Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
După cum atestă datele arheologiei, oglinda e un străvechi atribut al civilizaţiei umane.
Primele oglinzi datează de aproximativ 5 000 de ani. Centrele lor de expansiune par a fi
Egiptul si China. Ele erau din bronz sau argint şlefuit si aveau o formă ovală; pe lângă
rosturi practice, mai aveau si o seamă de funcţii magico-religioase foarte importante.
Latinescul speculum „oglindă", care a dat nastere speculaţiei filosofice, era iniţial un
instrument al observării cerului. În istoria culturii vechi şi noi, oglinda s-a dovedit a fi un
adevărat „mecanism semiotic". E simbol al cunoasterii, metaforă a literaturii şi artei,
punctul de plecare al tuturor dedublărilor. Dar oglinda nu semnifică o cunoaştere directă
(solară, la lumina zilei), ci una reflectată, mijlocită, pusă sub incidenţa lunii, apei,
principiului feminin şi a nopţii. Oglinda dă o imagine inversată a obiectului şi, ca atare,
este o îndepărtare de Principiu şi de Esenţă. Multe popoare cred că în oglindă se reflectă
nu chipul cel adevărat al omului, ci o dublură a sa, având adesea unele însuşiri malefice.
De această credinţă sunt legate numeroase tabu-uri de a nu privi în apă de frica să nu fie
atras omul de umbra sa, aflată în lumea de dincolo. Tot de acest complex ţin, probabil, şi
obiceiurile de a acoperi oglinzile sau a le întoarce cu faţa la perete în camera unde se află
mortul.1 Oglinda e un ,,ochi” străin în care căutăm adevărul despre noi, de aceea, ea apare
ca simbol al virtuţilor şi păcatelor. Oglinda curată e simbolul purităţii şi una din
emblemele Sf. Fecioare. În acelasi timp, oglinda murdară sau deformată va simboliza
păcatul, minciuna, caricatura, autoamăgirea, vanitatea. Motivul oglinzii „mincinoase" e
răspândit în folclorul şi în literatura cultă. De motivul oglinzii este legat complexul lui
Narcis.
Fantasticul – alegoric este construcţia care sprijină drumul către sine al eroului, astfel
încât „aşteptarea”, această „questă” modernă, nu este iluzorie, inutilă, ci o formă
superioară a cunoaşterii de sine şi, implicit, a lumii. Deşertul devine esenţial
nediferenţierea originară, sterilă, sub care trebuie căutată realitatea ascunsă sub aparenţe.
Paginile de început ale romanului organizează spaţiul simbolic al acestei formări la două
niveluri, prin jocurile de focalizări narative care permit o privire dublă asupra
personajului. Se înregistrează gesturile exterioare, printr-o vedere exterioară: „Drogo se
privi în oglindă”, dar dublată permanent de o focalizare internă pe percepţia lumii
2
Teorie despre artă apărută în Grecia Antică, care consideră că arta reprezintă o „imitație”. Acest concept
apare până la Platon și se atribuia în special artei teatrale.
3
Potolsky, 2006, 95-102.
4
Ibidem, 93-94.
exterioare de către personaj, element care permite lectorului să perceapă imensul deşert
interior sub apăsarea căruia eroul îşi începe drumul: „Drogo se privi în oglindă, fără să
încerce însă acel sentiment de satisfacţie la care se aşteptase (...) Era ziua mult aşteptată,
începutul adevăratei sale vieţi (...) Se gândea la zilele mohorâte de la Academia Militară,
îşi aminti de serile lungi şi triste (...) Îşi aminti de chinul cu care număra, una câte una,
zilele, ce păreau că nu se vor mai sfârşi nicicând (...) deşi, în fond, îşi dădu seama
Giovanni Drogo, cei mai frumoşi ani – prima tinereţe – se sfârşiseră probabil
(...)”Oglinda devine lait motivul acestor secvenţe de început: „continua să se privească în
oglindă, dar nu vedea decât un zâmbet crispat întipărit pe propriu-i chip, pe care în zadar
încerca să-l îndrăgească.” Acestui joc de focalizări intern / extern, din planul strategiilor
narative, îi corespunde„oglinda”, ca suprafaţă reflectantă, care stă la baza unui simbolism
foarte bogat din sfera cunoaşterii, ea neavând drept funcţie doar pe aceea de a reflecta o
imagine, ci de a realiza o configurare între subiectul contemplat şi oglinda care îl
contemplează. Este „eul” ca imagine în care subiectul s-a putut recunoaşte şi în care s-a
putut iubi, proiectându-se în spatele oglinzii pe o axă imaginară şi una simbolică. Ia
naştere un sentiment de stranietate (,,Ce straniu! Plutea un gând stăruitor, pe care nu
izbutea să-l desluşească, un fel de presimţire vagă a unor întâmplări fatale, ca şi cum ar fi
fost pe punctul de a porni într-o călătorie fără întoarcere.”), care generează anxietatea,
angoasa şi această reduplicare imaginară sub semnul oglinzii.
Bibliografie