [...] "Mi-a dat adresa" [...] "Pai asta sunt eu; tu-mi spui despre mine. Acela insa e un alt Goliadkin" [...] "Cum credeti! Mie imi este totuna! Daca vreti asa - sa fie asa! [...] Ma duc la oamenii cumsecade... [...] nici unul din ei nu este doi [...] nici unul din ei nu este dublu, nu-l inseala pe Dumnezeu [...] domnul Goliadkin, stind pe divan [...] privirea lui se opri asupra unui obiect [...] era o scrisoare si-i era adresata chiar lui" (idem; pp.237-245). Celalalt Goliadkin poate fi apelat prin intermedieri aproape ritualice ce tin de formularea scrisa a cererii care-si gaseste destinatia printr-un mesager din simbolic care realizeaza drumuri de aflare a adresei si de adresare. Astfel distanta dintre cele doua forme ale eului pare a fi asigurata, dar nu poate fi parcursa, caci parcurgerea ei integrala ar aduce expeditorul in stare de destinatar. Repliere narcisica ce exclude simbolicul si care exclude pe chiar mesagerul simbolic investit ca mentinator de distanta. Petruska-piatra, desi un reper statornic in simbolic, este el

insusi ametit de vertijul atractiei centripete, se retrage, lasind eul lipsit de Dumnezeu, clivat pentru a se sustine narcisic intr-un spatiu al mistificarii caderii bune, cumsecade din simbolic. Petruska face insa o prindere de semnificant prin plecarea sa responsabilizind eul si determinindu-i aruncarea intr-o lupta cu sine pe viata si pe moarte din care cel invingator isi va dobindi dreptul la existenta: "ticlui urmatoarea epistola: [...] "Ori dumneata ori eu, dar amindoi laolalta - asta nu se mai poate" (idem; pp.254). Trairea in dublu e moarte, este existenta blocata in punctul de thanatos din nesiguranta pasului urmator. De aceea, se precipita miscarea ori inainte, ori inapoi. Mama primara si privirea narcisica O tentativa de miscare inapoi, catre zone ale uniunii cu mama, exista si ea apare sub forma unei fantasme de seductie si rapire: "incerca sa se aseze pe un bustean gros [...] din curtea lui Olsufi Ivanovici [...] Il tenta mult [...] unde statuse doua ceasuri incheiate [...] "Dar n-am gresit oare ziua? [...] Scrisoarea o fi fost scrisa inca de ieri [...] Ori a fost scrisa miine" [...] spre surprinderea sa nu mai gasi scrisoarea in buzunar ca sa se convinga" (idem; pp.291-292). Tensiunea actuala este mult mai grea decit aceea de la inceputul declansarii travaliului de doliu, caci acum fortele eului arhaic sunt mult diminuate iar indoiala ajunge sa-l defineasca estompindu-l. E o pierdere de sine resimtita pe fondul neacceptarii pierderii unei virste apuse si care este intoarsa ca ura impotriva mamei arhaice care nu mai poate mentine eul in zona existentei bidimensionale: "Astazi, barbatul, stimata domnita, este stapin [...] si doar o data pe saptamina daca te va saruta, dar si atunci cu indiferenta [...] De ce ma amesteci, stimata domnita, in mofturile acestea ale dumitale? "Ca, adica, omule drag inimii mele, care suferi pentru mine s.a.m.d." Dar in primul rind, eu, stimata domnita, nu sunt potrivit pentru dumneata" (idem; p.295). Incercarea de acceptare a desprinderii incepe cu renuntarea la mama arhaica, este o mama pe care eul o respinge si pentru care se declara nepotrivit. El renunta astfel la uniunea narcisica permitindu-si cresterea. Desprinderea de imaginea narcisica nu poate fi totala, Goliadkin are inca nevoie sa fie investit prin privirea Celuilalt: "observa la toate ferestrele o miscare neobisnuita [...] Toata lumea privea si arata cu mina spre locul unde se afla el [...] usa de la intrare se deschise si pe peron aparu el [...] "esti poftit sa intri in casa" [...] se pomeni in salon. Era palid, cu parul ravasit, descompus la fata [...] voi sa-i vorbeasca lui Olsufi Ivanovici, exprimind tot ce simtea in acel moment inima lui incercata; dar navala de simtaminte ferecate de atita vreme in sufletul sau zbuciumat ii ineca cuvintele [...] Goliadkin-junior ii intinse mina. "Vor sa ne impace", gindi eroul nostru [...] i-a surprins si o strimbatura necuviincioasa in clipa sarutului sau de Iuda" (idem; pp.297-302). Eul aflat intre veghe si iluzie, intre frigul din starea de singuratate si vertijul centrului atentiei celorlalti, face o echilibristica afectiva intre stari extreme. Privirea, ca si capat al unei relatii organice, este resimtita ca o chemare in spatiul imaginar intre real si simbolic. Tensiunea ar putea diminua daca cele doua chemari contrarii, a Celuilalt si a Celuilalt-Altul, s-ar impaca intrun sens unic. Dar, intre acestea se afla o credinta a tradarii pentru evolutie, o strimbatura ce deschide rostul necuviintei catre cuviinta. Expulsarea transferentiala a Dublului in Celalalt Este un prag al rostului, o usa deschisa, in care eul are nevoie de sprijinul unui Celalalt hotaritor care sa scoata eul din pietrificarea inghetata si sa decida mersul inainte. Abia dupa ce Goliadkin dispune de un asemenea element de asigurare pentru regresie isi permite exprimarea, o exprimare infantila a unui eu ce-si recunoaste dependenta si care cere prin lacrimi bratele

mamei-Celalalt sustinatoare: "aparu un om, la a carui vedere domnul Goliadkin ingheta [...] Lacrimi tisnira din ochii domnului Goliadkin "In cazul acesta, eu sunt gata... Ma las pe deplin in voia... si imi incredintez soarta in miinile lui Krestian Ivanovici" [...] il urcara in cupeu si celalalt, dublul sau, dupa obiceiul lui ticalos, il impingea de zor din spate [...] alaturi de el lua loc Krestian Ivanovici [...] Totul se smuci in urma domnului Goliadkin. Strigatele asurzitoare, turbate ale tuturor dusmanilor sai se rostogolira in urma, ca o ultima urare. [...] apoi disparura cu totul. Cel mai mult a zabovit chipul omonimului [...] in cele din urma disparu definitiv. Inima domnului Goliadkin zvicnea dureros in batai surde [...] cazu in nestire... Cind isi reveni vazu ca trasura alearga cu mare viteza pe un drum necunoscut lui [...] simti ca incremeneste: doi ochi scinteietori il fixau in intuneric, sclipind de o bucurie diabolica, sinistra... Dar acesta nu e Krestian Ivanovici! [...] e un alt Krestian Ivanovici! [...] macar prin supunere si umilinta, sa-l imbuneze cit de cit pe neinduplecatul si cumplitul Krestian Ivanovici "Tumneavoastra capatat apartament gratis de la stat, cu mult lemn de foc, cu Licht si cu servitor, care tumneavoastra nu meritat te loc" - rasuna raspunsul domnului Krestian Ivanovici, aspru si cumplit, ca un verdict. Eroul nostru scoase un tipat si-si lua capul in miini. O, presimtise el asta de multa vreme!..." (idem; pp.302-305). Celalalt smuceste eul din prea nehotarita inlemnire in bidimensionalitatea narcisica si permite raminerea in urma, in trecutul arhaic al eului, a elementelor de tot psihotice. Odata depasita furia turbata a tensiunii apropiata de angoasa primara, aceasta se formuleaza ca o buna urare catre zone mai detensionate. Deja, prin depasirea nivelului arhaic de vietuire, eul isi configureaza o istorie care-i permite raportarea la un timp simbolic, pe fondul careia, urarea ca proiectie in viitor devine posibila. Parcurgerea rostului-thanatos pare a fi realizata iar asumarea mortii eului vechi e primar semnificata ca o cadere in nestire. E o nestire de sine ce permite angajarea eului in nestiut, intr-un drum al dezvoltarii in care apar alte spaime. Incremenirea ca inghetare a curgerii evenimentelor, este inca pastrata ca forma de aparare dar acum este golita de sensul reintoarcerii la imaginea narcisica. Acum Dublul este proiectat in exterior, este Dublul Celuilalt un Dublu diabolic, sinistru, inspaimintator dar care totusi ar putea fi induplecat prin sfiala, supunere si umilinta. Este un Dublu aspru si cumplit care da verdicte pe baza carora retrage merite si poate, ofera pedepse. Este ceea ce determinase de fapt spaima eului, este ceea a stat la baza regresiei si a clivajului este ferocele ideal de eu.